Acest articol se referă la istoria teritoriului României de astăzi.

Pentru istoria românilor, ca

grup etnic, vedeți Istoria românilor. În articol se realizează doar o sinteză a fiecărei perioade
istorice; detalii în articolele separate (vezi legăturile în cutia din dreapta).
Prin istoria României se înțelege, în mod convențional, istoria regiunii geografice românești
precum și a popoarelor care au locuit-o și care, pe lângă diferențele culturale specifice și
transformările politice, au dotat-o cu o identitate specifică, identitate care în timp a condus la
recunoașterea României drept subiect istoric de sine stătător. Într-o accepțiune mai restrânsă,
prin istoria României se înțelege doar istoria statului unitar, adică istoria statului
modern România, a Regatului României și a formelor de organizare intermediare, precum și a
evenimentelor care au dus la formarea sa ca stat național.
ritoriul de astăzi al României a fost locuit începând cu circa acum 40.000 de ani,
în paleoliticul superior, când popoarele aparținând culturii arheologice aurignaciene au sosit în estul
Europei din Orientul Apropiat: în Peștera cu Oase din zona Anina au fost găsite astfel unele dintre
cele mai vechi rămășițe ale oamenilor moderni găsite în Europa.[1][2] Fosilele, provenind de la trei
indivizi (numiți de cercetători „Oase 1”, „Oase 2” și „Oase 3”), au fost datate la o vechime de 35.000
de ani, sau 40.500 folosind date calibrate.[3]
Epoca pietrei este reprezentată prin descoperiri arheologice pe tot cuprinsul țării. În neolitic, pe
teritoriul țării era răspândită cultura Cucuteni, o civilizație care a reprezentat apogeul popoarelor ce
trăiau înainte de venirea triburilor indo-europene. Peste triburile de agricultori sedentari de la
sfârșitul neoliticului, au venit triburi de păstori din stepele nord-pontice, care sunt presupuse neamuri
indo-europene.[4]
Ipoteza prezenței hominizilor pe pământul românesc este sprijinită de unele descoperiri de pe Valea
Dârjovului, unde s-au găsit de curând unelte de prund și așchii tăioase lucrate din cremene. La
Dârjov s-au găsit și câteva toporașe de mână lucrate din bolovani de silex și cuarțit, prin tehnica de
cioplire bifacială, caracteristică culturii abbevilliene.[5]
La mijlocul mileniului al VII-lea î.Hr. în SE Europei societatea omenească cunoștea profunde
transformări. Un nou mod de viață aducea achiziții fundamentale pentru civilizația europeană:
agricultură, arhitectură, meșteșuguri, practici funerare. Unul dintre cele mai spectaculoase aspecte
ale noii societăți îl reprezintă apariția plasticii concretizată într-o diversitate de statuete antropomorfe
și zoomorfe. Acestea sunt probabil materializări ale unei complexe vieți spirituale, ale
sacrului.[6] Astfel, pe teritoriul României s-au găsit urme ale unor civilizații vechi, printre care
și Hamangia. Aceasta a fost o cultură a neoliticului mijlociu din Balcani a cărei evoluție se plasează
în a doua jumătate a mileniului VI î.Hr. Ea s-a dezvoltat în Dobrogea, sud-estul Munteniei și nord-
estul Bulgariei, fiind originară din nord-estul Mediteranei și aparținând unui curent cultural care
cuprinde și culturile Vinča, Dudești și Karanovo.[7] Simboluri ale acestei culturi
sunt Gînditorii descoperiți în 1956 de Nicolae Hartuchi, într-o necropolă de la Cernavodă se află
acum în Muzeul Național de Istorie a României.[8]