TEMA: SISTEMUL ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Plan:
1. Noţiunea sistemului administraţiei publice.
2. Noţiunea de organ al administraţiei publice şi elementele componente ale organelor
administraţiei publice.
3. Clasificarea organelor administraţiei publice.
4. Trăsăturile specifice ale organelor administraţiei publice.

I. Noţiunea sistemului administraţiei publice

Pentru a defini sistemul administraţiei publice, este nevoie să precizăm ce se înţelege prin
administraţia publică şi în ce raport se află acestea din urmă cu noţiunea de autoritate publică sau cu
noţiunea, mai des folosită în literatura din perioada socialistă, de administraţia de stat.
După cum menţionează şi prof. A. Negoiţă în cartea sa “Drept administrativ”, noţiunea de
administraţie publică este mai largă decât noţiunea de administraţie de stat, pentru că o cuprinde pe
aceasta dar include şi administraţia locală care priveşte direct anumite “dezmembrăminte” ale statului,
cum sunt satele, oraşele şi raioanele, precum şi organizaţii de stat distincte, cum regiile autonome,
instituţiile social-culturale şi altele.
La rândul său, noţiunea de autoritate publică este mai largă decât noţiunea de administraţie publică.
Autoritatea publică, având ca sinonim puterea publică, cuprinde toate cele trei puteri – executivă,
legislativă şi judecătorească.
Destinaţia şi sarcina principală a administraţiei publice este organizarea executării şi executarea
legii. Prin această destinaţie administraţia publică este foarte mult apropiată de puterea executivă a
statului, având, în acelaşi timp, anumite tangenţe şi cu celelalte două puteri.
De puterea legislativă administraţia este legată şi chiar subordonată prin faptul că aceasta îi dă fiinţă
(prin adoptarea actelor juridice de înfiinţare şi funcţionare), îi stabileşte obiectivele care urmează a fi
executate şi înfăptuieşte controlul executării lor cât priveşte legătura cu puterea judecătorească, aceasta
ţine mai mult de organizarea executării şi de executarea hotărârilor judecătoreşti de către organele
administraţiei publice, cum ar fi poliţia, organele Ministerului Justiţiei ş.a.
Cu toate că obiectivele administraţiei publice coincid cu cele ale puterii executive, aceste două
noţiuni nu sunt absolut identice din motivul expus anterior, şi anume: administraţia publică se organizează
atât de organe ale puterii de stat (executive) , cât şi de diferite instituţii social-culturale, unităţi economice,
regii autonome etc., care nu fac parte din puterea executivă. Puterea executivă coincide cu administraţia
de stat sau, mai bine zis, este realizată prin organele administraţiei de stat.1
Mai puţin reuşită ni se pare în acest sens, definiţia noţiunii de administraţie publică dată în art.1 al
Legii privind administraţia publică locală, precum că: “administraţia publică este forma de organizare şi
executare nemijlocită a puterii executive a statului, factor esenţial de care depinde, în mare parte
exercitarea rolului statului şi conducerea societăţii ”2. Din această definiţiei se desprinde doar esenţa
administraţiei de stat (fie în sens restrâns, fie în regretatul de unii, sens sovietic), şi nu a administraţiei
publice, privită din punct de vedere al ştiinţei administraţiei moderne.
Prin sistem al administraţiei publice se înţelege totalitatea organelor structurate într-un sistem
destinat unei activităţi de organizare a executării şi de executare a legii în interesul întregii populaţii a
ţării, care se aplică pe întreg teritoriul statului. Această activitate poate fi atât de conduce şi dirijare, cât
şi de prestaţii a anumitor servicii populaţiei sub cele mai diverse forme.
Orice sistem are la bază elemente comune pentru toate structurile care îl formează. Elementul
esenţial care uneşte organele administraţiei publice (statele şi nestatale) într-un sistem este obiectivul lor
comun, expus anterior, de a organiza anumite servicii de interes public.
Orice organizaţie statală are un sistem de organe prin care înfăptuieşte conducerea societăţii sau
guvernarea. În funcţie de anumiţi factori, acest sistem poate fi mai mult sau mai puţin reuşit.
După cum menţionează prof. I. Alexandru în cartea sa “Administraţia publică”, în fiecare ţară şi în
orice moment al istoriei, regimul administrativ este rezultatul unei serii de cauze, în cea mai mare parte
exterioară lui: el reflectă regimul politic, economic, social al statului în care se aplică. Fără îndoială, orice

1
M. Orlov, “Drept administrativ”, Chişinău, 2001, p. 40
2
Legea privind administraţia publică locală Nr. 186 - XIV din 06.11.1998, M.O. nr.49 (1142) din 19.03.2003
1
sistem administrativ are în el o anumită parte de moştenire de tradiţii, care-i este inerentă, de aceea nu
trebuie să-l uităm să-l analizăm în funcţie de tipul şi mediul în care există şi din care a ieşit.

II. Noţiunea de organ al administraţiei publice şi elementele componente ale organelor

administraţiei publice
Înainte de a trece la definirea şi caracteristica organelor administraţiei publice, trebuie să răspundem
la întrebarea, dacă sunt sinonime absolute noţiunea de organ cu cea de autoritate publică. Confuzia apare
chiar din textul Constituţiei în vigoare, care, în titlul III, denumit Autorităţile publice, descrie organele
celor trei puteri – legislativă, executivă şi judecătorească, fără a cuprinde pe deplin noţiunea de autoritate
publică, aceasta fiind prezentată în titlul V, art. 134, unde se spune: “Curtea Constituţională este unica
autoritate de jurisdicţie constituţională”.
De asemenea în titlul III se mai utilizează aceste două noţiuni într-un mod care le echivalează. Spre
exemplu găsim în art. 107 “organele centrale de specialitate sunt ministerele ... În scopul conducerii,
coordonării şi exercitării controlului în domeniul organizării economiei şi în alte domenii care nu intră
nemijlocit în atribuţiile ministerelor se înfiinţează în condiţiile legii, şi alte autorităţi administrative”. De
asemenea, Constituţia acceptă noţiunea de autoritate publică locală, pentru a desemna organele de
conducere autonome şi descentralizate din unităţile administrativ-teritoriale. Pentru a putea să facem
trimiterea în continuare la textul legii şi la anumite postulate ştiinţifice susţinem ideea că noţiunile organ
public şi autoritate publică sunt echivalente şi semnifică un colectiv organizat de oameni care exercită
prerogative de putere publică, fie într-o activitate statală, fie într-o activitate de administraţie locală
autonomă.
Sistemul administraţiei publice este compus din mai multe părţi denumite organe ale administraţie
publice.
Prin organ al administraţiei publice se înţelege o structură organizaţională, având ca suport uman
unul sau mai mulţi agenţi, constituită pe baza legii, dotată cu mijloace materiale şi financiare potrivit
legii, care are capacitate juridică şi este investită cu componenţa necesară, pentru a putea acţiona în
vederea organizării executării legii sau prestării de servicii publice în limitele legii.
Reieşind din această definiţie putem evidenţia următoarele elemente componente ale organelor
administraţiei publice:
a) Personalul – elementul primordial al organului administraţiei publice, constituind forţa vie,
funcţionari sau agenţi, prin care se realizează cea mai mare şi importantă parte din sarcinile ce revin
sistemului administraţiei publice;
b) Mijloacele materiale şi financiare – un atribut necesar folosit de către funcţionari încadraţi în
acest organ pentru realizarea sarcinilor ce le revin. Bunurile materiale cu care sunt dotate aceste organe
pot constitui patrimoniul acestora, dar pot aparţine şi domeniului public (terenurile, clădirile), fiind puse
la dispoziţia organelor respective;
c) Capacitatea juridică civilă, pe care o au în calitate de unităţi cu personalitate de drept public, le
este necesară pentru a intra în anumite raporturi juridice cu caracter privat;
d) Competenţa – elementul de bază care constă dintr-un ansamblu de atribuţii stabilite de
Constituţie şi de alte legi prin care se conferă drepturi şi obligaţii autorităţilor publice în vederea realizării
puterii publice.

III. Clasificarea organelor administraţiei publice

Dată fiind activitatea deosebit de complexă a organelor administraţiei publice şi diversitatea de
domenii pe care o cuprind la nivel central şi local aceste organe pot fi clasificate în diverse categorii în
baza mai multor criterii:
După natura lor organele administraţiei publice, din punct de vedere al componenţei lor interne,
pot fi de două feluri:
a) organe unipersonale (individuale);
b) organe pluripersonale (colegiale).
În cadrul organului individual (de conducere unipersonală) actele administrative se emit prin
manifestarea de voinţă a unei singure persoane (conducătorul, ministrul), iar în cazul organului colegial
(Guvernul, consiliile locale) actele administrative, pentru a produce efecte juridice, se adoptă pe cale de
deliberare de un colectiv, a cărui competenţă este stabilită de lege.
2
 După modul de formare, sunt organe ale administraţiei publice:
a) alese (consiliile locale);
b) numite (miniştrii, conducătorii organelor de specialitate centrale şi din unităţile administrativ-
teritoriale).
Se consideră ales organul colegial sau individual desemnat prin vot de către corpul electoral.
Spre deosebire de cele alese, organele numite individuale sau colegiale, sunt desemnate de un organ
de stat împuternicit în acest sens de Constituţie sau de lege.
După competenţa teritorială, pot fi:
a) organe centrale;
b) organe locale.
Organele centrale sunt acele organe ale statului care îşi exercită competenţa asupra întregului
teritoriu al statului lui, iar nu numai în limitele uneia sau al câtorva din unităţile administrativ-teritoriale
ale acestuia. Din această categorie de organe fac parte: Preşedintele, Guvernul, Ministerele şi Servicii etc.,
abilitate de Constituţie şi de legi să ia măsuri obligatorii pe tot cuprinsul ţării.
Organele locale desemnează acele organe care sunt constituite şi funcţionează în raioane sau în
diferite unităţi administrativ - teritoriale (sate, oraşe şi municipii).3
După competenţa materială, organele administraţie publice se împart în:
a) organe de competenţă generală – care au atribuţii în toate domeniile şi ramurile de activitate (de
exemplu, Guvernul, consiliile locale);
b) organe de competenţă specială – care au atribuţii într-o singură ramură sau într-un domeniu concret de
activitate (de exemplu ministerele, Servicii, Birouri, Agenţii şi serviciile desconcentrate ale
ministerelor).

IV. Trăsăturile specifice ale organelor administraţiei publice

Literatura juridică de specialitate este destul de bogată în enunţarea trăsăturilor caracteristice
organelor administraţiei publice. Astfel după M. Preda, aceste trăsături denotă că:
- activitatea organelor administraţiei publice are ca obiect specific organizarea realizării legii şi a
actelor normative bazate pe lege;
- îşi desfăşoară activitatea în sfera puterii executive;
- sunt înfiinţate prin lege sau în baza legii, fiind investite cu putere (statală), fapt ce le conferă
dreptul de a folosi forţa publică a statului pentru realizarea sarcinilor ce le revin;
- pentru că activitatea lor să nu depăşească limitele puterii cu care au investite, actele juridice pe
care le emit sunt supuse controlului de legalitate de către stat;
- sunt înfiinţate atât la nivel central, cât şi la nivel local, fiind dotate cu resurse umane de
specialitate (funcţionari publici), cu resursele materiale şi financiare pe care le administrează în
numele persoanei juridice pe care o reprezintă.
La rândul său, prof. V. I. Prisăcaru în cartea sa “Tratat de drept administrativ român”, partea
generală menţionează următoarele trăsături specifice organelor administraţiei publice:
- sunt organe de stat ceea ce implică, pentru asigurarea realizării sarcinilor lor specifice,
posibilitatea de a folosi forţa publică a statului;
- sunt înfiinţate prin lege sau în baza legii;
- întreaga activitate a lor este pe baza şi în vederea executării legii;
- actele juridice emise sau adoptate de aceste organe sunt supuse unui control de legalitate prevăzut
de lege;
- activitatea acestor organe este desfăşurată de un personal de specialitate – funcţionarii publici;
- întreaga activitate a acestor organe se desfăşoară în interesul statului al unităţilor administrative,
precum şi al particularilor (persoane fizice şi juridice).

3
T. Drăganu, “Drept constituţional şi instituţii politice”, Bucureşti, 1998, p. 15