Sunteți pe pagina 1din 8

Referat

Populismul în lumea contemporană. Cazul României

Nume: Rusu Loredana


Grupa: a II-a, AN 2, Științe Politice

1
Introducere

Ascensiunea mișcărilor populiste în Europa după criza economică și după cea a migrației a
generat dezbateri ample și apariția unor studii menite să explice acest fenomen. Cei mai mulți
dintre specialiștii care l-au analizat își încep demersurile prin a arăta dificultățile pe care le
întâmpină în încercarea de definire a lui. Fiecare constată că populismul poate fi întâlnit pe ambele
laturi ale eșichierului politic, fiind dificil de încadrat conceptual.

Cuvinte cheie: ideologie, propagandă, sistem politic

Ce este populismul?

Marea provocare în ceea ce privește definirea conceptului de populism constă în menținerea


unui echilibru discursiv menit a genera o analiză obiectivă a felului în care se manifestă
populismul. Pornind de la premisa că este un termen ambiguu, care incumbă o abordare
proteiformă, abordare influențată de diveși factori. Poate fi cu adevărat foarte important nu doar
sa avem o perspectivă clară asupra ceea ce înseamnă populismul, dar - mai ales - să explicităm ce
nu este populismul. Iată un argument suplimentar care invocă nevoia de a analiza populismul din
punct de vedere conceptual, acuratețea conceptuală find o condiție esențială întro abordare
tematică obiectivă (Sartori 1970). Populismul cultivă un puternic sentiment antipartidic ce poate
fi identificat în multe democrații contemporane (Mudde 1996, Norris 1999).
Rădăcinile populismului se regăsec în secolul al XIX-lea, în Statele Unite ale Americii (SUA)
și Imperiul Rus. Forme de proto-populism putem identifica încă din secolul al XIV-lea, Jacqueria
(1358) și Marea Răscoala din Anglia (1381) fiind momente importante care au precedat formele
moderne de manifestare ale populismului (MacRae 1969:154). Mișcarea fermierilor americani,
precum și narodnicismul sau populismul revoluționar rus de la sfarșitul seocolului al al XIX-lea
au reprezentat forme de manifestare ale populismului într-un context istoric în care Europa se afla
în plin proces de schimbare a ordinii sociale, economice și, implicit, politice. Transformarea pe
care lumea occidentală o traversa la cumpăna dintre cele două secole (al XIX-lea și al XX-lea) prin
căderea marilor imperii, prin consolidarea rolului statului-națiune, prin efervescența
pluripartidismului, prin apariția regimurilor totalitare a echivalat cu o “revoluție mondială totală”
în urma căreia nimic din ceea ce era vechi nu mai corespundea cu noua realitate politică. 1

1
Fisichella, Domenico, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, Polirom, 2007;

2
Populismul este corespondenţa disimulată sau complicitatea între interesele private sau de
grup ale politicienilor şi interesele private sau de grup ale electoratului. În felul acesta, este
suspendată problema interesului general. Atât politicianul, cât si electorul doresc altceva de la
guvernare decât se afirmă public şi sunt în acord tacit cu acest lucru. Scopul populismului este
manipularea. Şi guvernantul, şi guvernatul mint sau se lasă iluzionaţi, cu deosebirea că primul
câştigă, iar al doilea pierde întotdeauna. Amândoi mizează pe interesul privat, dar aceste
interese sunt foarte diferite. Un politician poate promova sloganul: ”Nu ne vindem ţara” pentru că
doreşte să exercite influenţa şi să profite de pe urma menţinerii în proprietatea statului a
întreprinderilor. Electoratul este de acord cu acest slogan pentru că nu doreşte reducerea locurilor
de muncă. Efectele pe termen lung ale populismului sunt observabile în scăderea nivelului de trai
al populaţiei şi în creşterea nemulţumirii sociale.2
Isaiah Berlin propune o incadrare interesantă a conceptului de populism: “credința în valoarea
apartenenței la un grup sau la o cultură - the belief in the value of belonging to a group or culture”.
Se pare că ideea principală evidențiată de Isaiah Berlin este aceea de a aparține, de a se identifica
individul cu grupul din care face parte. Interpretarea ideologică a populismului pe care o propune
Donald MacRea este extrem de interesantă, având în centrul său ideea de moralitate și libertate.:
“Populismul nu se referă la economie, politică sau chiar, în ultimă instanță, la societate. Este vorba
despre personalitate și despre personalitate într-un sens moral. Populismul afirmă că individul ar
trebui să fie un om complet ... Societatea ar fi în mod esențial consensuală și uniformă ... Pentru
că este perfect, el (individul) este liber - iar populismul folosește cuvântul libertate ca unul dintre
referenți - dar, pentru că este perfect, această libertate este realizată bazându-se pe uniformitate și
identitate de caracter cu colegii săi” 3.

2
https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/ce-e-populismul

3
Fisichella, Domenico, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, Polirom, 2007;

3
Caracteristicile populismului

 Una spun, alta fac.


Diferenţa sau ruptura între opiniile unui politician şi credinţele şi acţiunile sale reprezintă
condiţia de posibilitate a populismului. Aceeaşi ruptură se manifestă între opiniile publice ale
electoratului şi gândurile şi acţiunile sale private.

 Discurs negativ.
Populismul este un blocaj la nivelul gândirii omului politic în tentativa sa de a mima rezolvarea
problemelor. De aceea, populismul ia foarte adesea forme de expresie negative. Exemple: ”Nu ne
vindem ţara”, ”lupta anti-corupţie”

 Personalizarea mesajelor.

Tocmai pentru că nu dispune de prea multe argumente efective, populismul mizează pe forţa de
atracţie a personalităţii individului care îl foloseşte. Ca urmare, referenţialitatea discursului se
subordonează patosului retoric. Abordarea populistă este specifică liderilor carismatici pentru că
doar ei au credibilitatea emiterii de judecăţi hazardate.

Forme ale populismului în România

Populismul îmbracă diverse forme de manifestare, dar în esenţă el rămâne o înşelăciune, o


disimulare, o amânare a rezolvării unei probleme. Populismul, oricum ar fi, nu este o soluţie.4 În
politica românească, s-au manifestat trei forme principale de populism: extremist (de nişă),
populismul majoritatii si populismul opozitiei.

1. Populismul extremist
Populismul nu vizează obligatoriu şi în mod direct opiniile publice, pentru că acestea sunt
construcţii în parte raţionale, care pot fi falsificate. În peisajul românesc, populismul extremist este
frecventat de Corneliu Vadim Tudor, dar a fost utilizat cu succes şi de Ion Iliescu, cel puţin la

1. 4 Mudde & Kaltwasser, „Populismul și democrația (liberală): un cadru de analiză”, ed cit., p. 23;

4
începutul anilor 90. (În cazul lui Iliescu, se poate vorbi de o utilizare la limită a populismului
majorităţii, cu elemente ale populismului extremist).

2. Populismul majorităţii
Când, în schimb, un politician susţine în mod transparent o idee cu aspect raţional, el o face
numai dacă aceasta se bucură de susţinerea sau acceptul majorităţii. Opinia majoritară poate fi
cuantificată prin sondaj de opinie sau intuită spontan. Populismul majorităţii este utilizat frecvent
de politicieni, nefiind periculos decât în formele sale extreme. Performerii populismului
majorităţii sunt Ion Iliescu şi, mai nou, Traian Băsescu. Ceea ce uşurează proliferarea discursurilor
populiste este absenţa sau fuga de responsabilităţi concrete. Cadrul constituţional permite
Preşedintelui să îşi axeze activitatea pe gesturi de imagine, mai puţin decât pe actul
executiv. Guvernarea presupune continuitate, în timp ce imaginea presupune ruptură. Pe
acest fond, s-a impus şi Traian Băsescu în ultimele luni: ruptura de discurs, care a condus şi la
o ruptură a guvernării. Prima este rezultatul adaptării la majoritate şi îi aduce avantaje lui Traian
Băsescu; a doua, este efectul slăbiciunii Alianţei şi îi aduce avantaje tot lui Traian Băsescu.

3. Populismul de opozitie

Se referă la ridicarea in permanență a stachetei ofertei verbale din partea unei structuri politice
aflate in opoziție până la nivelul în care puterea nu mai poate face față. De fapt, vorbim
de impunerea unui ritm verbal unor activități executive care, inevitabil, se desfășoară în alt
ritm. Exemplul cel mai elocvent este activitatea PDSR din 1999 și 2000 cu un studiu de caz special
pe criza din Kosovo, criza în care PDSR a afirmat public ce vroia lumea să audp, dar când a venit
la putere in 2001 a jucat exact contrariul. Atunci când populismul de opoziție se manifestă în
domeniul economic si al politicilor publice, acesta creează electoratului un anumit nivel de
așteptare legat de îndeplinirea unor promisiuni, singura condiție fiind ca opoziția să ajungă la
putere.5

5 http://infopolitic.ro/studii/despre-populism.html

5
Populismul din România

Romania a fost, poate, țara europeană cu cel mai represiv regim comunist, în anii ᾽80.
Președintele de atunci, Nicolae Ceaușescu, ajunsese la putere prin mijloace specifice partidelor
comuniste din acea perioadă: prin manevre de culise în interiorul partidului, menținându-se în
funcția de Secretar General prin tactici specifice populismului, de la înfierarea vechilor elite
comuniste ca reprezentante ale vechiului val stalinist, vinovate de încarcerări în masă și crime
împotriva umanității, la promovarea propriei personalități ca om al poporului, fiu de țăran și fost
ilegalist în perioada interbelică. „Domnia“ președintelui Ceaușescu va continua pe o perioadă de
aproape 25 de ani, în care România va înregistra, în ciuda unui inițial progres democratic, o
degradare economică și socială continuă, din care se poate argumenta nu și-a revenit complet nici
în zilele noastre. Cu toate acestea, discursul populist și naționalist a continuat, chiar dacă în
realitate regimul Ceaușescu se baza pe niște „elite“, pe elitele comuniste, adică membrii de
partid aflați în fruntea organizațiilor de partid și în fruntea poliției politice, făcând mai puțin parte
din rândul „poporului“.

Perioada postcomunistă ce a caracterizat România anilor ᾽90 este în cele din urmă greu de
definit: în termeni culinari, am putea vorbi de un ghiveci de democrație liberală, elitism și național-
populism. Un populism care trebuia să-și afle cândva un debușeu și care a culminat în 2012, când
forțele Uniunii Social-Liberale, o coaliție constituită în principal de Partidul Social Democrat și
Partidul National Liberal, două partide de altfel incompatibile ideologic, au reușit să obțină
majoritatea în parlament, prin manevre de culise, și să răstoarne guvernul condus de Mihai Răzvan
Ungureanu. Însă, în acest caz, atacul venit din partea USL la adresa președintelui de atunci, Traian
Băsescu, precum și schimbările mai mult sau mai puțin reușite în arena social-politică pot fi privite
și deslușite tocmai prin prisma populismului.

În acest caz, elitele erau reprezentate de președintele Băsescu în special, de partidul Liberal
Democrat, principalul susținător al politicilor președintelui, precum și de reprezentanți de marcă
ai societății civile, cum ar fi scriitorul Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu. România, la acea
vreme, încă mai simțea consecințele crizei financiare din 2008, consecințe ce au determinat
impunerea unor politici speciale de austeritate în paralel cu intensificarea luptei anticorupție,
ambele susținute de către Președintele Băsescu. Ca urmare a acestor politici de austeritate,
România se găsea totuși într-o situație financiară relativ bună în comparație cu alți membrii ai
Uniunii Europene. Însă reversul medaliei a fost acesta: suferințele impuse populației prin scăderea
salariilor și pensiilor, accesul îngreunat la creditul bancar precum și continua luptă împotriva

6
corupției, ce scotea la iveală aspecte neplăcute ale societății românești, au creat o profundă
nemulțumire și o adevărată derivă a discernământului în rândul populației.

Presiunea asupra justiției continuă și acum, prin mijloace mult mai subtile, însă asistăm totodată
la impresionante mișcări de masă ale societății civile în sprijinul independenței justiției, printr-un
soi de populism întors pe dos, în care principalii actori sunt de astă dată cetățenii, iar nu masa
amorfă a populației. De partea cealaltă, conducătorii politici se dovedesc a fi, în momentul de față,
o non-elită, compusă din personaje care, fără competențe atestabile, administrează ministere-cheie.
Apelul recent al lui Vlad Alexandrescu, „O țară nu se conduce cu secretare, șoferi și
plagiatori!“ developează cât se poate de bine situația periculoasă în care ne-a adus Revoluția
Populistă din 2012.

Am putea conchide că populismul este un simptom al unei maladii sociale existente la un


moment dat în democrație, dar poate fi, în anumite condiții, și un mecanism invers, de însănătoșire
a societății atunci când voința populară se transformă într-o mișcare civică, conștientă de
necesitatea păstrării valorilor fundamentale ale unei societăți cu adevărat deschise. Protestele din
Romania anului 2017, venite în apărarea justiției și a luptei anticorupție, pot fi văzute ca o formă
pregnantă de anti-populism, ca un exemplu elocvent de autoapărare a unei democrații surprinzător
de mature, într-un est european încă nostalgic după diferite forme de totalitarism.

Concluzie

Succesul populismului depinde de condițiile politice ale fiecărei țări și mai ales de nivelul
consolidării democratice. Iar această consolidare îi vizează deopotrivă pe guvernanți și pe
guvernați. Sunt cazuri în care populismul a adus la guvernare lideri care chiar au rezolvat anumite
probleme sociale, însă prețul pentru aceste politici publice este unul uriaș și constă în întreținerea
ideii că un act propagandistic poate înlocui o guvernare democratică. Neîncrederea în mecanismul
democratic a unei părți a populației este fenomenul grav pe care îl întreține discursul populist. Însă
faptul că o parte a populației se mobilizează în jurul unor promisiuni adesea aberante și
fantasmagorice nu trebuie să atragă învinuri asupra acestor păcăliți, ci asupra liderilor politici.
Populismul scoate adesea în piața publică nemulțumiri ignorate de către politicienii care au
impresia la un moment dat că mecanismul democratic funcționează fără a mai depune un efort
politic. Tehnicizarea guvernării, depolitizarea ei deschide calea populismului.

7
Bibliografie
1. Mudde & Kaltwasser, „Populismul și democrația (liberală): un cadru de analiză”, ed cit.,
p. 23;
2. Fisichella, Domenico, Ştiinţa politică. Probleme, concepte, teorii, Polirom, 2007;
3. http://revista22online.ro/16617/.html
4. http://infopolitic.ro/studii/despre-populism.html
5. https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/ce-e-populismul