Sunteți pe pagina 1din 4

Bonciu Marius Tiberiu

Anul 4, Grupa a 2-a


Pastorală
Predică la duminica a XXVI-a după Rusalii
(Pilda bogatului căruia i-a rodit țarina – Luca 12:16-21)

„Zis-a cel nebun întru inima sa: «Nu este Dumnezeu».” (Ps. 13:1)

Frați creștini,

Astăzi vom vorbi cu precădere despre necredința bogatului din Evanghelia


din duminica aceasta, întrucât în zilele noastre necredința domină societatea,
constituind poate chiar fundamentul ei, iar mentalitatea bogatului pare să fi ajuns
idealul omului contemporan, deși noi știm că tot ce nu se construiește pe piatra
de temelie care este Hristos, prin credința în Învierea Sa, nu are viitor bun, întrucât
este sortit năruirii, precum casa bărbatului nechibzuit zidită pe nisip.

Bogatul din Evanghelia de astăzi a fost numit de către Dumnezeu, „nebun”,


nu pentru că era bogat, ci din cauza necredinței sale. Mântuitorul a spus în predica
de pe munte că „cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Matei
5:22), dar iată că acest om, vrednic s-a făcut de această numire. Într-adevăr, Unul
este Adevărul, Dumnezeu, căci spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (Ioan
6:14), iar cel care nu crede în Dumnezeu, neagă Adevărul și înnebunește. Dar
nebunia lui nu este o boală trupească, ce se manifestă în vreo disfuncție a
sistemului nervos, ci ea este o boală sufletească, deci o adevărată infirmitate. Căci
necredința înrobește toate puterile omului, sufletești și trupești. Aceasta deoarece
credința este cea care ne structurează propriul sistem al valorilor. Întrebarea
fundamentală a omului este: crezi tu în Dumnezeu? Iar răspunsul la această
întrebare nu poate fi decât „da”, sau „nu”. Și fiecărui răspuns în parte îi este
atribuit un set de valori ce decurg logic. Astfel, cel necredincios are setul de valori
specific nihilismului: egoismul, hedonismul, fățărnicia, nepăsarea față de semeni,
răutatea, invidia, uciderile și altele. Iar celui credincios îi sunt specifice valorile
creștine: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de
bine, blândețea, înfrânarea, curăția (Galateni 5:22-23). Astfel că singura cale bună
este a doua, a credinței. Necredința duce la devalorizarea omului și la o viață
lipsită de sens din cauza orizontului morții. Iar credința duce la împărtășirea de
Dumnezeu și astfel la aprinderea focului iubirii în inima omului, care la rândul
ei, conduce la comuniune. Iar numai în comuniune, omul reprezintă ceva, are
valoare. Singura cale către comuniune este iubirea, dar la iubire nu se ajunge
decât prin credință, căci în Dumnezeu, Care este Iubire (cf. 1 Ioan 4:7), se crede.
1
Dar de ce spun că bogatul din pericopa ce s-a citit astăzi este necredincios,
ba chiar nebun? Deoarece el se comporta ca și când Dumnezeu nu ar fi existat. El
nu are frică de Dumnezeu și astfel nici iubire față de aproapele. Rodirea din
belșug a ogoarelor sale el nu o atribuie lui Dumnezeu, ci sieși, căci spunea: „Ce
voi face, căci n-am unde să adun roadele mele?”. Nici bogăția sa de dinainte nu
o pune pe seama lui Dumnezeu, ci spune: „jitnițele mele”, „grâul și bunătățile
mele”. Ba chiar și sufletul și-l atribuie sieși în același mod, spunând: „și voi zice
sufletului meu”. Priviți de câte ori s-a auzit acest pronume posesiv în numai 3
versete scurte! Iar aceasta nu este ceva întâmplător, ci arată profundul egoism al
bogatului. Dar noi știm că egoismul este chiar opusul iubirii, căci primul,
înseamnă o întoarcere spre sine însuși, pe când iubirea sau altruismul, reprezintă
o deschidere spre celălalt. Prin egoism se rupe comuniunea cu Dumnezeu și cu
aproapele, omul închizându-se în sine, căutând autonomia și libertatea, neștiind
că autonomia este imposibilă, iar libertatea există numai în comuniune. Oare în
ziua de astăzi nu la fel gândesc majoritatea oamenilor?

Mai mult încă, necredința bogatului se poate deduce și din viziunea


materialistă asupra propriului suflet, căci el spune: „Suflete, ai multe bunătăţi
strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te.” Oare poate
sufletul fiind nematerial să mănânce sau să bea mâncare și băutură materiale? O
hrană a sufletului există într-adevăr, așa cum există și una a trupului, căci
Mântuitorul zice: „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese
din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4:4). Iar Psalmistul spune: „Însetat-a de Tine
sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu...” (Ps. 62:2). Dar așa cum omul
este lut și suflare a lui Dumnezeu, hrana trupului este din această lume, iar hrana
sufletului este de sus, de la Dumnezeu, Singurul Care poate opri setea de
desăvârșire a omului. Bogatul din evanghelie folosește cuvântul „suflet” în mod
materialist neînțelegând prin suflet o realitate superioară trupului, nevăzută, care
nu mai moare odată cu trupul, ci viețuiește veșnic. La fel fac și oamenii astăzi:
mai auzi pe vreunul că spune că îl doare sufletul de Cutărescu, dar el e ateu; cum
crede oare el în existența sufletului, dar nu și în Dumnezeu? Alții mai rău, iau
numele Domnului în deșert de fiecare dată când se miră de ceva punând câte un
„Doamne!...” la începutul propoziției, nu ca un fel de vorbire-rugăciune cu
Dumnezeu, căci unii nu cred în El, ci ca o formă de stilizare a discursului.

Până aici am văzut că bogatul este într-adevăr necredincios, dar nebunia sa


cum o vom dovedi? Evident, tot din cuvintele sale. Dar mai întâi trebuie să
clarificăm unele noțiuni. Două sunt singurele certitudini ale omului în această

2
viață: 1) că va muri, și 2) că nu știe când va muri. Acestea două sunt niște evidențe
pe care numai un nebun, un vrăjmaș al adevărului, le-ar putea nega. Acum priviți
ce spune bogatul: ”Suflete, ai multe bunătăți pentru mulți ani...”. El necrezând
în Dumnezeu, negă automat orice realitate superioară, orice gând despre o lume
de dincolo de moarte. El trăiește iluzia nemuririi trupești negând ambele evidențe.
De aceea, adevărul realității îl izbește în plin: „Nebune! În această noapte vor cere
de la tine sufletul tău.”

Iată că moartea lipsește de orice sens viața necredinciosului: ce sens are să


trăiești dacă vei muri și vei deveni nimic? Tocmai de aceea, necredincioșii
încearcă să uite de moarte, să o plaseze undeva într-un viitor foarte îndepărtat,
iluzionându-se cu viața veșnică în această lume căzută. Dar vai de cel care nu are
mângâierea Domnului în ceasul morții, căci va fi cum zice Psalmistul: „Moartea
păcătoşilor este cumplită...” (Ps. 33:20). Cumplită fiindcă pe neașteptate și
împotriva voinței lor îi va trezi la realitate.

La urmă, parabola se termină prin cuvintele Mântuitorului: „Aşa se întâmplă


cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.” Adică, cel
care necredincios fiind, duce o luptă pentru materie ca să stăpânească el cât mai
multă, odată ce va veni moartea care îl separă de materie, adică de tot ce a adunat
el, nu va mai rămâne cu nimic. Pe când, pe cel care prin fapte bune, de milostenie
și iubire, s-a îmbogățit în Dumnezeu, moartea nu-l va vătăma cu nimic. Cel care
dă cu milostivire, lui Dumnezeu Îi dă. Iar cel care Îi dă lui Dumnezeu, lui își dă.
De aceea, moartea creștinilor adevărați este bună și fericită, ei așteptând-o ca pe
o naștere în adevărata viață, în patria de sus în care și-au strâns bogățiile prin
milostenii.

Frați creștini,

A auzit cineva de vreun necredincios milostiv? Milostiv însemnând nu faptul


că dă ceva din prea-plinul avuțiilor sale, căci aceasta este doar o auto-justificare
menită să îi împace propria conștiință, ci că având două haine și văzând pe un om
gol, îi va da lui una fiindcă iubindu-l pe acel necunoscut, i s-a făcut milă de el.
Cu adevărat, nu există necredincios milostiv, așa cum nu există credincios
nemilostiv. Milostenia este punerea în lucru a credinței. Dar așa cum sunt în lume
mai multe credințe și religii, sunt și mai multe grade ale milostivirii, iar în
creștinism este cel mai înalt grad: cel al jertfelniciei pentru vrăjmași, din dragoste.
Mai mare decât aceasta nu este și numai în creștinism se regăsește ea, arătând
plinătatea Adevărului în care credem.

3
Iată că duminica de astăzi este prima duminică din postul Nașterii Domnului,
post care ne pregătește cum se cuvine de sărbătorirea marei milostiviri a Bunului
Dumnezeu, de a Se întrupa de la Duhul Sfânt din Sfânta Fecioară Maria, și astfel
de a uni firea cea lepădată a neamului nostru cu cele cerești. Milostivirea lui
Dumnezeu față de noi cei care ne făcuserăm vrăjmași ai Lui prin căderea în robia
păcatului, ne îndeamnă și pe noi, cei care tindem spre asemănarea cu El, să fim
milostivi asemenea Lui. Căci cu adevărat credința fără fapte, moartă este, cum
spune Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului. Deci ca să nu ne facem nebuni prin
necredință asemeni bogatului, nici să ne iluzionăm că avem credință fără însă a o
demonstra prin faptele credinței, în acest post al milosteniei trebuie să practicăm
milostenia adevărată, cu discernământ. Ca să ne facem și noi vrednici de
milostivirea lui Dumnezeu, trebuie să fim la rândul nostru milostivi. Cum oare să
se milostivească Dumnezeu de cei păcătoși dintre care cel dintâi sunt eu, care de
multe ori au făgăduit la Taina Pocăinței că se vor îndrepta, și de fiecare dată au
căzut în aceleași păcate, dacă la rândul nostru, nu ne vom milostivi și noi de
ceilalți? Milostenia noastră atrage milostivirea lui Dumnezeu.

Așadar frați creștini,

Viața omului fiind mai mult decât hrana, în acest post să nu ne îngrijim doar
pentru ce vom bea sau ce vom mânca, ci luând aminte la parabola bogatului căruia
i-a rodit țarina, să fim atenți să nu ne asemănăm bogatului, ci mai degrabă țarinii
care din belșug a rodit. Așa și noi din belșug să rodim întru credință și fapte bune,
iar roadele să nu le păstrăm doar pentru noi, căci ele sunt darul lui Dumnezeu. Și
ceea ce în dar am luat, în dar să și dăm. Amin!

S-ar putea să vă placă și