Sunteți pe pagina 1din 13

Subiecte examen 2019

- disciplina Sociologie –

I. Vehiculele culturii: simboluri, limbă, valori, norme (Prezentare 5 – Cultură și societate)

1. Simboluri = semne, obiecte, imagini care reprezintă, indirect, o noțiune, idee, sentiment etc.;
• ajută la comunicarea de idei (ex.: iubire, prietenie, pace, ură) pentru că exprimă concepte
abstracte cu obiece vizibile (ex.: gesturi, îmbrăcăminte), dar și la comunicarea de informații (ex.:
sunetul unei sirene ca semn al unei urgențe);
• cultura nu poate exista fără simboluri pentru că nu ar putea exista semnificații împărtășite de
membrii unui grup/societăți;
• simbolurile pot fi universale sau specifice unei culturi, având semnificație doar pentru indivizii
care împărtășesc aceeași cultură: - un steag poate fi o sursă de patriotism, naționalism sau credințe
religioase; - îmbrăcămintea sau bunurile deținute sunt simboluri de status.

2. Limba = cod de simboluri prin care sunt exprimate idei și care le permit indivizilor să gândească și să
comunice cu alte persoane; Limbaj = abilitatea de a comunica prin simboluri;

• Esența culturii este transmiterea și împărtășirea de semnificații;

• Limba are trei tipuri diferite de relații cu cultura:

- Limba reprezintă/include cultura – limba include valorile și semnificațiile unei societăți, dar și
ritualuri, ceremonii, povești etc. (este necesară pentru integrare);

- Limba e un simbol al culturii – o limbă comună e semnul că oamenii împărtășesc aceeași


cultură (ex.: culturi naționale), în vreme ce o limbă distinctă poate simboliza un subgrup, o subcultură;

- Limba creează un cadru pentru cultură – ipoteza relativității lingvistice – gramatica, stuctura și
categoriile limbii influențează modul în care vedem realitatea.

3. Valorile = idei comune/împărtășite despre obiective dezirabile; în general, idei despre ce e bine/rău,
dezirabil/indezirabil;

- Valorile nu dictează comportamentul de urmat, dar oferă citerii de evaluare a indivizilor,


obiectelor și evenimentelor și de justificare a propriilor comportamente;

• Valori generale (fericire è căsătorie fericită) și specifice (cooperare între soți);

• Valori universale (securitate) și particulare (securitate prin copii/economii/educație);

- Valorile contradictorii – se află în conflict unele cu altele, sunt reciproc exlusive și există pentru
că unele societăți sunt suficient de permisive pentru a accepta comportamente/acțiuni diverse (ex.:
individualism versus colectivism, umanitarism versus muncă și realizări personale).
Relativ la relația dintre valori și comportamentul uman, se poate vorbi despre:

• Cultura ideală = valorile și standardele de comportament pe care membrii unei societăți le


recunosc, le promovează și se străduiesc să le respecte/atingă;

• Cultura reală = se referă la valorile și standardele de comportament pe care membrii unei


societăți le urmează/ating în realitate;

- Ex.: putem spune că respectăm legea (element al culturii ideale), dar încălcăm legile de
circulație (comportament/element al culturii reale) și ne considerăm „buni cetățeni”.

• În orice societate există discrepanțe între cultura ideală și cultura reală.

4. Normele = reguli comune de comportament, care specifică ceea ce trebuie și ce nu trebuie să facem;

- Norme prescriptive – ne spun ce comportament este potrivit sau acceptabil (ex.: oamenii trebuie să-și
plătească taxele sau să deschidă ușa unei persoane care are mâinile ocupate);

- Norme proscriptive – ne spun ce comportament este nepotrivit sau inacceptabil (ex.: legi care interzic
depășirea vitezei legale sau „bunele maniere” care ne interzic să trimitem mesaje în timpul orelor).

• O normă este un model de acțiune, care trebuie aplicat în anumite împrejurări și:

- este asumat de către individ în mod conștient (reflexele automate nu reprezintă norme);

- are o semnificație și o valabilitate supraindividuală;

- este enunțat explicit ca model supraindividual de comportament;

- nu solicită un comportament imposibil sau un comportament necesar.

- Normele variază de la o societate la alta și, în funcție de forța lor de constrângere asupra individului,
pot fi:

• Tradiții/cutume – norme care indică modul uzual, obișnuit de a face lucrurile:

- Tradiții durabile (mărțișor) sau trecătoare (moda);

- Ele nu poartă valoare morală (ex.: dacă dormi pe jos sau îți colorezi părul în verde oamenii vor
spune că ești excentric, nu imoral).

• Moravuri – norme care poartă valoare morală ridicată și a căror încălcare duce la sancțiuni serioase
(ex.: poți să mănânci cereale la cină, dar nu poți mânca pisica);

- Încălcarea lor duce la evitare, mustrare, ostracizare etc.

- Cele mai puternice reguli morale sunt tabuurile – încălcarea acestora este considerată extrem
de ofensivă, chiar de nemenționat.

• Legi – moravuri impuse și sancționate prin instituțiile statului;

- Legile fie reflectă valorile, fie încearcă să schimbe normele.


II. Diversitate culturală: definiție și surse (Prezentare 6 – Diversitate culturală și schimbare)

Diversitatea culturală se referă la diferențele dintre și din interiorul societăților:

- diversitatea culturală inter-societăți poate fi rezultatul condițiilor naturale (climat și geografie) sau
circumstanțelor sociale (nivelul de dezvoltare tehnologică, structura populației, trendurile demografice
etc.);

- unele societăți sunt omogene (membrii împărtășesc aceeași cultură și manifestă caracteristici
sociale, religioase, politice sau economice similare), în vreme ce altele sunt heterogene (membrii
manifestă diferențe la nivelul caracteristicilor sociale precum: religie, venit, rasă, etnie etc.).

Surse de diversitate culturală

1. Mediul/factorii ecologici – condițiile de mediu determină o serie de caracteristici specifice unei


societăți: ce haine sunt practice, feluri de mâncare, tipul de economie (modul de producție), gradul de
raritate/abundență a resurselor;

- Factorii ecologici, diferențele culturale, varietatea genetică se influențează reciproc.

2. Izolarea – în absența unei interacțiuni cu alte culturi, o cultură va dezvolta norme și valori unice;
în acest context, evoluția este o adaptare la mediu și nu se datorează influenței externe;

- din secolul al XIX-lea, aproape nicio cultură nu mai este izolată.

3. Difuzia culturală – reprezintă procesul prin care aspecte ale unei culturi/subculturi devin parte a
unei alte culturi (ex.: agricutlura, domesticirea animalelor sau Valentine’s Day);

- reprezintă motivul principal al transformării culturilor și similitudinii dintre culturi;

- la nivelul cel mai general, difuzia culturală devine globalizare a culturii, prin care elemente
culturale (ex.: valori, modă, stiluri muzicale etc.) se răspândesc global.

4. Tehnologia – cunoașterea, tehnicile și uneltele cu ajutorul cărora indivizii transformă resursele în


obiecte utilizabile, dar și cunoașterea și îndemânările necesare pentru utilizarea a ceea ce este
dezvoltat/produs;

- uneltele/tehnicile disponibile într-o societate influențează normele și valorile acesteia și, implicit,
relațiile sociale;

- ex.: mijloacele de comunicare în masă: platformele de socializare (Facebook) au modificat


atitudinea față de conceptul de intimitate, dar și accesul la intimitate.

5. Mass-media – promovează cultura populară = aspecte ale culturii care sunt larg accesibile și
răspândite, în general în rândul oamenilor obișnuiți, în contrast cu cultura superioară (elita) = aspecte
ale culturii în general limitate la clasele superioare (ex.: opera, arta, muzica clasică etc.);

- instituțiile mass-media reflectă, în general, valorile culturale existente dar, în anumite situații, pot
schimba valorile.
III. Socializarea – definiție, tipuri, agenți ai socializării (Prezentare 8 – Socializarea)

• Socializarea este:

- Procesul prin intermediul căruia indivizii învață regulile și practicile necesare pentru a trăi în societate;
- Procesul prin care indivizii învață/își însușesc rolurile, statusurile și valorile necesare pentru
participarea în instituții sociale.

• Socializarea se desfășoară pe parcursul întregii vieți: începe cu învățarea și acceptarea regulilor și


practicilor familiei și subculturii; odată cu înaintarea în vârstă, ne alăturăm unor noi grupuri, învățăm noi
norme și ne redefinim identitățile.

Tipuri:

1. Socializarea primară – dezvoltarea personalității și învățarea rolurilor, care se desfășoară în copilărie; -


copiii învață normele și valorile societății, iar conformarea la regulile sociale este importantă pentru a
obține acceptarea celorlalți.

2. Socializarea secundară – începe în adolescență și se continuă pe tot parcursul vieții;

- socializare anticipativă – ne pregătește pentru poziții sociale anticipate, viitoare (în special în
adolescență);

- socializare ocupațională – însușirea valorilor, comportamentelor și competențelor specifice unei


profesii (în special în perioada adultă).

• Fiecare status social achiziționat în viața privată (părinte, soț, membru al unui grup etc.) sau
profesională implică învățarea de noi reguli și norme.

3. Resocializarea – proces de învățare a unui set nou de atitudini, valori și comportamente, total diferit
de experiențele anterioare, printro schimbare abruptă și extremă;

- resocializare voluntară – individul își asumă un nou status (ex.: convertire religioasă);

- resocializare involuntară – are loc, de obicei, într-o instituție totală = loc unde indivizii sunt izolați de
restul societății pentru o anumită perioadă de timp și ajung sub controlul oficialităților care conduc
instituția (mănăstiri, pușcării, aziluri, armată etc.).

• În instituțiile totale, cei nou incluși își pierd pozițiile sociale și relațiile anterioare, sunt forțați să
renunțe la identitatea de sine pentru a-și forma una nouă; toate aspectele vieții sunt strict controlate, se
renunță la haine pentru uniformă, există un program fix, controlat;

• Procesul prin care indivizii sunt resocializați urmărește, mai întâi, o depersonalizare a acestora și,
ulterior, formarea unei noi identități de sine.

Agenții socializării sunt persoane, grupuri, instituții care ne învață ce trebuie să știm pentru a deveni/fi
membri ai societății și care ne modifică profund personalitățile, conceptul de sine, comportamentul.

1. Familia – cel mai important agent al socializării, interacțiunea cu familia fiind esențială pentru
dezvoltarea fizică, emoțională și cognitivă a individului;
- Membrii familiei sunt primii educatori, care ne învață nu doar lucruri practice, ci și credințe, valori,
obiective etc.

- Ulterior, părinții încearcă să obțină conformare și obediență, îndemânări de bază, pregătirea pentru
relațiile din afara familiei.

• Conceptul de sine format în copilărie are consecințe de durată, fiind baza pentru dezvoltarea
ulterioară;

• Religia, clasa socială și etnia părinților influențează comportamentul sau credințele copilului și
așteptările celorlalți;

• Copiii își însușesc cultura dominantă și subcultura părinților (limbă, atitudini, credințe, valori, norme
etc.).

2. Școala – ne învață nu doar îndemânări de bază sau cunoștințe tehnice, dar și valorile centrale ale
societății (ale culturii dominante);

• Dacă familiile tind să trateze copiii ca persoane speciale, cu nevoi și probleme unice, școala nu oferă
atenție individualizată (face abstracție de diferențele de clasă socială, etnie, rasă etc.);

• Procesul de educație formală durează mai mult decât educația informală (în familie);

• Școala este, în general, responsabilă pentru:

- învățarea pentru a deveni membri productivi ai societății;

- transmiterea culturii dominante;

- control social și dezvoltare personală;

- selecție, instruire și ocuparea unor poziții în societate.

3. Grupul de prieteni – de regulă, persoane de aceeași vârstă, cu status social similar și cu interese
comune;

- Presiunea grupului creează conformare (aceeași îmbrăcăminte, aceleași preocupări, gusturi, de regulă
elemente ale unei subculturi), dar valorile grupului și cele ale familiei pot intra în conflict;

- aderarea este benevolă, însă trebuie respectate normele grupului è învățarea de comportamente și
norme;

- contribuie la sentimentul de apartenență și modelează conceptul de sine al indivizilor;

- oferă libertate față de părinți și alte autorități, se bazează pe solidaritate și încredere reciprocă.

4. Mass-media – presa scrisă, TV, Internet, cărți și reviste, filme, reclame etc.;

- pot fi un instrument de validare a ceea ce știm deja, pot fi surse de informare și de promovare a
valorilor sau pot promova violență, sexualitate, rasism etc.;
Funcțiile mass-media:

- informează despre evenimente;

- familiarizează indivizii cu o mare varietate de persoane;

- oferă o gamă largă de opinii/puncte de vedere cu privire la probleme de interes;

- promovează produse/servicii, dar și ideea că, odată cumpărate, acestea îi ajută pe indivizi să fie
acceptați de ceilalți;

- distrează și oferă oportunități de a trăi prin experiențele altora.


IV. Status și rol – definiție, tipuri, legătura dintre status și rol (Prezentare 9 – Structura socială,
status și rol)

Structură socială = cadrul complex de instituții sociale (ex.: economie, politică, religie etc.) și practici
sociale (ex.: reguli și roluri sociale) care formează o societate și care organizează și stabilesc limite
asupra comportamentului indivizilor;

- este esențială pentru supraviețuirea societății și bunăstarea indivizilor;

- oferă cadrul în care interacționăm cu ceilalți; acest cadru este un complex ordonat și stabil de părți
(instituții, grupuri, statusuri, roluri, norme) ce formează societatea;

- creează ordine și predicitibilitate în societate și ne oferă abilitateta de a interpreta situațiile sociale cu


care ne confruntăm (ex.: așteptăm ca familia să ne protejeze, școala să ne educe, poliția să ne asigure
securitate etc.).

Status social = poziție determinată social într-un grup sau societate, caracterizată de anumite așteptări,
drepturi, datorii, ce există independent de persoanele care ocupă un status;

• Set de statusuri – totalitatea statusurilor pe care o persoană le ocupă la un moment dat;

• Statusurile deținute de un individ fac parte din indentitatea de sine a acestuia și îl ajută să răspundă la
întrebarea „Cine sunt eu?” – pentru a răspunde la această întrebare, orice individ apelează la identitatea
socială derivată din sau bazată pe setul de statusuri deținute.

Tipuri de status:

Status atribuit (prescris) – poziție socială conferită la naștere sau primită involuntar mai târziu în viață,
bazată pe atribute asupra cărora individul nu are control: • Ex.: rasă, etnie, vârstă, sex

• Status dobândit (achiziționat) – poziție socială pe care o persoană și-o asumă voluntar, ca rezultat al
alegerilor personale, merit sau efort direct:

• Statusuri pozitive: dobândite ca rezultat al abilităților personale sau competiției (ex.: ocupație,
educație);

• Statusuri negative: dobândite, de regulă, în urma nerespectării regulilor sociale (ex.: criminal,
drogat).

• Statusurile prescrise au o influență foarte mare asupra statusurilor dobândite.

Master statusul = cel mai important status ocupat de o persoană;

- domină toate celelalte statusuri și este principalul element în definirea poziției sociale a unei
persoane;

- de regulă, master statusul este statusul ocupațional – oferă indicii despre nivelul educațional, venit,
condiția familială etc.;

- în societățile unde există discriminare, statusul rasial/etnic poate fi master statusul;


- master statusul conferă un nivel ridicat sau scăzut al valorii personale sau demnității (care nu sunt
caracteristici inerente)

Rolul = set de așteptări comportamentale asociate unui anumit status;

• Ex.: un zugrav angajat să zugrăvească locuința nu trebuie să se așeze la masă neinvitat și să


mănânce cu familia (angajatorul);

• Ex.: un student nu vine la școală pentru a fi mângâiat pe cap, a i se oferi mâncare și afecțiune. -
este aspectul dinamic al statusului: ocuparea unui status implică „jucarea” unui rol;

• Așteptarea de rol – definiția grupului sau societății cu privire la modul în care un rol specific trebuie
jucat;

• Performanța de rol = modul în care o persoană joacă efectiv rolul. - performanța nu este întotdeauna
conformă cu așteptarea.
V. Conformare și obediență – definiție și caracteristici. Tipuri de conformare (Prezentare 11 –
Conformare și obediență)

Conformarea = proces de modificare a comportamentului pentru a fi în acord cu normele stabilite de


societate, subcultură sau grup.

- Așa cum se întâmplă cu gusturile muzicale, multe dintre lucrurile în care credem nu sunt adevărate sau
corecte în sens absolut, ci sunt doar lucruri pe care grupurile din care facem parte le acceptă ca
adevărate sau corecte;

- Interacțiunea în grup sporește conformarea;

- Opinia majorității/opinia grupului ne afectează judecățile și modul de a evalua evenimentele și


situațiile sociale;

- Grupurile au puterea de a influența indivizii, inclusiv în sensul perpetuării ideilor false.

Conformare Obediență
Schimbarea comportamentală sub presiunea, de Schimbarea comportamentală sub presiunea
obicei indirectă, a unei majorități cantitative. directă și explicită a unei majorități calitative (ex.:
o persoană cu autoritate).
1. De regulă, nu există diferențe de status social 1. Între „sursă” și „țintă” există diferențe mari de
între „sursă” (membrii grupului) și „țintă” status social, prima fiind „înzestrată” cu
(persoana influențată). autoritate legitimă.
2. Intenția „sursei” nu este de a modifica 2. Intenția „sursei” este aceea de a influența și
judecățile, atitudinile sau comportamentele controla supunerea „țintei”.
altora.
3. Există un grad ridicat de similitudine între 3. Comportamentul „sursei” nu este similar
comportamentul „sursei” și comportamentul comportamentului „țintei”
„țintei”.

-Conformare informațională: atunci când obiectul judecății este subiectiv sau ambiguu, conformarea
este rezultatul dorinței de a fi corecți;

• Indivizii vor accepta norma de grup atunci când nu sunt siguri de informațiile pe care le dețin,
când au dubii cu privire la corectitudinea propriilor opinii.

- Conformare normativă: atunci când obiectul judecății nu este ambiguu, conformarea apare ca rezultat
al dorinței de a fi acceptați în grup, de a nu fi considerați diferiți sau devianți:

• Conformare publică: acceptare publică, de suprafață a influenței normative, fără a se schimba


convingerile profunde;

• Conformare privată: acceptare totală a influenței normative, care duce inclusiv la schimbarea
convingerilor profunde.
Tema 6: Anti-individualismul modelului social
Comparativ cu viziunea utilitarista asupra individului in care acesta este pozitionat in
centrul intregii constructii teoretice, in viziunea lui Durkheim individul modern nu este decat o
constructie sociala a timpurilor sale(in societatile inferioare nu se punea accentul pe
personalitatea individuala pentru ca, pur si simplu, la acel moment al istoriei aceasta nu exista).
Societatea nu se rezuma, asadar, la suma indivizilor sai si nici nu este determinata de
acestia, ci insasi societatea e cea care formeaza indivizii(desi individualitatea nu este exclusa in
totalitate). Prin intermediul constiintei colective indivizii preiau practic bazele societatii, deoarece
acestea nu se regasesc de-a gata in constiinta individuala. Desi putem spune ca societatea nu
este nimic fara indivizi, avem totusi convingerea ca, mai presus de autori ai societatii, indivizii
sunt, de fapt, un produs al acesteia. Astfel, raportandu-ne la relatia societate-individ, forma
intregului este cea care determina, mai degraba, forma partilor sale. Constiinta colectiva exista
si in afara constiintelor individuale, acesta nefiind o suma a lor deoarece tot ceea ce se
regaseste in constiinta indivizilor se regaseste, initial, in cea colectiva. Durkheim vorbeste
despre faptul ca propriile sale sentimente nu inceteaza niciodata sa fie obiective, astfel ca nu se
considera el autorul acestora, primindu-le de fapt prin educatie. De aici deducem ideea ca
faptele sociale, vazute ca moduri comune de a actiona, vor exista chiar si in absenta indivizilor.
Prin urmare, individul autonom, inzestrat cu ratiune si nevoie derivate din natura sa
umana, nu este decat un construct al societatii, aceasta exercitand constangeri asupra lui printr-
un sistem elaborat de reguli juridice, norme morale sau conventionale, dogme religioase,
practice economice, sisteme financiare care au o existenta proprie, in afara constiintei
individului. De pilda, codul de semne si simboluri utilizat de membrii unei societati pentru a-si
exprima gandurile, sistemul monetar utilizat pentru plata datoriilor si calcule economice, codul
de conduita si regulile vestimentare de la un anumit moment, practicile utilizate in diverse
meserii exista si functioneaza indiferent daca sunt folosite de un individ sau altul si sunt
coercitive(constrangatoare). Desigur, individul ar putea sa nu utilizeze sistemul monetar local,
insa i-ar fi imposibil sa traiasca in acea societate; ar putea sa nu respecte regulile de conduita si
vestimentare, insa asa ar risca sa fie marginalizat. Coercitia este, asadar, o caracteristica
intrinseca(exista prin sine insusi) a acestor fapte sociale, care poate fi insa redusa sau evitata
atunci cand individul se conformeaza din proprie vointa.
Individul nu este lipsit insa de ratiune, individualitate sau idei, dorinte proprii, insa toate
acestea sunt produse ale societatii, reflectand tipul societatii din care face parte. Starile
constiintei sunt, de fapt, produse ale vietii grupului, asadar pot fi explicate doar prin natura
grupului. Individul social nu este insa naiv si irational, ci, dimpotriva, individual normal este
capabil sa gandeasca singur, sa aiba opinii, credinte si preferinte personale si sa actioneze
eficient in directia satisfacerii intereselor personale. In viata de zi cu zi, aspiratiile personale sunt
cele care il anima pe acesta si il determina sa actioneze. Cu toate acestea, sentimentele sociale
nu sunt niciodata absente in totalitate, deoarece pastram, in permanenta, relatiile cu ceilalti, iar
obiceiurile si pornirile insusite si formate prin educatie influenteaza continuu natura si forma
acestor relatii. In pofida concentrarii asupra interesului personal in anumite momente ale vietii
lor, indivizii iau parte la diverse ritualuri si ceremonii, menite sa le ofere un sentiment al scopului
comun. In astfel de situatii, preocuparile si interesele personale sunt eclipsate, asadar
societatea este cea care se afla in prim planul fiecarei constiinte, aceasta dominand si
directionand toate comportamentele.
Tema 7: Omul ca homo oeconomicus

Homo oeconomicus reprezinta un model explicativ in contextul caruia fiinta este vazuta
ca un agent regional guvernat de interesul economic propriu. Acest model explicativ al
comportamentului uman este bazat pe o conceptie asupra naturii umane care a fost
imprumutata de cercetatorii din domeniul antropologiei economice de la economistii din traditia
neo-clasica, unde este cunoscuta drept teoria agentului rational egoist sau paradigma omului ca
homo oeconomicus.
Desi se considera ca Adam Smith este parintele spiritual al ideii de homo oeconomicus,
lucrurile nu stau asa in realitate. Cel care a pus bazele teoretice ale acestei abordari pare sa fie
economistul si matematicianul francez Leon Walras, acesta elaborand prima reprezentare a
unui model al echilibrului general intr-o economie “pura si perfecta”. In aceasta lucrare, el face
de fapt o distinctie intre economia politica pura (care se ocupa de studiul valorii, preturilor, a
echilibrului economic), economia aplicata(moneda si politica monetara, productie, monopoluri)
si economia sociala(studiul repartitiei bogatiilor, veniturilor si prelevarii impozitelor). In
contextul modelului ideal al acestei economii pure, Walras a cautat sa realizeze o matematizare
a stiintei economice la fel de riguroasa precum cea a lui Newton pentru fizica.
Urmand modelul marilor descoperiri ale lui Newton din secolul al saptesprezecelea, o
serie de oameni de stiinta si matematicieni intre care Leibniz, Lagrange, Euler si Hamilton au
dezvoltat un limbaj matematic nou, utilizand ecuatii diferentiale pentru a descrie o uimitor de
larga categorie de fenomene naturale. In acest spirit, Walras concepe fiintele umane ca fiind
asemanatoare unor atomi sau unor monade inzestrate cu preferinte si abilitati imuabile, iar
interactiunea acestor atomi este fenomenul care genereaza toate activitatile economice. Ideea
de homo oeconomicus a aparut in urma unei serii de presupozitii simplificatoare si nerealiste cu
privire la preferintele si abilitatile indivizilor, dar si la sistemul economic in ansamblu.
In pofida criticilor aduse teoriei de homo oeconomicus la baza carora statea ideea
supraevaluarii individului, aceasta s-a impus ca stiinta economica actuala. Mai multi
cercetatori(Friederich August von Hayek si Milton Friedman) au promovat acest model
explicativ, desi erau constienti de faptul ca el nu reflecta in mod adecvat realitatea. Atat
Friedman, cat si Hayek admiteau faptul ca, desi agentii individuali nu sunt rationali, exista totusi
o rationalitate a intregului, care e asigurata de faptul ca acesta dispune de functia auto-
organizarii.
Economistii au inceput sa considere ca modelul economic bazat pe imaginea unui homo
oeconomicus inteles ca un agent rational ce actioneaza in vederea maximizarii utilitatii a fost
folositor si eficient pentru a explica ceea ce se intampla in domeniul economiei, al pietei de
bunuri si servicii. Ideea fundamentala a acestei teorii este aceea ca oamenii fac si vor face
tocmai ceea ce este profitabil, astfel incat putem in acest mod sa le explicam actiunile trecute si
sa le prevedem pe cele viitoare in functie de acest criteriu al profitabilitatii.
Tema 8: Limitele raționalității

Conform lui Friedman, nu contează cât de valida este o teorie, atât timp cât
corectitudinea predicțiilor pe care le facem în bază ei sunt de neîndoit, acest lucru se aplică și în
cazul teoriei care susține că omul este “homo oeconomicus”, adică ghidat în permanență de
rațiune, dedicat interesului propriu care tinde spre maximizarea utilității, deși nu putem spune cu
certitudine că cele susținute sunt valide în totalitate.
Însă atunci când introducem în discuție problemă “naturii umane”, nu o putem privi așa
de superficial, oricât de convinși am fi de validitatea ei, pentru că sunt momente în care omul
pare oricum, dar nu un agent rațional, așa că tindem spre cele spuse de Aristotel: “prieten mi-e
Platon, dar mai bun prieten mi-e adevărul”.
Richard Thaler vede economia că fiind “cea mai riguroasă dintre științele economice”
tocmai pentru că pune “home oeconomicus” pe primul loc, și lucrul acesta se datorează: faptului
că configurarea politicilor publice este puternic influențată de știință economică dar și de
prestigiul intelectual, care se datorează corpusului de teorie fundamentală de care dispune.
Având în vedere că teoria fundamantala a științelor economice este bazată pe teoria
“homo oeconomicus”, această susține că omul este un agent rațional construit să ia decizii bune
în vederea optimizării. Așadar, după cele spuse de Richard Thaler, economiștii au înlocuit ideea
de “home sapiens” cu “homo oeconomicus”, Econ, dar teoria își pierde din credibilitate în
momentul în care întâlnim un om care este opusul modelului promovat de economiști, erorile de
acest tip tind nu doar să sicaneze cercetătorii, dar să și ridice numeroase probleme. Dar Thaler
este de părere că predicția nu este eronată, nici chiar atunci când nu este precisă în totalitate,
în fond, de această se numește predicție. Astfel, urmând modelul propus, se poate spune că în
cazul în care se prețul se prevede o scădere a prețurilor electrocasnicelor, mai multe persoane
le vor cumpără decât în mod normal, dacă, însă dorim să facem predicții mai precise, de
exemplu, dacă cei care vor cumpără electrocasnicele sunt ghidați de rațiune, crește și riscul de
a greși.
Ideea de “homo oeconomis” are și câteva supoziții pe adevărul cărora nu ne putem
bază, de pildă, nu putem știi cu siguranță dacă deciziile pe care oamenii le fac cu scopul
optimizării sunt raționale sau nu. Thaler, însă, consideră că aceste supoziții nu sunt valide și da
și trei argumente în sprijinirea celor susținute.
În primul rând, “problemele de optimizare” sunt prea dificile pentru a fi rezolvate de
agent. Așadar, atunci când unui individ i se oferă o largă varietate de produse, că în
supermarketuri, este aproape imposibil de a determină cu precizie produsele pe care acesta le
va achiziționa. Ceea ce ne duce la al doilea argument care susține că aceste decizii nu sunt
făcute de cele mai multe ori rațional, ci pe bază unor erori cognitive. Precum încrederea
exagerată pe care o avem în propriile forțe ne poate înaltă, dar în același timp, duce și la eșec
de mai multe ori decât ne place să credem, dacă înființam o afacere, o facem pentru că avem
încredere în succesul ei, fără să ne gândim la posibilitatea unui eșec. Omul ghidat în
permanență de rațiune este capabil să prezică precis atât un succes, cât și un eșec, fără a-și
supraevalua posibilitățile de succes.
În al treilea rând, ideea optimizării nu ține cont de mulți factori semnificanți în luarea
deciziei, așadar, un Econ nu va înțelege necesitatea darurilor de Crăciun, deoarece 25
decembrie este în fond, o zi ca oricare alta.
Dacă distincția dintre Econ și omul real se face cu dificultate, acest lucru este cauzat de
faptul că știință economică a încălcat bariera metodologică dintre teoriile descriptive (cele care
oglindesc realitatea) și cele normative ( arată cum ar trebui să se desfășoare lucrurile în
societate). Astfel, economiștii au oferit “teoriei utilității estimate” un dublu rol: normativ, dar și
descriptiv, cel normativ privește cum ar trebui făcute deciziile, pe când cel descriptiv arată cum
decid Econii.
Economia compartamentală vine însă cu o propunere care găsește o soluție la
problemele întâlnite de teoria “homo oeconomicus” fără să excludă econii din discuție, doar
adaptând-o în concordanță cu modul în care fac alegeri oamenii în realitate. Acum, prin
intermediul celorlalte științe care nu se bazează pe ideea agentului rațional (antropologia,
psihologia, economia comportamentală etc.) se investighează comportamentul individului în
realitate, care arată că, în ciuda celor crezute inițial, omul nu este un agent rațional, iar deciziile
acestuia nu sunt mereu ghidate de judecată.