UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE LITERE
MASTER CPCEI

NAȚIONALISMUL CA AMENINȚARE LA ADRESA INTEGRĂRII

EUROPENE
NAȚIONALISMUL ACTUALUL EUROSCEPTICISM?

Coordonator,
Lector univ. dr. : Cornel Micu

Studentă,
Neagu Oana - Elena

București

Ianuarie, 2018
 De-a lungul timpului, continentul european a fost adesea pus în postura de a se confrunta
cu diverse probleme de ordin ideologic, politic, economic, cultural, social ș.a.m.d., aflându-se
de multe ori chiar în imposibilitatea de a le gestiona și rezolva, însă cea mai mare provocare a
spațiului european, și aș tinde să afirm că a întreg mapamondului, a fost reprezentată de perioada
secolului XX, bineînțeles cu repercusiuni din trecut.

După cum este bine cunoscut și reliefat în literatura de specialitate, secolul XX, care a
culminat cu înfruntările din cele două Războaie Mondiale, a însemnat pentru întreaga lume o
destructurare și restructurare a tuturor relațiilor internaționale, dar și naționale, în toate sferele
de acțiune. După incapabilitatea de a aplana izbucnirea iminentă a conflictelor ce au avut loc
pe teritoriul ei, Europa postbelică s-a văzut pusă în postura de a „repara” greșelile din trecut:
aflată într-un colaps economic, eșuând pe plan diplomatic, pierzând încrederea cetățenilor săi,
ale căror mentalități și memorii au fost puternic afectate de război și încă fragmentată politic și
ideologic, respectiv democratică în Vest și comunistă în Est, încearcă să construiască structuri
prin diverse strategii – iar una dintre strategii va fi și Uniunea Europeană. Dar oare se va dovedi
aceasta suficientă? Care va fi atitudinea statelor naționale europene față de această putere
supranațională? Și nu în ultimul rând va reuși UE să mențină pacea și securitatea, dar și ordinea
politică, economică, socială și culturală în bătrânul continent?

Lucrarea de față își propune să răspundă acestui tip de întrebări și să demonstreze faptul
că deși schimbările de paradigmă sunt evidente, problemele de pe continentul european nu au
încetat să existe, mai ales privite din prisma teoriilor de tip naționalist. Iar într-o încercare de a
oferi o privire mai amănunțită și de ansamblu asupra temei voi trece în revistă contextul de
apariție, extindere și existență al Uniunii Europene, dar și viziunea asupra curentului de gândire
naționalist.

Au existat încercări de alianță între statele europene și înainte de Uniunea Europeană,

însă acestea s-au dovedit insuficiente, un bun exemplu în acest sens este reprezentat de Liga
Națiunilor, care a luat naștere după Primul Război Mondial, din dorința de a limita sau a elimina
războiul din relațiile internaționale, însă nu avea la bază relații contractuale juridice și nici
capacitatea reală de a interveni prompt și decisiv pentru oprirea acestuia.

După eșecul Ligii Națiunilor, care s-a dovedit incapabilă nu doar de a stopa, ci și de a
preveni izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, apare o altă formă de asociere a statelor
europene, care de altfel a stat la formării Uniunii Europene. Aceasta va fi cunoscută sub numele
de Comunitatea Europeană a Cărbunelui și a Oțelului (CECO) și a fost instituită în anul 1952,
în urma Tratatului de la Paris, care a fost semnat inițial de 6 state (Franța, Germania - RFG,
Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg), însă cu posibilitate de extindere. CECO face parte dintr-un
plan riguros de reconstruire a Europei pornind în principal de la sfera economică, iar ideea
centrală a alianței era de a pune în comun resursele de cărbune și de oțel ale statelor membre.
Aceste resurse nu au fost alese întâmplător, deoarece erau resurse strategice în război (oțelul –
pentru construirea armelor de luptă, a tancurilor ș.a., iar cărbunele – pentru alimentarea unei
flote marine puternice). În afara scopului de reconstrucție economică, o astfel de alianță era
menită să aplaneze situația conflictuală dintre statele membre, în special dintre Franța și
Germania, rivali istorici, dar și să facă războiul imposibil de gândit, de conceput și imposibil de
materializat.1

Deși la o primă vedere pare că dimensiunea economică este pilonul principal de acțiune
al CECO, în realitate integrarea politică și implicit menținerea păcii și securității au fost
primordiale. Astfel, în această situație, un prim aspect care iese în evidență se referă la faptul
că integrarea europeană a fost gândită prin prisma economică, deși scopul ei inițial și principal
a fost integrarea politică, iar întrebarea firească ar fi „de ce?” – la o întrebare atât de simplă,
răspunsul este la fel de simplu: statelor naționale le-ar fi fost greu să conceapă o alianță pur
politică, ținând cont de cutuma fiecărui stat în parte, cu atât mai mult a celor cu o tradiție istorică
conflictuală (Franța și Germania), iar alianța economică pare soluția cea mai avantajoasă:
pentru Germania această alianță avea să reprezinte strategia de reintegrare și de recâștigare a
prestigiului pierdut pe scară internațională, cu atât mai mult în Europa, fiind considerat stat
agresor și privit cu suspiciune de majoritatea statelor europene, după dezastrele provocate în
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mai ales sub conducerea lui Hitler (holocaustul și
faimoasa armată germană), iar pentru Franța, care se temea poate cel mai mult de Germania,
cele două state fiind considerate rivale prin tradiție istorică, alianța era o garanție de neagresiune
și un avantaj evident în ceea ce privește problema britanică.

Aproprierea dintre Franța și Germania constituie premisele construirii primelor forme

de colaborare între statele europene, CECO reprezentând una dintre cele mai relevante astfel de
comunități, fiind transformată ulterior în Comunitatea Europeană, iar abia după Tratatul de la
Maastricht (semnat în 1992 și intrat în vigoare în 1993) putem vorbi despre Uniunea
Europeană,2 în adevăratul sens al conceptului. Bineînțeles, atât CECO, cât și celelalte forme de

1
***, Fișe tehnice despre Uniunea Europeană, ediția din 2014, Luxemburg: Oficiul de Publicații al Uniunii
Europene, 2013, p. 13.
2
Ibidem, p. 18.
alianță supranațională derivate din aceasta, au lăsat cale liberă de aderare și celorlalte state
europene, în termenii Tratatelor de înființare.

După Marile Războaie Mondiale, cu toate că se încearcă o restructurare, o reconstruire

și o revenire la normal a Europei, aceasta mai are de parcurs o lungă perioadă de timp până să
atingă statutul de „Europă Unită”, așa cum s-a dorit încă de la prima formă de colaborare
interstatală. Continentul european nu scăpase totuși de toate provocările și amenințările, dat
fiind faptul că se afla sub dominația celor două superputeri – Statele Unite și Uniunea Sovietică
– și implicit fragmentat de cele două sfere de influență ale celor doi actori extraeuropeni,
respectiv blocul democratic în Vest și blocul comunist în Est, separate una de cealaltă prin
Cortina de Fier. Acest fenomen a fost cunoscut sub numele de „Război Rece” și a reprezentat
un conflict de factură politică, ideologică, strategică și militară dintre aliații occidentali sub
tutela Statelor Unite – pe de-o parte, și Uniunea Sovietică susținută de celelalte țări comuniste,
pe de altă parte. Acesta a urmat cumva cel de-al Doilea Război Mondial, fiind considerat de
mulți specialiști o continuare a acestuia, și numit astfel deoarece pe tot parcursul lui cele două
superputeri (SUA și U.R.S.S.) nu s-au atacat în mod direct și reciproc una pe cealaltă, ci doar
indirect prin intermediul statelor aflate sub dominația lor, fiind create situații tensionate și chiar
crize de amploare.3 Acesta este reprezentativ pentru istoria lumii, fiind considerat unul dintre
cele mai mari conflicte din toate timpurile, prin complexitatea și implicațiile sale, dar mai ales
prin faptul că dacă ar fi devenit un conflict „cald” ar fi dus la distrugerea întreg mapamondului,
ținând cont de tot armamentul nuclear deținut de marile state ale lumii la acea perioadă.

Pentru a nu pierde firul discuției de bază de la care am pornit lucrarea, am ales să nu

dezvolt acest subiect, ci doar să îl menționez într-o încercare de a reliefa cele mai importante
aspecte ale acestuia în raport cu tema abordată. În primul rând, este notabil și de apreciat reușita
și implicarea Uniunii Europene, dar și al celorlalte organizații internaționale (amintesc NATO,
pentru partea occidentală și Pactul de la Varșovia, pentru partea comunistă) în menținerea păcii
și securității internaționale și în evitarea izbucnirii unui al Treilea Război Mondial, fapt ce a
crescut prestigiul UE și optimismul europenilor cu privire la organizație. Iar în al doilea rând,
este interesant deznodământul conflictului, care se sfârșește prin „victoria” Statelor Unite, dată
de prăbușirea comunismului din Europa de Est, dar și a Uniunii Sovietice, iar aici intervine
punctul culminant: când majoritatea statelor foste comuniste își îndreaptă atenția spre Occident

3
Allan M. Winkler, Trecutul apropiat – Eseuri și documente de după cel de-Al Doilea Război Mondial, Traducere
și prefață de Corneliu Nicolescu, Cluj-Napoca: Editura Dacia, 1996, p. 36.
și Uniunea Europeană, ceea ce a explicat într-o oarecare măsură valurile mai mari de extindere
ale UE de după 1989.

Evenimentele din 1989 au reprezentat un alt pas major pe care îl mai avea de trecut
Uniunea Europeană, în sensul în care statele ex-comuniste din partea estică a continentului se
găseau în acest moment fragile, vulnerabile, dezorientate, fragmentate, slăbite economic și
cumva înapoiate față de statele cu tradiție democratică din Occident; acestea își văzuseră visul
împlinit, și anume scăpaseră de dominația comunistă, dar în același timp își pierduseră și cel
mai mare și puternic aliat – U.R.S.S. destrămată și ea. În termenii dați, foștii aliați sovietici
aveau să își îndrepte atenția rând spre rând spre Occident și valorile occidentale, iar Uniunea
Europeană trebuia să se arate responsabilă față de aceștia și să își asume faptul că existau
diferențe evidente între gradul de dezvoltare al statelor ex-comuniste și al statelor deja membre
– democratice, reflectate în sfera politică, economică, socială și culturală, ținând cont de
mentalitatea ideologică, astfel UE trebuie să găsească soluții valide pentru toate statele membre
sau membre în devenire.

În prezent din UE fac parte 28 de state membre cu drepturi depline, iar prezentate în
ordinea aderării sunt următoarele: 1958 (membre fondatoare) – Belgia, Franța, Germania, Italia,
Luxemburg, Țările de Jos; 1973 – Danemarca, Irlanda, Regatul Unit; 1981 – Grecia; 1986 –
Portugalia, Spania; 1995 – Austria, Finlanda, Suedia; 2004 (marele val de extindere al UE, în
cadrul căruia au devenit membre 10 state din cele 28) – Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, Republica Cehă. Slovacia, Slovenia, Ungaria; 2007 – România, Bulgaria; 2013 –
Croația.4 Nu întâmplător am oferit această clasificare a statelor membre UE în funcție de
ordinea aderării, ci pentru a-mi susține ideea mai sus formulată referitoare la valul de extindere
al UE după anul 1989, după cum se poate observa, în anul 2004 majoritatea statelor care au
devenit membre UE cu drepturi depline sunt foste state comuniste, ieșite de sub regimul est-
european de la Moscova, iar întrebarea care survine acestei afirmații ar fi: de ce abia după 15
ani este posibil acest lucru?, iar răspunsul vine să justifice o altă idee formulată anterior și care
se referă la faptul că statele ex-comuniste sunt mai „întârziate” din privința mai multor aspecte
decât statele occidentale și astfel au avut nevoie de timp să își reglementeze situația națională
astfel încât să îndeplinească criteriile de aderare și să poată începe negocierile, în tandem cu
normele UE instituite prin tratate.

4
Uniunea Europeană, „Cele 28 de state membre ale Uniunii Europene – Informații generale despre Uniunea
Europeană”, europa.eu, consultat în data de 15 ianuarie 2018, URL: <https://europa.eu/european-union/about-
eu/countries_ro#cele_28_de_state_membre_ale_uniunii_europene>
 Un stat care dorește să devină membru al UE trebuie să îndeplinească condițiile de
aderare, care au fost denumite generic „criteriile de la Copenhaga”, ceea ce poate necesita o
perioadă îndelungată de timp și un proces complex, chiar și pentru statele deja democratice și
cu atât mai mult pentru statele ex-comuniste, așa cum am menționat mai sus. Calitatea de
membru cu drepturi depline al UE este dobândită numai în cazul în care există o economie de
piață, sunt respectate valorile democrației stabile și ale statului de drept și este acceptată
legislația UE, inclusiv cea care ține de moneda euro;5 așa cum este menționat și pe site-ul oficial
al Uniunii Europene.

Nu întâmplător a fost subliniat în mod special aspectul referitor la moneda euro,

deoarece faptul că a fost adoptată și acceptată o monedă comună unică reprezintă cel mai înalt
grad de transferare a suveranității de la statele membre naționale către unitatea supranațională.
Încă din cele mai vechi timpuri, pe lângă valoarea intrinsecă de bun economic, moneda
reprezenta și un simbol al puterii și al suveranității statelor – erau considerate suverane statele
care erau capabile să producă și emită monedă proprie. Uniunea Europeană a fost conștientă
încă de la început de pericolele naționalismului, mai ales privind prin prisma celui de-al doilea
Război Mondial, când acest curent de gândire a fost cauza celor mai sumbre evenimente din
istoria umanității – în numele națiunii pur germane a dezvoltat Hitler ideile partidului nazist și
a făcut Holocaustul să se întâmple – și din acest motiv UE a căutat să slăbească statul național,
iar adoptarea unei monede comune unice este doar una dintre metodele aplicate de UE pentru
a susține acest demers. Faptul că putea controla o parte din economia statelor membre reprezintă
un pas important pentru Uniunea Europeană, iar în contextul în care statele naționale se văd
puse în postura de a accepta o monedă unică europeană își simt știrbită suveranitatea. Pentru a
nu pierde loialitatea membrilor săi, UE a găsit o soluție împăciuitoare: moneda euro avea să fie
gravată pe una dintre fețe cu simboluri comune Uniunii Europene, iar pe cealaltă față cu
simboluri diferite ale statelor naționale pentru fiecare dintre acestea. Plecând de la ideile mai
sus menționate, din dorința de a câștiga și mai mult încrederea și simpatia statelor naționale,
Uniunea Europeană încearcă să se construiască ea însăși ca o „națiune”, bineînțeles imaginară,
adoptând simboluri asemănătoare statelor suverane, precum: moneda unică, steagul, imnul ș.a.

Până în acest punct al lucrării am expus tema doar prin prisma contextului internațional,
oferind o viziune de ansamblu asupra continentului european postbelic, însă în tot acest discurs

5
Uniunea Europeană, „Aderarea la UE – Informații generale despre Uniunea Europeană”, europa.eu, consultat în
data de 15 ianuarie 2018, URL: <https://europa.eu/european-union/about-eu/countries_ro#aderarea_la_ue>
am menționat câțiva termeni asupra cărora aș vrea să revin și chiar să insist in explicarea lor –
aici mă refer la conceptele de stat național/stat-națiune, stat suveran, naționalism,
naționalitate.

Naționalismul aparține modernității, fiind un termen care a apărut relativ recent în

discursul public, mai exact în secolul al XIII-lea, atingându-și apogeul în secolul al XIX-lea,
urmând să fie denaturat și exacerbat în secolul al XX-lea.6 Încă de la apariția lui, acesta a avut
valențe și influențe considerabile în cele mai importante aspecte ale umanității (respectiv în
politică, economie, cultură, societate), modelând mentalități în jurul lui, având uneori conotații
pozitive, iar alte ori conotații negative.

Naționalismul este considerat unul dintre cele mai importante și puternice curente de
gândire ale modernității și pleacă de la concepția conform căreia popoarele umane alcătuiesc în
mod firesc grupuri distincte sau națiuni. Privind din această perspectivă, naționalismul nu este
ales, ci dobândit prin naștere. Chiar și etimologic, termenii de națiune, naționalitate derivă din
latinescul „natus”, care s-ar traduce prin naștere. Astfel, plecând de la această idee națiunea s-
ar rezuma la un grup de oameni care împărtășesc o „naștere” comună, fapt ce denotă că
naționalitatea unei persoane poate fi diferită de cetățenia acesteia.7 Iată de aici complexitatea
termenului, numai într-o simplă încercare de a-l defini și deja a apărut un prim aspect
problematic – diferența dintre naționalitate și cetățenie, naționalitatea este dobândită prin
naștere de un individ, iar cetățenia este dobândită prin alegere, cu toate acestea, însă, din
perspectiva unui naționalist autentic cele două (naționalitatea și cetățenia) nu ar trebui să fie
separate; oamenii care aparțin aceleași națiuni, ar trebui să aibă aceeași cetățenie în cadrul
aceluiași stat sau al unei unități politice – aceasta este originea ideii de stat-națiune.

Înființarea unui stat nu este suficientă pentru a crea o națiune. Statul-națiune reprezintă
o unitate teritorială, cu aceleași valori politice, sociale, culturale, istorice, mitice și religioase,
iar națiunea este concepută ca o comunitate identitară sau ca o solidaritate imaginativă, astfel
încât membrii ei să fie conștienți de existența și importanța ei. Această comunitate este
construită imaginar și presupune să existe: o origine comună, o limbă unitară, o istorie care
reflectă și ancorează în mentalul colectiv continuitatea de-a lungul secolelor, o serie de eroi-

6
Mirela-Daniela Târnă, „Construirea statului națiune. Concept. Cazul Românesc”, în Globalizare și identitate
națională, lucrare îngrijită de Miliana Şerbu și Constantin Gheorghe, București: Editura Ministerului
Administrației și Internelor, 2006, p. 163.
7
Terence Ball și Richard Dagger, Ideologii politice și idealul democratic – ediția a II – a, Iași: Polirom, 2000, p.
31.
etalon, care au apărat această națiune, monumentele culturale și simboluri specifice, precum:
însemne heraldice, costume naționale, steaguri, animale emblematice ș.a.m.d.8

Conceptele de națiune și naționalism întâmpină dificultăți majore, nu numai în definirea

lor, dar și în înțelegerea acestora. Acești termeni ridică numeroase semne de întrebare, fiind
dificil de identificat cu exactitate ce este o națiune, sau ce anume îi face pe oameni să fie
membrii ai acelei națiuni. Ei bine, pentru acest tip de întrebări nu s-au formulat încă răspunsuri
concrete, însă naționaliștii recurg la diverse strategii pentru a forma o anume mentalitate, iar
astfel putem să afirmăm faptul că națiunea este un construct imaginar, apelând la caracteristici
ce țin de rasă, etnie, tradiție, obiceiuri, cultură, religie etc., aceste concepte fiind însuși greu de
definit.9 Dacă în cazul naționalității putem să o conceptualizăm și să o determinăm cât de cât,
lucrurile se complică și mai tare în ceea ce privește naționalismul. Ce se întâmplă în cazul în
care mai multe state includ oameni aparținând unor naționalități diferite? Ar trebui ca fiecare
grup să aibă propriul stat? Cum au reușit acești oameni să formeze o singură națiune dat fiind
faptul că au avut limbi și culturi diferite? – un exemplu relevant în acest sens ar fi Elveția pe al
cărei teritoriu locuiesc vorbitori de limbă italiană, germană și franceză – ar trebui ca Elveția să
se destrame și fiecare țară să „își ia partea” dintre vorbitorii proprii de limbă? Aceste întrebări
rămân și astăzi fără răspuns, cu toate că încă de la apariția sa, naționalismul a fost subiectul a
numeroase conflicte, neînțelegeri și divergențe, dominând discursul politic și stârnind reacții
violente ale multor state, însă fără a avea foarte clar delimitat și întipărit adevăratul sens al
acestui concept foarte complex și plin de controverse.10

De-a lungul istoriei sentimentele naționale s-au mai resimțit, însă niciodată atât de
puternic ca în perioada Războaielor Napoleoniene din secolul al XIX-lea, în urma cărora
numeroasa armată franceză cucerea cea mai mare parte din Europa, fapt ce a stârnit invidia
multora dintre popoarele cucerite, dar și resentimentul altora, în special al Germaniei și al
Italiei, care la acel moment erau dispersate. Victoriile armatelor napoleoniene, mai cu seamă a
națiunii franceze, au inspirat mai multe persoane, mai ales din Germania și Italia, în a-și
recunoaște propria naționalitate și pentru a lupta pentru statele-națiune unificate.11 În contextul
Revoluției Franceze (1789), statul-națiune s-a făcut din ce în ce mai vizibil pe continentul
european, iar în timp, odată cu fărâmițarea superputerilor imperiale (Imperiul Otoman, Imperiul

8
Guy Hermet, Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, Iaşi: Institutul European, 1997, p.167.
9
Demeter M. Attila, Naționalism, multiculturalism și minorități naționale, Cluj-Napoca: Editura Institutului
pentru Studierea Minorităților Naționale, 2012, p. 13.
10
Terence Ball și Richard Dagger, op. cit., p.31.
11
Ibidem, p. 32.
Țarist și Imperiul Austro-Ungar), dar și desființarea marilor colonii (cu precădere cea britanică
și cea franceză), și mai ales după cele două Războaie Mondiale, statul-național a devenit actorul
principal în relațiile internaționale, punând monopol pe scena politică mondială.12

Un aspect important al statului-națiune se referă la suveranitatea acestuia, un stat-

națiune trebuie să fie și stat suveran. Cu toate că istoria suveranității nu se suprapune cu istoria
statului-națiune, conceptul de suveranitate datând cu mult înaintea celui de națiune, acestea sunt
strâns legate între ele, suveranitatea fiind considerată caracteristica fundamentală a statului-
națiune. Faptul că statele-națiune s-au afirmat ca actori principali în relațiile internaționale ar
putea fi echivalent cu faptul că acestea și-au impus propria suveranitate la nivel internaționale,
statele moderne fiind construite în baza pretenției de a fi state suverane. Suveranitatea s-ar
defini prin pretenția statelor de a fi autoritatea politică supremă și ultimă, fără a se supune alei
puteri superioare, în ceea ce privește luarea și aplicarea deciziilor politice, iar pe scară
internațională, aceasta reprezintă pretenția statului de a se autoguverna pe deplin, iar la baza
societății naționale se află recunoașterea reciprocă a pretențiilor suverane.13 Statul-națiune este
instituția politică în care suveranitatea se materializează, fiind înțeleasă ca autoritate supremă
asupra unui teritoriu.

Toată discuția despre suveranitatea statelor naționale capătă nuanțe și valențe

interesante, fiind foarte problematică în contextul integrării europene, deoarece această
integrare constă tocmai în transferul de suveranitate de la statele națiune către o unitate
supranațională. Practic, prin aderarea la UE statele membre semnatare se angajează să renunțe
la o parte din aspectele și atribuțiile naționale, sau să le pună în comun cu celelalte state și să
respecte normele și reglementările impuse UE, instituite prin tratatele care au stat la baza
înființării, formării și existenței ei. Situația e cu atât mai complicată, cu cât UE acționează și
are influență pe toate palierele importante (politic, economic, cultural, social). Nu o să dezvolt
prea mult această idee, deoarece este cu mult mai complexă decât modul în care a fost
prezentată, însă mă voi rezuma la a desprinde de aici câteva aspecte pe care le-am considerat
relevante: pe plan politic, UE încurajează statele membre să se angajeze în evitarea oricărui tip
de situație conflictuală sau de agresiune și să mențină pacea și securitatea atât pe continentul
european, dar și pe propriile teritorii; pe plan economic, dincolo de adoptarea unei monede

12
Hans J. Morgenthau, Politica între națiuni – lupta pentru putere și lupta pentru pace, Ediție revizuită de Kenneth
W. Thompson și W. David Clinton, Traducerea de Oana Andreea Bosoi, Alina Andreea Dragolea, Mihai Vladimir
Zodian, Prefața de Andrei Miroiu, București: Polirom, 2013, p. 152.
13
Daniela Veronica Gabor; Ilinca Bălan – „Suveranitate naţională şi integrare europeană: va fi Uniunea Europeană
prototipul noului stat postmodern?”, în Anton Niculescu (prefaţă) – Suveranitate naţională şi integrare europeană,
Polirom, Iaşi, 2002, pag. 113.
comune (euro), aspect deja amintit în paragrafele anterioare, UE susține o piață comună și
liberul schimb economic între statele membre, iar în ceea ce privește sfera socio-culturală UE
promovează idei precum diversitatea culturală și socială (etnică), multiculturalitatea,
solidaritatea ș.a.m.d., acesta fiind aspectul poate cel mai greu de cuprins, dată fiind
complexitatea termenilor.

Însă, de-a lungul timpului, s-a dovedit UE capabilă și competentă să gestioneze în mod
corect și să țină sub control toate aceste aspecte? În ultimii ani, Europa s-a confruntat cu o serie
de provocări care nu întăresc deloc ideea anterior menționată, ci din contră, o contestă. Dacă ne
îndreptăm atenția spre criza economică recentă, spre marea problemă a atacurilor teroriste, spre
criza refugiaților, spre noua politică a „exit-urilor” ș.a., vom observa faptul că Uniunea
Europeană a eșuat sau a scăpat frâiele de sub control cam pe toate palierele de acțiune.
Evenimentele din istoria recentă dovedesc o situație paradoxală, și anume faptul că UE este din
ce în ce mai slăbită, cu toate are o putere decizională din ce în ce mai mare de la formarea ei și
până în prezent, fapt ce a stârnit scepticismul statelor membre, a slăbit încrederea în instituția
de la Bruxelles, și nu în ultimul rând a întărit naționalismul statelor membre.

Criza refugiaților a fost cea care poate a accentuat cel mai mult tendințele naționaliste,
partizanii naționalismului profitând de acest prilej pentru a introduce și propulsa în spațiul
public un discurs islamofob, anti-emigraționist și xenofob, care a culminat cu incapacitatea de
gestionare a atacurilor teroriste. Cele două au fost privite în strânsă legătură, mai ales în viziunea
convingerilor naționaliste, care susțin faptul că atacurile teroriste au survenit în inima
continentului european ca urmare a toleranței și compasiunii de care UE a dat dovadă față de
emigranții care aveau nevoie de ajutor, fugind din propriile țări, din calea războiului și a
foametei. Toate aceste aspecte au condus la creșterea unei atitudini anti-europene, eurosceptice,
mergând până în direcția unor tendințe izolaționiste sau politici de exit ale statelor membre din
dorința de a se proteja.14

Dar oare se pot proteja singure statele în tendință de izolare? În cazul în care prin absurd
am asista la colapsul UE, oare nu am asista la o dezorientare generală a statelor? Să nu uităm
totuși scopul principal pentru care a fost înființată Uniunea Europeană – Alianțele între state
survin în anumite contexte și circumstanțe date sau create, iar provocarea UE de la acea vreme

14
***, „O fantomă care bântuie Europa – recrudescența naționalismului sub paradigma securității europene”,
grupuldestudiidesecuritate.ro, publicat la data de 17 aprilie 2017, consultat în data de 15 ianuarie 2018, URL:
<http://grupuldestudiidesecuritate.ro/o-fantoma-care-bantuie-europa-recrudescenta-nationalismului-sub-
paradigma-securitatii-europene/ >
a fost de a reface și vindeca continentul european după marile traume suferite în urma
Războaielor Mondiale, iar până în prezent a reușit să mențină pacea și securitatea în interiorul
continentului, cu suișuri și coborâșuri, ce-i drept, însă trebuie să recunoaștem izbânda Uniunii
Europene cu privire la acest aspect. Mai mult decât atât, Uniunea Europeană a reușit să își
mențină prestigiul pe scala globală, practic, faptul că se încearcă menținerea unui continent
european unit reduce vulnerabilitatea acestuia în fața amenințărilor externe, nu în totalitate, dar
într-o oarecare măsură. Un alt aspect interesant de analizat în cazului unei destrămări prin
absurd al UE, face referire la statele membre mai mici sau mai slab dezvoltate decât cele cu
tradiție evoluționistă, mai exact statele care ocupă ultimele locuri în clasamentele UE referitoare
la diverse aspecte. Ce se va întâmpla cu aceste state în condițiile în care ele sunt dependente de
Uniunea Europeană, sau de o altă unitate supranațională? Acestea sunt doar câteva întrebări
care nu au un răspuns foarte clar, scoțând în evidență complexitatea subiectului.

Concluzionând, este lesne de înțeles faptul că discuțiile referitoare la integrarea

europeană și curentele de gândire de tip naționalist nu pot avea prea curând un deznodământ
foarte bine definit, dat fiind faptul că sunt concepte distincte, într-o oarecare măsură
contradictorii, iar fiecare dintre părțile implicate vor aduce argumente pro și contra pentru
idealurile în care cred și pe care le susțin. Așa cum am mai menționat și în corpul textului,
problematica naționalismului în procesul de integrare europeană a fost pusă încă de primele
încercări de colaborare între statele membre, țin să reamintesc faptul că CECO a fost prezentată
inițial sub forma unei alianțe economice, deși scopul ei primordial a fost cel politic, tocmai din
acest motiv – pentru a nu ataca naționalismul statelor, iar exemplele pot continua. Cu toate
acestea însă, observăm cum în tot acest timp UE a continuat să existe, chiar să evolueze, să se
dezvolte și să se extindă, ceea ce face lucrurile cu atât mai interesante. E drept că în toată această
perioadă UE s-a confruntat cu o serie de dificultăți și probleme, unele dintre acestea fiind
cauzate tocmai de afirmarea naționalismului statelor, însă UE caută să își legitimeze această
„disfuncționalitate” prin sintagma „unitate în diversitate” - acesta reprezintă mottoul UE, o
alăturare a două concepte diferite, antagonice, unde UE reprezintă unitatea, iar statele națiune
diversitatea – acest paradox încearcă să explice și să reliefeze faptul că deși se dorește existența
unei unități în diversitate, este greu de realizat practic. Iar pentru a face ca statele membre să
înțeleagă acest concept în profunzimea lui, UE apelează la o strategie interesantă și inteligentă,
și anume la faptul că încearcă să transfere conceptul către statele naționale, adică susține și
încurajează prin politici minoritățile naționale în raport cu statul național, iar în acest context
statul național ar reprezenta unitatea, iar minoritățile naționale diversitatea.
BIBLIOGRAFIE:

A) Corpus de texte

1) ATTILA Demeter M., Naționalism, multiculturalism și minorități naționale, Cluj-

Napoca: Editura Institutului pentru Studierea Minorităților Naționale, 2012.

2) BALL Terence și DAGGER Richard, Ideologii politice și idealul democratic – ediția a

II – a, Iași: Polirom, 2000.

3) GABOR Daniela Veronica; BĂLAN Ilinca – „Suveranitate naţională şi integrare

europeană: va fi Uniunea Europeană prototipul noului stat postmodern?”, în Anton

Niculescu (prefaţă) – Suveranitate naţională şi integrare europeană, Polirom, Iaşi,

2002.

4) HERMET Guy, Istoria naţiunilor şi a naţionalismului în Europa, Iaşi: Institutul

European, 1997.

5) MORGENTHAU Hans J., Politica între națiuni – lupta pentru putere și lupta pentru

pace, Ediție revizuită de Kenneth W. Thompson și W. David Clinton, Traducerea de

Oana Andreea Bosoi, Alina Andreea Dragolea, Mihai Vladimir Zodian, Prefața de

Andrei Miroiu, București: Polirom, 2013.

6) WINLLER, Allan M., Trecutul apropiat – Eseuri și documente de după cel de-Al Doilea

Război Mondial, Traducere și prefață de Corneliu Nicolescu, Cluj-Napoca: Editura

Dacia, 1996.

7) TÂRNĂ Mirela-Daniela, „Construirea statului națiune. Concept. Cazul Românesc”, în

Globalizare și identitate națională, lucrare îngrijită de Miliana Şerbu și Constantin

Gheorghe, București: Editura Ministerului Administrației și Internelor, 2006.

8) ***, Fișe tehnice despre Uniunea Europeană, ediția din 2014, Luxemburg: Oficiul de

Publicații al Uniunii Europene, 2013.

B) Surse Web
9) Uniunea Europeană, „Aderarea la UE – Informații generale despre Uniunea

Europeană”, europa.eu, consultat în data de 15 ianuarie 2018, URL:

<https://europa.eu/european-union/about-eu/countries_ro#aderarea_la_ue>

10) Uniunea Europeană, „Cele 28 de state membre ale Uniunii Europene – Informații

generale despre Uniunea Europeană”, europa.eu, consultat în data de 15 ianuarie 2018,

URL: <https://europa.eu/european-union/about

eu/countries_ro#cele_28_de_state_membre_ale_uniunii_europene>

11) ***, „O fantomă care bântuie Europa – recrudescența naționalismului sub paradigma

securității europene”, grupuldestudiidesecuritate.ro, publicat la data de 17 aprilie 2017,

consultat în data de 15 ianuarie 2018, URL: <http://grupuldestudiidesecuritate.ro/o-

fantoma-care-bantuie-europa-recrudescenta-nationalismului-sub-paradigma-

securitatii-europene/ >