Sunteți pe pagina 1din 6

Konrad Adenauer

Konrad Adenauer s-a născut în orașul catolic Köln, la data de 5 ianuarie 1876, într-o
familie de origine modestă, dar caracterizată de ordinea și disciplina insuflată de tatăl său 1. Şi-a
început cariera politicã în 1903 sub influenţa avocatului Hermann Kauser, vice- preşedinte al
filialei Koln a Partidului Centrul, în al cãrui Birou de avocaturã şi-a desfãşurat activitatea dupã
încheierea studiilor universitare de drept (1897). Ridicarea lui Adenauer în rândul elitei
Partidului Centrul s-a produs dupã cãsãtoria acestuia, în 1904, cu Emma Weyer, membrã a uneia
dintre cele mai de vazã familii din Koln. Ȋn 1905, Adenaurer a pãrãsit Biroul de avocaturã al lui
Hermann Kausen pentru a candida pentru un post de consilier local, iar din 1909 prim consilier
local, responsabil pentru probleme de personal şi administraţie financiarã. Punctul de cotiturã a
carierei sale politice a fost reprezentat de anul 1917. Acest este important pentru el, deoarece a
pus capãt unei perioade extrem de nefaste din experienţa sa marcatã de boalã şi ,în final, moartea
primei sale soţii, apoi de un serios accident cardio-vascular de care a suferit. Cu toate aceste
obstacole, Adenauer a gãsit puterea de a trece peste aceastã etapã şi de a reveni pe scena politicã
câştigând în 1917 cu o majoritate confortabilã un mandat de 12 ani de primar general al Koln-
ului. Astfel, Adenauer devenea cel mai tânãr primar general din întreaga Prusie2. Ȋn anul 1929,
mandatul sãu a fost prelungit cu încã 12 ani, dar a fost întrerupt în 1033 datoritã venirii la putere
a naziştilor3. Acest episod a reprezentat cel de-al doilea moment de cotiturã din cariera sa

1
https://europa.eu/european-union/sites/europaeu/files/docs/body/konrad_adenauer_ro.pdf, Accesat la 18.04. 2019.
2
Georgiana Ciceo, Rolul Germaniei în procesul de integrare europeanã. Contribuţia cancelarilor Konrad Adenauer
şî Ludwig Erhard, Editura Fundaţiei pentru studii europene, Cluj, 2013, p. 59-60.
3
Atunci când în 1933, după ce naziştii ajunseseră la putere, a refuzat să decoreze oraşul cu svastici cu ocazia unei
vizite a lui Hitler, Adenauer a fost demis din funcţie, iar conturile bancare i-au fost îngheţate. Era acum şomer, fără
adăpost şi fără venituri, dependent de bunăvoinţa prietenilor şi a bisericii.

1
politicã. Ultimul punct de rãscruce a fost reprezentat de episodul demiterii în 1945 din funcţia de
primar al oraşului de cãtre britanici.

Cele trei tipuri de experienţe, care au marcat de altfel şi istoria Germaniei ⸺monarhia,
Republica de la Weimar şi experienţa naţional-socialistã- au exercitat o influenţã durabilã asupra
concepţiei sale politice4. Aceste trei experieţe au fost strãbãtute de douã elemente de continuitate,
credinţa catolicã şi sentimentele renane. Catolicismul l-a ajutat sã depãşeascã limitele
naţionalismului, creându-i o percepţie unitarã asupra occidentului, iar lumea renanã, prin
amestecul sãu unic de catolicism şi liberalism, a contribuit decisiv la completarea concepţiei sale
despre lume, oferindu-I o deschidere şi mai mare cãtre cooperare şi reconciliere. Ȋntreaga sa
carierã politicã se poate analiza cel mai bine din aceste douã unghiuri. Luate împreunã sau
separat, aceste douã elemente contribuie la crearea unei imagini cuprinzãtoare asupra mentalitãţii
şi concepţiile celui care a marcat Germania postbelicã5.

Logica creştinã asupra vieţii i-a influenţa aproape toate deciziile importante. Ȋn concepţia
sa, politica era doar o prelungire a eticii, care, la rândul sãu, era o prelungire a religiei.
Concepţiile sale religioase au fost întotdeauna orientate mai mult spre practicã, nu spre teorie. Ȋn
timpul refugiului la mãnãstirea Maria Laach din munţii Eifel, Adenaurer a studiat învãţãturile
creştine, în special enciclicele Rerum Novarum şi Quadregissimo Anno6.

Deşi şi-a consacrat întreaga viaţã patriei sale, Adenauer a considerar mereu naţionalismul
drept o sãrãcire a noţiunii de stat naţional. Ȋn opinia sa, naţionalismul apare atunci când
principiile naţionale sunt absolutizate şi plasate desupra tuturor valorilor umante. Nu s-a sfiit
niciodatã sã îi eticheteze ca naţionalişti pe toţi cei care din sentimente naţionale înguse se lãsau
orbiţi în faţa adevãratelor probleme a lumii civilizate. Mergând mai departe pe firul acesti logici,
Adenauer era de pãrere cã guvernele aveau un comportament naţionalist atunci când urmãreau cu
prioritate numai interesele lor economice sau dobândirea spaţiului de manevrã pentru afirmarea

4
Werner Weidenfeld, Konrad Adenauer 1876-1967, în W. von Streburg, Die deutschem Kanzler. Von Bismark bis
Kohl, Berlin, Aufbau Taschenbuch Verlag, 1988, p. 379-380.
5
Georgiana Ciceo, op. cit, p. 60.
6
Ibidem, p. 60-61.

2
propriei autonomii, fãrã a ţine seama de înteresele comune. A reproşat aceste tendinţe
naţionaliste şi politicii franceze asupra Saarului şi Ruhrului7.

Dupã experieţele din perioada interbelicã din cadrul Partidului Centrul, aproape exclusiv
catolic, Adenauer a înţele rapid cã platforma politicã oferea bazã prea îngustã pentru formarea
unu guvern de largã reprezentare naţionalã. Deşi declarat drept un profund catolic, Adenauer a
acceptat sprijinul protestanţilor când a venit vorba de crearea Uniunii Creştin-Democrate.
Opţiunea pe care a fãcut-o dupã rãzboi in favoarea creştin-democraţiei nu poate fi astfel
consideratã decât ca o continuare a preocupãrilor sale de aşezare a întregii societãţi pe
fundamente morale solide.

Ȋn 1946, într-un moment când perspectivele Uniunii Creştin-Democrate erau încã incerte,
iar viitorul sãu nesigur, Adenauer a decis sã se implice decisiv în organizarea activitãţii aceste
mişcãri proaspãt create, începându-şi astfel ascensiunea cãtre vârful CDU. Deşi a reuşit sã atragã
un numãr considerabil de protestanţi, CDU şia pãstrat pentru mult timp imaginea de partid
catolic, cu atât mai mult cu cat integrarea protestanţilor în cadrul partibului s-a dovedit a fi o
problemã foarte delicatã8.

Creştin-democraţia, ca antitezã a materialismului reprezentat în perioada postbelicã


denaţional-socialismul aflat în cãdere şi de marxismului în ascensiune, s-a potrivit perfect
concepţiilor politice ale lui Adenauer. Idealurile sale politice corespundeau în mare mãsurã cu
cele ale marii burghezii germane din generaţia antebelicã. De asemenea, Adenauer considera cã
socialismul reprezintã un fenomen de scandal, cã Marx reprezintã un fenomen straniu, iar
revoluţia bolşevicã a lui Lenin e un drm greşit. Adenauer n-a vãzut niciodatã în social-
democraţie un bastion credibil împotriva comunismului.

Ȋn perioada imediatã de dupã rãzboi creştin-democraţia nu reprezenta o mişcare unitarã.


Era nevoie de un politician cu mult tact şi experienţã pentru a media diferenţele dintre cele douã
pãrţi. Creştin-socialiştii accentau ideea de bine comun, punând accendul pe libertatea
individualã, responsabilitãţile sociale şi industrializarea ţãrii. Pânã în 1948, curentul creştin
socialist a reuşit sã impunã partidului un mesaj profund anti-capitalist. Acesta se fãcea ecoul

7
Ibidem, p. 62-63.
8
Maria Mitchell, Materialism and Secularism. CDU Politicians and National Socialism, 1945-1949, în ,,Jurnal of
Modern History, vol 67, nr. 2, 1995, p. 281-283.

3
teologiei catolice oficiale care tindea sã stabileascã o corelaţie directã între nazism şi capitalism.
Punctul culminant al influenţei creştin socialistã a fost atins în anul 1947, când la Congresul de la
Ahlen, parditul a adoptat un program economic şi social de inspiraţie socialistã care fãcea referiri
ample la naţionalizarea anumitor ramuri industriale şi propunea acordarea unor drepturi de co-
decizie pentru angajaţi. Influenţa socialistã a fost înlãturatã odatã cu înlãturarea lui Jakob Kaiser
din funcţia de preşedinte a CDU. De îndatã ce rivalul sãu din interiorul partidului şi pierdut
principala bazã de sprijib, Adenauer, reprezentat de seamã al aripii drepte, a început ofensiva
pentru modificarea acelor elemente din doctrina partidului ce tindeau mai mult spre stânga9.

Ȋn 1948, Adenauer a cerut şi a obţinut acceptul colegilor din partid pentru înfiinţarea unei
comisii ce urma sã se ocupe de regândirea unor principii din PROGRAMUL DE LA Ahlen; spre
exemplu administrarea centralizatã a economiei, dar fãrã însã a leza în vreun fel parteneriatul
dintre angajaţi şi angajatori. Ȋn octombrie 1948, Adenauer nu a mai militat pentru reformularea
anumitor pãrţi din program, ci pentru adoptarea unui nou program economic liberal catolic
fundamentat pe ideile lui Ludwig Erhard. Faptul cã Adenauer a reuşit sã-şi convingã colegii cã
noul program trebuia sã fie subordonat principiilor economiei sociale de piaţã, a fost fãrã
îndoialã meeritul lui Erhard. Victoria aripii drepte, consfinţitã prin introducerea unui nou
program economic, sintetizat în Principiile de la Dusseldorf din 15 iulie 1949, s-a dovedit în timp
a fi fost decisivã pentru integrarea Germaniei în structurile vest-europene şi impunerea pe plan
intern a unei agende conservatoare10.

Mai mult decât alţi politicieni ai vremii, Adenauer a fost conştient de greutatea cu care
moştenirea istoriei apãsa asupra politicii externe germane şi a fost preocupat de gãsirea unei
soluţii pentru ,,reconcilierea cu trecutul”. Ȋn opinia sa, o bunã politicã externã trebuia sã fie ferm
ancoratã de cea internã. Cu toate acestea, Adenauer era perfect conştient de slãbiciunile politicii
interne germane din perioada postbelicã. Dificultãţile inerente cu care se confrunta societatea
germanã dupã pierderea rãzboiului constituiau o adevaratã piedicã. Astfel, Adenauer a plasat
constant în centrul preocupãrilor sale chestiunea refacerii încrederii occidentului cu ţara sa, deşi
era conştient cã acest proces avea sã fie unul foarte lent. De asemenea, el a vãzut în proiectul de
integrare europeanã o garanţie împotriva destabilizãrii situaţiei interne. A beneficiat de

9
Georgiana Ciceo, op. cit, p. 67-68.
10
Ibidem, p. 69.

4
autoritatea moralã pe care i-a conferit-o opoziţia sa fermã fatã de naţional-socialism pentru a face
demersuri în acest sens. Nu s-a îndoit niciodatã de caracterul expansionist al sovieticilor şi de
ambiţile acestora de dominaţie mondialã. Ȋn opinia sa, exisistau mai multe indicii care susţineau
pãrerea sa: presiunea exercitatã asupra Berlinului, evenimentele din Coreea, situaţia din Europa
de est, etc. Aceste considerente l-au determinat sã adopte o atitudine defensivã, vãdit
antisovieticã care a marcat fundamental întreaga sa politicã externã. Conflicul est-vest era
perceput de Adenauer ca o consecinţã directã a voinţei de putere a URSS-ului. Singura soluţie
viabilã în cale expansionismului sovietic era strângerea rândurilor între popoarele democratice11.

Integrarea europeanã era deopotrivã singura soluţie viabilã în situaţia în care SUA ar fi
decis sã-şi nu-şi onoreze angajamentele şi sã se reîntoarcã la o politicã izolaţionistã. Faptul cã
SUA nu promova în Europa nici o politicã francezã, nici o politicã germanã, ci una pur şi simplu
americanã, a avut efecte asupra raţionametelor sale de politicã externã, reconfirmându-I
necesitatea stângerii rândurilor de cãtre europeni. Potrivit lui Adenauer, înfrângerea Europei a
avut drept consecintã dependenţa politicã şi economicã a continentului de cele douã superputeri.
Era conştient însã cã pentru început nu poate sã-şî realizeze obiectivele externe decât într-o
manierã foarte limitatã. Conform primei declaraţii a guvernului sãu, septembrie 1949,
Adenauerer dorea o integrare cât mai rapidã a RFG-ului în cadrul structurilor euro-atlantice.
Srânsa ancorare în stucturile vest-europene pe care o urmãrea avea potenţialul de a soluţiona
controversele franco-germane şi de-a face din Germania un partener statornic. Ȋn acest sens, a
respins cu fermitate orice fel de propuneri care ar fi blocat integrarea europeanã a Germaniei.
Adenauer era hotãrât sã nu înteprindã nici un demers care sã punã în pericol interesele de pace şi
de securitate ale Germaniei. Singurul punct slab al acestei strategii îl reprezenta imposibilitatea
realizãrii unui deziderat major al germanilor, anume, reunificarea, ca urmare a apropierii prea
strânse de occident şi a distanţãrii evidente de URSS. Adenauer considera cã prioritatea absolutã
a politicii germane o reprezenta garantarea libertãţii ţãrii prin ancorarea ei în structurile
europene, iar unitatea statului german putea fi realizatã doar în condiţii de libertate şi securitate12.

11
Ibidem, p. 82-83.
12
Ibidem, p. 84.

5
Cu toate acestea, nu toţi germanii impãrtãseau acelaşi punct de vedere ca şi Adenauer.
Conform unor sondaje de opinie din 1945, majoritatea populaţiei germane opta pentru
reunificare. Ȋn plus, principalul partid de opoziţie, Partidul Social-Democrat susţinea o ordine de
prioritãţi inversã; întâi reunificarea şi dupã integrarea. Disponibilitatea social-democraţilor de-a
adopta o politicã mai conciliantã faţã de URSS îi pãrea extem de riscantã. A avertizat în repetate
rânduri cã alternativele integrãrii occidentale nu pot fi decât prelungirea pe o perioadã
nedeterminatã a statutului de ocupaţie a Germaniei. Tate aceste discuţii referitoare la ordonarea
prioritãţilor politicii externe germane trebuie pelasate în contextul dezbaterilor mai ample care au
avut loc în epocã cu privire la rolul Germaniei în Europa. Argumentele sale cã este necesar
sprijinul puterilor occidentale pentru realizarea reunificãrii şi cã, pe mãsurã ce alianţa occidentalã
se va întãri, va creşte marja de manevrã a acesteia în negocierile cu Urss pentru rezolvarea
problemei, deşi aparent convingãtoare datoritã ancorãrii lor în Realpolitik, au fost rând pe rând
infirmate de realitate. Ȋmpreunã aceste douã considerente dãdeau contur teoriei magnetului
preluatã de Adenauer de la rivalul sãu politic, Kurt Schumacher şi desãvârşite pe parcursul anilor
50. Cu toate acestea primul argument folosit de Adenauer pentru a justifica opţiune sa politicã a
avut ca efect rigidizarea poziţiei Germaniei faţã de Urss, cu toate conseciţele nefaste care au
decurs de aici. Cel de-al doilea argument invocând posibilitatea ca statele occidentale sã dispunã
de un ascendent asupra Uniunii Sovietice în situaţia în care vor reuşi sã-şi uneascã forţele a
trebuit sã fie abandonat în condiţiile în care URSS şi-a creat propriile capacitãţi nucleare, iar cele
douã blocuri au ajuns la o situaţie în care termenii sahişti ar putea fi de descrisã ca find de pat. A
devenit evident cã bipolaritatea intereselor, tensiunii, puterii nu avea cum sã favorizeze atingerea
obiectivului reunificãrii. Dupã 1955, plecând de la status-quo-ul c