3

Fcultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitr Stăniloae”, Iași

BUDISMUL ÎN OCCIDENT

Student: Dabija Cristian

 Cuprins

Introducere..................................................................................................................................2

Răspândirea budismului în Occident..........................................................................................3

Motivele convertirii la budism....................................................................................................6

Fascinaţia meditaţiei...................................................................................................................7

Budismul în occident: statistici...................................................................................................8

Direcţii şi probleme în budismul occidental.............................................................................10

Concluzii...................................................................................................................................11

Bibliografie...............................................................................................................................12

-
 Introducere

Budismul, “un giuvaer din tezaurul spiritualităţii indiene” a apărut aproximativ acum două
mii cinci sute de ani, în câmpia centrală a fluviului Gange, exact la sud de munţii Himalaya1.
Cu trecerea timpului budismul din India trece de la perioada de glorie la cea de decădere.
Astfel, între anii 399-413, pelerinul chinez Fahsien, care a vizitat India, ne prezintă un budism
extrem de înfloritor, prezent peste tot. Peste două secole, lucrurile se schimbă major, căci
Hsüantsang, care a vizitat India între anii 629-645, descrie faptul că o mare parte a mănăstirilor
budiste se aflau acum în ruină. Venirea cuceritorilor arabi a însemnat, mai apoi, decăderea
definitivă a budismului slăbit deja cu ceva timp mai înainte. Musulmanii au prădat marile
mănăstiri care mai rămăseseră, au incendiat bibliotecile şi i-au ucis pe călugării budişti care n-au
reuşit să se refugieze în Nepal sau Tibet, ajungând ca după anul 1200, să mai găsim în India doar
câteva vestigii izolate. De altfel, în India, budismul nu şi-a mai recăpătat niciodată gloria de
odinioară, astăzi numărând doar câteva milioane de adepţi dintre cei peste un miliard de locuitori
ai subcontinentului asiatic2. Totuşi, au existat şi alţi factori mai importanţi care au dus la
decăderea budismului în India, unul dintre ei fiind acela că tradiţia hindu, care a continuat să
existe datorită mai marii sale flexibilităţi şi mai marelui impact asupra vieţii obişnuite a
oamenilor, a dobândit o nouă vitalitate, absorbind în propriul său şuvoi o mare parte a
budismului3.
Declinul şi căderea budismului în India nu au constituit nicidecum sfârşitul budismului,
căci învăţăturile şi practicile budiste fuseseră deja transmise mult dincolo de graniţele peninsulei,
până în locuri unde, venind în contact cu noi influenţe şi împrejurări, având să cunoască în timp
faze de dezvoltare regeneratoare. De altfel, putem urmări trei direcţii fundamentale de răspândire
ale budismului4:
1) O răspândire spre sud, care a purtat budismul către multe zone din sud-estul Asiei, aflate
între graniţele unor state contemporane precum: Sri Lanka, Birmania, Thailanda, Laos,
Cambodgia.
2) O răspândire spre nord, care a dus budismul spre nordul şi estul Asiei, în Tibet, China,
Mongolia, Coreea, Japonia, Vietnam şi aşa mai departe.

1
John Snelling, Elemente de budism, traducere Cătălin Mihai Gheorghe, RAO International Publishing Company,
1997, p. 12.
2
Pr. Dr. Nicoale Achimescu, Budismul şi Occidentul, în „Lumina de duminică”, 10 Februarie 2008.
3
John Snelling, op. cit., p. 48.
4
Ibidem, p. 49-50.
 3) O răspândire modernă, spre Occident, care l-a adus în ultima sută de ani în Europa
(Marea Britanie, Franţa, Belgia, Germania, Rusia etc) şi în America de Nord.
În cele ce urmează ne vom ocupa de răspândirea budismului în Occident.
Mai trebuie să mai facem o menţiune cu privire la budismul în lumea occidentală, şi anume
că budismul în Occident se caracterizează prin aspectul său multiform. În timp ce într-o ţară din
Asia adesea există o singură tradiţie budistă sau diferite şcoli în cadrul unui singur curent, în
Occident se întâlnesc într-o singură ţară multe şcoli şi tradiţii diverse provenite din Asia5.

Răspândirea budismului în Occident

Budismul s-a strecurat în Occident, în ţările creştine, mai întâi sub forma unei legende
sacre. Este vorba de legenda despre Varlaam şi Ioasaf, care în fapt nu este nimic altceva decât
legenda lui Buddha, transferată într-o formă încreştinată spre Occident prin Persia, Siria şi
Bizanţ; de fapt, Ioasaf (pronunţia siriană a lui bodhisattva) nu este altcineva decât un Buddha
devenit sfânt creştin, pomenit anual atât în menologionul Bisericii Ortodoxe cât şi în
Martyrologium Romanum6.
Primul reprezentant de marcă al budismului în Apus a fost filosoful Schopenhauer, care s-a
identificat cu budismul până acolo, încât totdeauna scria având în faţă o statuie tibetană a lui
Buddha. Sub influenţa acestuia, R Wagner s-a simţit şi el atras de idealurile şi filosofia budistă.
Aşa se face că regăsim multe motive cu un caracter budist în Tristan şi Izolda, ca şi în Parsifal7.
Cel mai mare interes pentru budism a fost manifestat de diverse persoane culte din Franţa,
Anglia şi Germania. În 1881, Thomas W. şi Rhys Davids au fondat la Londra „Pāli Text
Society”, o societate care s-a dedicat studierii şi publicării textelor în limba pāli. În acelaşi an a
fost publicat studiul lui Hermann Oldenberg Buddha. Sein Leben, seine Lehre und seine
Gemeinde. Ulterior, în mediile de limbă germană, această lucrare, alături de traducerile
indianistului vienez Karl Eugen Neumann (1865-1915), care au apărut imediat după aceea, a
contribuit la difuzarea cunoaşterii budismului. Societatea teosofică, întemeiată la New York în
1875, a sporit şi mai mult interesul pentru spiritualitatea indiană. Încă înainte de sfârşitul
secolului al XIX-lea, în Europa au apărut mai multe sucursale ale acestei societăţi8.

5
Martin Baumann, Budismul în Occident, în “Istoria religiilor”, volumul IV, coordinator Giovanni Filoramo,
traducere de Cornelia Dumitru, Polirom, Iaşi, 2010, p. 459.
6
Nicolae Achimescu, India. Religie şi filozofie, Editura Tehnopress, Iaşi, 2005, p. 359.
7
Ibidem
8
Martin Baumann, art. cit., p. 460.
 7

La scurtă vreme după sfârşitul secolului XIX, la Leipzig (1903) şi la Londra (1907) au
apărut primele Societăţi budiste. În acelaşi timp, primii europeni au intrat în sangha (comunitate
monastică), mai precis în comunităţi Theravāda din ţările din sud-estul Asiei. Determinante
pentru acceptarea budismului în Europa au fost şi figura lui Allen Bennett McGregor (1872-
1923), pe atunci ocultist din „Golden Dawn", care luase numele de Ananda Metteyya, şi cea a
muzicianului german Anton Gueth (1878-1957), cu numele Nyānatiloka. Totuşi, pentru
expansiunea budismului în Occident, o importanţă extraordinară a căpătat-o noua interpretare a
conţinuturilor şi practicii budismului în teritoriile din sud-estul Asiei. Pe deasupra, acceptarea
selectivă a budismului în Occident a fost facilitată şi de reinterpretarea oferită de unii budişti de
seamă, ca Anagārika Dharmapāla (1864-1933), care a dat budismului un aspect modern,
transformându-l într-o structură raţională, făcându-l activ pe plan sociopolitic şi dându-le laicilor
responsabilitatea conducerii9.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, numărul „budiştilor albi" oscila undeva între 2.000 şi
3.000. În Anglia şi Germania erau câteva sute. Spre anul 1910, „Buddhistische Gesellschaft in
Deutschland" număra circa 50 de înscrişi. Revista lor, Der Buddhist, era trimisă către
aproximativ 500 de abonaţi. În 1909, „Buddhist Society" din Londra era formată din circa 150 de
membri. În Australia şi în Africa de Sud, în perioada cuprinsă în această fază, pe lângă teosofi şi
spiritişti existau doar câteva persoane care se convertiseră la budism. Sub sistemul colonial
britanic, în aceste state supuse protectoratului ajunseseră diverşi muncitori indieni cu contract, în
majoritate tamil şi singalezi. La recensământul naţional din 1911, în Australia au fost declaraţi
3.269 de budişti, iar în Africa de Sud 436, dintre care 394 de origine asiatică10.
Trauma Primului Război Mondial a sporit interesul şi, în perioada interbelică, au început să
înflorească noi societăţi, au sosit misionari din Orient (inclusiv D. T. Suzuki, „omul care a adus
şcoala Zen în Vest") şi au apărut propagandişti deosebit de eficienţi (precum faimosul avocat
Christmas Humphreys şi protejatul lui, Alan Watts)11.
La câtva timp după Cel de-al Doilea Război Mondial, cel puţin în Marea Britanie,
budismul a continuat să fie un privilegiu al intelectualilor, artiştilor şi profesioniştilor. Toate
acestea aveau să se modifice dramatic în anii 1960, când un enorm număr de oameni din toate
categoriile sociale au început să graviteze în jurul budismului, în special cei tineri, care nu mai
erau mulţumiţi de propriile valori şi căutau să exploreze şi să experimenteze căi alternative, care
li se păreau mai atrăgătoare. O dată cu diaspora lamaiştilor de după anexarea chineză a Tibetlui,
în 1959, acces la învăţaturile budismului tibetan este mai uşor, în vreme ce, până atunci

9
Ibidem, p. 461.
10
Ibidem, p. 462.
11
John Snelling, op. cit., p. 62
Theravada şi Zen fuseseră mai uşor de descoperit şi, de mai populare. De asemenea, a existat o
nouă înclinaţie către practică, în special spre meditaţie. „Hirotonisirile” au continuat şi, pe la
începutul anilor 1980, călugări (bhikshu) Theravada îmbrăcau rasa monahală pe pământ
occidental, dovedind astfel, prin convingătorul test al venerabilului Mahinda, că budismul era
bine şi cu adevărat stabilit în această emisferă12.
Au existat foarte multe cercetări budiste în Occident şi un enorm număr de texte a fost
publicat, mai ales în traducere engleză. Se vorbeşte chiar, astăzi, de dezvoltarea unei „yana"
(vehicul) vestic; o transformare occidentală a budismului13.
În Statele Unite cei dintâi budişti au fost imigranţi asiatici care proveneau din China şi
Japonia. În 1875, pentru asistenţa religioasă a celor peste 60.000 de chinezi, la San Francisco
fuseseră construite opt temple în Chinatown. În anii 1890, cei aproximativ 2.000 de budişti
japonezi din secta Shin au construit primele temple în Hawaii şi pe coasta occidentală. Pentru
aşa-numiţii „budişti albi", „Parlamentul mondial al religiilor", reunit la Chicago (1893), a marcat
începutul oficial al acceptării lor. Cari Theodor Strauss (1852-1937) a fost primul american care
s-a convertit oficial la budism, în 1893, după ce a ascultat un discurs al lui Dharmapāla,
recurgând la dreptul de azil. Celălalt exponent budist care a vorbit în Parlamentul religiilor de la
Chicago, pe lângă Dharmapāla, a fost Soyen Shaku (1859-1919), maestru Zen din secta Rinzai,
ale cărui cuvinte au avut un efect durabil: s-a născut un interes pentru budismul Zen şi au apărut
diverse centre de meditaţie14. Astăzi, deşi budismul Zen şi tibetan sunt foarte răspândite în SUA,
doar cel Theravada este mai puţin răspândit. Există totuşi o nouă mişcare laică ce se bazează pe
meditaţia vipashyana (în pali, vipassana) care îşi are centrul la Societatea de Meditaţie Interioară
de la Barre, Massachusetts. Totuşi, în mod curent, secta budistă cu cel mai mare succes şi cea
mai la modă este Nichiren Sho-shu, al cărei accent viguros lumesc şi a care practică incantatorie,
de o evidentă eficacitate, i-au adus în special în California, o popularitate de masă15.

Motivele convertirii la budism

Acceptarea budismului de către occidentali s-a datorat interesului intelectual şi etic pentru
doctrina budismului meridional, Theravāda. Membrii asociaţiilor şi societăţilor budiste erau
12
Ibidem, p. 62-63.
13
Ibidem
14
Martin Baumann, art. cit., p. 461.
15
John Snelling, op. cit., p. 64.
 9

universitari liberalo-burghezi, medici, ziarişti, învăţători, artişti, dar şi comercianţi şi mici

funcţionari; ei aparţineau straturilor influente ale micii burghezii.
Primii budişti subliniau elementele raţionale şi cognitive ale acestei doctrine. Budismul a
fost exaltat ca „religia raţiunii", bazată numai pe inteligenţă şi pe cunoaştere şi aflată în simfonie
cu ştiinţele naturale moderne. Budiştii din prima perioadă scoteau în evidenţă mai ales acele
trăsături pe care le considerau în antiteză cu religia din care proveneau. Cei mai mulţi dintre ei
refuzaseră creştinismul, dar trebuie să ţinem cont şi de faptul că un număr considerabil dintre ei
erau de provenienţă iudaică. În prezentarea doctrinei budiste se sublinia factorul cunoaşterii
întemeiate pe experienţa personală. Credinţei şi dogmei creştine le era opusă posibilitatea
verificării empirice, susţinută de budism. Unei mântuiri înfăptuite de harul lui Dumnezeu, care-l
condamna pe credincios la pasivitate, budiştii îi opuneau responsabilitatea personală şi acţiunea
morală autonomă. Imaginea despre budism aşa cum s-a afirmat ea la sfârşitul secolului a evoluat
într-o opoziţie puternică faţă de creştinismul înţeles ca religie revelată; în acelaşi timp, orientarea
spre unele valori iluministe, ca responsabilitatea individuală, morala fondată pe raţiune şi
exaltarea individualismului, oglindea idealurile caracteristice societăţii burgheze căreia îi
aparţineau membrii săi16.
În afara acestor motive intelectuale, au mai fost şi alţi doi factori determinanţi în procesul
de convertire, şi anume: motivaţiile de tip ezoteric şi romantic. Nu puţini budişti proveneau din
medii ezoterico-spiritiste. Ajunseseră la budism după ce militaseră în Societatea teosofică sau
după ce fuseseră membri ai unor grupuri ocultiste, panteiste sau spiritiste. Cel de-al treilea factor
poate fi definit ca acela al „budiştilor de inspiraţie romantică". Aceştia împărtăşeau poziţia critică
faţă de societate, tipică romantismului, cu care îmbinau adesea unele elemente reformatoare.
Sperau ca prin budism să poată ajunge la o regenerare a valorilor europene. Cu ajutorul
budismului, gândit drept cea mai veche şi mai înţeleaptă religie a omenirii, civilizaţia europeană
avea să se elibereze de obscuritatea fin-de-siècle şi avea să-şi recupereze măreţia şi gloria de la
început17.
În timp ce în Europa convertirea se baza mai ales pe motive de ordin raţional, în America
decisive pentru acceptarea şi răspândirea concepţiilor budiste s-au dovedit motivaţiile de tip
ezoteric şi romantic, mai ales o atenţie reînnoită pentru spiritualitate18.

Fascinaţia meditaţiei

16
Martin Baumann, art. cit., p. 462.
17
Ibidem
18
Ibidem, p. 463.
 Începând cu anii 1960 în Statele Unite şi apoi în Europa, îmbrăţişarea budismului nu a mai
fost determinată de un interes intelectual, ci de practica meditaţiei. Oamenii doreau să
experimenteze budismul ca pe un nou stil de viaţă, cu noi senzaţii în trup şi spirit. Grupuri
antiburgheze şi autoare ale unor culturi alternative, studenţi, vizitatori ai Indiei au descoperit, în
căutarea unei „înţelepciuni orientale", forme noi şi diferite de budism. Siddharta (1922), opera
lui Hermann Hesse tradusă în mai multe limbi, a divulgat pe plan literar filosofia şi religiozitatea
indiene. „Ficţiunea lui indiană" a justificat în formă de roman preeminenţa experienţei trăite faţă
de înţelepciunea doctă. Seminariile despre Zen, sesshin, şi cursurile despre meditaţia vipassanā
în tradiţia Theravāda au avut parte de un mare aflux de public. În felul acesta au luat naştere
diferite grupuri de meditaţie19.
Pentru un budist meditaţia înseamnă „a zăbovi fără de efort în ceea ce este”, iar această
stare poate fi atinsă prin calmarea conştiinţei, prin realizarea compasiunii şi înţelepciunii sau
lucrând cu canalele energetice ale trupului, respectiv meditând asupra unor forme de Buddha de
lumină şi energie. „Cea mai eficientă metodă este identificarea constantă cu propria noastră
natură de Buddha şi experienţa că totul este un Tărâm Pur, ambele cuprinse în instrumentarul
Căii de Diamant. Când unitatea perceptorului, al obiectului perceput şi al procesului percepţiei
este neîntreruptă – în şi în afara meditaţiei – Marea Pecete (Mahamudra - sanscrită) a fost
atinsă20.
În Europa Occidentală, au trezit mult interes maeştrii japonezi Zen Testu Nagaya Kiichi
Rōshi (1885-1993, din şcoala Rinzai) şi Taisen Deshimaru Roshi (1914-1982, din şcoala Soto).
Acesta din urmă, care s-a stabilit la Paris în 1967, a fondat „Association Zen Internationale". Pe
lângă cele 19 centre franceze, aparţin acestei asociaţii peste două sute de grupuri şi dojo (sedii) în
toată lumea21.
În America de Nord, discipolii Zen americani, care adesea studiaseră mai mulţi ani în
mănăstirile japoneze, au fondat grupuri şi centre de meditaţii proprii. Printre aceştia îi
menţionăm pe Philip Kapleau Rōshi, Richard Baker Rōshi, Robert Aitken, Jiyu Kennett Rōshi,
Prabhasa Dharma Rōshi şi Genro Koudela Osho, care au fost cu toţii succesori sau „moştenitori
ai dharmei" maeştrilor lor Zen. Aceştia şi-au desfăşurat activitatea şi în America, şi în Europa22.
În Occident au ajuns şi maeştri Zen din Coreea şi Vietnam. De pildă, în Franţa, Zen Thich
Nhat Hahn şi Ji Kwnag Dae Poep Sa Nim au organizat numeroase centre şi grupuri de meditaţie.
În Statele Unite, încă de la începutul anilor 1970 au fost activi, printre alţii, maeştrii Zen coreeni
Seung Sahn (din şcoala Zen Kwan Um) şi Ku San Sunin, în timp ce chinezul Hsuan Hua (1908-
19
Ibidem, p. 466.
20
http://budism.org/ro/node/meditation, la data de 1 aprilie 2011.
21
Ibidem
22
Ibidem, p. 467.
 11

1995), maestru Tripiţaka, predica încă din 1962 la San Francisco. Şi aceşti maeştri, bărbaţi şi
femei, au început să fondeze grupuri şi centre în ţările în care se stabileau. Şi formele de
meditaţie ale tradiţiei budismului Theravōāda s-au bucurat de un mare interes. O mare influenţă
au avut-o în Anglia mănăstirile întemeiate în tradiţia maestrului thailandez Ajahn Chah (1918-
1992). în Elveţia şi Italia au apărut mănăstiri feminine. Pentru prima oară în Europa, comunitatea
monastică (sangha) a budismului Theravăda a izbutit să primească o formă stabilă23.
Din anii 1980, Ayya Khema, de origine germană, a dat viaţă multor grupuri de meditaţie şi
centre de reculegere în Europa continentală, dar şi în America de Nord, Australia, Africa de Sud
şi Asia Meridională. Mult interes au suscitat şi cursurile de meditaţie vipassană care urmează
tradiţia maestrului laic birman Sayagyi U Ba Khin (1899-1971); discipolul său indian, Satya
Narayan Goenka, a înfiinţat centre vipassanō în toată lumea, iar cererea este în continuă creştere.
În Statele Unite, „Insight Meditation Society", formată în 1976 în jurul lui Jack Kornfield şi
Joseph Goldstein, se bucură deja de multă faimă24.

Budismul în occident: statistici

Numărul grupurilor şi centrelor budiste din Occident nu ne permite să tragem concluzii

sigure în privinţa numărului de persoane care aderă la budism, inclusiv din cauză că unii fac
parte simultan din mai multe grupuri. Amploarea şi activităţile grupurilor sunt foarte diferite.
Există cercuri regionale de zece-cincisprezece persoane, grupuri urbane de câte cincizeci de
membri, până la centre şi organizaţii interregionale cu mai multe sute, iar în unele cazuri cu
câteva mii de înscrişi.
Alături de budiştii americani şi europeni trebuie să-i luăm în calcul şi pe cei care provin din
Asia, bărbaţi şi femei. În America de Nord sunt mai ales budişti japonezi, coreeni şi vietnamezi;
tradiţiile Theravāda, unite de legături etnice, formează un conglomerat de 700.000 de budişti şi
142 de temple (1995). În 1988, Paul Croucher a înregistrat în Australia 70.000 de budişti etnici,
dintre care circa 35.000 de vietnamezi şi 14.000 de cambodgieni. În Europa, vietnamezii budişti,
care de pe la jumătatea anilor 1970 au ajuns aici, alcătuiesc un grup etnic mai numeros 25. În
Franţa, Uniunea Budiştilor cuprinde 600.000 de practicanţi, între care 150.000 de origine
franceză. Cifrele sunt impresionante, dar trebuie nuanţate. Ministerul de Interne evaluează
prezenţa budiştilor la aproximativ 350.000 de persoane26.

23
Ibidem
24
Ibidem
25
Ibidem, p. 469.
26
Philippe Gaudin (coord.), Marile religii, Editura Lider, Bucureşti, 1995, p. 401.
 De fapt este foarte dificil să se obţină cifre exacte din mai multe motive: nu există un
„botez" budist sau vreo consemnare oficială, scrisă, a adeziunii, care ar facilita întocmirea unor
statistici; nu există nici o structură organizată, care ar permite să se găsească un interlocutor unic
şi reprezentativ al tuturor budiştilor. În sfârşit, confuzia din minţile occidentalilor face ca orice
persoană care practică yoga, meditaţia zen sau face o scurtă călătorie de informare într-un centru
tibetan, să fie imediat considerată budistă. Mai multe surse, budiste sau nebudiste, afirmă de
comun acord că adevăraţii convertiţi ar fi în număr mult mai mic.
În tabelul de mai jos sunt redate cifre referitoare la aderenţii la budism şi la centrele lor la
jumătatea anilor 1990.
Tabel 1: Budişti şi grupuri budiste la jumătatea anilor 1990
Ţara Budişti totali Budişti americani/europeni Centre Locuitori
Statele Unite 3-4 mii 800.000 500-800 255 mii.
Australia 140.000 14.000 150 17 mii.
Marea Britanie 180.000 50.000 300 57 mii.
Franţa 650.000 150.000 130 57 mii.
Germania 150.000 40.000 250 81 mii.
Italia 75.000 50.000 30 57 mii.
Elveţia 20-25.000 ?? 80 7 mii.
Olanda 20.000 5.000 40 15 mii.
Danemarca 8.000 5.000 32 5 mii.
Austria 13.000 5.000 25 8 mii.
Ungaria 6.500 6.000 12 10 mii.
Cehia 2.100 2.000 15 10 mii.
Polonia 4.500 4.000 15 38 mii.
Rusia 500.000 40.000 ?? 149 mii.
Sursa: Martin Baumann, Budismul în Occident, în “Istoria religiilor”, volumul IV,
coordinator Giovanni Filoramo, traducere de Cornelia Dumitru, Polirom, Iaşi, 2010, p. 470

Direcţii şi probleme în budismul occidental

Dacă nu a apărut o „yana" occidentală deocamdată, s-au ivit diferite probleme pe care
budiştii occidentali trebui să le rezolve.
Una dintre ele este statutul femeilor. În mod tradiţional, în societatea orientală, femeilor li
se acordă un rol inferior, această tendinţă a pătruns pe deplin şi în budism. De exemplu, în toate
tradiţiile bazate pe Vinaya, o călugăriţă budistă cu mulţi ani de „stagiu" este socotită mai prejos
decât un călugăr “hirotonisit” doar de câteva ore. Unele traduceri orientale transmit chiar ideea
că este dificil, dacă nu chiar imposibil ca femeile să obţină iluminarea; tot ce pot face este să
dobândească destule merite în această viaţă pentru a dobândi într-una viitoare o renaştere
masculină. În climatul occidental de egalitate între sexe, astfel de atitudini ridică probleme
considerabile27.
27
John Snelling, op. cit., p. 64-65.
 13

Altă problemă interesantă este cea a acţiunii sociale, în mod tradiţional, budiştii sunt
„liniştiţi" din punct de vedere social şi politic sau „supuşi", mereu pregătiţi să coexiste cu cele
mai crude regimuri. Într-adevăr, până de curând, concepte occidentale precum democraţie,
justiţie şi libertatea expresiei au fost aproape necunoscute în Est, unde formele feudale ale vieţii
politice au predominat. Urmând această tradiţie, „politica" a început să fie privită ca un cuvânt
murdar în unele cercuri budiste occidentale, ca şi cum orice lucru amintind cât de cât de ea ar
contamina puritatea virgină a dharmei. Pe de altă parte, multor budişti din Occident le este
imposibil să întoarcă spatele unor probleme precum represiunea, exploatarea economică,
rasismul, militarismul, distrugerea mediului şi genocidul. Aceştia au fost puternic inspiraţi de
viaţa şi învăţăturile călugărului expatriat vietnamez Thich Nhat Hanh, creatorul conceptului
„budism angajat", care se află acum în satul francez Plum, unde acţionează pentru uşurarea
suferinţelor poporului său şi pentru promovarea cauzei păcii. Desigur că unii activişti ai
budismului ar dori să evite stilul clasic de luptă al angajamentului politic, cu psihologia lui „noi-
şi-ei", care conduce atît de uşor la controverse dure şi distructive. Dar totodată, ei nu pot sta pe
pernele lor de meditaţie, străduindu-se să obţină cu oricâte eforturi propria salvare, în timp ce
restul lumii suferă28.

Concluzii

Vigoarea budismului modern, aflat pe locul al patrulea în ierarhia religiilor universale, e

confirmată de influenţa exercitată astăzi în lumea occidentală, cum ar fi în Franţa, Marea
Britanie, Germania şi Statele Unite. Răspândirea budismului în aceste ţări se explică prin
interesul unor intelectuali faţă de „oferta“ asiatică a mântuirii, dar şi prin critica acestora la
adresa creştinismului tradiţional29.
Desigur ne punem întrebarea ce a căutat budismul în Occident, pentru că se ştie că
mentalitatea occidentalilor diferă de cea orientală foarte mult. Desigur pe mulţi occidentali i-a
atras exoticul acestei religii şi i-au determinat să caute adevărurile fundamentale de credinţă care,
însă, le aveau în apropierea lor. Mahatma Gandhi spunea de altfel, că occidentalii merg să
descopere budismul, iar orientalii sunt interesaţi de creştinism. Recent, un cunoscut sociolog al

28
Ibidem
29
Nicolae Achimescu, art. cit.
religiilor, Frederic Lenoir, observa cu fineţe că budismul a servit occidentalilor doar pentru a se
îngrijora sau exalta de propriul destin.
 Bibliografie

1. Achimescu, Pr. Dr. N., Budismul şi Occidentul, în „Lumina de duminică”, 10 Februarie

2008.
2. Idem, India. Religie şi filozofie, Editura Tehnopress, Iaşi, 2005.
3. Baumann, M., Budismul în Occident, în “Istoria religiilor”, volumul IV, coordinator
Giovanni Filoramo, traducere de Cornelia Dumitru, Polirom, Iaşi, 2010.
4. Gaudin, P. (coord.), Marile religii, Editura Lider, Bucureşti, 1995.
5. http://budism.org/ro/node/meditation, la data de 1 aprilie 2011.
6. Snelling, J., Elemente de budism, traducere Cătălin Mihai Gheorghe, RAO International
Publishing Company, 1997.