Cucerirea statului geto-dac nu a adus intregul teritoriu locuit de daci sub stapanire

romana, tot astfel cum nici statul lui Decebal nu a fost complet integrat in componenta noii
provincii romane a Daciei.

In provincia Dacia, ca de altfel in intregul Imperiu Roman, au existat asezari orasenesti

(colonii si municipii) si asezari rurale. Populatia romana a asezarilor urbane era formata din
cetateni propriu-zisi si straini, rezidenti fara drept de cetatenie. Dupa pozitia sociala detinuta,
cetatenii oraselor se divizau in cetateni privilegiati (ordo decurionum) si cetatenii de
rand (populus, plebs).

Acestea au fost impartite in doua categorii: municipiile (municipia)

si coloniile (coloniae). Initial, in epoca republicana, deosebirea intre cele doua tipuri era
fundamentala:

- municipiile se conduceau dupa legi proprii,

- in vreme ce coloniile urmau legile orasului Roma. In plus, coloniile se bucurau

de fictiunea lui ius italicum, ceea ce insemna ca pamanturile lor erau asimilate cu
cele din peninsula italica (ager romanus). In acest fel, proprietatile respective erau
degrevate de sarcini fiscale, astfel incat proprietarii lor (cetatenii) erau scutiti
complet de impozite funciar.

In jurul oraselor se aflau diverse unitati teritoriale care depindeau administrativ de

acestea. Astfel de entitati administrative erau forurile (fora) si conciliabule (conciliabula), un fel
de targuri cu magistrati proprii, alesi de locuitori. Cele mai importante unitati administrative erau
insa tinuturile (territoria). Unele dintre ele aveau chiar un oarecare grad de autonomie,
conducerea lor fiind incredintata unui sfat de consilieri comunali (ordo curialum), delegati ai
satelor din tinut.

La conducerea sfatului se afla un magistrat ales pe o perioada de cinci ani, care putea fi
simultan si conducatorul unuia dintre satele componente ale tinutului respectiv. Alte tinuturi erau
insa complet inglobate orasului de care depindeau, astfel incat reprezentau o prelungire teritorial-
administrativa a acestuia.
 Satele (pagi sau vici) erau conduse de regula de catre doi magistrati (magistrati), insa sunt
cunoscute insa si cazuri in care conducerea era asigurata de un singur magistrat. In activitatile
lor, magistratii erau ajutati in chestiunile financiare de cate un questor, iar in cele administrative,
de catre un consiliu satesc (ordo). Conducatorii satelor erau fie alesi de catre locuitori, fie numiti
de catre autoritatile superioare.

O situatie juridica aparte o aveau asezarile rurale dezvoltate pe langa castrele romane: vici
militares sicanabae. Acestea erau, in general, formate din veterani, bancheri, negustori,
mestesugari, membri ai familiilor soldatilor care insoteau trupele. Ele se aflau sub autoritatea
directa a comandantului unitatii militare locale si depindeau de castru din toate punctele de
vedere: militar, administrativ-fiscal si judecatoresc.

Instalarea administratiei romane a echivalat cu introducerea dreptului roman in Dacia,

alaturi de vechile obiceiuri juridice geto-dace. Potrivit conceptiei juridice romane, dupa cucerirea
provinciei au fost pastrate si unele cutume locale, in masura in care acestea nu au intrat in
contradictie cu principiile generale ale statului roman. In acest fel, s-a ajuns la aplicarea in
paralel a ambelor sisteme juridice. Cele doua randuieli au parcurs insa un proces de
intrepatrundere si de influentare reciproca, astfel incat in final a luat nastere un sistem nou de
drept, pe care il putem numi daco-roman. In cadrul acestuia, conceptele si institutiile juridice au
dobandit noi functii si finalitati.

Anterior anul 212 d. Hr. (data edictului emis de imparatul Caracalla, prin care toti
locuitorii liberi ai Imperiului au capatat drept de cetatenie romana), populatia Imperiului roman
era impartita in trei categorii de locuitori: cetateni, latini si peregrini. Fiecare dintre aceste
categorii se bucura de un sistem de norme juridice cu caracter statutar, care le diferentia intre ele
si le aseza intr-o ierarhie dominata de categoria cetatenilor.

In ceea ce-i priveste pe cetateni, acestia erau prin excelenta locuitorii Romei si ai
coloniilor. Cetatenii utilizau in relatiile dintre ei dreptul civil (jus civile, jus quiritium). Acesta
reprezenta un set de norme juridice cu caracter exclusivist, care le asigura plenitudinea
drepturilor politice si civile. In acest sistem intrau: dreptul de a incheia acte juridice a caror
valoare era recunoscuta de statul roman (jus commercii sau jus commercium); dreptul de a
incheia o casatorie recunoscuta de statul roman (jus connubii); dreptul de a face parte din
unitatile militare de elita ale statului roman (jus militiae); dreptul de vot (jus suffragii); dreptul de
a candida la magistraturi (jus honorum).

Latinii erau locuitorii municipiilor si satelor (pagi sau vici); uneori erau intalniti insa si in
colonii. Latinii aveau un regim juridic inferior cetatenilor. Ei se bucurau de regula doar de jus
commercii, astfel incat puteau incheia acte juridice recunoscute de statul roman.

Peregrinii erau oamenii liberi care alcatuiau majoritatea populatiei provinciale. In aceasta
categorie intrau autohtonii si strainii care nu aveau conditia de cetatean sau de latin. Statutul
peregrinilor era reglementat prin legea de organizare a provinciei (lex provinciae) si prin edictele
guvernatorilor. Sistemul juridic roman diviza categoria peregrinilor in doua categorii: peregrinii
obisnuiti si peregrinii deditici. Peregrinii obisnuiti era locuitorii acelor cetati (sau state) care, in
momentul integrarii lor in statul roman, si-au pastrat personalitatea juridica; prin urmare, dupa
cucerire ei si-au putut exercita pe mai departe drepturile, avand capacitate juridica conferita de
dreptul lor national. Peregrinii deditici erau locuitorii cetatilor (statelor) care in momentul
integrarii in statul roman au fost desfiintate din punct de vedere juridic si administrativ intrucat
au capitulat fara conditii. Ei nu se bucurau de drepturi politice; nu se puteau folosi de normele
proprii de drept decat in limitele fixate de catre romani; nu puteau obtine cetatenia romana si nu
aveau voie sa intre in orasul Roma. In relatii dintre ei, precum si in relatiile cu cetatenii sau
latinii, peregrinii utilizau normele de drept ale gintilor (ius gentium). Dreptul gintilor era o
diviziune a dreptului roman mult mai evoluata si mai simpla in comparatie cu dreptul civil.
Aceste caracteristici se datorau faptului ca nu avea la baza formulele solemne si gesturile
ritualice specifice dreptului civil, ci doar libera manifestare a vointei persoanelor. In acelasi
timp, in relatiile dintre ei, peregrinii puteau utiliza normele dreptului cutumiar local acceptate de
catre statul roman.

Principala institutie a dreptului roman a fost proprietatea asupra pamantului. In provincia

Dacia, ca de altfel in intregul Imperiu, ea a imbracat doua forme: proprietatea
provinciala si proprietatea quiritara (dominium ex jure quiritium).
 - Proprietatea provinciala era exercitata de catre locuitorii liberi din
provincii (incluzandu-i aici chiar si cetatenii romani). Dreptul pe care il exercitau asupra
terenurilor nu era insa unul complet; locuitorii exercitau asupra lor doar posesia si folosinta,
intrucat titularul dispozitiei era statul roman (ager publicus). Intrucat pamanturile nu le
apartineau in mod absolut, detinatorii de proprietati provinciale trebuiau sa plateasca un impozit
funciar prin care recunosteau dreptul superior de proprietate al statului. Cu toate
acestea, terenurile stapanite se transmiteau pe cale succesorala si intre vii, prin intermediul
actelor (conform dreptului gintilor). Pamanturile mai puteau fi dobandite si prin efectul unei
forme de uzucapiune. Termenele de prescriptie erau de 10 ani pentru cei prezenti si de 20 ani
pentru cei absenti. Efectul era acela ca dupa expirarea perioadei prevazute de lege, detinatorul de
facto al terenului devenea proprietar de drept.

- Proprietatea quiviritara era exercitata in Dacia numai de catre cetatenii romani si numai
asupra unor terenuri care se bucurau de fictiunea calitatii de sol roman (ager romanus).
Proprietatea quiritara se exercita in provincii numai ca urmare a extinderii sferei de aplicare a
dreptului italic (jus italicum) la nivelul unor comunitati locale. In principal este vorba despre
coloniile din provincii, ale caror pamanturi au fost asimilate cu cele din Peninsula Italica, astfel
incat ele au ajuns sa faca obiectul proprietatii quiritare. Avand drept de proprietate deplina,
titularii dreptului de proprietate quiritara nu plateau statului roman impozite funciare.

In afara proprietatii asupra pamantului, locuitorii provinciei Dacia au exercitat

si proprietatea peregrina, care purta asupra celorlalte categorii de lucruri. Acest drept reprezinta o
creatie a dreptului gintilor si avea rolul de a proteja bunurile locuitorilor lipsiti de cetatenie.
Interesul pentru aceste reglementari a aparut ca urmare a implicarii masive a peregrinilor in
afacerile comerciale, afaceri in care erau parteneri cu cetatenii romani. Numai ca in conditiile in
care peregrinii nu beneficiau de ius commercii (nu puteau incheia acte juridice valide), absenta
unor reglementari care sa ii protejeze punea in pericol atat proprietatile peregrinilor, cat si pe cele
ale cetatenilor. Mijloacele juridice de protectie create au reprodus modelul celor aplicate
societatii romane. Astfel, peregrinilor le-a fost acordat dreptul de actiune in revendicare, cu
privire la furt si la paguba cauzata pe nedrept. Regimul juridic al persoanelor se diferentia in
functie de statutul juridic al acestora. In timp insa, odata cu inaintarea procesului de sinteza a
acelor doua sisteme de drept, aceste diferente s-au estompat pana la disparitie. Initial insa, in
relatiile dintre peregrini se aplicau normele de drept ale gintilor si normele juridice locale. In
aceasta situatie erau casatoria, adoptia, infratirea cu efecte juridice, statutul sclavilor, succesiunea
prin testament, succesiunea fara testament.

O reglementare foarte amanuntita si evoluata a inregistrat materia obligatiilor. Aceasta a

avut drept cauza principala dezvoltarea calitativa si cantitativa a productiei si a schimbului de
marfuri. In consecinta, obligatiile (mai ales cele contractuale, precum contractele de vanzare,
locatiunea, asocierea imprumutul) au fost supuse unui regim juridic foarte complex in care s-au
impletit elemente apartinand dreptului civil, dreptului gintilor si dreptului cutumiar autohton. In
acest fel o serie de reguli si principii ale dreptului roman au fost deviate de la rosturile lor
initiale, capatand in provincia Dacia functii si finalitati noi. Fenomenul se explica prin aceea ca
normele dreptului roman, desi au fost adoptate de catre autohtoni in multe domenii, totusi nu au
putut inlocui complet vechile obiceiuri juridice ale geto-dacilor. Mai mult decat atat, se poate
spune ca normele locale au avut suficienta vigoare pentru a exercita o anumita influenta asupra
dreptului roman. A rezultat de aici o restrangere a formalismului actelor juridice romane si
generalizarea principiului bunei credinte.

Bibliografie
 *** Civilizatia romana in Dacia, coordonator: Mihai Barbulescu, Cluj-Napoca, 1997.

*** Enciclopedia civilizatiei romane, coordonator: Dumitru Tudor, Editura Stiintifica si

Enciclopedica, Bucuresti, 1982.

*** Istoria dreptului romanesc, coordonator Ioan Ceterchi, vol. I, responsabil de volum
Vladimir Hanga, secretar stiintific si coordonator tehnic Liviu P. Marcu, Editura Academiei
RSR, Bucuresti, 1980, p. 83-94.

*** Istoria romanilor, vol. II, Daco-romani, romanici, alogeni, Editura Enciclopedica,
Bucuresti, 2001, p. 45-73.

Apostu, Ioan; Ionescu, Nicolaie, Prelegeri de istoria dreptului romanesc, Editura

Nitnelav, Galati, 2003.