Patrologia este o disciplina teologica crestina ce se ocupa cu studiul vietii, operelor

si invataturilor Sfintilor Parinti si Scriitorilor bisericesti, traitori in primele opt

veacuri crestine
De asemenea este o disciplina istorica deoarece face parte integranta in istoria
crestinismului si se foloseste de metoda studiilor istorice, in special a istoriei literare.
De aceea, ea se mai numeste si Istoria vechii literaturi crestine sau Istoria vechii
literaturi bisericesti, prima denumire fiind folosita mai mult de teologii protestanti
si de independenti, iar cea de a doua de teologii catolici.
In teologia ortodoxa se intrebuinteaza termenul Patrologie pentru ca subliniaza mai
bine inportanta Sfintilor Parinti ca fundamente pentru istoria gandirii, evlaviei si
spiritualitatii crestine, pe cand celelalte doua se refera mai curand la ansamblul
operelor literare crestine.
Numele de Patrologie este folosit uneori alaturi de cel de Patristica, diferenta dintre
ele fiind aceea ca in timp ce Patrologia se ocupa cu viata si operele
Parintilor, Patristica insista pe ideile si conceptele dezvoltate in acestea din urma,
insa amandoua trebuie privite ca un tot unitar. Cu alte cuvinte, putem sa folosim
ambele numiri, fara a se face vreo greseala.
Patrologia are ca obiect studiul tuturor scrierilor literare crestine, si cuprinde
martorii invataturii credintei ortodoxe de-a lungul primelor opt veacuri,a caror viata
si opera au fost conforme, in general, cu invatatura Bisericii, precum si pe autorii
eterodocsi, fie in totalitate, fie partial si care au sustinut uneori o doctrina contrara,
in anumite puncte, hotararilor sinodale, normelor de credinta si traditiei bisericesti,
considerand ca militeaza pentru ortodoxie.
In ceea ce priveste periodizarea Patrologiei, aceasta este in acord cu manualele de
pana acum (Manualul de Patrologie al Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, sursa cea mai
impotanta a lucrarii de fata), ce individualizeaza trei perioade, fiecre cu specificul si
problemele ei.
1. Perioada intai sau inceputurilor, este situata intre sfarsitul secolului I d. Hr.
(probabil anul 92) si inceputul celui de-al IV-lea, data limita fiind diferita in lucrarile
de specialitate. Unii propun anul 300, ca cifra rotunda, incheierea unui veac marcat
de prezenta unor mari personalitati ale lumii cresitne, cum ar fi: Origen, Tertulian
sau Sfantul Ciprian, altii 313, marcand astfel incheierea oficiala a persecutiilor
indreptate impotriva crestinilor, desi vor mai exista rabufniri sporadice ale unor
persecutori (Liciniu, de exemplu), sau 325, anul in care a avut loc Sinodul I ecumenic
de la Niceea, in cadrul caruia s-au luat hotarari care incheiau o perioada de conflicte
doctrinare, reflectate foarte bine in lucrarile de teologie si istorie bisericeasca de
vremea respectiva.
Teologia romaneasca a optat pentru cea de-a doua data, anul 313, considerand ca
atunci s-a deschis perspectiva dezvoltarii libere a unei literaturi crestine mult mai

1
bine articulate, cu o maniera de abordare a problemelor mai clara si mai diversificata,
specifica unui proces de inflorire.
Perioada intai a fost marcata de existenta a patru impulsuri principale si anume:
a. Atmosfera imediat post-apostolica, este caracterizata prin aparitia unor lucrari de
mare tinuta si in duh evanghelic, a caror idee centrala era dragostea si unitatea intre
frati, ca membre ale aceluiasi Trup al carui cap este Hristos. Autorii proeminenti
sunt urmasi directi (sau indirecti) ai Sfintilor Apostoli, martori prin excelenta ai
invataturii ortodoxe a Bisericii primare si ai organizarii acesteia. Intre ei se numara:
Sfintii Clement Romanul, Ignatie Teoforul si Policarp al Smirnei.
b. Gnosticismul, propovaduitor al unei doctrine stiintifice, a provocat reactia unor
scriitori precum Sfantul Iustin Martirul si Filozoful, Tertulian, Sfantul irineu de
Lyon si Clement Alexandrinul, care au dat pagini de literatura antignostica de mare
densitate, cu o analiza filozofica profunda, intr-un stil elevat si concis. Totodata ei
sunt preocupati, ca si predecesorii lor, de pastrarea unitatii bisericesti, pe care atat
gosticii, cat si schismaticii prin pozitia lor, o puneau in pericol.
c. Scoala catehetica din Alexandria a determinat aparitia unor opere de filozofie si
cultura comparata prin Clement Alexandrinul si opere de filologie sacra, exegeza
biblica, apologie, teologie sistematica, retorica si istorie prin Origen, reprezentantul
cel mai de seama al acestei cetati culturale a vremii.
d. Persecutiile imparatilor romani indreptate impotriva crestinilor, precum si
scrierile anticrestine ale unor auori pagani, au dus la aparitia unui numar mare de
apologii, unele de un inalt nivel cultural, cu informatii si elemente de gandire
originala, ca de pilda cele ale Sfantului Iustin Martirul si Filozoful, Tertulian si
Origen, sau un document mai vechi de literatura crestina: Scrisoarea catre Diognet.
Perioada aceasta se cracterizeaza prin aparitia unui numar considerabil de genuri
literare, ca de pilda: filologia sacra, exegeza si comentariile biblice, apologetica,
polemica, omiletica, cronica istorica, genul doctrinar-sistematic sau dogmatic,
ascetic, martirologic, poezia si corespondenta.
2. Perioada a II-a, sau a infloririi, cunoscuta si sub numele de epoca de aur a
literaturii patristice, cuprinde intervalul de timp desfasurat intre anul 313 si
jumatatea secolului al V-lea. Si asupra acestei limite au existat opinii diferite. Unii
considera ca ea trebuie sa fie anul 430, cand a murit Fericitul Augustin, moment
culminant pentru cugetarea si literatura patristica apuseana, iar altii considera ca anul
451 este mai potrivit pentru ca reprezinta data la care a avut loc Sinodul IV ecumenic
de la Calcedon, cu binecunoscuta formula teologica ce a constituit un pas hotarator
in evolutia gandirii teologiciei hristologice si doctrinare, in ansamblu. In fine, o alta
propunere este pentru anul 461, data la care a murit papa Leon cel Mare, dupa care
urmeaza o perioada de reluari, aprofundari ale temelor deja abordate si aparitia
unor Enciclopedii. Teologia romaneasca ia in considerare ultima alternativa.

2
Desi este cea mai restransa ca numar de ani, aceasta perioada este, fara indoiala, cea
mai prolifica pentru creatia patristica din toate punctele de vedere. Acum se dezvolta
la maximum si isi definesc stilul clasic toate genurile literare inmugurite in perioada
anterioara si isi fac aparitia altele, cum ar fi: autobiografia, ecomionul sau
necrologul, istoria literara, autocritica literara, conlatiunile sau convorbirile cu
Parintii (inceputul Patericului), opere de spiritualitate, Filocalia, opere liturgice,
canonice, manuale si florilegii; se dezvolta lucrarile doctrinare, poezia si
corespondenta.
Aceasta imensa activitate literara este legata de marile controverse doctrinare,
provocate de cercurile pagane si de eretici in jurul unor probleme teologice
importante, ai snume: teognosia, Sfanta Treime, cosmologia, antropologia,
hristologia, mariologia sau haritologia. Este perioada primelor patru Sinoade
ecumenice, unde s-a adoptat norme fundamentale care au determinat progresul
stiintei teologice. Sinoadele ecumenice si locale i-au creat pe marii Parinti ai acestor
vremuri, iar parintii sunt cei care au dat substanta si prestigiu acestor Sinoade.
Literatura perioadei a II-a este scrisa nu numai in limbile graca si latina, ci si in
siriaca, armeana, copta sau gota. Este o literatura misionara, care militeaza pentru
unitatea Bisericii si refacerea chipului lui Dumnezeu in om, redactata intr-un spirit
critic si stiintific; este o literatura a pacii si prieteniei, culta si frumoaza sub toate
aspectele, in care iubirea si severitatea se completeaza perfect; este o literatura cu un
bogat continut ascetico-monahal, unde pacatului si raului, sub toate formele, li se
opun progresul continuu spre desavarsire; este o literatura ecumenica nu numai
pentru ca ea pregateste, framanta si pune concluzii Sinoadelor ecumenice, ci si
pentru ca ea insasi, beneficiiind de libertatea acordata, circula de la un capat la altul
al lumii crestine, prin prieteni, misionari si traduceri. Este innobilata de cele mai
mari personalitati ale Bisericii, intre care, este de ajuns sa mentionam nume precum:
Sfintii Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa,
Ioan Gura de Aur, Chiril al Alexandriei, Ambrozie al Mediolanului, Fericitii
Augustin si Ieronim.
3. Perioada a III-a sau decadenta, care se intinde de la anul 461 pana la moartea
Sfantului Ioan Damaschin (749) in Rasarit, si pana in anul 636 pentru Apus, anul in
care Sfantul Isidor de Sevilla trece la Domnul. Poate titulatura de “decadenta” este
una nedreapta pentru ca, in aceasta perioada, apar figuri ilustre ale literaturii eclesiale
care aduc un suflu nou cugetarii crestine si adancesc probleme de doctrina
hristologica dezbatute anterior. Apar erezii noi, care pun la incercare capacitatea de
mobilizare si unitatea Bisericii in ansamblul ei, monoteismul si nestorianism. Genii
precum Sfintii Sofronie al Ierusalimului si Leontiu de Bizant, dar mai cu seama
Sfintii Maxim Marturisitorul si Ioan Damaschin, au creat o literatura hristologica de
mare profunzime si la un nivel elevat, plecand de la formula calcedoniana, care poate
sa raspunda oricarei provocari eretice. Controversa iconoclasta isi gaseste teologul
3
cel mai potrivit in persoana Sfantului Ioan Damaschin. Teologia mariologica
dobandeste o amploare nemaiintalnita, creatiile omiletice si cele imnologice aducand
in prim plan, alaturi de Sfantul Ioan din Damasc, pe Sfintii Andrei Criteanul,
autorul Canonului cel Mare, Roman Melodul sau Cosma Melodul, ei insisi
imnografi de prestigiu.
Totodata nu trebuie uitat efortul de sistematizare a doctrinei crestine elaborate pana
la vremea aceea, inceput de Sfantul Maxim, dar desavarsit, intr-o maniera neegalata,
de Sfantul Ioan Damaschin in Dogmatica sa. Acum Parintii si Scriitorii Bisericesti
fac traduceri insemnate din filozofia greaca, sau folosesc idei din aceste opere pentru
alcatuirea unora personale. Se sintetizeaza Istoriile lui Socrate, Sozomen si
Teodoret, in lucrarea lui Cassidor, Istoria tripartita; se scriu cronici; apar istoriile
nationale ale goto-getilor, vizigotilor, suevilor, vandalilor si francilor.
Apar Enciclopedii, Etymologii, bogate in informatii provenind din domenii cat mai
diverse: filozofie, gramatica, istorie, retorica, matematica si medicina.
Ca si atare si aceasta perioada are realizarile ei, desi, nu la nivelul si de anvergura
celei anterioare.