Sunteți pe pagina 1din 9

I.

Importanţa plantelor medicinale

1. Generalităţi

Plantele medicinale sunt specii vegetale, cultivate sau spontane, care prin compoziția lor
chimică au proprietăți farmaceutice și sunt folosite în terapeutica umană și veterinară. Până în urmă cu
un veac, aproape toate ,,leacurile” folosite de om erau de origine vegetală. Plantele medicinale, sub
diverse forme, ,,slujesc” sănătatea cu succes, încă de la începuturile lumii.
Omul a utilizat dintotdeauna plante pentru vindecare şi aproape imediat ce a învăţat să scrie el a
consemnat descrieri ale propietăţilor curative ale acestora în “tratate despre plante” . Primul tratat
despre plante cunoscut a fost scris în urmă cu aproape 5000 de ani de împaratul chinez Chi’en Nung
(sau sub auspiciile lui ). Se numea Pen Tsao şi conţine descrieri ale utilizărilor medicinale a peste 300
de plante. Prin 2000 I.Hr., egiptenii antici utilizau plante în medicină, în cosmetică şi în îmbălsămare.
Grecii şi romanii au perfecţionat căteva dintre aceste tehnici şi au dezvoltat altele noi propii.
Odată cu dezvoltarea chimiei o parte din remediile populare au primit o altă formă, au fost
modernizate. De cele mai multe ori efectul folosirii plantelor medicinale este mai lent, necesitând un
tratament mai îndelungat, dar este mai puţin ,,riscant” şi mai ieftin. Efectul plantelor medicinale este
mai complex, acţionând asupra mai multor organe sau sisteme concomitent. Plantele medicinale produc
mai puţine şi mult mai reduse efecte secundare .
Numeroase studii ştiinţifice au demonstrat că medicamentele ,,de sinteză”, cu structuri
necunoscute organismului uman, şi care reprezintă, de fapt, o intervenţie artificială asupra organismului
uman, pot declanşa reacţii de respingere, cu toxicitate şi, uneori, cu urmări întârziate. Americanii
recunosc că peste 70% din îmbolnăviri se datorează folosirii medicamentelor de sinteză. Acestea au
efecte rapide în cazul boli acute, dar efectele secundare produse au provocat manifestarea altor
afecţiuni, unele chiar mai grave. Arsenalul terapeutic a depăşit 200.000 de produse farmaceutice şi
creşte în continuare. Progresele realizate în fabricarea medicamentelor de sinteză au fost umbrite de
multiplele efecte negative. Agresiunea produselor de sinteză asupra organismului uman, precum şi
reacţiile de respingere a organismului, determină în primul rând reacţii de tip alergic, dar şi multe alte
efecte.
Plantele medicinale şi preparatele făcute din acestea ocupă un loc important în viaţa sănătoasă a
omului şi animalelor. Un mare număr de preparate provin din plante. 77 % din preparatele pentru boli
cardiovasculare şi 74% din preparatele pentru boli digestive sunt obţinute din plante. În medicina
prezentă, importanţa plantelor medicinale este în continuă creştere iar dintre ele mai mult de 50 se
cultiva la scară mare.
Datorită actualelor aplicări ale principiilor de viaţă ecologică a oamenilor, o pondere mare în alimentaţie
precum şi în medicină o au, tot mai mult, plantele cultivate ecologic sau biologic (fără aplicarea unor
pesticide care să ,,intoxice” aceste produse). În ultimul timp, în industria farmaceutică şi cosmetică, se
utilizează tot mai mult resurse vegetale din zone rustice, nepoluate, cum sunt numeroase şi în ţara noastră.
Se ştie că marile companii farmaceutice sau cosmetice occidentale cumpără diverse produse vegetale,
mai ales plante medicinale recoltate din flora spontană, din ţările în care încă nu s-a aplicat o chimizare
intensă a agriculturii, cum sunt multe zone şi în ţara noastră.
Pe de altă parte se urmăreşte ca exploatarea resurselor vegetale spontane să nu se facă
disproporţionat, peste potenţialul de refacere a acestora, care să ducă la dispariţia acestor specii. Unele
specii existente in flora spontană nu pot asigura necesarul pentru industria farmaceutică, cosmetică sau
alimentară. Principiile active ale plantelor medicinale din flora spontană sunt foarte variate ca şi
concentraţie şi calitate în funcţie de microzonă, de climat ş.a. ceea ce face ca dozarea lor în fitoterapie să
fie mai dificilă. Alteori concentraţia principiilor active la plantele din flora spontană este prea scăzută
pentru a avea efect fitoterapeutic complet. Unele specii, originare de pe alte continente, cum ar fi
Echinacea spp. sau Solanum laciniatum din America de Nord, trebuie adaptate la cultura din ţara
noastră. Din aceste motive, la unele specii se fac cercetări pentru introducerea lor în cultură.
Plantele medicinale sunt organisme vii, în care se produc cu ajutorul biocatalizatorilor (enzime)
transformări şi reacţii chimice din momentul germinării până la completa lor dezvoltare. Substanţele
preexistente sunt descompuse şi transformate în alţi compuşi care pot avea efecte benefice asupra
organismului şi care poartă denumirea de „principii active”. Compuşii chimici sintetizaţi de către plantă
pot fi răspândiţi în toată planta sau numai în anumite organe, variind ca şi cantitate. În scop medicinal
plantele se recoltează atunci când organele lor conţin aceste principii active în cantităţi maxime,
Fitoterapia este ramura terapeuticii care utilizează plantele medicinale şi preparatele din
plantele medicinale ca mijloace de prevenire şi tratare a bolilor. Este probabil cea mai veche formă de
tratament, apărută pe o bază empirică şi în contextul unei viziuni magice a lumii, dar cu un rol
important în zilele noastre, alături de medicina alopată, fără să fie la concurenţă cu aceasta. Sunt
incluse aici şi tratamentele cu legume şi fructe, sucuri din legume şi fructe. Unele plante pot fi folosite
ca atare, constituind remedii naturale, în timp ce alte plante medicinale sunt materii prime valoroase
pentru obţinerea multor medicamente.
Medicina alopată este ştiinţa care se ocupă cu studiul maladiilor şi tratamentul lor, fiind
practicată numai de persoane abilitate să exercite medicina, pe baza unei diplome obţinute după studii
şi examene susţinute într-o facultate de profil.
Medicina naturală defineşte acele practici medicale inspirate şi legate strâns de natură, putând fi
considerată un sistem terapeutic în care medicamentele nu sunt mai importante decât factorii naturali
(aer, apă, plante, soare, alimente, mişcare etc). Ea poate fi practicată atât de medici, cât şi de persoane
care nu au absolvit o facultate de medicină, numiţi terapeuţi, dar, din păcate, şi de impostori.
Nu se poate trasa o graniţă clară între medicina alopată şi medicina naturistă, cu atât mai mult
cu cât de multe ori medicii alopaţi îşi tratează pacienţii în ambele feluri, iar singurele terapii specifice
medicinei alpoate sunt terapiile chirurgicale, terapia de transplant, reanimarea şi terapia intensivă. Au
în comun terapiile ocupaţionale, psihoterapia, meloterapia, terapia prin artă etc, deşi schema terapeutică
naturistă se referă la fitoterapie, homeoterapie, hipnoză, sacroterapie, dietoterapie, apiterapie,
acupunctura, balneoterapie, gemoterapie şi kinetoterapie.
Practicile naturale, de orice fel ar fi ele, care se asociază terapiilor alopate în scopul ajutorării
sau grăbirii procesului de vindecare sunt terapii complementare. Termenul „terapii alternative” poate
crea confuzii, în sensul că se poate înţelege excluderea unui tip de terapie dacă este ales celălalt.
organele vegetale recoltate şi uscate purtând apoi denumirea de „produse vegetale”.
De la plantele medicinale se colectează întreaga plantă (destul de rar) sau doar anumite părţi, ca:
- întreaga parte aeriană (Herba),
- partea subterană: rădăcini, rizomi, rizomi cu rădăcininile adventive, tuberculi (Radix, Rhizoma,
Rhizoma et radicis, Tuber ),
- scoarţa (Cortex)
- frunzele (Folium sau Folia),
- florile (Flores sau Flos),
- fructele (Fructus),
- seminţele (Semen).

Fig.1.

2.Cultivare, recoltare, uscare

Recoltarea se face în perioada în care organul recoltat are conţinut maxim de principii active:
organele subterane primăvara devreme sau toamna târziu, mugurii foliari primăvara devreme., frunzele
în general primăvara, când planta a ajuns la o dezvoltare normală, florile cu puţin timp înainte de
înflorire sau în timpul înfloririi, parţile aeriene în timpul înfloririi, fructele la maturare, seminţele la fel,
scoarţa primăvara.
Uscarea depinde de cantitatea de apă conţinută de organul recoltat (seminţele au 5-10%,
frunzele 60-90%, organele subterane 75-85%, florile până la 90%), se face pe cale naturală, în aer liber,
la umbră sau la soare, sau pe cale artificială. Plantele se întorc şi se vântură pentru a se evita încingerea
şi înnegrirea.
Conservarea se face în încăperi uscate, ventilate, ferite de dăunători şi şi alte mirosuri, pentru
maxim 3 ani.
3.Clasificarea plantelor medicinale

Plantele medicinale se pot clasifica în grupe după diverse criterii în funcţie de părerea diferiţilor
autori. După Al. Buia 1944 citat de Vârban, 2000, o clasificare ar putea fi după:

I.După organul utilizat în terapeutică plantele medicinal se impart în 6 grupe:

1. Plante medicinale de la care se utilizează rădăcina, bulbii sau tuberii (Angelica archangelica,
Valeriana officinalis, Iris germanica, Gentiana lutea etc).
2. Plante medicinale de la care se utilizează tulpina şi coaja (Rhamnus frangula, Querqus robur ş.a.).
3. Plante medicinale de la care se utilizează herba (tulpina + frunzele): Menta piperita, Melissa
officinalis, Satureja hortensis etc).
4. Plante medicinale de la care se utilizează frunzele şi foliolele (Mentha piperita, Salvia officinalis,
Plantago lanceolata, Digitalis sp., Atropa belladona etc)
5. Plante medicinale de la care se folosesc inflorescenţele, florile sau petalele (Lavanda – Lavandula
angustifolia, Salvia sclarea, Althaea rosea, Calendula officinalis, Matricaria chamomilla etc.).
6. Plante medicinale de la care se utilizează fructele şi seminţele (Carum carvi, Coriandrum sativum,
Papaver sp., Hyosciamus niger, Sinapis sp., Ricinus communis etc.).
7. Plante medicinale de la care se utilizează sucul celular şi seva (Aloe sp., Betula sp. etc.).

II. Perioada optimă de recoltare se stabileşte pe baza dinamicii de acumulare a principiilor active şi
anume în faza de acumulare maximă. Din acest punct de vedere se consideră următoarele grupe:

1.Plante medicinale care se recoltează în perioada repausului vegetativ; Speciile aparţinând acestei
grupe sunt considerate având în vedere utilizarea rădăcinii. (Atropa belladona, Inula helenium ş.a.)
2. Plante medicinale care se recoltează vara, în perioada de vegetaţie. Această grupă cuprinde specii
anuale sau perene care se recoltează pentru flori, organele florale sau herba (Ocimum basilicum,
Majorana hortensis, Tagetes patula, Calendula officinalis etc.).

III. Având în vedere cerinţele faţă de condiţiile de mediu în zonarea naturală (flora spontană) şi
zonarea culturilor (speciile cultivate) plantele medicinale se clasifică în:

1. Plante medicinale de apă şi locuri mlăştinoase – specii iubitoare de apă (Iris sp., Colchicum
autumnale, Acorus calamus, Valeriana officinalis etc.).
2. Plante medicinale de câmpie – specii adaptate condiţiilor de insolaţie ridicată ce caracterizează verile
din sudul ţării (Foeniculum vulgare, Pimpinella anisum, Coriandrum sativum, Papaver bracteatum şa.)
3. Plante medicinale de deal – specii adaptate condiţiilor ce caracterizează zonele subcarpatice cât şi
zonele împădurite (Atropa belladona, Vinca minor, Crataegus monogyna, Geum urbanum; Papaver
somniferum, Carum carvi, Valeriana officinalis.
4.Plante medicinale de munte – specii adaptate condiţiilor caracterizate prin altitudine, vânturi,
temperaturi mai scăzute în toată perioada anului (Genţiana sp., Arnica, Angelica archangelica etc.).
IV. Ciclul de vegetaţie şi parcurgerea fenofazelor

1. Plante medicinale anuale – specii care parcurg întregul ciclu de vegetaţie într-un singur an (Tagetes
patula, Calendula officinalis, Papaver somniferum etc).
2. Plante medicinale bianuale – specii care îşi desfăşoară ciclul de vegetaţie pe parcursul a doi
ani (Carum carvi, Salvia sclarea ş.a.).
3. Plante medicinale vivace (perene) –speciile care au ciclul de viaţă multianual.
Acestea pot fi:
- plante cu rădăcina transformată în rizomi sau stoloni (Iris germanica, Valeriana officinalis)
- plante cu rădăcina tuberizată (Aconitum sp.).
- plante cu tulpina transformată în bulbotuberi (Colchicum autumnale).
- plante cu rădăcina îngroşată având la baza coletului muguri dorminzi (Atropa belladonna)
- plante semilemnoase având la baza ramurilor muguri dorminzi (Lavandula officinalis)
Plantele perene mai pot fi clasificate şi în funcţie de aspectul lor în:
- plante ierboase (Valeriana officinalis, Thymus vulgaris, Papaver bracteatum)
- plante lemnoase (Salvia officinalis, Lavandula angustifolia, Glycyrrhiza glabra).

V.Caracterele botanice - această clasificare urmăreşte criteriul strict legat de înşuşirile morfologice şi
de tipul florii. Astfel plantele se clasifică şi se grupează pe ordine, genuri, familii şi specii.

VI.Efectul plantelor medicinale se datorează conţinutului bogat în principii active:

1.Plante medicinale ce conţin uleiuri volatile (uleiuri esențiale sau uleiuri eterice). Au miros aromatic
caracteristic și majoritatea sunt solubile în alcool etilic. Pata pe care o prezintă o picătură de ulei
esențial pe o hârtie dispare rapid.Uleiurile volatile sunt utilizate în medicină ca stomahice,
antispasmodice, carminative, expectorante, sedative, aromatice etc.
2. Plante medicinale ce conţin alcaloizi (compuşi organici complecşi). Au o acțiune puternică asupra
organismului uman chiar în doze mici. Alcaloizii se formează, de regulă, în părţile subterane ale
plantei, de unde migrează în celelalte organe în timpul perioadei de vegetaţie. Se întâlnesc mai frecvent
la familiile: Ranunculaceae, Papaveraceae și Solanaceae.
3. Plante medicinale ce conţin principii amare (compuşi vegetali cu structură glicozidică, alcaloidică
etc. cu gust amar) care determină mărirea secreţiei gastrice. Dozarea principiilor amare se face prin
metoda organoleptică. Se întâlnesc mai ales la familiile Gentianaceae și Asteraceae.
4. Plante medicinale care conţin glucide (hidraţi de carbon, heterozide sau glicozide) Glucidele sunt
compuşi organici naturali rezultaţi direct în procesul de fotosinteză. Glucidele se împart în oze şi ozide.
5. Plante medicinale care conţin flavonoide. Flavonoidele sunt pigmenţi galbeni identificaţi la specii
din familia Compositae sub formă de flavone (Matricaria chamomilla, Achillea milefolium, Calendula
officinalis) sau sub formă de flavonoli la specii din familia Leguminosae (Sophora japonica).
6. Plante medicinale care conţin antocianozide. Antocianozidele sunt pigmenţi hidrosolubili aflaţi în
sucul celular care conferă florilor, fructelor şi frunzelor toamna, culoarea roşie, violetă, albastră .
7. Plante medicinale care conţin taninuri. Taninurile sunt compuşi naturali neazotaţi cu structură
polifenolică.
8.Plante care conţin antracenozide. Antracenozidele sunt compuşi naturali ai antracenului având
proprietăţi purgative. Identificarea lor se realizează prin cromatografie în strat subţire.
VII.Importanţa terapeutică (în funcţie de principiile active predominante ca acţiune
farmacodinamică) împarte plantele medicinal în:

1.Plante utilizate în bolile aparatului cardiovascular, care conţin, de regulă, glicozide sau heterozide
cardiotonice. Ex. Digitalis sp., Convalaria majalis ş.a.;
2.Plante utilizate în bolile aparatului respirator care pot fi cu acţiune emolientă (Althaea sp., Plantago
sp. ş.a.), cu acţiune expectorantă etc.
3.Plante utilizate în afecţiunile aparatului digestiv ca Mentha sp., Melissa sp., mustelul – Matricaria
chamomilla, Carum carvi ş.a.
4.Plante folosite în bolile aparatului urinar;
5.Plante folosite în bolile sistemului nervos ca Valeriana officinalis, Vinca minor,Claviceps purpurea,
Papaver sp. ş.a.
6.Plante folosite în unele boli ale aparatului genital ca Claviceps purpurea,Calendula officinalis ş.a.
7.Plante utilizate în tratamentul extern ca Hypericum perforatum, Calendula officinalis

4.Posibilităţi de utilizare a materiei prime vegetale

Utilizarea plantelor medicinale în terapie se bazează pe principiile active pe care le conţin,


principii care se obţin din plante, utilizându-se dizolvanţi ca: apa, alcoolul, vinul, uleiul etc. Pentru
prepararea sau păstrarea produselor din plante medicinale nu se vor folosi vase metalice. Metalul poate
altera calitatea acestor produse.

Infuzia:ex de menta. Peste 2 linguriţe de frunze uscate, într-o cană de


ceramică, de sticlă sau alt recipient nemetalic, se adaugă 300 ml apă
clocotită. Se acoperă şi se lasă aproximativ 2-3 minute (1/2-1 minute la
materia primă vegetală proaspătă) după care se strecoară. Infuzia trebuie să
aibă o culoare deschisă (galben sau verde deschis). Se utilizează în general
la flori şi frunze.

Ceaiul: ex. de gălbenele. La 1-2 linguriţe de materia primă vegetală proaspătă se adaugă 250 ml
apă clocotită. Se lasă acoperit 10-15 min., după care se filtrează.

Extractul apos rece (macerat). Unele plante medicinale, ex. obligeana sau vâscul, n-au voie să
fie opărite, pentru că şi-ar pierde efectul curativ. Cantitatea de materia primă vegetală indicată (ex. 6
linguriţe de amestec la 1 l de apă) se lasă în apă rece la macerat 8-12 ore, apoi maceratul se încălzeşte
doar uşor (până la 15-20ºC) şi este bun de consumat.

Infuzia combinată reprezintă combinarea extractului rece cu infuzia. Este considerată cea mai
bună modalitate de a valorifica principiile active din plante. Astfel, materia primă vegetală se lasă peste
noapte în apă rece, în jumătate din apa indicată, iar dimineaţa se strecoară. Apoi plantele rămase se
opăresc (ca la infuzie) cu cealaltă jumătate a cantităţii de apă necesară şi se strecoară din nou. Se
amestecă extractul rece cu infuzia şi se consumă. În acest fel sunt extrase din plante atât principiile
active solubile în apa rece, cât şi cele în apa fierbinte. Raţia de ceai pentru o zi se pune într-un termos şi
se bea din când în când câte o înghiţitură pe parcursul întregii zile, după indicaţii.

Decoctul se obţine prin fierberea materiei prime vegetală (1 linguriţă/250 ml apă) la foc mic 20-
30 min. Se strecoară fierbinte şi se completează cu apă fierbinte, ce s-a pierdut prin evaporare. Decoctul
se obţine, de obicei, pentru obţinerea principiilor active din părţile lemnoase (rădăcini şi scoarţă).

Inhalaţia se prepară, utilizându-se plante medicinale, bogate în uleiuri volatile,


sau chiar uleiuri volatile, ce se pun în vase smălţuite, de porţelan sau de Jena
după care se adaugă apă clocotită. Vaporii care se degajă sunt bogaţi în uleiuri
volatile, acţionând eficient în afecţiuni ale căilor respiratorii superioare.

Gargarismele. Se utilizează infuzia sau decoctul de plante sub formă de


gargară, în amigdalite, afte, abcese dentare ş.a.

Cataplasma (obojeala sau prişniţa), ex. la muştar (se folosesc seminţe măcinate şi amestecate cu
apă călduţă, 30-37°C). Pasta se aplică pe piele, fie direct, fie între două bucăţi de pânză, tifon etc. La
muştar se pot manifesta iritaţii ale pielii, de aceea se foloseşte între bucăţi de pânză pentru a calma
durerile la încheieturi, pe piept, pentru vindecarea răcelilor sau a reumatismului.

Terci de plante. Se obţine prin zdrobirea materiei prime vegetală proaspătă


cu un sucitor de tăiţei pe o suprafaţă dreaptă de lemn (cârpător). Terciul
obţinut se întinde pe o pânză, care se aplică ca o compresă pe porţiunea
bolnavă. Se leagă cu o porţiune de cârpă şi se poate ţine şi peste noapte.

Comprese cu aburi din plante. De ex. comprese cu coada calului. Se fierbe


apă într-un vas, se pune deasupra lui o sită în care se introduce materia primă vegetală proaspătă sau
uscată şi se acoperă. După 5-10 minute se iau plantele calde,înmuiate, se pun într-o pânză cu ţesătură rară
şi se aplică pe locul suferind. Se acoperă apoi cu un postav de lână şi se strânge cu o cârpă. Nu trebuie să
apară senzaţie de rece. Se lasă aşa cel puţin 2 ore (chiar şi peste noapte).

Tinctura (esenţa sau extractul alcoolic): ex. de gălbenele sau traista ciobanului. Inflorescenţele
proaspăt culese se introduc într-un recipient de sticlă de circa 1 litru, peste care se toarnă alcool de
secară sau de fructe de 38-40º până se acoperă florile. Vasul se aşează în apropierea unei surse de
caldură sau la soare (20-25ºC) unde trebuie să stea cca. 2 săptămâni cu agitare zilnică. După aceasta se
strecoară şi se stoarce bine reziduul rămas. Se foloseşte câte o linguriţă, amestecate cu ceai sau diluată
cu puţină apă, de 3-4 ori pe zi, sau pentru frecţii şi/sau comprese.

Sucul proaspăt: Se poate obţine cu ajutorul storcătorului electric de uz


casnic care mărunţeşte şi stoarce materia primă vegetală proaspătă. Cel mai
bun suc (la care nu se distrug enzimele) se obţine prin presare directă, nu prin
centrifugare, dar pentru aceasta trebuie prese speciale. Sucurile ar trebui
făcute prospăt în fiecare zi, dar puse în sticluţe, bine astupate şi ţinute la
frigider se pot folosi şi câteva săptămâni. Acestea se pot folosi intern, sub formă de picături, sau extern,
pentru fricţiuni sau tamponarea zonelor bolnave.

Pulberea. Ex. din roiniţă, se obţine prin mǎcinarea finǎ, cu râşniţa de cafea,
a materiei prime vegetală proaspătă sau uscate de roiniţǎ. Depozitarea
pulberii obţinute astfel se face în borcane de sticlă închise ermetic, ţinute în
locuri întunecoase şi reci, pe o perioadă de maximum douǎ sǎptǎmâni
(deoarece uleiurile volatile se evaporǎ rapid). De regulă, se administreazǎ
de 3-4 ori pe zi, câte o jumǎtate de linguriţă rasǎ, pe stomacul gol. O
eficacitate mare o are administrarea pulberei sublingual ( unde se ţine 15-20
min., după care se înghite cu puţină apă. Aceasta se face de preferat înainte de mese cu cel puţin 30 min.,
cu excepţia situaţiilor când se iau simptomatic (de ex., un amestec antispastic se administrează la nevoie,
atunci când pacientul are dureri colicative) sau specific pentru a ameliora digestia (de ex. un amestec de
plante amare se administrează imediat după masă pentru a uşura digestia).

Vinul medicinal din planta bine mărunţită, macerata în vin. Exemplu,


vin de roiniţǎ: într-un litru de vin natural alb se pun 20 de linguri de
pulbere de roiniţǎ şi se lasǎ la macerat 2-3 săptămâni, dupǎ care se
strecoarǎ şi se păstrează în sticle bine închise. Se iau câte 3 linguri,
înainte sau dupǎ masǎ. Administrat înainte de masă, vinul de roiniţă
stimulează digestia, combate dispepsia, previne apariţia spasmelor
tubului digestiv.

Oţeturile aromatice se prepară prin macerarea plantelor în oţet de vin, în proporţie de 50-100 g
/l oţet. Se lasă la macerat 10-14 zile, după care se strecoară. Este utilizat pentru fricţiuni.

Maceratele glicerinate gemoterapice se prepară din părţile tinere ale plantelor (muguri, mlădiţe,
radicele, uneori seva) prin extracţie hidro-glicero-alcoolică.

Uleiul medicinal: ex. din gălbenele. Materia primă vegetală proaspătă se


introduce într-o sticlă sau borcan, până la gât, fără a se îndesa şi se toarnă
deasupra ulei de măsline presate la rece sau de floarea soarelui de bună
calitate, în aşa fel încât uleiul să acopere plantele cu un strat gros de 2
degete. Se închide ermetic şi se lasă 14 zile la soare sau la căldură (ex. în
în apropierea unei sobe). Se poate folosi atât intern ca ulei alimentar pus
în salate (are efect digestiv, reîntineritor), cât şi extern contra
reumatismului, nevralgiilor durerilor de cap ş.a.

Alifia: ex. de gălbenele. Se înfierbântă 500 g de untură de porc, proaspătă, nesărată, peste care
se pun aproximativ 2 pumni (100-150 g) de inflorescenţe proaspete, se lasă să sfârâie la foc mic. Se
amestecă încet timp de 10 minute apoi se dă vasul la o parte şi se lasă să stea aşa până a doua zi când se
încălzeşte din nou amestecul şi se filtrează printr-un tifon, într-un borcan, în care se stoarce şi rezidul
rezultat din prăjirea plantei. Crema astfel obţinută se pune cât este caldă în borcănele pregătite dinainte.
Se aplică, în straturi subţiri, în zonele cu arsuri şi degerături.
Clismele şi spălăturile se fac în general cu extracte apoase la temperatura camerei, după o uşoară
încălzire la temperatura corpului (35-37°C). În această categorie intră şi gargara.

Perna de flori: ex. de gălbenele. Se realizează foarte simplu din flori


culese şi puse la uscat, la umbră timp de 24 ore, după care se introduc
într-un săculeţ pe care îl aplicăm pe abdomen în cazul durerilor
ulceroase, pe mijloc în cazul durerilor renale, dar mai ales pe faţă
pentru revigorarea tenului marcat de diferite spasme.
Pernă cu conuri de hamei: conurile de hamei se culeg din zone
nepoluate, puse într-un săculeţ de pânză de mărime mijlocie pe care
se va dormi, nopţile, timp de cel puţin o săptămână. Această pernă prin emanarea uleiului volatil (din
lupulină) va avea influenţă asupra sistemului nervos având efect de calmare şi sedare şi creând un somn
liniştit şi profund.

Baia de plante, generală sau locală. Plantele recomandate se pun peste


noapte la macerat în aproximativ 20 l apă rece. Pentru o baie este nevoie
de o găleată (8-10 l) plină cu materia primă vegetală proaspătă sau de 200
g materia primă vegetală uscată. A doua zi se încălzeşte amestecul şi se
toarnă în apa de baie. O altă metodă constă în punerea materia primă
vegetală mărunţită într-un săculeţ de pânză, care se introduce direct în apa
băii la temperatura de 37-40°C. Baia va dura aprox. 20 minute. Inima trebuie să stea în afara apei. După
baie nu ne ştergem ci ne învelim cu un halat de baie sau cu aşternuturi, în pat, pentru a transpira timp de o
oră. Pentru băi de şezut se va folosi jumătate din amestecul recomandat. Apa trebuie să ajungă până
deasupra rinichilor. Pentru ambele metode se poate refolosi soluţia de baie prin reîncălzire încă de 2 ori.

S-ar putea să vă placă și