Sunteți pe pagina 1din 19

1

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

LUCRARE METODICO-ȘTIINȚIFICĂ PENTRU


OBȚINEREA GRADULUI DIDACTIC I

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC:

LECTOR UNIV. DR. CARMEN BANȚA

PROFESOR:

HAMDI MIRELA-DENISA

LIC. TEHN. TUDOR VLADIMIRESCU, ȘIMIAN

CRAIOVA

2018
2

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

BASMUL CULT VS. BASMUL POPULAR.


ASPECTE METODICE

CONDUCĂTOR ȘTIINȚIFIC:
LECTOR UNIV. DR. CARMEN BANȚA

PROFESOR:
HAMDI MIRELA-DENISA
LIC. TEHN. TUDOR VLADIMIRESCU, ȘIMIAN

CRAIOVA
2018
3

CUPRINS
ARGUMENT

CAPITOLUL I

Folclorul – materia primă a basmului. Specii ale prozei populare

I.1 Caractere specifice ale folclorului

I.1.1 Caracterul oral


I.1.2 Caracterul tradițional
I.1.3 Caracterul colectiv
I.1.4 Caracterul anonim
I.1.5 Caracterul sincretic

I. 2 Conceptele gândirii folclorice: rit-mit-simbol

I.3 Basmul

1.1.1. Basmul fantastic


1.1.2. Basmul nuvelistic
1.1.3. Basmul despre animale
1.1.4. Basmul în interpretare modernă și postmodernă

1.2.Legenda populară
1.2.1. Legenda mitologică
1.2.2. Legenda istorică

1.3.Cărțile populare
1.3.1. Alexandria
1.3.2. Esopia

CAPITOLUL II

Basmul popular versus basmul cult

2.1. Inovație structurală în basmul cult

2.2. Fantastic, fabulos și realism în basm

2.3. Personajele basmului: metamorfoză și hiperbolizare. Comicul peronajelor

CAPITOLUL IV
4

Proiectarea și desfășurarea cercetării

4.1. Scopul și obiectivele cercetării

4.2. Ipotezele și variabilele cercetării

4.3. Eșantionul de subiecți și conținut

4.3.1. Eșantionul de subiecți

4.3.2. Eșantionul de conținut

4.4. Locul și data cercetării

4.5. Etapele cercetării

4.6. Metodologia cercetării

4.6.1. Metodologia etapei constatative

4.6.1.1. Metode de cercetare

4.6.2. Metodologia erapei experimentale

4.6.3. Metodologia etapei de posttest

4. 7. Metode didactice utilizate în activitățile formativ-educative în ceea ce privește basmul


cult

4.4.3. Metode de evaluare

CAPITOLUL V

Prezentarea și interpretarea rezultatelor

5.1. Rezultatele din etapa constatativă

5.1.1. Rezultatele la chestionarul adresat elevilor.

5.2. Rezultatele la pretest

5.3. Rezultatele la posttest

5.4. Compararea rezultatelor în pretest și posttest

5.5. Rezultatele înregistrate prin analiza documentelor școlare


5

5.6. Rezultatele înregistrate de elevi prin metoda analizei documentelor școlare, obținute de
elevi la Limba și literatura română în etapa constatativă.

5.7. Rezultatele înregistrate prin metoda analizei rezultatelor școlare, obținute de elevi la
Limba și literatura română în etapa de posttest.

5.8. Compararea rezultatelor înregistrate în catalogul școlar la disciplina Limba și literatura


română, în pretest și posttest..
6

ARGUMENT

Hai mai bine despre copilărie să povestim,

căci ea este veselă și nevinovată

și, drept vorbind, acesta-i adevărul.

Ion Creangă

Limba slavă veche ne-a lăsat ca moștenire termenul basm, tocmai pentru a desemna
născocirea pe care o găsim la baza acestei specii literare. Dar, analizând la rece, basmul nu este
doar o scornire din popor. Nu poate fi pus la îndoială faptul că ființa umană are ca trăsătură
fundamentală comunicarea cu cei din jur, tendința de a povesti întâmplări și a țese narațiuni
despre ceea ce vede sau aude, totul filtrat prin propria sa imaginație. Ioan-Viorel Boldureanu
notează: „desigur, povestitul este unul dintre cele mai generale și mai des întâlnite fapte de
comunicare în toate societățile, și în cele arhaice, și în cele tradiționale, și în cele moderne, dar
credem ca nu este exagerat să spunem că în cele tradiționale (adică în culturile folclorice din
aceste palier istoric al dezvoltării societății omenești) povestitul prezintă caracterele cele mai
complexe. Astfel, pe lângă caracterul instituțional, povestitul […] indică și o înfăptuire a
oralității nu numai în folclorul propriu-zis, ci și în întreaga cultură tradițională rurală sătească,
unde totul se povestește: meseriile, îndeletnicirile, dar mai ales toate faptele de viață care, astfel
povestite, susțin individul și comunitatea, constituind un vast tărâm expresiv-explicativ.”1 Astfel,
se creează o altă lume, propria lume. Basmul face parte din această lume plină de fantezie,
fantastic și supranatural. Feți-Frumoși, Ilene Cosânzene, zmei, zâne, împărați și crai, toți ne
transpun într-o lume a tărâmurilor fermecate, unde binele învinge întotdeauna răul.

1
Ioan-Viorel Boldureanu, Folcloristică și Etnologie, Ed. Mirton, Timișoara, 2003
7

Literatura populară este cea care pune bazele literaturii culte. De ce? Pentru că literatura
populară ia naștere concomitent cu poporul respectiv și evoluează în paralel cu acesta, devenind
parte importantă a folclorului, a culturii fiecărei nații. De-a lungul timpului, oamenii au scornit
diverse mituri şi legende, pe care le-au propulsat, prin viu grai, până în societatea contemporană.
Acest lucru se datorează străbunilor noștri care păstrează cu sfințenie tradiții, obiceiuri specifice
fiecărei zone ale țării. Specificul nostru național se oglindește în creațiile populare prin limbă,
dialect; dealurile noastre, pădurile, râurile, toate își găsesc loc în literatura populară ca mai apoi
să pătrundă și în literatura cultă. Pentru a încheia apoteotic această pleiadă adusă foclorului
românesc, îl aduc în discuție pe poetul nepereche, Mihai Eminescu (se cunoaște orientarea lui
Eminescu către folclor), care notează: „literatura populară nici nu se poate numi altfel decât
cugetarea și productele fantesiei poporului însuși, care devin literatură în momentul în care se
produc prin scriere, sau produceri a clasei culte […]. Literatura română are la români foarte
puțini reprezentanți, pe care îi și cităm după cât ni-i aducem aminte: Anton Pann (Valachia);
Vasile Aaron și Ioan Barac (Transilvania); Costache Negruzii și Alecsandri (în unele scrieri)
pentru Moldova și pentru cei mai noi, fără contestare Slavici (povestirea humoristică), în Ungaria
și Creangă (povestirea fantastică) în Moldova. Dacă mai adăugăm unele scrieri mai vechi de
agronomie ale lui Ioan Ionescu, care sunt scrise cu totul în limba și chipul de a vorbi al
poporului, am cam mântuit cu literatura populară română.”2

Educația generației tinere constituie o necesitate socială, obiectivă. Generația adultă


posedă cunoștințe și deprinderi de muncă, de care se folosește în crearea bunurilor materiale și
spirituale. Continuitatea speciei umane nu ar fi posibilă dacă generația adultă nu ar transmite elei
tinere cunoștințele, priceperile, și deprinderile pe care le posedă, experiența sa de muncă și de
viață.

Pe parcursul anilor de liceu, mai ales ciclul superior, prin disciplina limba și literatura
română se urmărește consolidarea competențelor de comunicare ale elevilor, fără de care nu ar
putea să se intregreze pe piața muncii din societatea contemporană; manualele alternative oferă o
gamă variată de texte cu scopul de a-i ajuta pe elevi să își dezvolte gustul lecturii, simțul artistic
și să își formeze deprinderile de analiză. Segmentul ce aparține ciclului superior al liceului
dezvoltă competența culturală a elevilor. Acest lucru implică plasarea istorică și culturală a

2
M. Eminescu, Literatura populară, Curierul de Iași, 1877, 10 august, Scurtu, p. 36
8

fenomenului literar. Același segment are ca scop să imprime și să dezvolte valori și atitudini care
să contribuie la formarea unei personalități autonome ale elevilor, aceștia fiind capabili să
manifeste interes față de formele de expresie artistică, să participe activ la viața culturală actuală.
La această vârstă, elevul trebuie, deja, să conștientizeze importanța lecturii, să decopere plăcerea
de a citi, atât pentru dezvoltarea personală, cât și pentru realizarea cerințelor școlare.

Într-o societate în care lipsa valorilor nu mai este de foarte mult timp un subiect tabu, o
societate care încearcă constant globalizarea prin pierderea identității naționale, basmul ne
rămâne, nouă românilor, un subiect de suflet. Lucrarea de față își propune să aducă în prim-plan
identitatea națiunii noastre, pierdută în conștiința generațiilor trecute, având dublu scop: pe de o
parte se dorește să demonstreze că geniul popular național a creat opere de valoare care, fără a
adăuga un element străin, puteau fi puse lângă cele mai frumoase producții ale culturii culte
universale; pe de altă parte, în paginile dedicate metodologiei, se scoat în evidență modalitățile,
căile, strategiile de predare a acestui segment din programa de literatură română, având ca
finalitate o bună receptare a mesajului de către elevi. Lucrarea Basmul cult versus basmul
popular. Aspecte metodice pornește de la ideea de a reaminti că această secțiune din manualele
școlare este, în continuare, de actualitate, cu toate că este amenințată de lipsa de interes și
importanță. Acest studiu pornește de la o amplă documentare a basmului, prin aceasta încercând
să se stabilească conexiunile existente între basmul cult și cel popular.

Lucrarea este structurată în cinci capitole, fiecare dintre acestea oferind informații
detaliate pentru a realiza o imagine de ansamblu asupra fiecărui subiect.

Primul capitol aduce în discuție speciile prozei populare, are un caracter introductiv,
realizând baza capitolelor ce urmează. Prin informațiile aduse în acest prim capitol am încercat
să aduc în discuție basmul, legenda și cărțile populare, tocmai pentru oferi o perspectivă asupra
prozei populare. Capitolul al doilea, Basmul cult versus basmul popular, poate fi vazut, la prima
vedere, ca o paralelă între cele două specii literare. De fapt, în acest capitol am dorit să
evidențiez asemănările, cât și diferențele ce pot surveni în urma analizei acestor specii.

Capitolele trei și patru reprezintă partea de metodologie a lucrării de față. Odată cu


evoluția informatică, putem spune că avem parte și de transformări psihopedagogice și
metodologice, ducând la o modernizare a procesului de predare-învățare-evaluare. Este esențial
9

ca profesorul să o viziune nouă asupra procesului de învățământ, fără a renunța la aspectele


tradiționale ale didacticii românești. Metodologia evoluează în timp, rezultat al schimbărilor ce
se desfășoară în cadrul procesului educativ. Aspectele metodice ale predării basmului sunt
prezentate în aceste ultime capitole, unde sunt subliniate principalele metode de predare-
învățare-evaluare, având ca scop optimizarea receptării lucrărilor de acest fel. Aceste capitole
urmăresc să sublinieze modalitatea prin care basmele sunt predate la liceu, felul în care acestea
sunt integrate în procesul de evaluare, astfel încât să avem o desfășurare eficientă a procesului de
învățământ.

Pentru o mai bună documentare, au fost consultate lucrări de referință ale literaturii
române, articole și numeroase aprecieri științifice, programele de limba și literatura română
pentru liceu, precum și un număr mare de manuale școlare.

Consider că identificarea și comprehensiunea semnficației basmelor populare și culte,


duce la realizarea unei baze ce îi poate ajuta pe elevi în consolidarea altor creații literare care au
valorificat latura populară a literaturii.
10

CAPITOLUL I

FOLCLORUL – MATERIA PRIMĂ A BASMULUI. SPECII ALE PROZEI


POPULARE

Folclorul, pe lîngă faptul că reprezintă un document viu al poporului, prin înalta sa


plăsmuire artistică a încântat și a desfătat sufletul celui ce știe să îl asculte.3

Din toate timpurile, societatea a avut tendința de a evolua, de a fi într-o continuă schimbare.
În această luptă seculară, străvechile civilizații populare ale Europei și-au găsit refugiul în umila
taină a populației rurale. Aici, a rămas ca antichitate vie, toată materia primă, luând forma
tradițiilor. Acestea au fost păstrate cu tenacitate din generație în generație, devenind câmpul de
cercetare al unei noi ramuri: folcorul.4 Datinile, poveștile, muzica și poezia sunt arhivele
popoarelor. 5 Cu ajutorul acestora putem reconstitui trecutul oricărui neam, oricât de îndepărtat
ar fi acesta. Prin studiul lor, putem obține informații despre originea limbii noastre, despre
nașterea naționalității noastre. Folcorul nostru, dar și al altor popoare este un izvor prețios de
informații asupra trecutului istoric. Un bun exemplu în acest sens este Cîntecul Nibelungilor, în
care românii din Transilvania erau văzuți ca valahi cu coifuri și cu scuturi ușoare:

În ceata cea pestriță, ruși, greci destui erau.

3
Ene, Virgiliu, Folcloriști români, București, Ed. Facla, 1977
4
Vuia, Romulus, Studii de etnografie și folclor, vol. I, București, Ed. Minerva, 1975
5
Ene, Virgiliu, op. cit.
11

Poloni, valahi ca gândul de repede zburau

Pe caii lor cei ageri. Erau buni călăreți!

Precum le era firea se și purtau eroi îndrăzneți.

………………………………………………….

Veneau pe cai sălbatici cu șapte sute-ostași,

Însuși Ramung cneazul, ce-avea al său sălaș

În țara Valahiei. Zburau sirepii lor.

Sosi și prințul Gibek, învăluit în colb ca într-un nor.

(Cîntecul Nibelungilor, tălmăcire de Virgil Tempeanu, 1964)

Poveștile, basmele populare, dar și alte creații ale poporului: doina, balada, legenda,
ghicitoarea, etc., aparțin folcorului. Pus în circulație pentru prima oară de anticarul britanic
William John Thoms, în anul 1846, termenul folclor a fost utilizat cu precădere să înlocuiască
termenii popular antiquities sau popular literature. Astfel, cuvântul este compus din folk, adică
popor, și lore, adică știință, ambele însemnând the lore of the people (cunoștințele poporului).6

Într-un timp foarte scurt, acest termen a fost acceptat de folcloriștii englezi, dar, mai ales de
popoarele latine, devenind termenul internațional al unei științe care a captat interesul multor țări
europene. Dacă termenul a fost acceptat de unii, ignorat de alții (învățații germani), s-au creat
dispute legate și de câmpul de acțiune al acestuia. După unii, are un domeniu restrâns, însumând
literatura populară, credințele, superstițiile și obiceiurile, iar după alții, are un domeniu mult mai
vast: întreaga viață a unui popor, materială și spirituală.

În tratatul său ce poartă numele de Folklore, Raffaele Corso generalizează termenul de


folclor. El consideră că este greșit a restrânge domeniul de acțiune numai la literatura populară,
obiceiuri și tradiții; acestea trebuie completate cu studiul vestimentației, obiectelor, ustensilelor
pentru a arăta toată viața și civilizația poporului.

6
www.wikipedia.org
12

Literatura germană a acordat mai mare atenție acestui domeniu, unde a fost respins
termenul folclor și înlocuit cu Volkskunde. După părerea folcloriștilor germani, acest termen se
ocupă cu studiul mărturiilor civilizației populare din țările Europei.7

Dacă în rândurile trecute am scos în valoare idei venite din afară țării noastre, nu
înseamnă că poporul nostru a dus lipsă de specialiști care au cercetat acest domeniu al
folclorului. Urmașul lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, Lazăr Șăineanu, este considerat printre
primii folcloriști români deoarece continuă eforturile de cercetare ale profesorului său. Prin
opera sa, Basmele române, reușește să aducă un plus de inovație și structurează basmul în trei
mari categorii:

 basme pur fantastice;


 basme eticofantastice;
 basme religioase.8

Pe de altă parte, în lucrarea Istoria filologiei române atinge domeniul ce ne interesează. Cu


toate că nu dorește să complice lucrurile cu definiții, în opinia sa, folclorul este suma produselor
sufletești ale poporului, ce se reflectă în obiceiuri, credințe și literatură populară. În schimb, Ovid
Densusianu se ocupă cu definiția folcorului, declarându-se împotriva direcției germane. Astfel, el
duce acest termen într-o direcție oarecum diferită și consideră că folcoristul trebuie să se ocupe
cu tot ce exprimă țăranul prin grai, tot ce alcătuiește judecata lui asupra diferitelor împrejurări
în care trăiește, tot ce crede despre actualitate.9

I. 1 Caracterele specifice ale folclorului

Așa cum am arătat până în momentul de față, folclorul este parte dintr-un întreg, dintr-un
sistem, ce, la rându-i, este în subordinea culturii ce se integrează macrosistemului social global.

În calitate de subsistem al culturii tradiționale orale, folclorul va prelua și va menține drept


cadru general de manifestare trăsăturile sistemului din care face parte, și anume: tradiționalitatea,
oralitatea, caracterul anonim, colectiv și sincretic. Înițial, acestea se manifestă și se concentrează
în jurul tradiționalității, uneori fuzionând cu aceasta; prin procesul de creație, păstrare,

7
Vuia, Romulus, op. cit.
8
Șăineanu, Lazăr, Basmele române, studiu comparativ, București, 1895
9
Vuia, Romulus, op. cit.
13

interpretare și transmitere a tuturor produselor culturii tradiționale orale, toate bunurile și valorile
acestui tip de cultură sunt duse mai departe, pentru a fi preluate de generațiile viitoare.

Oralitatea

Din punct de vedere didactic, așa cum acest termen este transmis elevilor din ciclul superior al
liceului, puten defini oralitatea ca fiind calitatea stilului unor opere literare de a părea vorbit, prin
folosirea unor elemente de limbă vorbită, care dau expunerii un caracter spontan și viu atât în
dialogurile dintre personaje, cât și în narațiunea propriu-zisă. Oralitatea este caracterizată prin
prezența expresiilor și a zicerilor populare, colocviale sau prin mărci ale dialogului,prin impresia
unui dialog între povestitor și cititor. În dialogul dramatic, oralitatea este sugerată pe baza unei
selecții din trăsăturile specifice limbii vorbite.

Modalitatile de utilizare ale oralitatii sunt :

 dialogul
 folosirea dativului etic
 exclamatii, interogatii
 expresii onomatopeice
 imprecatii, apostrofe
 adresare directa
 diminutive
 formule specifice oralitatii
 proverbe, zicatori
 versuri populare
 faze ritmate
 cuvinte si expresii populare
 regionalisme
 umor10

10
www.wikipedia.org/wiki/oralitate
14

Științific vorbind, oralitatea presupune mult mai multe aspecte decât cele enumerate mai
sus. Pe o perioadă mare de timp s-a considerat că oralitatea este o caracteristică specifică în
exclusivitate foclorului. Dar, privind cu mai multă atenție în urmă, se constată faptul că, pe o
perioadă mare de timp, cultura omenirii era în întregime orală. În ceea ce privește domeniul care
mne inbteresează, oralitatea s-a manifestat încă din vremurile cele mai îndepărtate, atunci când
generațiile trecute nu aveau altă posibilitatea de a trasnmite bunurile culturale de la înaintași
urmași, de la mentor la elev. Lipsa semnelor grafice a dus la propagarea informației prin viu grai.
Cultura orală a fost urmată de cea scrisă , în faze mult mai îndepărtate ale dezvoltării sale.

În opera lor, Folclor literar românesc, Mihai Pop și Pavel Ruxăndoiu analizează felul în
care s-a dezvoltat cultura scrisă, de-a lungul timpului. Astfel, cele dintâi popoare care își pot
atribui literatura scrisă, sunt cele din zona orientală a Mediteranei, datorită sumerienilor care au
fost supusi unei influențe de civilizație orientală. Acesția au lăsat, pe table de lut, prima operă
scrisă pe care o cunoaștem, epopeea Ghilgameș. La egipteni, literatura scrisă străveche s-a
conservat prin două basme, fiind datate cu două milenii înaintea erei noastre.

Ceva mai târziu, la indo-europeni, se dezvoltă și literatura scrisă. Din cauza cenzurii
religioase ce cuprindea și scrisul, scrierile de natură religioasă au apărut cu mult timp în urma
celor semitice. ”Herodot consemnează faptul că neamul agatîrșilor își cânta legile, Iuliu Cezar
amintește că tinerilor gali li se interzicea să învețe scrisul, pentru că scrisul tocește memoria și îi
împiedică să rețină istoria poporului.”11 Trebuie amintit faptul că până și poemele homerice s-au
cristalizat, de-a lungul multor secole, în formă orală, înainte de a fi adunate în cicluri.

Arheologii au scos la iveală, prin intermediul săpăturilor, o bogată civilizație geto-dacă, dar
nu și inscripții sau documente care să ateste limba acestui popor. Se deduce faptul că și acestui
popor i-a fost interzis scrisul, cultura fiind păstrată, deci, prin intermediul oralității.

Din această scurtă analiză a evoluției scrisului la diverse popoare, putem concluziona
faptul ca oralitatea nu este un atribut exclusiv folcloric. Domeniul muzicii, atât cult, cât și
popular, este unul exclusiv oral, ce nu presupune citirea notelor muzicale pentru a te bucura de
sunetul ei. Deci, oralitatea poate fi vazută ca trăsătură distinctivă a folclorului numai în ceea ce
privește literatura, sistemul de credințe și prescripții transmise prin viu grai. Literatura populară

11
Pop, Mihai, Ruxăndoiu Pavel, Folclor literar românesc, București, Editura didactică și pedagogică, 1978
15

are ca trăsătură definitorie executarea și transmiterea ei pe cale orală, legătura dintre interpret și
auditor fiind una specială. Practic, creația devine un ecou al sentimentelor, trăirilor, emoțiilor ce
devin una cu performerul, atunci când acesta o reproduce, având un puternic impact asupra
individului/colectivității care o ascultă. Memoria remarcabilă, uluitoare este, deci, o calitate
importantă a interpretului. Imitarea mecanică a mișcărilor și gesturilor face ca reproducerea
creațiilor să fie fidelă de la an la an. Societatea contemporană ar putea considera că memoria este
o însușire primitivă12. Cu toate acestea, oamenii de pe o treaptă inferioară a evoluției umane, sunt
net superiori în ceea ce privește capacitatea de memorare în comparație cu populația integrată în
cultura clasică. Doar memoria excepțională poate explica fidelitatea cu care s-au păstrat narațiuni
complicate, pe spații întinse, pe parcursul mai multor milenii. În Folclorul românesc, Ovidiu
Bîrlea îl aduce în discuție pe Walter Anderson, care vrea să justifice acest aspect printr-o lege a
auto-corectării, având ca fundament două componente ale oralității:

 povestitorul a auzit narațiunea de la mai mulți interpreți;


 a povestit-o apoi în mai multe rânduri, săpând-o și mai adânc în memorie, realizând, astfel,
un adevărat exercițiu de memorie.13

De fapt, doar cea de-a doua componentă este specifică realității folclorice, deoarece
repetarea textului de-a lungul timpului, cu diverse ocazii, duce la o mai bună întipărire în
memorie. Tocmai pentru a se fixa mai ușor în memorie, oralitatea a dus la construirea unor
formule specifice, prezente atât în proză, cât și în versuri. Aceste expresii stereotipe au funcții
precise; una dintre acestea ar fi faptul că pot fi numite instrumente de expresivitate, benefice atât
pentru actul creator în sine, cât și pentru interpret deoarece acestea revin cu ușurință în memorie,
ajutându-l să își amintească diverse pasaje. Utilizarea formulelor repetate, în cazurile în care se
impune acest lucru, scoate în evidență importanța repetiției în operele folclorice. Structura14
acestor fornule diferă de la simpla repetare a unui cuvânt, până la repetarea unui întreg vers. Se
naște, astfel, paralelismul semantic. În cazul nostru, conținutul unui vers se repetă în următorul
sau chiar în următoarele trei sau patru versuri, folosindu-se alți termeni aflați în sinonimie totală
sau parțială. Această înlocuire de cuvinte duce la extinderea paletei de nuanțe semantice, acest
lucru fiind considerat unul dintre cele mai apreciate procedee de expresivitate. În folclorul

12
Bîrlea, Ovidiu, Folcorul românesc, București, Ed. Minerva, 1981
13
Bîrlea, Ovidiu, op. cit.
14
idem
16

autohton apare destul de rar, cu precădere în creațiile străvechi, dar este confirmat în poemele
babiloniene. Repetiția paralelistică, așa cum o numește R. Menéndez Pidal, este o formă
evoluată a repetiției clasice și poate fi definită ca o îngemănare între repetiție și paralelism.
Procedeul constă în repetarea versului, cu excepția finalului (de obicei a cuvântului din rimă),
oferind o nouă reliefare a ideii poetice (paralelism enumerativ), sau exprimând aceeași idee
(paralelism semantic). Fiind destul de des întâlnită în folcorul romantic, repetiția paralelistică
este o dobândire din poezia populară populară latină, unde o întâlnim ca fiind atestată în puținele
texte păstrate.

Având trăsături bine definite, oralitatea și-a pus amprenta și asupra structurii și compoziției
lucrărilor folclorice. Fiind reproduse din memorie, opere sunt supuse greșelilor, rezultând de aici
acea schimbare, instabilitate a textelor, lucru care i-a impresionat pe unii și i-a surprins neplăcut
pe alții. Astfel, diversele variante ale operelor nu pot fi decât niște plăsmuiri imperfecte încă din
momentul făuririi. De aceea, folcloriștii au avut mereu tendința de a îndrepta ”greșelile”,
utilizând două metode: fie analizau cât mai multe opere și le comparau, fie treceau textul prin
filtrul lor poetic, totul având ca scop oferirea unei forme perfecte. Din păcate, s-a dovedit că
aceste schimbări nu au avut nimic pozitiv în ele, având în vedere că reproducerea inexactă nu
aparea din cauza memoriei proaste a interpretului, ci datorită impulsului de a oferi, de fiecare
dată, o notă personală, o nouă nuanță, uneori abia sesizabilă, care să ofere impresia de noutate.
Prin acest procedeu se înlătura monotonia, care apărea, cu precădere, în versurile unei melodii
sau poem, ascultătorii fiind sensibili la orice schimbare, apreciind în mod pozitiv orice
schimbare.

Tradiționalitatea. Raportul tradiție-inovație în folclor

Pentru început, consider că este esențial să aducem în discuție sensul celor doi termeni:
tradiție și inovație. Pe de o parte, provenit din latinescul traditionem, care înseamnă a înmâna, a
da mai departe, termenul tradiție înseamnă transmiterea continuă a unui conținut cultural de-a
lungul istoriei de la un eveniment generator sau un trecut imemorabil.
Aceast patrimoniului intangibil poate fi vectorul identității unei comunități umane. În sensul său
absolut, tradiția este o memorie și o idee, într-un cuvânt o conștiință colectivă; o amintire a ceea
17

ce a fost, alături de datoria de a transmite mai departe și a îmbogății.15În lucrarea sa,


Folcloristică și etnologie, Ioan Viorel Boldureanu consideră că tradiția reprezintă o continuitate
bazată pe psihismul comunitar (care se referă, în general, la memoria pasivă, dar„și pe cea
recentă). Pe de altă parte, inovația nu o putem pune în relație de sinonimie cu modernitatea
deoarece cultura populară nu își propune să atingă vreo valoare modernă. Cu toate acestea,
există, în mod contradictoriu, un raport între vechi și nou, esențial în procesul de creație.

Caracterul traditional al culturilor populare este adânc pătruns în sistemul folclorului,


tocmai datorită faptului că acesta a avut mereu ca scop schimbările minore în propriile
mecanisme de funcționare, prin menținerea unei stabilități. Modificările repetate și abaterile de la
regulile de ordine interioară pot duce, în final, la destrămarea acestor comunități. Continuitatea,
definită prin păstrarea și transmiterea fondului propriu, nu respinge, nicidecum, ideea de
inovație, de idei reformatoare și eterogene. Elementele care alcătuiesc nucleul traditional al
folclorului sunt numeroase: sisteme de semen și simboluri, tipare structural (în cazul basmului),
limbaj și mijloace specific de expresie, clișee, motive, imagini, metafore, grupuri de rime,
formule magice, sistemul de orientări și interdicții comportamentale, o viziune proprie asupra
vieții și existenței.16

La baza faptelor și creațiilor folclorice stă relația dintre tradiție și inovație și caracterul
traditional; această relație apare la nivelul comportamentului folcloric (mediul se comportă în
mod diferit față de tradiție și inovație), la nivelul proceselor folclorice (creații, interpretare,
conservare, creație) și la nivel structural (categorii, teme și variantele lor).17

Dispoziția de a coexista tradiția și tendința de înnoire este ceva obișnuit în mediile


folclorice; acest lucru menține dinamica proceselor de creație, de transformare a faptelor de
folclor. Pentru a exemplifica acest fenomen, putem lua în discuție o comunitate sătească, unde
atitudinea față de tradiție și inovație diferă de la un grup la altul, de la un individ la altul. Bătrânii
sunt mai legați de tradiție, pe când tinerii sunt deschiși către noutate; femeile sunt mai
tradiționaliste, bărbații mai puțin. De aici se explică rolul mai mare al femeilor în menținerea
obiceiurilor tradiționaliste. Gradul de dezvoltare a conștiinței sociale a comunității este vinovat

15
https://ro.wikipedia.org/wiki/Tradiție
16
Lajos, Balázs, Folclor. Noțiuni generale de folclor și poetică populară, Ed. Scientia, Cluj-Napoca, 2003
17
Pop, Mihai, Ruxăndoiu, Pavel, op. cit.
18

de atitudinea față de vechi și nou. Este de așteptat ca grupurile cu o mentalitate avansată să


prețuiască înnoirile, găsind în acestea depășirea unor tipare și preconcepții, acest fenomen fiind
întâlnit, cu precădere, în mediile care respingeau tradiția colectivă.

Atitudinea diferită față de tradiție apare și la nivelul conștiinței individuale. Vărsta este un
factor care o influențează; tinerii sunt predispuși la schimbări, la inovații; cu toate acestea, odată
cu acumularea experienței de viață, angrenarea în viața colectivă devină din ce în ce mai mare,
bătrânii impunându-se în păstrarea rânduielilor tradiționale. Tocmai datorită acestei atitudini
differentiate față de tradiție și inovație, vechiul și noul coexist pe mai multe planuri:

 planul general al vieții folclorice a colectivității, unde obiceiurile vechi sunt completate de
cele noi;
 planul care cuprinde repertoriul folcloric al colectivității, care cuprinde creațiile vechi
alături de cele noi, cântecul modern alături de doina străveche, snoava alături de basmul
fantastic, etc.;
 planul aceleiași creații folclorice, prin variante devotate tradiției și variante mai bogate în
elemente noi de conținut și structură.18

Vechiul și noul nu se manifestă doar în atitudinea colectivității sau a individului, ci și în


actele creatorilor și interpreților de folclor. Aceeași atitudine contradictorie apare și față de
veridicitatea și semnificațiile basmului fantastic, așa cum menționează Mihai Pop în Folclor
literar românesc. Unii interpreți și ascultători sunt convinși de idea ca lumea fabuloasă a
poveștilor și basmelor a existat și continuă să existe, alții consideră că a existat cândva, dar
personajele și obiectele ei nu mai pot fi regăsite în zilele noastre, iar cei din urmă consideră că
basmul este o simplă inventive a omului. În ceea ce privește cântecul epic, tot ce este nou se
poate integra vechiului, formând o unitate de mesaj și expresie. De exemplu, eroul feudal care
intră în conflict cu domnul, se metamorfozează și devine eroul popular (haiducul) care luptă
pentru dreptatea socială.

Opoziția dintre tradiție și inovație este asociată termenilor de continuitate și variație, care
înfățișează aspectul procesual, dinamic al fenomenului folcloric. Această opoziție este ea însăși
dinamică, implicând un proces continuu de transformări. Prin caracterul său traditional, creația

18
Pop, Mihai, Ruxăndoiu, Pavel, op. cit.
19

folclorică păstrează ceea ce se transmite de la înaintași la urmași. De cele mai multe ori vechile
formulări se adaptează noilor condiții, eliminând discrepanțele.

Caracterul colectiv

Caracterul comunitar19 al folclorului (așa cum regăsește în unele lucrări de specialitate)


derivă din faptul că locul în care apare și trăiește lucrarea folclorică este comunitatea rurală, fiind
beneficiara și păstrătoarea acestui tip de creație. Cu trecerea timpului, comunitatea și-o însușește,
apărând mereu variante successive, care vor să arate o creație durativă, nicidecum una simultană.

Caracterul colectiv este trăsătura esențială care diferențiază creația populară de cea cultă,
nu doar la nivel de elaborare, interpretare și circulație, cât și la nivelul structurii și diverselor
variante ale creației. Este de la sine înțeles că o lucrare populară exprimă mentalitatea conștiinței
colective, pe când cea cultă este trecută prin filtrul individual al creatorului. Puse în balanță,
celor două li se aplică criteria valorice diferite: daca pentru creația cultă importantă este
originalitatea, pentru creația populară importantă este respectarea unor tradiții din sânul unei
comunități. Lipsa de originalitate implică și o lipsă de valoarea în cazul creațiilor culte, iar în
cazul creațiilor populare nerespectarea tradițiilor duce, in final, la dispariția operelor din cauza
imposibilitîții de asimilare din partea colectivității. Bineînțeles că o doză de originalitate se
regăsește și în lucrările folcorice, fără de care acestea nu ar putea evolua. Bineînțeles că acest
lucru se întâmplă cu anumite condiții. Una dintre aceasta ar fi ca inovația, pe care am abordat-o
în paginile trecute, să devină parte din tradiție, ca o expresie folclorică a sistemului de valori
artistice care aparțin grupului etnic, în speță, poporului respectiv.20

Caracterul colectiv este o trăsătură în relație cu anonimatul și rezultă din caracterul oral și
cel tradițional al culturii folclorice. Putem identifica această trăsătură chiar și în speciile
folclorice unde aceasta nu s-ar putea regăsi; un exemplu în acest sens ar fi doina, a cărei
interpretare în grup poate fi considerată nefirească, cu toate că idei inovatoare de acest gen au
mai fost întâlnite.

19
Boldureanu, Ioan, Viorel, op. cit.
20
Pop, Mihai, Ruxăndoiu, Pavel, op. cit.