Sunteți pe pagina 1din 16

Relația dintre două personaje

Ghiță – Lică Sămădăul


În epoca marilor clasici, Ioan Slavici aduce în literatura română un nou tip de realism, și anume cel
obiectiv, diferit de tezismul scriitorilor anteriori. Nuvela ”Moara cu noroc” ( Novele din popor, 1881)
se înscrie în acest curent prin obiectivarea perspectivei narative, veridicitate, tema realistă, specificul
descrierilor, capacitatea anticipativă a vocii naratoriale.
Personajul principal Ghiță este ilustrativ prin drama sa inviduală pentru o ideea generală a autorului
care asociază dorința exagerată de înavuțire cu depășirea limitelor morale și, în final, cu eșecul. Ghiță
este personaj rotund, care suferă transformări radicale pe parcursul evenimentelor.
Social, el este un cizmar modest, dar cu spirit de inițiativă. Ca mic întreprinzător într-o societate
capitalistă în formare, el are dorința de a-și îmbunătăți statutul în comunitate, iar planul său inițial
nu-i depășește realist posibilitățile.La început, el are tăria morală de a-și asuma destinul celorlalți, și
se dovedește un om harnic, iubitor și cinstit. În relațiile cu Ana și copiii este atent, tandru și protectiv.
Devenit cârciumar și pus în situația de a-și asigura prosperitatea materială doar prin întovărășirea cu
Lică, un personaj asupra cărora planează cele mai negre suspiciuni, Ghiță își pierde treptat respectul
de sine și fermitatea morală, ajungând să accepte tâlhăria și crima. Lică este porcar- dar ” dintre cei
care poartă cămașă subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint și bici de carmajin”. El
este, dimpotrivă, un personaj plat, egal cu sine însuși, figură mefistofelică, care manipulează cu
cinism și exercită o anume fascinație asupra celorlalți.
Lică este construit din lumini și umbre; sămădău și tâlhar, este necruțător cu trădătorii, generos cu
aceia care îl sprijină în afaceri, hotărât și crud. Este un personaj plat și tipic, deoarece naratorul îl
include în categoria păstorilor de porci: „sămădăul” „porcar și el, dar om cu stare, care poate să
plătească grăsunii pierduți ori pe cei furați. De aceea, sămădăul nu e numai om cu stare, ci mai ales
aspru și neîndurat [---]”
Evidențierea prin două episoade/citate/secvențe comentate a modului în care evaluează relația
dintre cele două personaje.
O primă secvență în care se evidențiază relația dintre cei doi o constituie apariția lui Lică la Moara cu
noroc când își impune regulile și își enunță pretențiile, în autocaracterizare: „Eu sunt Lică Sămădăul...
Multe se zic despre mine, și dintre multe, multe vor fi adevărate și multe minciuni. [---]”, „Eu voiesc
să știu totdeauna cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice și cine ce face, și voiesc ca
nimeni afară de mine să nu știe. Cred că ne-am înțeles!? ” Din momentul venirii lui Lică la cârciumă,
începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui Ghiță față de familie. Deși înțelege că Lică reprezintă
un pericol pentru el și familia lui, Ghiță nu se poate sustrage ispitei câștigului, mai ales că își dă seama
că nu poate rămâne la Moara cu noroc fără acordul Sămădăului. Alt episod care ilustrează tema
nuvelei este acela al depoziției și al judecății. Ghiță și-a pierdut autoritatea morală, este vulnerabil și
manipulat cu ușurință de Lică. Deși nu este conștient în ce este implicat fără voia lui, se simte vinovat
și suferă în primul rând datorită suspiciunii comunității ( ”Relația dintre individ și colectivitate
reprezintă cel mai important factor de coerență interioară a individului”.- Magdalena Popescu). Lică
este cel care domină acum întreaga situație prin promptitudinea adecvării, mobilitatea reacțiilor,
capacitatea diabolică de a dirija mecanismele justiției și ale opiniei publice: într-o zi și o noapte ucide
trei oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl trece sub bănuială pe Ghiță, dezarmează și face ridicol
pe Pintea. Mai mult, adâncește ruptura între Ghiță și Ana.
Un prim element relevant pentru relatia celor doi il constituie acțiunea, care urmărește efectul
alienant al banilor, dar și al incomunicării. Ghiță dorește să-și îmbunătățească situația materială și se
mută la Moara cu noroc. O vreme lucrurile merg bine și prosperă prin muncă cinstită alături de
familie. Sosirea lui Lică declanșează intriga. El este om rău și primejdios, și încercarea lui Ghiță de a
avea protecția lui și totuși de a rămâne om cinstit se dovedește imposibilă. Deși niciodată nu are o
participare directă sau premeditată, Lică îl face părtaș pe Ghiță la tâlhăriile și crimele sale. Ghiță
devine vinovat în ochii Anei, în ochii comunității și în propriii ochi . Manipulându-l, Lică îl înfrânge și
distruge legătura sa cu Ana, legătură care ar fi putut să îl salveze moral. Totuși, reacția lui Ghiță nu
este cea scontată de Sămădău- departe de se vindeca de slăbiciunea pentru o femeie, el echivalează
trădarea Anei cu moartea însăși. Ca eroii dostoievskieni, care ucid pentru că iubesc, Ghiță ucide pe
Ana și este ucis de Răuț. Lică își pierde luciditatea , își uită șerparul, îl recuperează și este în pericol de
a fi prins de Pintea cu probe incriminatoare asupra lui. Învins la rândul lui (”Acu m-a ajuns mânia lui
Dumneze!”), se sinucide și trupul lui este aruncat de jandarm în râu. A doua zi, singurele personaje
nevinovate- bătrâna și copiii -plâng morții și pornesc mai departe, urmând ciclul imperturbabil al
vieții.
Conflictul este relevant pentru temă/personaj/relația între personaje deoarece surprinde cu mijloace
realiste pericolele încălcării limitelor morale. Conflictul este dublu: exterior și interior. În încercarea
de a-și păstra imaginea de om cinstit, Ghiță se angajează într-un conflict care îi depășește
posibilitățile psihologice cu Lică, cu comunitatea, chiar cu Ana. La fel de dramatic este și conflictul
psihologic. Naratorul urmărește minuțios reacțiile personajului, de la stăpânirea orgolioasă și
indiferentă în fața lui Lică la izbucniri patetice în fața copiilor și autojustificări în fața propriei
conștiințe. Oscilând între atitudini contradictorii, personajul este pedepsit mai mult decât pentru
acțiuni reprobabile concrete, pentru indecizia de a se separa cu hotărâre de rău.
Cele două personaje sunt caracterizate atât în mod direct, cât și în mod indirect.
Lică este individualizat printr-un portret fizic care-i evidențiază trăsăturile morale și bunăstarea
materială: „Lică, un om de treizeci și șase de ani, înalt, uscățiv și supt la față, cu mustața lungă, cu
ochii mici și verzi și cu sprâncenele dese, împreunate la mijloc. Lică era porcar, însă dintre cei care
poartă cămașă subțire și albă ca floricelele, pieptar cu bumbi de argint și bici de carmajin.”Ghiță nu
are un portret fizic detaliat, ci este redus la câteva detalii: „înalt și spătos”, însă este caracterizat
direct de către narator: „de tot ursuz, se aprindea pentru orișice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca
mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îți venea să te sperii de el”, iar când se mai juca cu Ana „își
pierdea lesne cumpătul și-i lăsa urme vinete pe brațe.” De către celelalte personaje, Lică este „om
rău și primejdios” ( Ana ), și bătrâna îl vede ca „un om prea cumsecade”, ca mai târziu să
mărturisească ginerelui că „Lică e...om rău din fire.”
Portretul moral este dominant pentru cele două personaje, Lică este cunoscător bun de oameni și
știe cum să utilizeze slăbiciunile celorlalți, astfel se folosește de patima lui Ghiță pentru bani spre a-l
atrage pe acesta în afacerile lui necurate și apoi pentru a-i anula personalitatea. Profită de fascinația
pe care o exercită asupra Anei și de lipsa de comunicare dintre soți, determinând-o să i se dăruiască.
Destinele celor doi sunt nefaste, ei încalcă legile morale, astfel încat sunt pedepsiți cu moartea: Ghiță
este ucis de Răuț din ordinul lui Lică, iar Lică își zdrobește capul de un stejar, pentru a nu fi prins de
Pintea.Legătura lui Ghiță cu Lică se află sub semnul raportului de forțe. Orbit de patima banului,
Ghiță se simte vulnerabil față de Lică, deoarece are familie și ține la imaginea sa în fața lumii.
Obișnuit cu independența, Ghiță se vede constrâns să accepte colaborarea cu Lică, fapt care îi va
afecta grav echilibrul interior.
Finalul nuvelei pune în lumină antiteza caracter slab – caracter tare.
„Moara cu noroc” este o nuvelă realistă, psihologică, pentru că urmărește efectele dorinței de
îmbogățire, frământările personajelor în planul conștiinței, conflictul interior, iar observarea este
minuțioasă și servește realizării unor psihologii complexe.

Particularități de caracterizare
-Ghiță-
În epoca marilor clasici, Ioan Slavici aduce în literatura română un nou tip de realism, și anume cel
obiectiv, diferit de tezismul scriitorilor anteriori. Nuvela ,,Moara cu noroc” ( Novele din popor, 1881)
se înscrie în acest curent prin obiectivarea perspectivei narative, veridicitate, tema realistă, specificul
descrierilor, capacitatea anticipativă a vocii naratoriale.
Personajul principal Ghiță este ilustrativ prin drama sa inviduală pentru o ideea generală a autorului
care asociază dorința exagerată de înavuțire cu depășirea limitelor morale și, în final, cu eșecul.
Ghiță este personaj rotund, care se transformă radical pe parcursul evenimentelor care au loc.
Social, el este un cizmar modest, dar cu spirit de inițiativă. Ca mic întreprinzător într-o societate
capitalistă în formare, el are dorința de a-și îmbunătăți statutul în comunitate, iar planul său inițial
nu-i depășește realist posibilitățile. Ca și cârciumar, își face un bun renume și prin el locul devine
binecuvântat.
La început, el are tăria morală de a-și asuma destinul celorlalți, și se dovedește un om harnic, iubitor
și cinstit. În relațiile cu Ana și copiii este atent, tandru și protectiv. Devenit cârciumar și pus în situația
de a-și asigura prosperitatea materială doar prin întovărășirea cu Lică, un personaj asupra cărora
planează cele mai negre suspiciuni, Ghiță își pierde treptat respectul de sine și fermitatea morală,
ajungând să accepte tâlhăria și crima. El suferă o degradare treptată, încălcându-și principiile și
autoiluzionându-se cu privire la responsabilitatea faptelor sale.
Psihologic, Ghiță este un om învins de propria slăbiciune. El reprezintă conștiința sub influența
corupătoare a banului care nu sesizează gravitatea compromisului deoarece percepția sa e alterată
de înclinația către lăcomie. Zbuciumul interior al personajului dă realism tezei morale exprimate.
Una din trăsăturile principale ale personajului este nehotărârea.
Un episod din care reiese această trăsătură este acela al înfruntării între Ghiță și Lică ce are loc în
capitolul V. Deși Lică și-a făcut o dată apariția la Moara cu noroc, nu a avut loc încă o discuție efectivă
între ei. Ghiță și-a cumpărat câini, pistoale și a angajat pe Marți, un ungur înalt ca un brad. A înțeles
că în zadar se înțelegea cu arendașul și în zadar se punea bine cu stăpânirea, dacă nu era om al lui
Lică, pentru că acesta stăpânea în fapt drumurile. ”Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să rămână la
Moara cu noroc, pentru că-i mergea bine”. Când, în sfârșit, Lică își face apariția la Moară însoțit de
oamenii lui, Ghiță domină scena prin forță fizică, hotărâre și orgoliul de a nu se lăsa batjocorit. Deși
acceptă să i se ia banii din casă, își impune la rândul său condițiile. Naratorul notează : „Câtva timp ei
steteră tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a găsit omul.” Totuși, din această
scenă cheie a nuvelei, lupta necruțătoare în care se angajează Ghiță cu ceilalți și cu sine însuși este
pierdută, prin acceptarea tovărășiei cu Lică , primul gest dintr-o serie de abateri. Tonul amenințător
al lui Lică după plecarea lui Ghiță anticipează turnura evenimentelor.
Alt episod care ilustrează nehotărârea personajului este acela al depoziției și al judecății. Ghiță și-a
pierdut autoritatea morală, este vulnerabil și manipulat cu ușurință de Lică. Deși nu este conștient în
ce este implicat fără voia lui, se simte vinovat și suferă în primul rând datorită suspiciunii comunității
( ”Relația dintre individ și colectivitate reprezintă cel mai important factor de coerență interioară a
individului”.- Magdalena Popescu). Lică este cel care domină incontestabil întreaga situație prin
promptitudinea adecvării, mobilitatea reacțiilor, capacitatea diabolică de a dirija mecanismele
justiției și ale opiniei publice: într-o zi și o noapte ucide trei oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl
trece sub bănuială pe Ghiță, dezarmează și face ridicol pe Pintea. Mai mult, adâncește ruptura între
Ghiță și Ana. Ghiță devine o unealtă într-un sistem de intrigi și fărădelegi.
Un element de structură acțiunea urmărește efectul alienant al banilor, dar și al incomunicării. Ghiță
dorește să-și îmbunătățească situația materială și se mută la Moara cu noroc. O vreme lucrurile merg
bine și prosperă prin muncă cinstită alături de familie. Sosirea lui Lică declanșează intriga. El este om
rău și primejdios, și încercarea lui Ghiță de a avea protecția lui și totuși de a rămâne om cinstit se
dovedește imposibilă. Deși niciodată nu are o participare directă sau premeditată , Ghiță este făcut
complice la tâlhăriile și crimele lui Lică. El devine vinovat în ochii Anei, în ochii comunității și în
propriii ochi . Manipulându-l, Lică îl înfrânge și distruge legătura sa cu Ana, legătură care ar fi putut să
îl salveze moral. Totuși, reacția lui Ghiță la infidelitatea Anei nu este cea scontată de Sămădău –
departe de se vindeca de slăbiciunea pentru o femeie, el echivalează trădarea Anei cu moartea însăși.
Ca eroii dostoievskieni, care ucid pentru că iubesc, Ghiță ucide pe Ana și este ucis de Răuț. Lică își
pierde luciditatea , își uită șerparul, îl recuperează și este în pericol de a fi prins de Pintea cu probe
incriminatoare asupra lui. Învins la rândul lui (”Acu m-a ajuns mânia lui Dumneze!”), se sinucide și
trupul lui este aruncat de jandarm în râu. A doua zi, singurele personaje nevinovate- bătrâna și copiii
-plâng morții și pornesc mai departe, urmând ciclul imperturbabil al vieții.
Conflictul este relevant pentru personaj deoarece surprinde cu mijloace realiste pericolele încălcării
limitelor morale. Conflictul este dublu: exterior și interior. În încercarea de a-și păstra imaginea de
om cinstit, Ghiță se angajează într-un conflict inegal cu Lică, cu comunitatea, chiar cu Ana. La fel de
dramatic este și conflictul psihologic. Naratorul urmărește minuțios reacțiile personajului, de la
stăpânirea orgolioasă și indiferentă în fața lui Lică la izbucniri patetice în fața copiilor și autojustificări
în fața propriei conștiințe. Oscilând între atitudini contradictorii, personajul este pedepsit mai mult
decât pentru acțiuni reprobabile concrete, pentru indecizia de a se separa net de rău.
Slavici reușește să impresioneze prin complexitatea personajului și să reliefeze ideea că, omul trebuie
să lupte pentru un trai decent și să fie mulțumit cu ceea ce Dumnezeu i-a dăruit fără să aspire la
imposibil.

Particularitati ale unui text studiat, aparținând lui Ioan Slavici


-nuvelă realistă, psihologică-
În epoca marilor clasici, Ioan Slavici aduce în literatura română un nou tip de realism, și anume cel
obiectiv, diferit de tezismul scriitorilor anteriori. Nuvela ”Moara cu noroc” ( Novele din popor, 1881)
se înscrie în acest curent prin obiectivarea perspectivei narative, veridicitate, tema realistă, specificul
descrierilor, capacitatea anticipativă a vocii naratoriale.
(Dacă cere specia nuvelă- Este o nuvelă prin urmărirea unui singur fir epic central-povestea
cizmarului Ghiță și a familiei sale în contextul obsesiei de înavuțire a personajului principal… De
asemenea, în nuvelă perspectiva se obiectivează, vocea naratorială este neutră, accentul cade pe
acțiune și pe caracterizarea personajelor principale. Personajele trăiesc o viață ce se desfășoară sub
ochii cititorului firesc și fără intervenții exterioare .)
Este o nuvelă psihologică, deoarece înfățișează frământările de conștiință ale lui Ghiță, care trăiește
un conflict interior, moral și se transformă sufletește, iar analiza acestuia se face prin intermediul
monologului interior, notația gesticii și a mimicii-, tehnici de investigare psihologică.
Nuvela aparține realismului prin temă- efectele dezumanizante ale dorinței de înavuțire. Teza etică,
deși prezentă, nu alterează realismul nuvelei, în special prin construirea unor eroi puternic reliefați,
surprinși progresiv în drama luptei interioare . Relația între Ghiță și Lică Sămădăul ilustrează această
dramă aducând-o în planurile cele mai sensibile ale vieții personajelor- conștiința, iubirea. De
asemenea, aparțin realismului simetria incipit-final, structura compozițională închisă. Nuvela începe
și se sfârșește cu vorbele bătrânei, precum corul în tragediile antice: ”Omul să fie mulțumit cu sărăcia
sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei te face fericit”; ” Pesemne c-au uitat fereastra
deschisă. Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le-a fost dat!” Concepția asupra lumii este una
fatalistă. Focul are efect de catharsis și purifică locul. Bătrâna stabilește concluzia și pleacă mai
departe, semn că ciclul vieții continuă.
Tema nuvelei o reprezintă consecințele nefaste și dezumanizante ale dorinței de
înavuțire/îmbogățire.
Un episod din care reiese specificul temei nuvelei este acela al înfruntării între Ghiță și Lică ce are loc
în capitolul V. Deși Lică și-a făcut o dată apariția la Moara cu noroc, nu a avut loc încă o discuție
efectivă între ei. Ghiță și-a cumpărat câini, pistoale și a angajat pe Marți, un ungur înalt ca un brad. A
înțeles că în zadar se înțelegea cu arendașul și în zadar se punea bine cu stăpânirea, dacă nu era și
om al lui Lică, pentru că acesta stăpânea în fapt drumurile. ”Iar Ghiță voia cu tot dinadinsul să
rămână la Moara cu noroc, pentru că-i mergea bine”. Când, în sfârșit, Lică își face apariția la Moară
însoțit de oamenii lui, Ghiță domină scena prin forță fizică, hotărâre și orgoliul de a nu se lăsa
batjocorit. Deși acceptă să i se ia banii din casă, își impune la rândul său condițiile. Naratorul notează
: „Câtva timp ei steteră tăcuți, față în față, hotărâți amândoi și simțind fiecare că și-a găsit omul.”
Totuși, din această scenă cheie a nuvelei, lupta necruțătoare în care se angajează Ghiță cu ceilalți și
cu sine însuși este pierdută, prin acceptarea tovărășiei cu Lică , primul gest dintr-o serie de
compromisuri. Tonul amenințător al lui Lică după plecarea lui Ghiță anticipează turnura
evenimentelor.
Alt episod care ilustrează tema nuvelei este acela al depoziției și al judecății. Ghiță și-a pierdut
autoritatea morală, este vulnerabil și manipulat cu ușurință de Lică. Deși nu este conștient în ce este
implicat fără voia lui, se simte vinovat și suferă în primul rând datorită suspiciunii comunității (
”Relația dintre individ și colectivitate reprezintă cel mai important factor de coerență interioară a
individului”.- Magdalena Popescu). Lică este cel care domină acum întreaga situație prin
promptitudinea adecvării, mobilitatea reacțiilor, capacitatea diabolică de a dirija mecanismele
justiției și ale opiniei publice: într-o zi și o noapte ucide trei oameni, pradă, inculpă dușmanii direcți, îl
trece sub bănuială pe Ghiță, dezarmează și face ridicol pe Pintea. Mai mult, adâncește ruptura între
Ghiță și Ana.
Un element de structură îl constituie titlul, care este unul sugestiv și ironic. Toporul ales, cârciuma
„Moara cu noroc”, ajunge să însemne moara cu ghinion, deoarece câștigurile obținute aici ascund
nelegiuiri, iar personajele care nu au respectat valorile morale vieții, au fost pedepsite.
De asemenea, conflictul central, unul moral, psihologic, interior al personajului central, deoarece
oscilează între dorința de a rămâne om cinstit pe de o parte și dorința de a se îmbogăți alături de
Lică, pe de altă parte conflictul interior se reflectă în plan exterior, între confruntarea dintre
cârciumarul Ghiță și Lică Sămădăul.
Perspectiva narativă este obiectivă, întâmplările din nuvelă sunt relatate la persoana a III-a, de către
un narator detașat, omniscient și omniprezent. Relația de simetrie este dată de incipitul nuvelei care
are un prolog care-i aparține bătrânei: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă-i vorba, nu
bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”, fiind un avertisment pentru Ghiță, iar sfârșitul pune
întâmplările tragice pe seama destinului necruțător „așa le-a fost dată!...”
Nuvela este alcătuită din 17 capitole și urmărește, într-un mod detaliat pe Ghiță, un cizmar, care
dorește să ia în arendă cârciuma de la „Moara cu noroc”. Toate lucrurile merg bine, insă apariția lui
Lică tulbură echilibrul familiei și se ivește conflictul interior. Protagonistul conștientizează că fără
acordul Sămădăului, el nu poate rămâne la han, de aceea, își schimbă starea de spirit, devine
interiorizat, mohorât, violent, brutal cu Ana și indiferent față de familie. Se implică alături de
Sămădău în diverse nelegiuiri: primește bani obținuți din jafuri și crime, participă la jefuirea
arendașului și este anchetat pentru asta, și chiar în uciderea unei femei și a unui copil.Punctul
culminant surprinde dezumanizarea lui Ghiță. El își aruncă soția în brațele lui Lică, îl dă în vileag pe
Lică lui Pintea, Ana i se dăruiește lui Lică, ajungând să fie ucisă de soț, iar Răuț, din ordinul lui Lică, îl
împușcă pe Ghiță. Hanul este incendiat și Lică se sinucide. Nuvela are un final moralizator, iar
sancționarea personajelor este pe măsura faptelor, însă singurele personaje care supraviețuiesc sunt:
bătrâna și copiii, ființe morale și inocente.
Nuvela psihologică, realistă reliefează setea de înavuțire care reușește să distrugă echilibrul interior și
liniștea colibei, rămânând o capodoperă impresionantă, deoarece cu ajutorul unor fapte, întâmplări
autorul observă schimbările psihologice care pot fi pentru fiecare dintre noi în momentul în care
aspirăm la imposibil. ,,Nuvelă solidă cu subiect de roman”( G. Călinescu), ”Moara cu noroc” transmite
concepția moralizatoare a autorului cu privire la lume și viață. Realismul descrierii anunță romanele
rebreniene și meticulozitatea investigării psihologice anticipează apogeul prozei de analiză din
perioada interbelică.
Moara cu noroc rezumat

Actiunea nuvelei se desfasoara in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, in zona Aradului, pe


parcursul unui an, intre doua repere temporale cu valoare religioasa: de la Sfantul Gheorghe pana la
Pasti.

Ghita, cizmar sarac, dar onest, harnic si muncitor, hotaraste sa ia in arenda carciuma de la Moara cu
noroc, pentru a castiga rapid bani. Carciuma este asezata la rascruce de drumuri, izolata de restul
lumii, inconjurata de pustietati intunecoase. O vreme, la Moara cu noroc, afacerile ii merg bine, iar
primele semne ale bunastarii si ale armoniei in care traieste familia nu intarzie sa apara: Ghita
traieste fericit alaturi de sotia sa, Ana si de cei doi copii, iar batrana, mama Anei, vegheaza la linistea
familiei. Aparitia lui Lica Samadaul, seful porcarilor si al turmelor de porci din i
mprejurimi, tulbura echilibrul familiei. Din momentul aparitiei lui Lica, incepe procesul instrainarii lui
Ghita fata de familie.

Din dorinta de a se imbogati, carciumarul se indeparteaza de Ana si devine treptat complicele lui Lica
la diverse nelegiuiri: jefuirea arendasului, uciderea unei femei si a unui copil. Retinut de jandarmi, lui
Ghita i se da drumul numai pe chezasie. Carciumarul se aliaza cu jandarmul Pintea, fost hot si tovaras
al lui Lica, pentru a-i da in vileag pe Samadau. Ghita nu este insa sincer fata de Pintea, deoarece ii
ofera dovezi ale vinovatiei lui Lica, numai dupa ce isi poate opri jumatate din sumele aduse de acesta
din urma.

La sarbatorile Pastelui, Ghita isi arunca sotia in bratele lui Lica, lasand-o la carciuma in compania
Samadaului, in timp ce el merge sa-i anunte pe jandarm ca Lica are asupra lui banii furati. Dezgustata
de lasitatea sotului care se instrainase de ea si de familie, Ana i se daruieste lui Lica. Cand se intoarce
si realizeaza acest lucru, Ghita o ucide, iar el la randul lui este ucis de Raut, din ordinul lui Lica. Un
incendiu provocat de oamenii lui Lica mistuie carciuma de la Moara cu noroc. Pentru a nu cadea viu
in mainile lui Pintea, Lica se sinucide, izbindu-se cu capul de un copac. Singurele personaje care
supravietuiesc sunt batrana si copiii.
NUVELA PSIHOLOGICA
"MOARA CU NOROC" de Ioan Slavici
- nuvelă realistă -
Ioan Slavici (1848-1925), prozator ardelean, precursor al Iui Liviu Rebreanu, este un autor
moralist, un fin psiholog, un creator de tipologii. După cum el însuşi mărturiseşte, ca adept
înflăcărat al lui Confuciu, aplică în opera sa principalele virtuţi morale exprimate de
acesta: sinceritatea, demnitatea, buna-credinţă, francheţea, cinstea, iubirea de adevăr,
chibzuinţă, afirmând că filozoful chinez este "cel mai cu minte dintre toţi oamenii care le-au
dat altora sfaturi". ("Educaţia morală")
Intreaga creaţie a lui Slavici este o pledoarie pentru echilibru moral, pentru chibzuinţă şi
înţelepciune, pentru fericire prin iubirea de oameni şi păstrarea măsurii în toate, iar orice
abatere de Ia aceste principii este grav sancţionată de autor.
Nuvela "Moara cu noroc" de Ioan Slavici a apărut în volumul de debut "Novele din popor",
din 1881 şi s-a bucurat de o largă apreciere critică. Mihai Eminescu aprecia faptul că
personajele acestor nuvele "nu numai că seamănă în exterior cu ţăranul român, în port şi
vorbă, ci cu fondul sufletesc al poporului, gândesc şi simt ca el". Ioan Slavici construieşte o
operă literară bazată pe cunoaşterea sufletului omenesc, cu un puternic caracter
moralizator, concepţia Iui literară fiind un argument pentru iubirea de oameni.
Compoziţia şi structura nuvelei:
Nuvela este realistă, de factură clasică, având o structură viguroasă, unde fiecare episod
aduce elemente esenţiale şi absolut necesare pentru firul epic. Ca relaţii temporale,
întâmplările din cele 17 capitole se află în ordinea cronologică a desfăşurării acţiunii şi sunt
integrate de cuvintele rostite de bătrână la începutul şi Ia finalul operei: "- Omul să fie
mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face
fericit" şi "- Se vede c-au lăsat ferestrele deschise [...] Simţeam eu că nu are să iasă bine;
dar asa le-a fost dat" Conflictul social şi psihologic se desfăşoară între aceste două norme
etice, reliefând un destin tragic previzibil aflat în chiar profunzimile sufletului omenesc.
Construcţia şi momentele subiectului:
Acţiunea nuvelei se defineşte printr-o construcţie epică riguroasă, un singur plan
narativ, care se referă la dezumanizarea lui Ghiţă din cauza lăcomiei pentru bani, o intrigă
bine evidenţiatăbazată pe valorile morale şi setea nestăpânită de îmbogăţire, în cadrul
căreia se manifestă un conflict interior(psihologic) şi unul exterior(social).
Perspectiva narativă este reprezentată de naratorul omniscient şi de naraţiunea la persoana
a IH-a a unor fapte verosimile, la care participă personaje puţine, daiconstruite solid, cu
puternice trăsături de caracter motivate de firea şi structura morală a fiecăruia dintre ele.
Modalitatea narativă se remarcă, deci, prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de
unde reiese distanţarea acestuia de evenimente.
Tema:
O constituie consecinţele nefaste pe care lăcomia pentru bani le are asupra individului,
hotărându-i destinul pe măsura abaterilor de la principiile etice fundamentale ale sufletului
omenesc.
Expoziţiunea:Incipitul nuvelei îl constituie sfatul, ce se va dovedi providenţial, rostit de
bătrâna soacră a lui Ghiţă, atunci când află de intenţia ginerelui de a lua în arendă hanul
"Moara cu noroc": "- Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci
liniştea -colibei tale te face fericit". Cizmar de meserie, Ghiţă se săturase să cârpească
"cişmele oamenilor", mai ales că aceştia obişnuiau să umble "toată săptămâna în opinci ori
desculţi, iar dacă Dumineca e noroi, îşi duc cişmele în mână până la biserică". Spaţiul acţiunii
este real, o zonă geografică din Ardeal, la hanul Moara cu noroc, aflat la o răscruce pe unde
treceau turme de porci spre şi dinspre Ineu, loc important pentru afaceri şi comerţ.

Mutându-se la Moara cu noroc cu soţia, soacra şi cei doi copii, Ghiţă devine repede cunoscut
de "drumeţii mai umblaţi", afacerile mergeau bine. Ana era "tânără şi frumoasă", "fragedă şi
subţirică". "sprintenă şi mlădioasă" îl iubea pe bărbatul ei, "înalt şi spătos", se înţelegeau
bine şi erau fericiţi. Porcarii cu apucături primitive, fioroşi la înfăţişare, bandiţii, stăpânii de
turme sau hoţii şi ucigaşii plătiţi alcătuiesc lumea ce se perindă pe Ia Moara cu noroc.
Intriga:
Incepe odată cu apariţia la han a lui Lică Sămădăul, un simbol al răului, despre care Ghiţă
aflase că, deşi "tot porcar şi el", este "om cu stare, care poată să plătească grăsunii pierduţi
ori pe cei furaţi". De frica lui Lică "tremura toată lunca", deoarece era "om aspru şi
neîndurat", care ştia toate înfundăturile, cunoştea pe toţi oamenii buni, dar "mai ales pe cei
răi". Porcar priceput, el recunoştea "urechea grăsunului pripăşit şi în oala cu varză", dar
discret şi tăcut în privinţa treburilor care nu-1 priveau în mod direct.
Lică a cerut, autoritar, să afle cine e cârciumarul, căruia i se prezintă cu agresivitate: "- Eu
sunt Lică, Sămădăul!... Multe se zic despre mine, şi dintre multe, multe vor fi adevărate şi
multe scornite." El accentuează faptul că este periculos - "nimeni nu cutează să fure, ba să-1
ferească Dumnezeu pe acela, pe care aş crede că-1 pot bănui"- şi îi pretinde lui Ghiţă să-1
informeze despre tot ce se întâmplă, "cine umblă pe drum, cine trece pe aici, cine ce zice şi
cine ce face". Ghiţă este copleşit de gânduri negre, pentru că simte pericolul care-l pândeşte
dacă se supune lui Lică, dar şi riscul şi mai mare dacă-i refuză.

Desfăşurarea acţiunii:
Conflictul psihologic se amplifică treptat, pe măsură ce Ghiţă se va implica în afacerile
necinstite ale lui Lică. Speriat de atitudinea Iui Lică, Ghiţă îşi cumpără două pistoale, îşi ia
încă o slugă, pe Marţi, "un ungur înalt ca un brad" şi doi căţei, pe care îi puse în lanţ ca să se
înrăiască. Ana vede că bărbatul ei este îngândurat, se înstrăinează de ea şi de copii, se făcuse
"mai de tot ursuz", se enerva din nimic, "nu mai zâmbea ca mai inainte", iar ea se temea să-1
întrebe ce are, deoarece el se mânia cu uşurinţă.
Ghiţă îşi dă seama că la Moara cu noroc "nu putea să stea nimeni fără voia lui Lică", iar el îşi
dorea să stea aici numai "trei ani, să mă pun pe picioare" şi, pentru prima oară, el se
gândeşte că ar fi fost bine "să n-aibă nevastă şi copii" şi să poată spune "Prea puţin îmi
pasă!". Lacom de bani, Ghiţă era gata "să-şi pună pe un an, doi, capul în primejdie",
enervându-se că se simte legat pe de o parte de familie, pe de alta de Sămădău.
Venit la han, Lică a mângâiat câinii, spre disperarea lui Ghiţă, care-şi dă seama că este total
lipsit de apărare. Lică îi dă cârciumarului semnele turmelor lui şi-i porunceşte iui Ghiţă să-i
spună ce turme treceau pe acolo, cum arăta porcarul, că de nu "îmi fac rând de alt om la
Moara cu noroc".
Anei îi părea "om rău şi primejdios", mai ales că îl vedea plătind mai mult decât consuma. Pe
la han se abăteau din ce în ce mai des jandarmii de la Ineu şj dintre tofi, lui Ghi{ă îi plăcea de
căprarul Pintea, singurul cu care cârciumarul ar fi îndrăznit să vorbească "mai pe faţă".
Aproape de Sf. Dumitru, Lică soseşte Ia han împreună cu Buză-Ruptă, cu Săilă Boarul şi cu
Răuţ, stă de vorbă cu oamenii în cârciumă şi-1 întreabă pe Ghiţă dacă ştie când vine
arendaşul evreu după chirie, apoi vrea să joace cu Ana, iar Ghiţă o îndeamnă: "Joacă, muiere;
parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe". Dar când îşi vede nevasta îmbujorată de plăcerea
jocului iar pe Lică strângând-o în braţe şi sărutând-o, Ghiţă "fierbea în el" ros de gelozie şi
rănit în orgoliul de soţ. Sămădăul rămăsese Ia Moara cu noroc pentru că "are o vorbă cu
arendaşul", dar noaptea, trezită de lătrăturile câinilor, Ana îl vede venind la han dinspre
Fundureni. A doua zi, Pintea Ie spune că noaptea trecută arendaşul fusese prădat, bătut de
abia se mai finea pe picioare şi că acestuia i se păruse că, deşi avuseseră feţele acoperite,
unul din cei doi tâlhari ar fi fost Lică. Ghiţă îi spune lui Pintea că Lică dormise la han şi că nu
plecase nicăieri, ci abia în dimineaţa aceea părăsise hanul. în drum spre Ineu, Pintea îi
destăinuie că fusese tovarăş cu Lică, furaseră nişte cai şi fuseseră închişi împreună, apoi se
certaseră atât de rău, încât el îl urăşte de moarte şi jură că se va spânzura dacă împlineşte
patruzeci de ani şi nu o să-l dovedească pe Lică.
La han soseşte o doamnă îmbrăcată în doliu cu un copil, într-o trăsură boierească trasă de
trei cai şi cu un fecior pe capră, lângă vizitiu. Achitând consumaţia, femeia îi dă Anei o
bancnotă ruptă la un colţ şi, Ia rugămintea hangiţei de a-i da alta, tânăra "scoase zâmbind o
pungă mare şi plină de hârtii noi nouţe, luă una dintre ele şi i-o dete, apoi se găti de plecare".
La Ineu, Ghiţă depune mărturie mincinoasă, el jură "pe pane şi pe sare" că nu ştia de ce
Sămădăul îl căuta pe arendaş şi declară că "Lică a stat toată noaptea la cârciumă".
întorcându-se cu Pintea la han, găsesc pe drum trăsura boierească fără cai, pe iarbă văd un
copil mort, iar spre miezul nopţii jandarmii găsesc cadavrul "unei femei tinere, îmbrăcate în
negru" şi un bici, cu care îi fuseseră legate mâinile. Biciul era al Iui Lică, Pintea îl cunoştea
bine, iar acasă la Buză-Ruptă este găsită o parte din argintăria furată de la arendaş.
Procesul are Ioc la Oradea-Mare şi mărturiile tuturor conduc spre sacrificarea lui Buză-Ruptă
şi Săilă Boaru care au şi fost condamnaţi pe viaţă. După proces, Ghiţă se simte foarte vinovat
pentru că jurase strâmb şi spune, cu lacrimi în ochi: "Iartă-mă, Ano! [...] Iartă-mă cel puţin tu,
căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului". Măcinat de remuşcări, Ghiţă îşi
compătimeşte copiii: "Sărmanilor mei copii, [...] voi nu mai aveţi, cum avuseseră părinţii
voştri, un tată om cinstit. [...] Tatăl vostru e un ticălos". Slavici realizează o analiză
psihologică profundă a lui Ghiţă, frământările interioare, zbuciumul şi setea pentru bani
devin din ce în ce mai chinuitoare.
Prima întâlnire a lui Ghiţă cu Lică după proces este înfricoşătoare pentru cârciumar.
Sămădăul îi vorbeşte despre "dulceaţa păcatului" şi-i relatează cum a înfăptuit primul omor
din cauză că nu avea bani să cumpere nişte porci care-i fuseseră furaţi, cum a doua oară a
ucis "ca să mă mângâi de mustrările pentru cel dintâi", iar acum simte o adevărată plăcere. îi
destăinuie lui Ghiţă că un om poate fi stăpânit dacă-i descoperi punctul slab, iar cel mai
periculos defect este slăbiciunea pentru o singură femeie. Aluzia lui Lică era clară, sugerând
că slăbiciunea cea mai mare a lui Ghiţă era iubirea pentru Ana şi, simţindu-se umilit în
orgoliul lui de bărbat, cârciumarul se gândeşte - a câta oară? - să-l ducă pe Sămădău la
spânzurătoare.
Lică îi dăduse hangiului banii însemnaţi, ca acesta să-i schimbe prin negustorie şi să li se
piardă urma. Ghiţă se hotărăşte brusc să-l demaşte, ia toate bancnotele însemnate şi se duce
cu ele la Pintea, care plănuieşte să-l prindă pe Lică în flagrant. Pintea îi dă înapoi bani buni,
dar cârciumarul nu-i spune că jumătate din bani sunt ai lui, recuperându-şi astfel întreaga
sumă. Ghiţă îşi găseşte scuze pentru lăcomia care-1 stăpâneşte: "Aşa m-a lăsat Dumnezeu!
Ce să-mi fac, dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea!? Nici cocoşatul nu e însuşi
vinovat, că are cocoaşă în spinare: nimeni mai mult decât dânsul n-ar dori să n-o aibă".
In săptămâna Paştelui, bătrâna pleacă împreună cu copiii să petreacă sărbătorile la nişte
rude din Ineu, iar Ana insistă să rămână cu bărbatul ei acasă, stricând astfel planurile soţului.
Lică se enervează că nu-1 găseşte singur pe Ghiţă şi izbucneşte: "Să te ferească Dumnezeu de
oamenii care au slăbiciune de vreo muiere". De aceea, Lică îl sfătuieşte pe Ghiţă să plece
undeva şi să-l lase singur cu nevasta lui, ca să se vindece de slăbiciunea pe care o avea
pentru o femeie: "- Are să-ţi vie greu acu odată, [•..] de aici înainte eşti lecuit pe vecie. Tu
vezi că ea mi se dă de bună voie: aşa sunt muierile".
Punctul culminant:
Consolându-se ca un laş, "aşa mi-a fost rânduit", Ghiţă acceptă să plece şi se gândeşte că se
va întoarce pe înserat cu Pintea şi-1 vor prinde pe Sămădău cu banii însemnaţi asupra lui,
reuşind astfel să-l ducă Ia spânzurătoare. Ana, dezamăgită de comportarea soţului ei şi
crezând că n-o mai iubeşte se aruncă în braţele lui Lică, după care îl roagă s-o ia cu el,
întrucât îi era ruşine să mai dea ochii cu soţul ei. Sămădăul o respinge cu indiferenţă şi-o
sfătuieşte să se împace cu Ghiţă. Deznodământul Pintea este puternic impresionat de faptul
că Ghiţă îşi sacrificase nevasta pentru a-I prinde pe Lică: "Tare om eşti tu Ghiţă [...]. Şi eu îl
urăsc pe Lică; dar n-aş fi putut să-mi arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care
vreau să-1 prind". Ajunşi în apropierea satului, Pintea, împreună cu Marţi şi cu încă doi
jandarmi, îl văd pe Lică plecând în goana calului de la han şi pornesc în urmărirea lui. Ghiţă se
îndreaptă spre Moara cu noroc cu gândul să-şi încheie socotelile cu nevastă-sa. Când în han
au năvălit Lică şi Răuţ, "Ana era întinsă la pământ şi cu pieptul plin de sânge cald, iară Ghiţă o
ţinea sub genunchi şi apăsa cuţitul mai adânc spre inima ei". Răuţ îşi descarcă pistolul în
ceafa lui Ghiţă, care "căzu fără să mai poată afla cine 1-a împuşcat". Sămădăul dă ordine
tovarăşilor săi să găsească banii cârciumarului, apoi să dea foc hanului.
Lică încearcă să fugă, dar calul era obosit de atâta alergătură şi atunci se hotărăşte să treacă
râul înot, dar acesta se umflase de la ploaie. Simţindu-se sleit de puteri, Lică ar vrea să se
târască până la Moara cu noroc, unde ar fi trebuit să se afle calul lui Ghiţă, să-1 ia şi să-şi
piardă urma. Pintea îl zăreşte însă la lumina focului pus la han şi strigă atât de tare "încât
răsună toată valea". Auzindu-i glasul, Lică "îşi ţinti ochii la un stejar uscat ce stetea Ia
depărtare de vreo cincizeci de paşi, scrâşni din dinţi, apoi îşi încorda toate puterile şi se
repezi înainte". Pintea îl găsi "cu capul sfărâmat la tulpina stejarului" şi, ca să nu afle nimeni
că-i scăpase din nou, de data aceasta definitiv, îi împinse trupul în valurile râului.
Finalul nuvelei:
Eeste reprezentat, ca şi incipitul, de cuvintele bătrânei, care se întorsese şi stătea cu copiii pe
o piatră, plângând cu lacrimi amare soarta nemiloasă: "- Se vede c-au lăsat ferestrele
deschise [.../Simţeam eu că nu are să iasă bine; dar aşa le-afost dat". Caracterizarea
personajelor*
Personajele:
Sunt puţine, dar puternic conturate, trăsăturile lor fiind evidenţiate indirectde fapte, vorbe
şi gânduri care le determină comportamentul şi destinul. Ioan Slavici îşi pedepseşte exemplar
toate personajele implicate în afaceri necinstite: arendaşul este prădat şi bătut încât abia se
mai ţinea pe picioare; femeia tânără în negru, bănuită a avea "slăbiciuni de aur şi pietre
scumpe", e asasinată prin sufocare; Buză-Ruptă şi Săilă sunt condamnaţi şi întemniţaţi; Lică
se sinucide într-un mod violent; Ghiţă este pedepsit de două ori, întrucât îşi înjunghie soţia
pe care o iubea încă foarte mult şi devine astfel criminal; Moara cu Noroc se mistuie într-un
incendiu care distruge şi transformă totul în scrum, ca semn că locul trebuia purificat, curăţat
de relele ce se înrădăcinaseră acolo. Tot sugestive sunt şi cuvintele bătrânei din finalul
nuvelei: "aşa le-a fost dat". Ghiţă este personajul principal al nuvelei şi unul dintre cele mai
reprezentative personaje realiste din literatura română, impunându-se prin complexitate,
dar şi putere de individualizare, ilustrând consecinţele distrugătoare pe care le are asupra
omului setea de înavuţire. Cheia moralităţii stă în cuvintele bătrânei de la începutul şi
sfârşitul nuvelei ce cuprind normele etice care trebuie aplicate şi respectate în viaţă de orice
om cinstit şi drept. Oricine se abate de la acest adevăr fundamental, se autodistruge prin
trăiri zguduitoare, ce duc cu siguranţă spre un sfârşit tragic.
Drama lui Ghiţă se dezvăluie indirectprin faptele şi gândurile lui şi directprin opiniile
celorlalte personaje.
Om harnic şi cinstit, la început, el ia în arendă hanul Moara cu noroc, dorind să agonisească
atâţia bani încât să angajeze vreo zece calfe cărora să le dea el de cârpit cizmele oamenilor.
Bun meseriaş, blând şi cumsecade, trudind pentru "fericirea familiei sale", Ghiţă devine
treptat "tot mai de tot ursuz", "pus pe gânduri", "nu mai zâmbea ca mai înainte". La prima
întâlnire pe care o are cu Lică, "stăpânul acestor locuri", Ghiţă încearcă să fie autoritar şi dârz
în faţa acestuia, să reziste la propunerile lui nelegiuite, dar este înfrânt de extraordinara
forţă morală a Sămădăului.
Viaţa exterioarăa lui Ghiţă este subordonată şi detaşată de viaţa sa interioară, de
zbuciumul din mintea şi sufletul său. Slavici dirijează destinul eroului prin mijloace
psihologice profunde, sondând reacţii, gânduri, trăiri, în cele mai adânci zone ale conştiinţei
personajului, mai ales prin monologuri interioare. Acţiunile, gesturile şi atitudinealui Ghiţă
scot la iveală incertitudinea şi nesiguranţa care-1 domină, teama şi suspiciunea instalate
definitiv în el de când intră în cârdăşie cu Lică. încearcă să-şi ia câteva măsuri de protecţie:
pistoale de la Arad, doi câini ciobăneşti, îşi angajează o slugă credincioasă, dar teama şi
zbuciumul nu-1 părăsesc.
Degradarea umană se produce treptat şi sigur. Ajunge să regrete faptul că are nevastă şi
copii, şi-ar fi dorit să poată zice "prea puţin îmi pasă", se îndepărtează încet, dar sigur de
Ana, relaţiile dintre ei fiind din ce în ce mai reci, "îi era parcă n-a văzut-o demult şi parcă era
să se despartă de dânsa". Conflictul interioreste din ce în ce mai puternic, lupta dându-se
între fondul cinstit al lui Ghiţă şi ispita îmbogăţirii. Sufletul complex Şi labil este sfârtecat
între dorinţa de a pleca de la Moara cu noroc, rămânând un om cinstit şi tentaţia pe care n-o
mai poate controla, a lăcomiei de bani. Ghiţă îşi face reproşuri, are remuşcări sincere şj
dureroase "iartă-mă, Ano, iartă-mă cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât oi trăi pe faţa
pământului". Altă dată, într-o efuziune a sentimentelor paterne, îşi deplânge prăbuşirea,
căreia nu i se putea împotrivi: "sărmanilor mei copii, voi nu mai aveţi [...] un tată om cinstit
[...] tatăl vostru e un ticălos". Fricos şi laş, Ghiţă se afundă tot mai mult în faptele mârşave
puse la cale de Lică, momentul decisiv al alunecării fiind mărturia mincinoasă" pe care o
declară în faţa judecătorilor.
Dezumanizarea lui Ghiţă se produce într-un ritm aeri Autoanalizându-se, el dă vina pe firea
lui slabă, încercând astfel să se scuze faţă de sine şi să-şi motiveze faptele, "aşa m-a lăsat
Dumnezeu! Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea?! Nici cocoşatul nu e
însuşi vinovat că are cocoaşă în spinare".
De la complicitate la crimă, nu mai e decât un pas, el devine ucigaş înjunghiind-o pe Ana care
"era întinsă la pământ şi cu pieptul plin de sânge cald, iar Ghiţă o ţinea sub genunchi şi apăsa
cuţitul mai adânc spre inima ei". In aceeaşi clipă, Răuţ "îşi descarcă pistolul în ceafa lui
Ghiţă", care moare fără să mai poată afla cine l-a împuşcat.
Patima pentru bani îl dezumanizează şi Ghiţă cade pradă propriului său destin căruia nu i se
poate opune, prăbuşindu-se - încet, dar sigur - de Ia omul cinstit şi harnic la statutul de
complice în afaceri necurate şi crimă, până la a deveni ucigaş.
"Sancţionarea drastică a protagoniştilor e pe măsura faptelor săvârşite, lor lipsindu-ie
stăpânirea de sine, simţul măsurii şi cumpătul" (Pompiliu Mareea).
Lică Sămădăul este un personaj realist, un spirit satanic ce exercită asupra celorlalte
personaje o dominaţie fascinantă. Personalitatea lui se conturează din lumini şi umbreca
într-un joc al oglinzilor paralele şi este foarte minuţios şi atent construită de autor.
Prin caracterizare directă, Slavici sugerează încă de Ia început trăsăturile dominante ale
caracterului lui Lică Sămădăul, "porcar şi el, dar om cu stare care poate să plătească grăsunii
pierduţi ori furaţi [...] e mai ales om aspru şi neîndurat [..] care ştie toate înfundăturile,
cunoaşte pe toţi oamenii buni şi mai ales pe cei răi", de teama căruia tremură toată lumea şi
care "ştie să afle urechea grăsunului pripăşit chiar şi din oala de varză".
Portretul fizic al personajului este realizat direct de către narator"un om de 36 de ani, înalt,
uscăţiv şi supt Ia faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi
împreunate Ia mijloc", conturând un om rău şi periculos. Deşi tot porcar, Sămădăul purta
"cămaşă subţire şi albă".
De la prima apariţie, Lică se comportă ca un stăpân absolut peste oameni şi locuri, autoritar,
apoi se prezintă cu cinism şi brutalitate: "Eu sunt Lică Sămădăul, multe se zic despre mine şi
multe vor fi adevărate şi multe scornite [...] de Ia mine nimeni nu cutează să fure, ba să-1
ferească Dumnezeu pe acela care aş crede să-l pot bănui". Din relaţiile lui cu celelalte
personajereies şi alte trăsături ale personajului. Lică se dovedeşte bun cunoscător de
oameni, mizează pe patima lui Ghiţă pentru bani, exercită asupra celorlalţi şi mai ales asupra
Anei o fascinaţie diabolică, deşi aceasta îl simte "om rău şi primejdios".
Simbol al degradării morale, Lică este caracterizat indirectde faptele sale, se conduce după
legi proprii care sunt altele decât cele ale statului sau ale moralei. Crima, înşelăciunea, furtul
sunt câteva din faptele săvârşite le Lică şi au efecte devastatoare asupra celorlalte
personaje,-pe care le domină cu cinism şi satanism. EI îi dezvăluie lui Ghiţă cum a ucis primul
om, apoi pe al doilea, după care acum simte chiar "plăcerea de a lovi pe omul care te supără,
de a-1 lovi tare ca să-1 sfărâmi când te-a atins cu o vorbă ori cu o privire, de a răsplăti însutit
şi înmiit." în finalul nuvelei, Lică porunceşte să se dea foc hanului Moara cu noroc şi,
ascunzându-se de jandarmul Pintea, aleargă cu disperare prin pădurea din apropierea
cârciumii, privind ţintă "Ia un stejar uscat ce stetea la depărtare de vreo 50 de paşi".
Scrâşnind din dinţi, Sămădăul se repede cu toate puterile şi-şi izbeşte capul de trunchiul
copacului. Pintea îl găseşte "cu capul sfărâmat la tulpina stejarului." Sinuciderea lui Lică este
semnificativă pentru forţa lui interioară şi nemăsuratul lui orgoliu, care-i dau tăria
extraordinară de a-şi zdrobi capul de tulpina stejarului, ca să nu cadă viu în mâinile lui Pintea.
Lică moare la fel cum a trăit, dovedind aceeaşi cruzime ieşită din comun şi aceeaşi hotărâre
de neclintit.
Ana, personaj realist, este soţia cizmarului Ghiţă, mamă a doi copii şi împărtăşeşte acelaşi
destin tragic, pentru că încalcă virtuţi morale importante, cum ar fi cinstea şi devotamentul
faţă de soţul ei, pe care îl înşală cu Lică.
Portretul fizic, realizat direct de către narator, simbolizează fondul său moral în care
tandreţea, duioşia şi căldura sufletească ar fi putut da echilibru căminului ei: "Ana era tânără
şi frumoasă [...] fragedă Şi subţirică [...], sprintenă şi mlădioasă."
Având un fond etic sănătos, ea simte că Lică "e om rău şi primejdios". Ştiindu-şi soţul un om
cinstit şi iubitor de familie, ea trăieşte un sentiment de vinovăţie că n-a ştiut să-i fie mereu
alături şi să-1 ajute în momentele dificile prin care trecea de când se însoţise cu Lică în
afacerile necinstite.
Veselă şi vioaie la început, ea devine din ce în ce mai îngrijorată de întâmplările de la han şi
de starea soţului ei.
Simţindu-se tot mai înstrăinată de Ghiţă, "Ana cea blândă şi delicată", cum
este caracterizată direct, alunecă rapid spre prăpastia păcatului, trădându-şi bărbatul pe
care ajunsese să-1 dispreţuiască pentru slăbiciunea şi laşitatea lui, gânduri pe care le
mărturiseşte Sămădăului: "Tu eşti om, Lică, iar Ghiţă nu e decât muiere îmbrăcată în haine
bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa."
Sfârşitul Anei este inevitabil, fiind înjunghiată de soţul ei, căruia-i strigă cu disperare: "Nu
vreau să mor, Ghiţă!". Când Lică se aplecă asupra ei, cu ultimele puteri, Ana "îi muşcă mâna
şi îşi înfipse ghiarele în obrajii Iui", adunând în gestul ei disperat "ura şi dispreţul pentru soţul
nedemn, setea de răzbunare şi patima neostoită pentru Lică, regretul înfiorător pentru
propriile-i păcate, conştiinţa vinovăţiei şi în acelaşi timp a nevinovăţiei" (Pompiliu Marcea).
Bun cunoscător al psihologiei umane, a rânduielilor rurale, a datinilor, obiceiurilor şi
superstiţiilor, Ioan Slavici este neîndurător cu cei care se abat de la principiile fundamentale
ale moralei şi-şi pedepseşte personajele proporţional cu greşelile săvârşite de acestea. Focul
din finalul nuvelei este sugestiv pentru nevoia de a fi purificat locul acela de toate relele ce
se înfăptuiserâ la cârciuma Moara cu noroc.
Deoarece este o specie epică de întindere medie, cu un singur plan narativ, un conflict
consolidat, o Intrigă bine evidenţiatăşi cu personaje puternic conturate, unele dintre
ele complexe, opera literară "Moara cu noroc" de Ioan Slavici este o nuvelă. Introspecţia şi
observaţia psihologicăpe care Slavici le manifestă în sondarea personajelor, precum şi
pedepsirea exemplară a acestora, definesc opera ca nuvelă psihologică. Limbajul
artistic. Opera lui Ioan Slavici are un profund caracter popular, atât prin tematică, prin
concepţia morală, cât şi prin dragostea lui pentru sufletul omenesc.
El este un adevărat maestru în construirea dialogurilor şi a monologurilor interioare, prin
care sondează sufletul omenesc, analizează reacţiile, trăirile interioare, gândurile
personajelor.
Deşi a fost acuzat de folosirea excesivă a regionalismelor, stilul lui Slavici are o oralitate
asemănătoare cu aceea a lui Creangă, dând impresia de "spunere" a întâmplărilor în faţa
unui auditoriu, mai ales că şi el intervine deseori în naraţiune fie
prin exclamaţiisau interogaţii retorice, fie prin proverbe şl zicători.
Ioan Slavici reuşeşte să comunice cu claritateideile, să formuleze cu o concizie
clasicătrăsătura unui personaj, să descrie un peisaj cu mijloace simple, într-o frază
sobră, fără ornamente inutile, valoarea limbii literare constând tocmai în "lipsa de stil".
In concluzie, limbajul artistic este original prin vigoare, sobrietate, spontaneitate şi oralitate,
loan Slavici fiind iniţiatorul prozei realiste în literatura română, solidă prin dragostea lui
profundă pentru oameni: "în gândul meu rostul scrierii a fost întotdeauna îndrumarea spre o
vieţuire potrivită cu firea omenească" ("Lumea prin care am trecut").
Lica Samadaul, personaj secundar negativ, este, totodata, un personaj realist si
"rotund" ("care nu poate fi caracterizat succint si exact", E.M.Forster), un spirit satanic ce
exercita asupra celorlalte personaje o dominatie fascinanta. Personalitatea lui se contureaza
din lumini si umbre ca intr-un joc al oglinzilor paralele si este foarte minutios si atent
construita de narator. Slavici sugereaza inca de la inceput trasaturile dominante ale
caracterului lui Lica Samadaul, "porcar si el, dar om cu stare care poate sa plateasca grasunii
pierduti ori furati [...] e mai ales om asprusi neindurat [...] care stie toate infundaturile,
cunoaste pe toti oamenii buni si mai ales pe cei rai", de teama caruia tremura toata lumea si
care "stie sa afle urechea grasunului pripasit chiar si din oala de varza". [Cuvantul "samadau"
numeste o persoana care tine socotelile cuiva, contabil; supraveghetor peste porcari - cf.
Gh.Bulgar, Gh.Constantinescu Dobridor - "Dicfionar de arhaisme si regionalisme "]
Portretul fizic al personajului este detaliat, Lica era "un om de 36 de ani, inalt, uscativ si
supt la fata, cu mustata Iunga, cu ochii mici si verzi si cu sprancenele dese si impreunate la
mijloc".

Desi tot porcar, Samadaul purta "camasa subtire si alba".


De la prima aparitie, Lica se comporta ca un stapan absolut peste oameni si
locuri, autoritar, apoi se prezinta cu cinism si brutalitate: "Eu sunt Lica Samadaul, multe se
zic despre mine si multe vor fi adevarate si multe scornite [...] de la mine nimeni nu cuteaza
sa fure, ba sa-l fereasca Dumnezeu pe acela care as crede sa-l pot banui. Eu voiesc sa stiu
totdeauna cine umbla pe drum, cine trece pe-aici, cine ce zice si cine ce face si voiesc ca
nimeni afara de mine sa nu stie. Cred ca ne-am inteles!". Construit ca simbol al
degradarii morale, insusirile personajului se desprind in mod indirect din atitudinile si
faptele acestuia. Lica se conduce dupa legi proprii, altele decat cele ale statului
si profita cu inteligenta de protectia oferita de stapanii turmelor de porci, care intervin in
favoarea lui, chiar daca este suspectat de jaf si crima: "Daca Lica e vinovat ori nu, de asta nu
prea era vorba: la urma urmelor, parca toti ucigasii se pedepsesc!? Mai ales cand oameni
prea cumsecade au trebuinta de dansii". Bun cunoscator de oameni, Lica mizeaza pe patima
lui Ghita pentru bani, exercita asupra celorlalti si mai ales asupra Anei o fascinatic diabolica,
desi aceasta il caracterizeaza in mod direct"om rau si primejdios", avertizandu-si sotul ca
este periculos, insusire desprinsa indirect din ceea ce "se vede din ochii lui, din ranjetul lui si
mai ales din cautatura ce are, cand isi roade mustata cu dintii."
Crima, inselaciunea, furtul sunt cateva dintre faptele savarsite de Lica si au efecte
devastatoare asupra celorlalte personaje, pe care le domina cu cinism si satanism. El ii
dezvaluie lui Ghita cum a ucis primul om, apoi pe al doilea, dupa care acum simte chiar
"placerea de a lovi pe omul care te supara, de al lovi tare ca sa-l sfarami cand te-a atins cu o
vorba ori cu o privire, de a raspiati insutit si inmiit."
Dupa uciderea lui Ghita, Lica porunceste sa dea foc hanului Moara cu noroc si,
ascunzandu-se de jandarmul Pintea, alearga cu disperare prin padurea din apropierea
carciumii, priveste "imprejurul sau, isi tinti ochii la un stejar uscat ce stetea la departare de
vreo 50 de pasi, scrasni din dinti, apoi isi incorda toate puterile si se repezi inainte. Pintea il
gasi cu capul sfaramat la tulpina stejarului." Sinuciderea lui Lica este semnificativa pentru
forta lui interioara si nemasuratul lui orgoliu, care-i dau taria extraordinara de a-si zdrobi
capul de tulpina stejarului, preferand acest sfarsit violent decat sa cada viu in mainile lui
Pintea. El moare la fel cum a trait, dovedind aceeasi cruzime extraordinara si aceeasi
hotarare de neclintit.
Bun cunoscator al psihologiei umane, al randuielilor rurale, al datinilor, obiceiurilor si
superstitiilor, Ioan Slavici este neindurator cu cei care se abat de la principiile fundamentale
ale moralei si-si pedepseste personajele proportional cu greselile savarsite de acestea. Focul
din finalul nuvelei este sugestiv pentru nevoia de a fi purificat locul acela de toate relele ce
se infaptuisera la carciuma Moara cu noroc.
Limbajul artistic al nuvelei se caracterizeaza prin apropierea de graiul vorbit, prin
sobrietatea stilului si prin concizia clasica a exprimarii. Regionalismele prezente in textul
operei si in replicile personajelor dau autenticitate faptelor si accentueaza specificul
romanesc al operei. Sadismul lui Lica este realizat magistral prin procedeele artistice ale
introspectiei psihologice, prin comentariile pe care le face naratorul, prin interventiile sale in
desfasurarea actiunii, Slavici construind unul dintre primele personaje realiste puternic
individualizate din literatura romana, prin cruzime si satanism.
Scriitor moralizator, Ioan Slavici se distinge prin sanctionarea drastica a protagonistilor,
care este "pe masura faptelor savarsite, lor lipsindu-le stapanirea de sine, simtul masurii si
cumpatul" (Pompiliu Marcea).