Sunteți pe pagina 1din 3

Infinitivul-Scurtă prezentare

Formele verbale nepersonale (nepredicative) au ca trăsătură intrinsecă lipsa unui subiect


personal mai mult sau mai puţin real, pierd flexiunea de număr şi de presoană (uneori şi pe cea
temporală), îndepărtându-se astfel de calitatea „predicativă” şi de caracterul spaţio-temporal al
verbelor. Aceste forme verbale nepersonale cer prezenţa unui suport verbal întrucât nu au
autonomie verbală.

Una dintre formele verbale nepersonale este infinitivul. Ca mod nepersonal, infinitivul se
îndepărtează de calitatea verbală, pierzându-şi „ancorarea spaţio-temporală” şi apropiindu-se
astfel de statutul substantivului, însă fără a dobândi calitatea substantivelor postverbale, adică
denumirea acţiunii, a evenimentului sau a stării.

Infinitivul cunoaşte două realizări: infinitivul nontemporal care este acomodabil la valoarea
temporală a regentului verbal personal sau la valoarea lexicală a construcţiilor precedente şi
infinitivul perfect care are valoarea de trecut de anterioritate în raport cu un punct de reper.

Infinitivul face parte dintre formele verbale cu trăsături duble, de tip verbal şi de tip
nominal.1

Cea care se găseşte preponderent este natura verbală. Infinitivul îşi păstrează capacitatea
combinatorie cu cliticele pronominale2 şi poate să-şi selecteze un subiect propriu 3. Totodată
infinitivul poate avea complement direct, inclusiv cu posibilitatea de a-l dubla4.

Infinitivul participă la opoziţiile de diateză având forme distincte şi poate realiza o distincţie
temporal-aspectuală cu toate că unul din termeni este atemporal, chiar dacă ne raportăm la
capacitatea de adaptare la valoarea temporală a verbelor predicative sau la valoarea temporală
generică. Spre exemplu în propoziţia „Va reuşi fără a munci.”, infinitivul se acomodează la
viitor pe când în „Este imposibil a reuşi în viaţă.”, infinitivul are o valoare temporală generică.

În raport cu verbele prototipice, infinitivul prezintă anumite „neajunsuri” ale formei sale
verbale. Infinitivul îşi pierde autonomia morfologică şi implicit predicativitatea prin faptul că-şi
pierde disponibilitatea de avea mărci flexionare deictice. Îşi pierde valorile de timp şi de mod şi
totodată autonomia enunţiativă.

În ceea ce priveşte natura nominală, infinitivul se poziţionează în ipostazele de subiect sau


complement specifice substantivului, făcând parte din categoria echivalenţilor sintactici ai
substantivului.

1A. Bidu-Vrănceanu, C. Călăraşu, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Nemira, 2001, p. 25;
2 Se face a o căuta de ou;
3 Dorinţa de a se alege Iohannis preşedinte;
4 Dorinţa de a-l vedea pe Mihai diseară;
Se leagă de centrul de grup întotdeauna printr-o prepoziţie sau mai multe. Există situaţii în
care legarea prin „a” este suficientă. În caz contrar apar poziţii în care este obligatorie legarea
prin „de a”5. Există şi situaţii în care prepoziţiile „a” şi „de a” apar în variaţie liberă (capabil a
renunţa/ capabil de a renunţa). Totodată sunt situaţii în care regentul poate impune şi o altă
prepoziţie decât „a” sau „de a”6.

Cu excepţia infinitivului prefect, infinitivul îşi pierde valoarea temporală. Infinitivul


neutralizează opoziţia temporal-aspectuală atunci cînd se afşează lângă o prepoziţie sau un
adverb temporal.

În privinţa sinonimiei , infinitivul a fost înlocuit de cele mai multe ori de conjunctiv 7 ceea ce a
dus la o îndepărtare faţă de tipul structural romanic în care infinitivul era folosit masiv. În raport
cu supinul, infinitivul poate fi coocurent8. Totodată infinitivul poate apărea în contexte specifice
indicativului, de regulă în construcţii livreşti de tipul: „pretinde a şti”.

Analiză
Textul 1:

„Atunci a mai sărit câteva rânduri pentru a o lua înaintea prezicerilor şi pentru a afla data şi
împrejurările morţii sale. Însă chiar înainte de a ajunge la ultimul vers înţelesese că n-avea să
mai iasă în veci din camera aceea, fiindcă era scris că oraşul oglinzilor (sau al mirajelor) avea să
fie pustiit de vânt şi surghiunit din memoria oamenilor [...].”

pentru a o lua=infinitiv prezent, funcţie sintactică de complement circumstanţial de scop.


Aici se observă natura nominală a infinitivului întrucât este obligatorie prezenţa unei prepoziţii
pentru ca infinitivul să se lege de centrul grupului. Aici prepoziţia „pentru a” este purtătoare a
sensului circumstanţial. Totodată se remarcă natura verbală a infinitivului deoarece este prezent
un context diagnostic specific naturii verbale a acestuia, şi anume forma pronominală clitică de
feminin singular „o”.

pentru a afla=infinitiv prezent, funcţie sintactică de complement circumstanţial de scop. La


fel ca în exemplul anterior, infinitivul are valoare nominală pentru că este necesară prezenţa unei
prepoziţii pentru ca infinitivul să se ataşeze centrului de grup.

înainte de a ajunge=infinitiv prezent, complement circumstanţial de timp. În cazul de faţă se


remarcă natura nominală a infinitivului întrucât infinitivul neutralizează singura opoziţie
temporal-aspectuală pe care o mai poate exprima, fiind precedat de prepoziţia temporală „înainte
de”.

5 Înainte de a se însera;
6 Alege între a pleca şi a nu pleca/ Se gândeşte la a merge;
7 Apucă a pleca/să plece;
8 Termină a lucra/de lucrat.
Textul 2:

„Prin 1893-1894, Bolintineanu are surprinderea dureroasă de a-l vedea la Varna, în


uniformă turcească.”

surprinderea de a-l vedea=infinitiv prezent, funcţie sintctică de complement prepoziţional.


Se remarcă valoarea verbală a infinitivului întrucât acesta apare într-un context diagnostic
specific naturii verbale a infinitivului. Infinitivul are calitatea de complement direct exprimat
prin pronumele clitic „l”.

Textul 3:

„Dumnezeu nu-i încearcă lui Einstein doar incontestabilele virtuţi ştiinţifice, ci şi capacitatea
de a ieşi–pentru o clipă–din determinismul exact al matematicii şi de a privi lumea nuanţat,
adică estetic.”.

de a ieşi=infinitiv prezent, funcţie sintactică de modificator în GN. În cazul de faţă infinitivul


are natură nominală.

de a privi=infinitiv prezent, funcţie sintactică de modificator în GN. Se remarcă natura


nominală a infinitivului, acesta fiind un constituent–ca şi infinitivul din exemplul de mai sus–al
GN.

Bibliografie:

1. A. Bidu-Vrănceanu, C. Călăraşu, L. Ionescu-Ruxăndoiu, G. Pană Dindelegan, Dicţionar


de ştiinţte ale limbii, Bucureşti, Editura Nemira, 2001.
2. Codrin Liviu CUŢITARU, „Prezentul discontinuu-Arta şi Ştiinţa”, în: Dilema veche, 16-
22 august 2018, p. 4.
3. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, GALR, I-II, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 2008.
4. G. García Márquez, Un veac de singurătate, Traducere de Tudora Şandru Mehedinţi,
Bucureşti, Editura RAO, 2014, p. 477.
5. Ş. Cioculescu, V. Streinu, T. Vianu, Istoria literaturii române moderne, Bucureşti, Editura
didactică şi pedagogică, 1971, p. 27.