CÂRJAN SILVIA-VASILICA

ANUL II, SERIA I

GRUPA II

Iubirea courtois în Istoriia lui Erotocrit cu Aretusa

Texte precum Pierre de Provence et la belle Maguelonne, Paris et Vienne au avut un răsunet
aşa de puternic în literatura greacă a secolului al XIII-lea încât au rezistat veacuri de-a rândul şi
au devenit populare. Concomitent cu cruciadele secolului al XIII-lea, în sudul Franţei ia naştere
poezia trubadurilor. Cu mai puţină opresivitate din partea bisericii, poezia trubadurilor cultivă un
ideal de iubire contrar moralei bisericeşti.

„Arta trubadurilor apare ca o primăvară timpurie a Occidentului modern”1, primăvară care

contaminează Franţa şi se îndreaptă cu paşi repezi înspre Orient, unde se află Bizanţul proaspăt
cucerit şi aflat sub stăpânire turcă. Multe dintre temele poeziilor trubadureşti şi ale romanelor
medievale franceze sunt prelucrate şi traduse în greacă.

Mireasma trubadurescă pătrunde şi în ţările române care se aflau în acel moment sub stăpânire
otomană. Religia nepermiţându-le să ştie alte limbi în afară de cea maternă, turcii îi foloseau pe
cei din cartierul Fanar drept dragomani; cunoaşterea mai multor limbi permiţându-le fanarioţilor
accesul la conducerea ţărilor române.

Venirea fanarioţilor la conducerea ţărilor române a reprezentat un pas important în

dezvoltarea culturii şi literaturii române vechi. Odată cu domniile fanariote au pătruns în ţările
române o multitudine de traduceri din limba greacă, franceză şi italiană.

Majoritatea romanelor greceşti traduse în limba română, au intrat pe filon francez. În secolul
al XVIII-lea în literatura română veche se face tranziţia de la bisericesc şi eroic, înspre laic şi
erotic. Dacă până acum aveam romane populare precum „Alexăndria”, „Varlaam şi Ioasaf”, în
substratul literaturii noastre pătrund traduceri precum „Viaţa lui Esop”, „Imberie şi
Margarona”, „Erotocrit” etc. O mare parte din literatura noastră populară din scrisă perioada
secolului al XVIII-lea, ia naştere pe baza acestor traduceri.

1
Henri-Irénée Marrou, Trubadurii, traducere de Sorina Bercescu, Bucureşti, Univers, 1983, p. 13.
 „Este o literatură bogată, care a adus în cultura strămoşilor noştri […] romanele «courtois»
ale Evului Mediu occidental, cu luptele de «tournois» şi cu concepţia cavalerească a dragostei
ideale altoită pe cultulul onoarei şi al bravurii”.2.

Mă voi opri asupra unei scurte analize a „Istoriiei lui Erotocrit cu Aretusa”, roman popular
de o recurenţă şi importanţă deosebită în rândul romanelor populare.

Capodoperă literară a Renaşterii cretane, Erotocritul a fost scrisă sub forma unei poeme
medievale, de Vicenzo Cornaro, în jurul anului 1600. Publicat un secol mai târziu de Antonio
Bortoli, la Veneţia în 1713, Erotocritul lui Cornaro împrumută intriga dintr-o traducere italiană a
unui roman medieval francez „Histoire du chevalier Paris es de la belle Vienne”. Poem scris în
dialog cretan, Erotocritul a avut pentru mult timp însemnătate naţională în perioada „Turco-
Creţiei”.

În literatura populară românească, Erotocritul a fost tradus pentru prima dată în proză între
1770-1780 de către Hristodor Ioan Trapezuntul3, iar cea mai veche copie datează din 1775. Din
traducerea lui Hristodor Ioan nu s-au păstrat prea multe traduceri, cele mai multe copii provenind
de la o traducere anonimă, atribuită ulterior lui Vasile Vîrnav din Botoşani. 4. Aceste traduceri
conţin multe prelucrări, sunt prescurtate multe pasaje şi eliminate totodată părţi din dialogurile
„plictisitoare”.

Pe lângă traducerile în proză, Anton Pann şi Tudorache Eliad realizează şi publică o nouă
traducere în versuri în 1837, la Sibiu, intitulată „Noul Erotocrit”. De astă dată traducerea este
realizată pe baza prelucrării greceşti a lui Dionisie Fotino.

Cea mai aproape de originalul lui Cornaro este traducerea logofătului Ioniţă din 1787.
Ilustrată de Petrache logofătul, „Istoriia lui Erotocrit cu Aretusa” redă povestea de dragoste
dintre Erotocrit şi Aretusa, care nu pot fi împreună din cauza diferenţei de statul social dintre cei

2
N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, vol. 2, Bucureşti, Ed. Enciclopedică Română, 1974, p. 3.
3
Poemul Erotocrit-Vincenzo Cornaro, Ediţie facsimilată după manuscrisul 3514 al Academiei Române, ilustrat de
Petrache logofătul, transcriere de Gabriel Strempel şi Gabriela Dumitrescu, Editura Excelenţă prin Cultură,
Bucureşti, 2016, p. 35.
4
Vasile Grecu, op.cit., p. 38.
doi. După multe încercări şi provocări la care sunt supuşi cei doi îndrăgostiţi, finalul este unul
fericit şi glorios, ilustrând căsătoria Aretusei cu Erotocrit.

Acţiunea romanului se învârte în jurul a două teme: iubirea şi războiul. Erotocritul[…]este o

lucrare profund înrădăcinată în tradiţiile autentice greceşti, care dezvăluie sentimente de iubire
pură, de dragoste pentru viaţă şi libertate.5

Conflictul se învârte în jurul celor doi îndrăgostiţi, Aretusa alegorie a virtuţii—areté— şi

Erotocrit alegorie a celui pus la încercare de dragoste, de eros. Întocmai ca în romanele
medievale franceze este prezent motivul clasic al confidenţilor, Frosina şi Polidor.

Acţiunea romanului se desfăşoară în Atena şi începe odată cu momentul în care Erotocritul se

îndrăgosteşte de Aretusa. Povestea de dragoste dintre cei doi este etapizată, prima etapă fiind
„atracţia fatală”.

În cazul Erotocritului factorul declanşator al îndrăgostirii este frumuseţea corpului, care

poate fi cunoscută cu ochii6. Germenul dragostei a fost sădit în sufletul Erotocritului încă de mic
copil, când petrecea mult timp cu Aretusa. Odată despărţit de aceasta şi nemaiavând acces la ea,
Erotocritul ajunge într-o instanţă de criză şi i se revelează dragostea pentru Aretusa, dragoste ce
s-a cristalizat pe parcurs. Ficino susţine că „ochiului şi spiritului le este necesară prezenţa
perpetuă a corpului exterior pantru ca prin strălucirea lui ele să fie neîncetat luminate, să
cunoască mereu o forţă nouă şi să cunaoscă de asemenea desfătarea.”7. De aceea dragostea este
prezentată ca un foc mistuitor care-l desfigurează pe Erotocrit, care „să topie în para dragostei,
a Aretusăi.”8. Îndrăgostitul mistuit de focul iubirii se izolează în mijlocul grădinii creîndu-şi un
fel de Insulă a lui Euthanasius, artificială, unde îşi exprimă iubirea prin artă, aşternând pe foi
cuvinte de dragoste pentru Aretusa.

Întocmai ca trubadurii, Erotocrit împreună cu Polidor îşi cântă stihurile dragostei idealizate, la
fin’amors, la fereastra Aretusei. Iraclie, tatăl Aretusei, pune străjeri să-l înfrunte pe trubadurul

5
Gabriel Strempel şi Gabriela dumitrescu, op. cit., p. 9-10.
6
Marsilio Ficino, Asupra iubirii sau „Banchetul” lui Platon, traducere de Cezar Papacostea şi Nina Facon,
Timişoara, Editura de Vest, 1992, p. 101.
7
Idem, p. 186.
8
Istoriia lui Erotocrit cu Aretusa în vol. Cărţile populare în literatura românească, vol. II, ed. de I.C. Chiţimia şi
Dan Simionescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1963, p. 34.
misterios care-i tulbură liniştea nopţii. Erotocrit se luptă cu aceştia şi iese învingător. Erotocrit
hotărăşte să se auto-exileze la sfatul lui Polidor, poate şi-ar potoli focul ce arde în inimă.

În anumite împrejurări Aretusa ajunge să pătrundă în chiuşchiul lui Erotocrit unde află
stihurile făcute pentru ea, alături de portretul acesteia. În cazul Aretusei dragostea este declanşată
de virtuţile spiritual-artistice ale Erotocritului; „îndată s-au aprins în inema ei ca un foc iute
arzând, ca o dragoste pentru Erotocrit.”9. Aretusa este exemplul fidel al acelora care „nu iubesc
altceva decât iubirea, însuşi actul de a iubi.”10. În această secvenţă este conturată dimensiunea
renascentistă a Erotocritului care este un reprezentant al spadei şi condeiului. Erotocritul
compune versuri cu stihuri de aur, şi deşi nu a studiat tainele artei, zugrăveşte un portret aidoma
Aretusei, totodată înfruntând şi nimicind străjerii scoţând sabia din teacă.

Întocmai ca la trubaduri sunt prezente obstacole care însă nu împiedică împlinirea iubirii, ci o
potenţează. Erotocritul este supus la mai multe probe pentru a merita dragostea Aretusei.
Crezând că Aretusa este indignată de dragostea lui, Erotocrit se îmbolnăveşte. La scurt timp este
supus altei probe: trunirul. Ca în romanele cavalereşti de tipul Sir Gawain and The Green
Knight, Erotocritul trebuie să-şi etaleze puterea brută, vitejia. Figura lui Erotocrit este
asemănătoare cu cea a eroului tuturor romanelor cavalereşti, Sir Lancelot, care apare în poemul
The Lady of Shalott11 ca fiind o extensie a soarelui. Erotocrit apare împreună cu tată-său cu
îmbrăcăminte albă şi călare pre armăsari negru, care armăsari ave un picior albu, iar el
străluce intri ciilanţi voinici ca un luceafăr dinspre zioă, foarte luminos, ce-l privăscu oamenii
cu mare dulceaţă[…], iar zugrăveli ci ave în cap acestu voinic frumos era: în foc arzând, şi în
mijlocul focului arde un sufleţăl.12. Întocmai cum chipul domniţei—idealul cavaleresc—
străluceşte pe armura tânărului Lancelot, pe armura artistului renascentist Erotocrit se aştern
slove poleite cu aur: „Am văzut para focului şi am poftit ca să o văzi, şi apropiindu-mă m-am
arsu, şi acum nu poci ca să fug de dânsa.”. Apariţia strălucitoare a Erotocritului ilustrează

9
I.C. Chiţimia şi Dan Simionescu , op. cit., p. 37.
10
Denis de Rougemont, Iubirea şi Occidentul, traducere de Ioana Feodorov, Bucureşti, Univers, 2000, p. 36.
11
Din Alfred Tennyson, The lady of Shalott, traducere de Crina Miron: Aproape de a ei odaie/ Prin unduiri de orz
călare/ Străluce soarele prin frunze/ Aprinde-armura ce scânteie/ A mâdrului Sir Lancelot./ Un cavaler al crucii care/
Îngenunchiat pe veci domniţei/ Al cărei chip sclipeşte aievea pe scutul său,/ În lanul auriu aproape de Shalott./
Fruntea măreaţă strălucea în soare,/ Potcoave de argint armăsarul său are,/ De sub coifu-i curg vale/ Bucle negre de-
abanos./ În drumul său spre Camelot/ De pe mal şi de pe râu/ În oglinda de cristal se ivi/ „Tirra lirra” pe lângă mal;/
Cînta Sir Lancelot/
12
I.C. Chiţimia şi Dan Simionescu , op. cit., p. 40.
identificarea acestuia cu dragostea pe care i-o poartă Aretusei; iubirea îl mistifică, îl devorează şi
îi preia identitatea, Erotocritul fiind întruparea dragostei pentru Aretusa.

Aretusa, „în negura minîii şi întunericul gândului şi în arsura poftii ei, nu căuta altă faţă, ci
numai căuta la dînsul ca la un luceafăr luminos, la frumusăţile lui Erotocrit, şi nici s-au întorsu
să-şi arunce măcar ochii la altul”. Aşa cum Aretusa caută sa vadă numai chipul Erotocritului,
ea „se străduieşte să zboare în acelaşi corp prin care s-a aprins; şi în acest avânt el răpeşte cu
sine în zborul său şi dorinţa şi pe cel care doreşte.”13.

Apare ca în basmul popular, principiul triplicării, Erotocritul fiind nevoit să-i înfrângă pe
Filaret, Eraclie şi Dracocordos—ceea ce şi face. Episodul turnirului face referire directă la
cavalerii din vremea regelui Arthur, toţi tinerii cavaleri fiind asemănaţi cu lei.Erotocrit îl
înfrânge şi pe viteazul Chipridim, iar focul dragostei se înteţeşte şi mai tare.

O a doua etapă este mărturisirea dragostei unul celuilalt. Cadrul descris este unul romantic
care potenţează iubirea celor doi. În obscuritatea nopţii, la patru ceasuri di noapte, la fereastră,
focul iubirii arde şi mai tare. Cei doi îndrăgostiţi sunt despărţiţi printr-o fereastră, ceea ce
reprezintă diferenţa de nivel social—obstacol recurent în muzica trubadurescă. Este înfăţişat un
joc al pudoariei Aretusei, care să ruşina şi nu ştie cum să înceapă a vorbi şi care era cu mare
smerenie. Alegorie a virtuţii, Aretusa refuză să-i fie atinsă mâna de către Erotocrit. În dragostea
curtenească, castitatea şi fidelitatea au o importanţă semnificativă. În timp ce Erotocritul, cel
mânat de eros îi cere să-i atigă mâna căci mai întreit era focul lui decât a prefrumoasăi
Aritusăi14, Aretusa refuză căci ea este întruparea virtuţii şi a castităţii, iar iubirea trebuie să fie
pură şi nu condusă de pofta carnală.

În vederea legitimării iubirii dintre cei doi, Aretusa propune ca Erotocrit să-l îndemne pe
Pizostrat—tatăl acestuia—să-i ceară mâna Aretusei, de la Eraclie. Tatăl Aretusei refuză
căsătoria celor doi, îi interzice lui Pizostrat să se mai arate la curtea regală, iar Erotocrit este
exilat. În Evul Mediu „consimţământul tatălui şi al mamei reprezintă un element fundamental al
sistemului matrimonial[…] taţii fiind cei care hotărăsc căsătoriile”15. Cum căsătoriile erau de
cele mai multe ori aranjate în interesul ambelor familii, de regulă tinerii având acelaşi statut

13
Marsilio Ficino, op. cit., p. 197.
14
I.C. Chiţimia şi Dan Simionescu, op. cit., p. 58.
15
Jean Verdon, Dragostea în Evul Mediu, Bucureşti, Meridiane, 1990, p. 65-73.
social, Aretusa şi Erotocrit nu se pot căsători, întrucât pe de o parte ea este fiică de rege şi el fiul
unui sfetnic,iar pe de altă parte Eraclie vrea să o căsătorească cu fiul împăratului Vizantie.

În acest roman sunt secvenţe în care dragostea este văzută ca o boală. În studiul său Asupra
iubirii, Marsilio Ficino face distincţia între spiritul omenesc—pneuma— şi sufletul omenesc—
psyche. El susţine că în spirit îşi are lăcaşul phantasia, prin care spiritul interpretează mesajele
primite de la simţuri pentru a comunica sufletului ce simte trupul. Această phantasia poate fi
transmisă prin intermediul ochilor, care transmit focul dragostei celuilalt spirit, care odată ajuns
la suflet poate perturba liniştea acestuia şi provoacă apariţia bolii din dragoste, sau chiar moartea.
Ficino descrie acest proces al îmbolnăvirii: „voinţa celui care iubeşte se îndreaptă toată în
gândul constant al persoanei iubite, şi întreaga forţă şi întregul organism al corpului sînt
întoarse spre acesta; de aceea hrana nu se formează bine în stomac.[..], toate părţile corpului
slăbesc şi devin palide, deoarece hrana este puţină şi nepreparată[..], iar sufletul celui care
iubeşte este răpit spre imaginea celui iubit pe care o poartă zugrăvită în închipuirea lui; şi astfel
este răpit spre cel pe care-l iubeşte.16. În Istoriia lui Erotocrit cu Aretusa, boala din iubire este
asemenea unu foc care-l mistuie pe cel îndrăgostit până la desfigurare. Pentru că Aretusa vrea
„să o arză focul dragostii lui Erotocrit[…]toate gândurile i se schimbă”, iar iubirea o
desfigurează; spune Aretusa: „încă şi eu cu totul m-am schimbat.”17. Cel îndrăgostit se
transformă şi nu se mai recunoaşte pe sine.

Înainte ca Erotocrit să plece într-un exil necesar—pentru ca romanul să fie fidel celui
courtois—,Aretusa îi oferă un inel iubitului său, ca însemn al căsătoriei lor şi ca dovadă a iubirii
ce i-o poartă. Acest gest este unul similar cu cel pe care îl făceau domniţele atunci când cavalerii
lor plecau în turniruri: domniţa adulată îi oferea admiratorului o şuviţă din părul ei pentru ca
dragostea să reziste în ciuda separării spaţio-temporale. Una dintre conotaţiile trubadureşti
recurente din romanul popular, este aceea că iubirea se poate împlini şi dincolo de moarte: „păn
la moarte să ne aşteptăm cu curată ficiorie[…]şi dacă nu ne vom împreuna în viiaţa aceasta, ne
vom împreuna în viiaţa raiului18.

16
Marsilio Ficino, op. cit., p. 193-194.
17
I.C. Chiţimia şi Dan Simionescu, op. cit., p. 53.
18
Idem, op. cit., p. 71.
 Trubadurii care exploatează iubirea curtenească în poeziile lor, creează un cult al femeii mai
mult sau mai puţin cvasireligios, femeie pe care o idolatrizează. Această exaltare a fiinţei iubite
capătă o componentă de spiritualitate, de religiozitate, dragostea devenind o sursă a progresului
moral interior. La trubaduri dimensiunea religioasă a femeii venerate apare din analogia făcută
cu Maria, Maica Domnului, analogie care apare şi în romanul Erotocrit: „eu ca să ceiu de la tine
mîna ceea ce au deşchis raiul şi me-au dăruit mie raiul, o, preiubită, de trii ori fericită şi
luminată mîna ta şi preslăvită!”19.

Erotocrit părăseşte Atena şi întocmai cum Yvain, Cavalerul cu leul trece prin portalul magic al
pădurii—element recurent în romanele courtois—, Erotocrit „au întrat în nişte pustietăţi mari şi
în nişte codri necălcaţi de picioare de om.”20 şi ajunge pe o insulă unde şi rămâne. În Atena,
Aretusa refuză căsătoria cu fiul de împărat ales de tatăl ei şi este închisă. Temă a poeziei
trubadureşti, introdusă şi cultivată în special de Jaufre Rudel, „dragostea din depărtare” îi apropie
mai mult pe Erotocrit şi Aretusa, „iubirea celor doi continuând să fie înflăcărată şi când erau
exilaţi şi îndepărtaţi unul de altul.”21.

Huizinga afirmă: „cavalerul şi iubita, eroul din dragoste, iată motivul romantic, invariabil,
cel primar, care apare şi va apărea preetutindeni şi mereu. Este transformarea nemijlocită a
poftei senzuale într-o abnegaţie etică sau cvasietică. Ea provine direct din nevoia bărbatului de
a-i arăta femeii iubite curajul, de a trece printr-o primejdie, de a suferi şi de a sîngera.”22. Din
acest motiv Erotocritul îşi arată vitejia şi virtutea sa de luptător legendar, şi salvează Atena din
ghearele ungurilor, fiind preschimbat în arap cu ajutorul unei poţiuni magice.

Necunoscându-i identitatea, regele Atenei îi oferă coroana, însă Erotocrit cere mâna fiicei
sale, care refuză fiind îndrăgostită de acesta. Având poţiunea magică, Erotocrit îi testează
fidelitatea şi devotamentul Aretusei, înfăţişându-i-se sub chipul arapului. Convins de sinceritatea
Aretusei, eroul îşi dezvăluie identitatea. După ce cei doi hotărăsc să se căsătorească, Erotocritul
ia din nou chipul arapului. Odată căsătoriţi, Erotocritul poate săşi dezvăluie chipul în faţa regelui,
şi petrec în veselie şi bucurie 40 de zile.

19
Idem, p. 72.
20
Idem, p. 76.
21
Idem, p. 77.
22
Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu. Studiu despre formele de viaţă şi de gândire din secolele al XIV-lea şi al
XV-lea în Franţa şi în Ţările de Jos, traducere de H. R. Radian, Bucureşti, Humanitas, 2002, p. 106.
 Pe tot parcursul romanului de tip courtois este vădit ilustrată „timiditatea unei iubiri din
adolescenţă, acea iubire castă încă şi deja atît de înfocată.”23. De la primle manifestări ale
iubirii lor, Aretusa şi Erotocritul sunt protagoniştii unui roman care este încărcat de elemente
medievale trubadureşti şi cavalereşti care alcătuiesc imaginea dragostei curteneşti. „Dragostea
din depărtare” trubadurescă care intensifică focul iubirii celor doi, turnirul cavaleresc şi războiul
din final prin care Erotocrit îşi câştigă dreptul de a fi soţul Aretusei, toată această cântare a
dragostei, sunt elemente profund medievale şi totodată expresii ale iubirii pure şi adevărate.

În esenţă, Istoriia lui Erotocrit cu Aretusa, uneşte magia mitului cu o înţelegere profundă a
iubirii de tip courtois şi în acelaşi timp exprimă triplul ideal medieval al curajului, frumuseţii şi
înţelepciunii.

23
Henri-Irénée Marrou, op. cit., p. 131.
 Bibliografie:

Denis de Rougemont, Iubirea şi Occidentul, traducere de Ioana Feodorov, Bucureşti, Univers,

2000

Eugenia Dima, Poemul Erotocrit al lui Vicenzo Cornaro în cultura română, Iaşi, Ed.
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2014

Henri-Irénée Marrou, Trubadurii, traducere de Sorina Bercescu, Bucureşti, Univers, 1983

Istoriia lui Erotocrit cu Aretusa în vol. Cărţile populare în literatura românească, vol. II, ed.
de I.C. Chiţimia şi Dan Simionescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1963

Jean Verdon, Dragostea în Evul Mediu, Bucureşti, Meridiane, 1990

Johan Huizinga, Amurgul Evului Mediu. Studiu despre formele de viaţă şi de gândire din
secolele al XIV-lea şi al XV-lea în Franţa şi în Ţările de Jos, traducere de H. R. Radian,
Bucureşti, Humanitas, 2002

José Ortega y Gasset, Studii despre iubire, traducere de Sorin Mărculescu, Bucureşti,
Humanitas, 1995

Marsilio Ficino, Asupra iubirii sau „Banchetul” lui Platon, traducere de Cezar Papacostea şi
Nina Facon, Timişoara, Editura de Vest, 1992

N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, vol. 2, Bucureşti, Ed. Enciclopedică

Română, 1974

Poemul Erotocrit-Vincenzo Cornaro, Ediţie facsimilată după manuscrisul 3514 al Academiei

Române, ilustrat de Petrache logofătul, transcriere de Gabriel Strempel şi Gabriela Dumitrescu,
Editura Excelenţă prin Cultură, Bucureşti, 2016

Poezia trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor şi minnesangerilor, ed.

bilingvă, traducere de Teodor Bocşa, Cluj Napoca, Dacia, 1980

Vasile Grecu, Erotocritul lui Cornaro în literatura românească, extras din Dacoromania,
Cluj-Napoca, Editura Institutului de Arte Grafice „Ardealul”, Anul I (1920-1921).