Jocurile cu mingea au apărut din cele mai vechi timpuri.

Există dovezi care

atestă folosirea sferei ca accesoriu al exerciţiilor fizice la multe dintre popoarele
primitive. În această perioadă jocurile cu mingea aveau un caracter magic, religios,
ca un corolar al activităţii spirituale a populaţiilor respective.
La popoarele antice jocurile cu mingea devin mai numeroase şi mai variate.
Ele îşi pierd din caracterul religios dar îl menţin pe cel utilitar apropiindu-se chiar
de caracterul sportiv, de întrecere.
În Egipt mingile întrebuinţate aveau un diametru de 10 cm, confecţionate din
piele sau din pânză subţire (C. Manuşaride, C. Ghemigean, 1986).
În China este atestată practicarea jocului cu mingea de inscripţii datate 3400
î. Ch. Documente din anul 2500 î. Ch. atribuie împăratului Huangdi inventarea
unui joc cu mingea, parte componentă a antrenamentului războinicilor.
Despre japonezi se afirmă că sunt creatorii celei mai armonioase forme de
joc cu mingea a antichităţii. În jurul secolului al V-lea ei practicau un joc cunoscut
sub numele de “Kemari” care era de fapt un ritual cu semnificaţii religioase,
avându-şi obârşia în jocul practicat de chinezi (C. Manuşaride, C. Ghemigean,
1986).
Dintre toate jocurile cu mingea practicate de popoarele antice, la greci şi la
romani întâlnim jocuri care se apropie din multe puncte de vedere de jocul de
fotbal aşa cum este cunoscut el astăzi. La greci în cetatea Atenei se practica cu
pasiune “spheromachia” sau partida cu mingea. În palestră, loc rezervat pentru
exerciţiile corporale, o sală închisă (Sferisterion) era destinată pentru diferite jocuri
cu mingea. Cel mai cunoscut purta numele de “sferarpaston” şi folosea o minge de
mărimea celei obişnuite în fotbalul de azi (C. Teaşcă, 1967).
Jocul roman “harpastum” oferă imaginea cea mai apropiată de jocul modern.
Jocul se disputa între 2 echipe formate din numeroşi jucători care se străduiau să
intre în posesia mingii şi să o conducă dincolo de o linie trasată în partea de teren
care aparţinea adversarului (C. Manuşaride, C. Ghemigean, 1986).
Acest joc s-a practicat şi în Evul Mediu, în Italia, sub denumirea de „gioco
del Calcio”, iar în Franţa – sub numele de „la soule”.
În Italia, încă în jurul anului 1300 este răspândit “giuoco del calcio” – a juca
mingea cu piciorul – denumire ce a rezistat până în zilele noastre. El este citat în
numeroase documente ale vremii, ajungând la apogeu în perioada Renaşterii (sec.
XIV – XVI), cel mai reprezentativ joc fiind cel practicat la Florenţa. O descriere a
jocului apare în lucrarea “Discorsa sopra il giuoco del calcio florentino” publicată
la Florenţa în 1580 de Giovanni de Bardi, conte de Verrino şi academician de
Florenţa. Terenul de joc avea 100 x 30m, era presărat cu nisip, iar jucătorii erau
împărţiţi în două echipa a câte 27 de echipieri (C. Manuşaride, C. Ghemigean,
1986).
În Franţa jocul cu mingea era şi el foarte popular. În funcţie de provincie
denumirile diferă: “soule” sau “mollat” în Bretonia, “belle”,”etoffe” sau “boise” în
Normandia, “barette” în Turingia. Mingile folosite purtau denumiri diferite:
“paume”, “balle”, “pelote”, “boule” (C. Manuşaride, C. Ghemigean, 1986).
În Anglia, cronicarii moderni ai jocului susţin că atunci când romanii au
ocupat Britania ei au adus, încurajat şi stimulat dezvoltarea “harpastumului” ca
formă complementară de pregătire pentru ducerea războiului. Cronicile scriitorului
galez Nennius (sec.al IX-lea) sau legendele irlandeze transcrise în sec. al XII-lea
conţin ştiri convingătoare care atestă că popoarele celte erau pasionate şi dovedeau
aptitudini pentru practicarea jocurilor cu mingea. “Strămoşul” englez al fotbalului
era însă brutal. Înverşunarea cu care se disputau partidele punea în pericol nu
numai integritatea fizică a participanţilor, dar şi a spectatorilor, mulţi dintre ei
paşnici şi involuntari.
Acesta explică şi “persecuţiile” la care a fost supus jocul şi practicanţii săi o
bună bucată de timp. Astfel Eduard al II-lea a dat dispoziţie primarului Londrei la
13 aprilie 1314 să interzică fotbalul nu numai pe străzi ci şi pe terenuri. Nu a fost
singurul; astfel de interdicţii au fost reînnoite şi în timpul lui Richard al II-lea,
Henric al IV-lea, Henric al VI-lea. În ciuda acestor interdicţii jocul de fotbal şi-a
menţinut popularitatea reuşind să străbată cu temeritate istoria (M. Ionescu, 1988).
Fotbalul începe să fie practicat în cercuri tot mai largi ale tineretului britanic,
înrădăcinându-se puternic în şcoli, colegii şi universităţi. Organizarea suferă, este
confuză, căci nu există nici o regulă scrisă.
În prima jumătate al sec. al XIX-lea încep să apară bazele celor două jocuri
de mai târziu – fotbalul şi rugby-ul.
Primele încercări organizatorice cu conţinut pedagogic le întâlnim în anul
1857 când Thomas Hughes (judecător de curte) absolvent al şcolilor din Rugby şi
Oxford, publică o carte din care rezulta o noutate în practicarea jocului de fotbal
rugby. Porţile au o nouă formă (asemănătoare celor de azi de la rugby), mingea
poate fi manevrată cu mâna şi cu piciorul (C. Manuşaride, C. Ghemigean, 1986).
În anul 1863, pe 26 octombrie, se înfiinţează Football Association (F.A.)
care adoptă aşa numitele “reguli de la Cambridge”. Cele două forme de joc cu
mingea se despart definitiv, sub denumirea de fotbal-asociaţie şi fotbal-rugby.
Ambele jocuri vor evolua rapid, cuprinzând tot mai mulţi adepţi, formându-şi
reguli specifice şi clare.
 În 1866 s-a organizat prima cupă de fotbal denumită “Challenge” între
oraşele englezeşti.
În 1871, la 20 iulie, se desfăşoară prima Cupă a Angliei şi de atunci orice
club din ţară poate lua parte la competiţie.
În privinţa regulamentului s-au stabilit câteva aspecte:
- echipele compuse din 11 jucători;
- terenul – dimensiuni 120 x 80 yarzi;
- durata jocului 90 minute;
- echipele cu echipament de culoare diferită.
În 1881 se introduce în regulament prevederea că jocul poate fi condus de un
arbitru. În 1885 se legiferează profesionismul în fotbal şi se creează prima divizie
engleză, Football League. Răspândirea fotbalului se va face cu repeziciune (C.
Manuşaride, C. Ghemigean, 1986).
În 6 decembrie 1882 a luat fiinţă International Football Association Board (I.
B.), singurul organ abilitat să modifice regulile jocului. El cuprindea federaţiile de
fotbal ale Angliei, Scoţiei, Irlandei de Nord şi Ţării Galilor. Ulterior a fost cooptată
şi FIFA (1913). Primul memorandum privind interpretarea şi aplicarea regulilor de
joc a fost elaborat de I.B. la 2 iunie 1886.
În 21 mai 1904 la Paris se crează F.I.F.A. – Federaţia Internaţională de
Fotbal Asociaţie - al cărui preşedinte este francezul Robert Guérin. Actul de
lansare pe plan mondial al acestei organizaţii a fost semnat de reprezentanţii a
şapte ţări: Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Olanda, Spania şi Suedia. Crearea
F.I.F.A. a avut două obiective esenţiale: unificarea regulilor jocului şi organizarea
unei competiţii mondiale pentru echipele naţionale. În anul 2011 (mai) erau afiliate
208 federaţii naţionale.
La nivel continental, ca organe de conducere, fiinţează confederaţiile
continentale:
- Confederaţia Sud-americană de fotbal (CONMEBOL), fondată la 9 iulie
1916 la Buenos Aires (Argentina).
- Confederaţia Asiatică de fotbal (AFC), fondată la 8 mai 1954.
- Confederaţia Africană de fotbal (CAF), fondată în 1956.
- Confederaţia de fotbal a Americii de Nord, Centrale şi a Caraibelor
(CONCACAF) fondată în 1961.
- Confederaţia de fotbal a Oceaniei (OFC) fondată în 1968.
 - Confederaţia continentală a Europei, Uniunea Europeană de Fotbal
Asociaţie (UEFA), fondată în 1954.
Unul din documentele referitoare la jocul de fotbal în România este
manuscrisul cu nr. 4853 intitulat “Avram Iancu” a avocatului Rubin Patiţia din
Câmpeni ce se află la muzeul “Unirii” din Alba Iulia. La 1848-1849 în
Transilvania, la Câmpeni, tinerii tribuni ai unirii naţionale avându-l în mijlocul lor
pe Avram Iancu, în timpul liber băteau lopta-pila (minge-balon).
În 1884 este menţionat primul teren de fotbal la Arad. Virgil Economu în
lucrarea sa “Football” (publicată în 1935) spune că prima minge de fotbal a adus-o
în ţară Mario Gebauer pe la 1889. După alte surse medicul stomatolog Iuliu
Weiner din Arad este cel care a adus de la Londra, unde-şi făcuse studiile, prima
minge de fotbal din ţara noastră şi odată cu ea şi regulamentul jocului.
Iosif Dudaş “biograful “ fotbalului timişorean atestă că la Timişoara între
anii 1899-1902 s-a organizat primul club de fotbal, terenul pe care se disputau
jocurile fiind “Câmpul Târgului” de pe Calea Aradului. La începutul secolului
nostru apar echipele organizate. Primul joc disputat pe un teren regulamentar, cu
arbitri şi public, cu durata de 2 reprize a 45 de minute a avut loc la Arad la 15
august 1899, pe terenul de lângă Uzina de Vagoane; la 2 noiembrie 1899 are loc
primul meci internaţional intercluburi Clubul Atletic Arad – Politehnica
Budapesta.
În 1901 la “Oradea Cercul de gimnastică Oradea”(CGO), înfiinţat în 1880
introduce, pe lângă gimnastică şi atletism, şi fotbalul în activitatea sa. În 1905 în
Oradea evoluează echipe din Austro-Ungaria şi Regatul Marii Britanii, primul
meci internaţional disputându-se între o selecţionată a oraşului şi echipa engleză
Bishop Auckland.
Anul 1909 marchează prima formă de organizare fotbalistică de la noi din
ţară prin înfiinţarea “Asociaţiunii Societăţilor Atletice din România”. Ulterior prin
apariţia, în 1912, a Uniunii Federaţiilor Sportive din România (UFSR), activitatea
fotbalistică va fi condusă de Comisiunea de FootballAsociaţie din cadrul UFSR.
În 1910 se pun bazele Clubului Atletic Oradea (CAO), care va deveni
celebru în lumea fotbalului românesc.
Pe la 1920 se reuşeşte elaborarea şi difuzarea în traducere oficială a
Regulamentului jocului de fotbal.
Din anul 1925 există un Regulament al “Asociaţiunii Arbitrilor de Fotbal–
Asociaţie din România”.
 La 16 februarie 1930 se constituie “Federaţia Română de Fotbal– Asociaţie”
(FRFA), avându-l ca preşedinte pe Aurel Leucuţia şi care din 1931 este afiliată la
FIFA.
În 1930 România participă la primul Campionat Mondial din istoria
fotbalului internaţional – Uruguay.
Anul 1932 marchează trecerea la sistemul divizionar şi se dispută prima
ediţie a diviziei “A”. Are loc debutul unei noi competiţii “Cupa României”.
După primul război mondial, câteva echipe s-au remarcat – Venus Bucureşti,
Chinezul Timişoara, Ripensia Timişoara, Juventus – pentru ca după cel de-al
doilea război mondial să apară U.T.A. Arad, Carmen şi Ciocanul Bucureşti, C.C.A.
şi Dinamo Bucureşti, Rapid Bucureşti, etc.
În anul 1934, se constituie o serie cu 12 echipe. În anii 1937-1938, se
organizează două serii a câte 10 echipe.
Din anii 1946-1947, se admit 14 echipe în campionat, fapt care a dăinuit
până în anul 1968, când s-au acceptat 16 echipe – număr la care s-a revenit în
ediţia 2000/2001, după un şir de ediţii cu 18 competitoare în prima divizie.
Cupa României s-a desfăşurat începând din anul 1933, prima câştigătoare
fiind Ripensia Timişoara.
La Campionatul Mondial am avut prima participare în 1930 în Uruguay.
Următoarele participări ale reprezentativei naţionale au fost în: Mexic – 1970,
Italia – 1990, S.U.A. – 1994 şi Franţa – 1998.
Bibliografie
Gheorghe Dumitrescu, Suport de curs: Fotbal, Oradea, 2011
Aurelian Drăgan, Bazele Teoretico-Metodice ale Fotbalului, Galați, 2012