Sunteți pe pagina 1din 3

Originea şi evoluţia limbii latine

Limba latină este limba vorbită de o populaţie indo-europeană sosită în nordul Peninsulei Italice în jurul
anului 1000 a. Chr. şi stabilită, în sec. al VIII-lea a. Chr., în Latium - regiune din centrul şi vestul
peninsulei. Aici, latinii au întemeiat cetăţi (oraşe-stat), printre care Roma, pe malurile Tibrului, aproape de
vărsarea în Marea Tireniană.

Popoare şi limbi indo-europene vechi

Cu circa 4000 de ani a.Chr., în partea de N-E a Mării Negre a existat o populaţie care a migrat, în valuri
succesive, spre Asia şi spre Europa. Limba comună străveche (proto-indo-europeana) a fost purtată de
migratori şi s-a transformat în timp, datorită condiţiilor social-istorice diferite şi contactului cu alte
populaţii.
Astfel au luat naştere popoarele şi limbile indo-europene vechi, printre care: armeana, iraniana veche,
sanscrita, greaca veche, slava, traco-daca, latina, dialectele celtice, baltice şi germanice.

Unele limbi indo-europene vechi au dispărut, altele au evoluat.

Observaţie

Proto-indo-europeana nu a lăsat texte scrise, dar existenţa ei a fost dedusă prin compararea limbilor
evoluate din ea.
În opinia altor cercetători, originea limbilor indo-europene s-ar fi aflat în Anatolia, pe teritoriul actual al
Turciei.

Latinii şi evoluţia limbii latine

În Italia au pătruns două valuri de populaţii indo-europene: unul cu circa 2000 de ani a. Chr., al doilea, din care
fac parte şi latinii, la începutul mileniului I a. Chr.
La început, limba latină a fost vorbită de latinii stabiliţi în Latium. Pe măsură ce Roma a purtat războaie
pentru supravieţuire şi apoi pentru supunerea celorlalte popoare din Peninsulă, limba latină a fost însuşită de
populaţiile italice cucerite. Mai târziu, Roma a supus popoare din afara Peninsulei, formând Imperiul Roman,
având ca limbă oficială latina.

Cucerire, colonizare, romanizare

Noile teritorii cucerite sunt transformate în provincii romane şi aici se stabilesc zeci, sute de mii de colonişti
vorbitori de latină: soldaţi lăsaţi la vatră, negustori, meşteşugari, aventurieri. Prezenţa acestora, alături de
stufoasa administraţie romană, face ca limba latină să fie însuşită de populaţia locală, într-o mai mare sau mai
mică măsură. Limba latină nu s-a putut impune în tertoriile cu o istorie veche şi cu o cultură superioară
celei romane (Egipt, Grecia), şi nici în teritoriile unde stăpânirea romană a durat puţin (Britania,
Germania). În schimb popoarele mai puţin dezvoltate, precum dacii care nu aveau o scriere, au acceptat
limba latină cu toate avantajele pe care aceasta le oferea, inclusiv accesul la cultura romanilor. Odată cu
limba, aceste popoare au deprins obiceiurile şi modul de viaţă roman. Astfel are loc procesul de romanizare,
care urmează cuceririi şi colonizării.

Deci romanizarea este procesul de adoptare a limbii latine, a culturii şi a stilului de viaţă roman de către
populaţiile unor provincii ale Imperiului Roman.

Ca şi limba română de azi, limba latină are două variante:


- latina literară, învăţată în şcoală, care respectă toate normele, utilizată în literatură şi cultură;
- latina populară, vulgară (de la vulgus - mulţime, norod), vorbită de oamenii simpli, fără carte, prezentând
numeroase abateri de la norme. 1
Limbile romanice (neolatine)

Întrucât majoritatea coloniştilor erau oameni simpli, populaţiile cucerite (şi ele majoritar formate din păstori,
agricultori, meşteşugari) au învăţat de la aceştia limba latină populară. Rostirea cuvintelor latineşti a fost
înfluenţată de modul de a pronunţa al băştinaşilor. Aceasta, ca şi lipsa cunoştinţelor de gramatică şi contactele cu
alte populaţii, a făcut ca limba latină vorbită de popoarele romanizate să evolueze diferit, devenind în timp
limbi distincte, numite romanice sau neolatine. Printre acestea sunt: italiana, româna, franceza, portugheza,
spaniola, catalana, provensala, sarda. Acestea sunt limbi indo-europene noi (ca şi alte limbi contemporane,
de ex. germana, engleza, sau cele evoluate din slava veche: rusa, ucraineana, ceha, slovaca, poloneza,
bulgara, sărba, croata).

Definiţia limbii române

Deci limba română (dacoromâna) este limba latină populară, vorbită neîntrerupt, până astăzi, în spaţiul
capato-danubiano-pontic (în N. Dunării). Transformarea limbii latine într-o altă limbă, cu trăsături
distincte, a fost un fenomen de durată. Un rol important l-au avut retragerea administraţiei romane din
Dacia (iniţiată de împăratul Aurelian, în 271 p. Chr.)şi divizarea Imperiului Roman, începută în anul 285 p.
Chr., urmată de căderea Imperiului Roman de Apus, în 476. În aceste condiţii latina dunăreană pierde
contactul cu latina apuseană şi începe să evolueze diferit. Astfel, între secolele V şi VIII p. Chr., în nordul
Dunării se naşte limba română, care continuă sub forme noi limba latină.

Observaţie

La sud de Dunăre, în Moesia, existau populaţii din neamul tracilor, asemenea dacilor. Acestea au fost romanizate
şi aici se vorbea aceeaşi latină populară. În secolele V-VII p. Chr., slavii (ramura de sud) s-au stabilit în Balcani şi
au slavizat populaţia din sudul Dunării. Au rămas însă până astăzi mici comunităţi izolate de vorbitori ai
limbii latine. Aceasta n-a avut însă condiţii propice de dezvoltare şi a rămas într-un stadiu arhaic. Este vorba de
comunităţile de aromâni, meglenoromâni şi istroromâni, limbile lor fiind dialecte sud-dunărene ale limbii
române. Cei mai numeroşi sunt aromânii (macedoromânii, machedonii) - circa 200 000, care pot fi întâlniţi în
Bulgaria, Serbia, Macedonia, Albania şi Grecia.

Caracterul latin al limbii române

Originea latină a limbii române este dovedită de trei elemente:


a) sistemul fonetic; b) vocabularul fundamental; c) gramatica.

a) Sunetele limbii române sunt cele ale limbii latine sau provin din acestea.
De ex., vocalele ă şi î nu existau în latină. În timp însă, a neaccentuat din cuvintele latineşti, rostit "cu jumătate de
gură", s-a închis, devenind ă (casa > casă; mamma > mamă). De asemenea, în prezenţa consoanelor nazale m şi
n, unele vocale s-au închis, transformându-se în î (canem > câne; panem > pâne; campus > câmp; ventus > vânt;
incipere > începere).

b) Circa două treimi din cuvintele vocabularului fundamental (care conţine aproximativ 1500 de cuvinte,
cele mai importante, cunoscute şi folosite de toţi vorbitorii, vechi, stabile şi productive) provin din limba
latină.

Observaţie

Din limba latină avem nu doar cuvinte moştenite (care au suferit transformări fonetice specifice), ci şi
derivate neologice în care recunoaştem tema cuvântului latinesc: solem > soare, solar; pectus > piept şi
pectoral; canem > câne > câine şi canin. Uneori acelaşi cuvânt există în limba română atât în varianta
moştenită cât şi în cea neologică: directus > drept şi direct; fructus > frupt (de unde a se înfrupta) şi fruct
(dublet etimologic). 2
c) Gramatica limbii române provine din gramatica limbii latine. Am moştenit părţile de vorbire, cu
excepţia articolului care nu exista în latină (apare mai târziu, în limbile romanice, din alte părţi de vorbire)
şi categorii gramaticale precum genul, numărul şi cazul (cu desinenţe specifice), conjugările, moduri,
timpuri, număr şi persoană.

Ce înseamnă"roman"

Adjectivul Romanus (forma de masc.) înseamnă din Roma, care aparţine Romei. Ca substantiv, Romanus îl
desemna iniţial pe locuitorul Romei. Pe măsură ce statul roman se extinde, romani se vor numi doar
cetăţenii liberi ai acestuia, cu un statut politic și juridic privilegiat în ceea ce privește legile, proprietatea și
guvernarea. În anul 212 p. Chr., împăratul Caracalla (Marcus Aurelius Severus Antoninus Augustus), prin
edictul cunoscut sub denumirea Constitutio Antoniniana, a acordat cetăţenia romană tuturor oamenilor
liberi din Imperiul Roman. Astfel locuitorii Daciei s-au putut numi romani şi au păstrat acest nume,
Romanus devenind român.

Limba latină - o limbă moartă?

Limba latină trăieşte astăzi prin limbile romanice care au continuat-o. În forma ei clasică, literară, latina
nu mai constituie în zilele noastre un mijloc real şi eficient de comunicare între oameni, dar continuă să fie
limba oficială a Sfântului Scaun din Cetatea Vaticanului, "guvernul" central al Bisericii Catolice.

Latina medievală

După căderea Imperiului Roman de Apus şi extinderea influenţei limbii greceşti în Imperiul Roman de
Răsărit (Bizantin), limba latină a continuat să fie folosită în centrul şi vestul Europei, între secolele V şi
XIV, atât ca limbă a slujbelor Bisericii Catolice, cât şi ca limbă oficială în administraţie, în drept, în ştiinţă
şi cultură. Era limba de studiu în universităţi şi limba în care numeroşi autori şi-au scris operele. A
continuat să fie folosită în epoca Renaşterii, rămânând limbajul ştiinţei şi al documentelor oficiale până la
sfârşitul secolului al XVII-lea.

Latina medievală şi cea savantă respectă în mare parte normele clasice, dar aduce şi modificări, inclusiv
îmbogăţirea vocabularului pentru adaptarea la noile realităţi. Scrierea cu majuscule şi minuscule, spaţiul
între cuvinte se reglementează şi se generalizează începînd cu sec. IX. Folosirea literelor U şi J este mai
târzie (sec. XIV-XV). Începând cu secolul al XV-lea apar şi semnele de punctuaţie.

Termeni şi expresii latineşti sunt folosiţi în zilele noastre în ştiinţă (mai ales în biologie, medicină şi
farmacie), în drept (deoarece dreptul roman stă la baza dreptului european modern), iar limba latină
continuă să fie sursa a numeroase neologisme din limbile contemporane.

S-ar putea să vă placă și