Confidențialitatea în practica medicală

Un prim pas în procesul de vindecare

îl reprezintă relația personal medical-pacient. Această
relație este întreținută de o serie de factori precum:

 Pacientul trebuie să cunoască care sunt

informațiile pe care personalul medical le deține
în ceea ce îi privește;
 Pacientul trebuie să cunoască cu exactitate
datele privind diagnosticul, procedura de
tratament, medicamentele recomandate, riscuri,
beneficii etc, având dreptul de a refuza să
comunice acestea altor persoane;
 Personalul medical are obligația de a păstra
confidențialitatea datelor primite de la pacient și
a celor obținute în urma actului medical, vis-a-
vis de persoanele neautorizate.
Toți acești factori sunt legați
de noțiunea de consimțământ informat.
Consimțământul informat este
un concept cu valoare juridică (care reprezintă
manifestarea hotărârii de a încheia un act civil
pentru a atinge un scop) și etică (care
desemnează dreptul la autonomie, având la bază
principiul libertății de alegere), care stă la baza
actului medical.
Adesea, consimțământul este
legat de voință (care din punct de vedere juridic
reprezintă un ansamblu de priorități și interese
legitime); aceasta fiind și o condiție care va
genera acordul între părți. Voința trebuie sa
provină de la o persoană cu discernământ,
informată asupra drepturilor și obligațiilor, ce
survin în urma actului medical.
Există și situații în care acest
consimțământ suferă reglementări speciale, care
cuprind o serie de prevederi legale, cu scopul de
a proteja persoanele ce nu au capacitatea de a
consimți.
Dacă actul medical este urgent
și spre beneficiul direct al pacientului care nu
are capacitatea de a consimți,atunci acesta se
obține de la conducerea unității sau de la familie
(aparținători legali).
Concluzionând,
consimțământul este o necesitate conform Legii
96/2006 (Reforma în domeniul sănătății), acesta
fiind liber și neviciat, trebuind a fi obținut
anterior desfășurării actului medical de la
pacient sau aparținători legali în condiții
speciale, fiind considerat o formă de exprimare;
dar care deși foarte important în desfășurarea în
bune condiții a actului medical, uneori, în
condiții abslut excepționale, poate lipsi de la
pacient dar obținut de la conducerea instituției.

O dată stabilite acestea, se

trece la următorul factor al actlui medical,
anume confidențialitatea în practica medicală.
Confidențialitatea este o
obligativitate a personalului medical, din punct
de vedere etic (coduri de etică profesionale) și
juridic (secretul profesional) și are ca scop
creșterea încrederii pacientului în personalul
medical și în sistemul de sănătate, consolidând
astfel procesul de vindecare.

Exemplu de caz:
Caz nr 1:
Pacientă de sex feminin,
încadrată în categoria a doua de vârstă, din
mediu rural, fără discernământ, membră a unui
cult religios ce o constrânge din punct de vedere
al desfășurării actului medical, ajunge în
unitatea de primiri urgențe a unui spital de stat
în urma unei sincope domeniul public, însoțită
de 2 aparținători legali membri ai aceluiasi cult.
Ajunsă la spital, se constată că aceste episoade
sunt frecvente, cerându-se un CT. La primirea
rezultatelor, se constată prezența unei formațiuni
maligne la nivel cerebral, necesitând extirpare
urgentă, existănd risc mare de deces dacă nu se
intervine.
Pacienta are nu discernământ
și aparținătorilor li se aduc la cunoștință cele
menționate, ei refuzînd categoric intervenția.
Totuși, aleg să mai rămănă în
spital până a doua zi, timp în care pacienta intră
în comă de gradul 4, aparținătorii plecănd pur și
simplu din spital, fară sa mai vină după aflarea
diagnosticului.
În lipsa aparținătorilor,medicii
trebuie să se întrunească și să decidă cum vor
gestiona situația.
Cum ar trebui să procedeze
medicii în această situație?
Din punct de vedere legal,
fiind vorba de o persoană majoră, fară
aparținători, medicii trebuie să se întrunească și
să decidă în scopul beneficiului major al
pacientei. Astfel, se impune intervenția
chirurgicală în regim de urgență.
Caz nr.2
Un bărbat în vârstă de 72 de ani,
de profesie agricultor, cu demență paroxistică, tată a
doi baieți, suferea de cancer de colon. El descria
boala ca o „crescătură în mațe”, dar nu cunoştea ce
tip de modalitate terapeutică urma să fie folosită. În
ziua de după intervenţia chirurgicală, chirurgul aflat
de gardă, a vizitat pacientul pentru inspecţia de
rutină şi tratarea inciziei chirurgicale. Pacientul,
aşteptându-se să vadă o rană închisă, s-a speriat când
a văzut orificiul de colostomie. A întrebat chirurgul
despre „gaura din abdomenul său”. Chirurgul, într-o
manieră foarte serioasă, i-a răspuns: „Capătul
intestinului operat a fost suturat la abdomen. De
acum vei defeca prin această gaură în punga pe care
o voi plasa la capătul intestinului.” Surprins şi furios
de răspuns, pacientul a întrebat: „Pe cine aţi întrebat
înainte de a deschide gaura aceasta?”. Chirurgul a
spus pacientului că i-au informat fiul cel mare despre
procedură. Pacientul a strigat furios: „Cine urma să
fie operat şi să aibă o gaură în abdomen? Eu sau fiul
meu? Cum aţi îndrăznit să faceţi asta fără să mă
întrebaţi? Vă voi da în judecată pe toţi!” Chirurgul,
nepregătit pentru o astfel de reacţie, a început să
explice pe îndelete raţiunea pentru care a fost
efectuată colostomia şi a calificat boala pacientului
ca fiind una „rea”. După explicaţie, pacientul a spus:
„Dacă mi-aţi fi spus asta mai devreme, nu aş fi
strigat la dumneavoastră. Nu sunt atât de ignorant, să
ştiţi! Aş fi înţeles.