Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Comentariu Iona
Comentariu Iona
(1968)
de Marin Sorescu
TEATRUL MODERN
IONA
Iona (1968) este piesa de debut în dramaturgie al autorului, care va deveni ulterior
prima parte a trilogiei „Setea muntelui de sare”, fiind urmată de „Paracliserul” (1971) şi
„Matca” (1969-1973). Teatrul de avangardă pe care îl reprezintă Marin Sorescu prin
expresionismul pieselor sale şi prin elementele de teatru absurd sincronizează dramaturgia
românească celei europene. Piesa Iona se remarcă prin mai multe elemente de originalitate,
unii critici considerând chiar că nu aparţine de genul dramatic ci de cel liric. Se regăsesc în
această piesă mai multe trăsături ale expresionismului: centrarea pe problema eului, eroul
care caută să evadeze dintr-un mediu ostil, care se caută pe sine deşi este plin de contradicţii
şi care doreşte să instaureze un sistem propriu de valori. De asemenea, se remarcă prezenţa
ironiei, a grotescului şi a tragicului.
Piesa lui Marin Sorescu are la origine, aşa cum se observă şi din titlu, mitul biblic
despre profetul Iona care este însărcinat să propovăduiască cuvântul Domnului în cetatea
Ninive, căci fărădelegile oamenilor ajunseseră până la cer. Vrea însă să se ascundă şi, cu
ajutorul unei corăbii fuge, dar este pedepsit pentru neascultare. Dumnezeu trimite un vânt
ceresc care răscoleşte marea, şi pescarii, pentru a potoli urgia, îl aruncă pe Iona în valuri.
Un monstru marin îl înghite, din poruncă divină. Rugăciunea îl salvează şi Dumnezeu îi
oferă a doua şansă de a-şi îndeplini rolul de profet. Iona se revoltă împotriva lui Dumnezeu,
dar nu poate ieşi din voinţa acestuia. Piesa lui Marin Sorescu reinterpretează mitul, îl goleşte
de conţinutul religios: spre deosebire de personajul biblic, pescarul din piesă se află de la
început în gura peştelui, fără posibilitatea eliberării şi fără a fi săvârşit vreaun păcat.
Singurul lucru pe care îl au în comun cele două personaje este imposibilitatea acestora de a
se împotrivi destinului.
Tema piesei este singurătatea, stare în care omul încearcă să se regăsească pe sine,
deşi nu ştie care este drumul spre această cunoaştere. Alături de această temă, se adaugă
problema omului care se revoltă în faţa destinului, care suferă din cauza lipsei de libertate
şi de comunicare.
Din punctul de vedere al compoziţiei, piesa este alcătuită din patru tablouri. Cele
patru tablouri sunt în relaţie de simetrie, în primul şi în ultimul tablou Iona este afară, în al
doilea şi al treilea se află înăuntru. Fiecare dintre acestea prezintă un alt context în care se
află personajul. Rolul didascaliilor (al indicaţiilor scenice) este de a ajuta la clarificarea
semnificaţiilor simbolice şi de a oferi cititorului posibilitatea de a înţelege textul. Fiind o
piesă a teatrului modern, se renunţă la regulile clasice, chiar şi la folosirea dialogului. Iona
are în centru un singur personaj, folosindu-se astfel monologul. Deşi aparent pare un dialog
între două persoane, în realitate Iona se dedublează, vorbeşte cu sine ca şi cum în piesă ar fi
vorba despre două persoane: „Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi,
îşi pune întrebări şi îşi răspunde, se comportă tot timpul, ca şi când în scenă ar fi două
personaje. Se dedublează şi se «strânge» după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele
scenice”. Acest fapt are drept consecinţă anularea conflictului, a intrigii şi plasarea acţiunii
în planul parabolei. Prin urmare, tot ce se întâmplă în piesă trebuie interpretat în plan
simbolic, nu real.
În tabloul al II-lea, odată ajuns în burta peştelui, Iona nu realizează situaţia în care
se află şi încearcă să se adapteze noului mediu, la fel ca şi peştii din acvariu. Timpul şi
spaţiul nu mai au coordonate reale şi încep să-şi piardă din concreteţe, intervenind un timp
interior: „Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi în
salcâmul din faţa casei.” Prin întrebările existenţiale pe care Iona începe să şi le pună
anticipează sfârşitul piesei: „De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii?”. În
încercarea de a se adapta noului mediu, se convinge că este liber şi că face ceea ce doreşte,
fără să existe ceva / cineva care să-l oprească: „Pot să merg, uite, pot să merg încolo. (Merge
într-o direcţie, până se izbeşte de limită.) – (Întorcându-se, calm) Şi pot să merg şi încoace.
(Merge; acelaşi joc.) – Pot să merg unde vreau. – Fac ce vreau. Vorbesc. – Să vedem dacă
pot şi să tac. Să-mi ţin gura.”. Încearcă să-şi continue şi activitatea de pescar şi să prindă
peştii care se află în burta peştelui, dar îşi dă seama că deşi acesta este rostul unui pescar
„nu mă simt eu aşa de bine. – Să-l pot gusta după pofta inimii.”. Îşi propune să facă o
fereastră în burta peştelui, dar nu cu scopul de a evada ci pentru a lua aer. De asemenea, se
gândeşte că ar putea face un refugiu spiritual, o bancă de lemn în mijlocul mării, gest pentru
care să.l aprecieze şi să-l ţină minte întreaga omenire: „Dacă aş avea mijloace, n-aş face
nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar
geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot
împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie, vântul, el mai degrabă s-ar putea aşeza
acolo, din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: «N-a făcut nimic bun în viaţa
lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea». M-am gândit bine,
lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul
sufleteului.”
În tabloul al III-lea, „mica moară de vânt” aflată în burta celui de al doilea peşte şi
de care Iona se simte „atras ca de un vârtej”, constituie şi ea un avertisment simbolic. Eroul
„se va feri tot timpul să nu nimerească între dinţii ei de lemn”, dar nu se va gândi că singurul
gest normal în această situaţie ar fi să o înlăture din calea sa. Atitudinea lui este specifică
omului care refuză să îşi conştientizeze situaţia, încercând doar să se adapteze. Începe să-şi
pună întrebări legate de viaţă şi de moarte şi se gândeşte dacă nu cumva este mort şi trebuie
să se nască încă o dată: „Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. Cui nu i se întâmplă să nu poată
trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară...”. Apariţia celor doi pescari nu schimbă
starea de izolare şi solitudine în care se află personajul deoarece ei nu îi răspund la întrebări,
nu comunică. De asemenea, scrisoarea trimisă de Iona nu va ajunge la nimeni deoarece
singurătatea este totală: „Află de la mine: n-o să mişte nimeni nici măcar un deget. Nimeni
din sat. Nimeni de pe pământ. Nimeni din cer. [...] Pe omenire o doare-n fund de sorta
ta.”
Iona este un personaj-simbol care reprezintă omul prins fără voia sa într-o capcană
din care încearcă să scape. Motivul central al pisei este labirintul care simbolizează drumul
cunoaşterii de sine. Iona intră în labirint accidental şi această intrarea echivalează cu
„spargerea ghinionului, forţarea norocului” (Iona sfidează norocul pescuind în acvariu),
dar şi cu instituirea unui ghinion permanent, consumat zilnic. Dar conştientizarea propriei
condiţii şi, drept urmare, gândul că trebuie să găsească o soluţie de salvare nu vin de la sine.
Iniţial, faptul că se află izolat nu îi stârneşte panică, întâmplarea fiind considerată firească,
urmată de o încercare de adaptare. Dar, treptat, Iona devine conştient de rostul său şi trece
de la starea de inconştienţă la un demers lucid: „Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături.
Tot felul de legături între idei, fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede şi noi
tot mai facem legături între subiect şi predicat.”
Iona vorbeşte cu sine, se strigă, se ipostaziază în Iona cel fără noroc la pescuit şi Iona
cu noroc la nori şi se întreabă: „Dacă sunt geamăn?”, „Sunt ochii mei aceia care mă
privesc?”. El îşi creează un „însoţitor” de drum pentru că, suferind de singurătate şi
încercând să o depăşească, trăieşte iluzia comunicării. Vorbeşte fără să i se răspundă cu cei
doi pescari, scrie o scrisoare pe care nu o citeşte nimeni. Aceasta este condiţia omului într-
o lume a muţeniei universale şi a surzeniei: „Pe omenire o doare-n fund de soarta ta.”Deşi
este singur, multe din gândurile lui se îndreaptă spre ceilalţi. Unul dintre visurile pescarului
Iona era să instaleze o scândură în mijlocul mării, simbol al statorniciei în jocul neobosit al
apelor, popas pe care să se odihnească pescăruşii sau vântul: „Dacă aş avea mijloace, n-aş
face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar
geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot
împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie, vântul, el mai degrabă s-ar putea aşeza
acolo, din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: «N-a făcut nimic bun în viaţa
lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur împrejur marea». M-am gândit bine,
lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul
sufleteului.”
Totuşi, ideea căutării unei soluţii se insinuează treptat în mintea lui. Primele sale
acţiuni sunt mai degrabă rodul unor impulsuri de moment decât nişte acte raţionale: prins în
capcană, el doar încearcă să scape. Iona spintecă burta peştelui care l-a înghiţit şi se trezeşte
în burta altuia, mai mare decât a primului. Burţile sunt o metaforă pentru limitele existenţei
umane: acţiunea de încercare de eliberare rămâne zadarnică pentru că ieşirea dintr-un peşte
înseamnă intrarea în alt peşte, eliberarea dintr-un cerc al existenţei este închiderea în altul,
într-o succesiune nesfârşită de pântece concentrice de peşti. Totdeauna, ieşirea din limite
vechi înseamnă intrarea în limite noi, după cum observă cu luciditate şi Iona: „Toate
lucrurile sunt peşti. Trăim şi noi cum putem înăuntru.” Va repeta gestul de mai multe ori,
dar de fiecare dată cu acelaşi rezultat, căci voinţa de a se salva nu este suficicientă:
„Doamne, câşi peşti unul într-altul! – Când au avut timp să se aşeze atâtea straturi?”