Sunteți pe pagina 1din 11

Germoplasma utilizată în ameliorarea plantelor

Germoplasma sau materialul iniţial în ameliorare reprezintă totalitatea formelor


biologice cultivate sau spontane care sunt utilizate în procesul de ameliorare
pentru crearea de soiuri sau hibrizi superiori celor deja existenţi sau pentru
îmbunătăţirea celor deja create.
În funcţie de originea variabilităţii germoplasma se clasifică în:
- germoplasmă de bază sau cu variabilitate măsurată
- germoplasmă nou creată sau cu variabilitate artificială
În funcţie de origine germoplasma se clasifica în:
- din flora spontană
- din forme cultivate
În cadrul germoplasmei de bază se întâlnesc 3 tipuri de germoplasmă:
- forme din flora spontană înrudite cu specia care se ameliorează
- soiuri şi populaţii locale
- soiuri ameliorate
Din cadrul germoplasmei nou create fac parte:
- populaţiile hibride în curs de segregare
- liniile cosangvinizate
- formele mutante
- formele poliploide
Prin exploatarea resurselor genetice existente s-a ajuns la epuizarea surselor de
gene pentru caractere şi însuşiri noi, astfel încât s-a impus găsirea de metode
pentru creşterea variabilităţii la plantele cultivate.
Formele din flora spontană sunt utilizate în ameliorare datorită unor însuşiri
precum plasticitatea ecologică ridicată şi rusticitatea. Direcţia lor de utilizare
constă îndeosebi în transferul acestor însuşiri către soiuri deja ameliorate
valoroase.
Soiurile şi populaţiile locale se remarcă prin însuşiri deosebite de rezistenţă la
factori climatici nefavorabili sau la unii agenţi fitopatogeni. Uneori prin lucrări
de selecţie artificială din aceste forme s-a putut ajunge la soiuri noi omologate
însă cel mai frecvent sunt utilizate ca şi prima categorie.
Soiurile ameliorate reprezintă cea mai valoroasă sursă de germoplasmă
deoarece au deja imprimate însuşiri superioare privind productivitatea, calitatea,
rezistenţa la boli şi dăunători, etc. Aceste soiuri pot fi doar îmbunătăţite prin
lucrări de selecţie iar pentru a se ajunge la crearea unui nou cultivar se impune şi
folosirea altor metode precum hibridarea, mutageneza, etc.
Populaţiile hibride în curs de segregare reprezintă cea mai valoroasă sursă de
material iniţial la speciile autogame. Pentru crearea de soiuri noi, interesează
plantele din generaţiile segregante F... 2Fn când pot fi identificate caractere şi
însuşiri noi diferite de ale părinţilor. Pot să apară forme transgresive - diferite de
formele parentale.
Liniile cosangvinizate - cea mai valoroasă sursă de germoplasmă la speciile
alogame (plante heterozigote) care prin autopolenizare forţată de-a lungul a mai
multor generaţii se poate ajunge la izolarea unor biotipuri homozigote. Prin
încrucişarea unor astfel de linii se pot obţine hibrizi de la care se exploatează în
practică efectul heterozis.
Formele mutante şi poliploide pot fi utilizate pentru crearea de soiuri noi dar
cel mai frecvent se folosesc pentru transferarea noului caracter la un soi deja
ameliorat. Colectarea formelor de material iniţial - cercetătorii care se ocupă
cu studiul germoplasmei de ameliorare, apreciază că în lumea vegetală există
între 300000 şi 500000 de specii din care circa 250000 au fost identificate şi
descrise, din acestea aproape 70000 de specii ar putea fi folosite de om în
diverse scopuri dar doar 7000 au fost colectate şi cultivate până în prezent.
În ceea ce priveşte hrana, 30 de culturi asigură necesarul pentru omenire şi care
reprezintă 95% din necesarul de hrană. Alte surse menţionează 150 de specii
folosite direct în alimentaţie, 12 specii asigură peste 70% din hrană iar 4 dintre
ele: orezul, grâul, porumbul, cartoful acoperă peste 50%.
În ceea ce priveşte raportul energetic, cele mai importante culturi rămân: orezul,
grâul, sfecla, trestia de zahăr, porumbul şi soia. Se acordă o importanţă deosebită
surselor de germoplasmă în vederea colectării şi studierii acestora, motiv pentru
care în majoritatea ţărilor din lume s-au creat instituţii speciale care să se ocupe
de o anumită categorie de germoplasmă. Aceste instituţii s-au înfiinţat în arealele
unde o anumită specie întâlneşte cele mai favorabile condiţii de cultură şi unde
există cea mai mare încărcătură de gene pentru specia respectivă.
Instituţiile sunt înfiinţate în centrele genice acolo unde există cea mai mare
diversitate de forme şi cea mai mare variabilitate genetică pentru o anumită
specie. În cadrul FAO s-a înfiinţat un organism special numit Comisia de
Resurse Genetice, organism interguvernamental cu rolul de a gestiona toate
activităţile legate de sursele de germoplasmă. În 2002 s-a semnat Tratatul
Internaţional privind resursele genetice, instrument care stabileşte termenii
utilizaţi internaţional, drepturile şi obligaţiile celor care lucrează cu sursele de
germoplasmă.
Toate aceste instrumente, instituţii, tratate s-au înfiinţat datorită faptului că fie
prin selecţie naturală fie prin activitatea oamenilor s-au constatat numeroase
pierderi ale unor forme de plante sau chiar specii întregi. Pentru colectarea
materialului iniţial S-au iniţiat expediţii ştiinţifice, s-au înfiinţat colecţii de
germoplasmă, parcuri ştiinţifice, rezervaţii naturale, bănci de gene. În prezent
există colecţii de plante care la cerere livrează material biologic pentru
ameliorarea speciilor respective, cele mai importante colecţii în momentul de
faţă fiind la Sankt Petersburg şi la Beltsville în
S.U.A. de asemenea colecţii cunoscute care cuprind portaltoi sau hibrizi pentru
viţa de vie, se întâlnesc numeroase colecţii în Italia, Franţa, Spania care de
asemenea colaborează cu amelioratorii pentru asigurarea materialului biologic.
Expediţiile ştiinţifice au început în secolul trecut, prima mare expediţie s-a
realizat în 1923-1933 de către Vavilov, cercetător rus care în aceşti 10 ani a
colectat peste 150000 de forme de plante, ulterior s-au organizat expediţii şi de
alţi cercetători: Hansen a făcut o expediţie în Rusia şi a colectat toate formele de
măr rezistente la temperaturi scăzute; Bukassov a făcut o expediţie în America
Centrală şi de Nord de unde a colectat toate formele de cartof. În fiecare ţară
unde există program de ameliorare, cercetătorii au încercat să colecteze toate
formele de germoplasmă din cultură sau din flora spontană pentru o specie pe
care urmau să o amelioreze.
În ceea ce priveşte colectarea germoplasmei există o regulă de bază indiferent de
provenienţa germoplasmei aceasta nu se introduce direct în câmpul experimental
în ideea prevenirii unor îmbolnăviri cu agenţi fitopatogeni necunoscuţi sau a
atacurilor unor insecte aduse odată cu materialul respectiv. Astfel fiecare formă
de germoplasmă trece mai întâi printr-un câmp de carantină (1-2 ani) şi dacă
starea fitosanitară a materialului este corespunzătoare atunci se introduce în
câmpul de colecţie. În caz contrar materialul este distrus pentru că bolile
respective ar putea să cuprindă şi alte culturi.
Organizarea germoplasmei - materialul iniţial colectat sau primit şi observat în
câmpurile de carantină va fi trecut în câmpul de colecţie în funcţie de anumite
criterii geografice, taxonomice sau ameliorative; de regulă se acceptă ultimul
criteriu în organizarea germoplasmei în câmpul de colecţie, astfel se face o
schiţă a câmpului de colecţie şi în funcţie de tipul de material avut la dispoziţie,
acest material se aşează în parcele de dimensiuni corespunzătoare pentru ca
materialul păstrat să poată fi suficient în începerea diferitelor procese de
ameliorare.
Pentru speciile anuale fiecare formă de germoplasmă trebuie să cuprindă o
suprafaţă de cel puţin 20 m2. Pentru viţa de vie fiecare formă de germoplasmă
trebuie să fie formată din cel puţin 10 butuci din care 5 pe rădăcini proprii şi 5
pe portaltoiul adaptat pentru zona respectivă. Speciile pomicole trebuie să fie
reprezentate în câmpul de colecţie de câte 3-5 pomi în funcţie de talia acestora
pentru fiecare formă de germoplasmă. Arbuştii sunt reprezentaţi de cel puţin 50
de tufe pentru fiecare formă de germoplasmă.
Pentru lucrările de ameliorare în viticultură, germoplasma este organizată în
plantaţiile ampelografice, cele mai importante astfel de plantaţii în România sunt
la: Valea Călugărească, Odobeşti, Drăgăşani, Miniş, Greaca, Iaşi, Dăbuleni.
Pentru ameliorarea în pomicultură materialul se păstrează în colecţii pomologice
iar colecţiile sunt amplasate astfel: Măr - Voineşti cu peste 850 de forme, Păr -
Cluj, Voineşti, Piteşti cu peste 650 de soiuri, Prun - Piteşti peste 700 de soiuri,
Cais - Greaca peste 650 de soiuri, Piersic - Murfatlar 850 de soiuri, Cireş şi
Vişin - Piteşti 525 de soiuri, Cireş 285 de soiuri, Vişin nuc la Geoagiu 74 de
soiuri, Gutui - Târgu Jiu 40 de soiuri, Căpşun, Coacăz, Afin, Mur, Zmeur - Cluj
cu 540 de soiuri din care 258 Căpşun.
Pentru legumicultură şi floricultură, germoplasma se organizează pe suprafeţe de
5 - 10 m2 dacă speciile sunt anuale iar la multianuale 20 - 50 de plante.
Studiul germoplasmei - înainte de a începe un proces de ameliorare este nevoie
să se cunoască valoarea ameliorativă a materialului avut la dispoziţie, motiv
pentru care se face un studiu de cel puţin 3 - 5 ani după intrarea pe rod la
speciile perene. Aceste studii au în vedere cunoaşterea perioadei de vegetaţie,
cunoaşterea diverselor fenofaze în corelaţie cu factorii climatici, cunoaşterea
elementelor de productivitate, cunoaşterea diferitelor însuşiri fiziologice privind
rezistenţa la factorii de mediu, rezistenţa la boli şi dăunători, cunoaşterea valorii
nutritive a produsului principal, a diferiţilor constituienţi şi din produsul
principal a naturii chimice a acestor constituienti, cunoaşterea pretabilităţii la
diverse tehnologii de fabricare, de prelucrare, de conservare, de depozitare, etc.
Cunoaşterea valorii genetice a materialului respectiv făcându-se studii
hibridologice, cosangvinizări şi autopolenizări pentru a vedea cum se transmit
ereditar diverse caractere. În urma acestor studii se face o inventariere a
proprietăţilor ameliorative pentru materialul din colecţie, pentru ca în orice
moment amelioratorul să ştie valoarea materialului pe care îl are la dispoziţie.
Păstrarea germoplasmei - toate sursele de germoplasmă existente pe glob
trebuie să facă parte dintr-un program de păstrare în ideea de a nu se pierde
unele gene valoroase, se apreciază că chiar şi o ameliorare pronunţată conduce
la pierderea unor gene care nu condiţionează obiectivele urmărite, din acest
motiv fiecare soi, chiar dacă este scos din producţie şi înlocuit, trebuie să fie
păstrat în vederea menţinerii acelor gene utile care pot servi pentru un alt proces
de ameliorare. Pe lângă colecţiile de germoplasmă înfiinţate în centrele genice,
există tendinţa de a se forma fonduri mondiale de germoplasmă, pe de o parte în
vederea conservării, iar pe de altă parte pentru ca specialiştii să poată să apeleze
pentru sursele respective.
Pentru a exista un limbaj comun privind sursele de germoplasmă, în Tratatul
Internaţional semnat în 2002 se definesc principalele noţiuni utilizate de
amelioratori în vederea păstrării germoplasmei, astfel conservarea în situ
înseamnă păstrarea germoplasmei în arealele geografice în care s-au format
aceste surse şi unde se găsesc cele mai bune condiţii de creştere şi dezvoltare
pentru speciile respective. Conservarea ex situ înseamnă păstrarea surselor de
germoplasmă în alt mediu decât cel în care s-a format.
Material genetic înseamnă orice categorie de material biologic care poate fi
înmulţit sexuat sau vegetativ şi care conţine unităţi funcţionale ale eredităţii.
Centrele de origine reprezintă arealele unde s-au format diferite specii.
Centrele genice (de diversitate) reprezintă arealele în care se găseşte cea mai
mare diversitate de forme.
În prezent există următoarele sisteme de păstrare a germoplasmei: parcuri şi
rezervaţii naturale, grădini botanice, bănci de gene, culturi de celule şi ţesuturi.
În parcurile naturale, în rezervaţiile naturale, sursele de germoplasmă se
păstrează în mediul natural. În toate ţările există preocuparea de înfiinţare a
acestor parcuri naturale cu caracter naţional: S.U.A. 34 de parcuri naţionale cu
peste 100000 de hectare, Canada 25 de parcuri naţionale, 51 parcuri provinciale
cu peste 200000 de hectare, Rusia 22 parcuri naţionale plus numeroase rezervaţii
naturale, în România 130 de rezervaţii naturale cu 80000 de hectare.
În grădinile botanice păstrarea se face “ex situ” unde formele de germoplasmă
caută un echilibru dinamic şi unde plantele sunt obligate să trăiască nu aşa cum
s-au format ci în spaţii izolate (unele) sau în anumite asociaţii pe care nu le
întâlnesc în locul de origine. Una din cele mai importante grădini botanice este
Grădina Botanică Regală din Anglia înfiinţată în 1759. În România cea mai
mare grădina botanică este cea din Iaşi cu circa 100 de hectare înfiinţată în 1856.
Cea mai sigură metodă de conservare în prezent este depozitarea în bănci de
gene unde dacă sunt asigurate condiţiile cele mai bune, păstrarea poate să
dureze peste 100 de ani. Băncile de gene sunt instituţii special înfiinţate care au
următoarele obiective: prospectarea şi colectarea germoplasmei, studiul privind
efectul depozitarii asupra proprietăţilor fizico chimice ale materialului,
conştientizarea cercetătorilor în ceea ce priveşte valoarea acestui material.
Condiţiile de păstrare diferă de la o bancă la alta însă se apreciază că cele mai
importante condiţii sunt: umiditatea relativă a aerului să nu depăşească 15%,
temperatura pentru diferite celule de păstrare să fie constantă pentru o păstrare
îndelungată - 200C, atmosfera cât mai săracă în O 2, cât mai bogată în CO2 şi
absenţa totală a luminii.
Eliminarea riscului de influenţare a seminţelor în cazul unor radiaţii ionizante,
umiditatea seminţelor să fie de circa 4 - 5%. În standardele FAO în colaborare cu
Institutul Internaţional pentru resurse genetice, condiţiile de păstrare se clasifică
în 3 categorii:
1. condiţii acceptabile
2. condiţii preferabile
3. condiţii ideale
Condiţiile acceptabile - conservarea sub 00C la un conţinut de umiditate a
seminţelor cuprins între 3 - 7%
Condiţiile preferabile - când se asigură - 200C la acelaşi procent de umiditate.
Condiţiile ideale - când se asigură - 200C, umiditatea seminţelor de 5%.
Condiţiile de păstrare în banca de la Fort Collins care poate depozita 180000 de
probe de câte 450 grame: probele păstrate în tăvi metalice, în încăperi de beton
armat cu grosime de 150 de cm cu 10 camere de păstrare din care în 3
temperatura se menţine la - 120C, în 7 camere temperatura de circa +4 0C şi
umiditatea relativă de 52%. Verificarea germinării seminţelor se face la fiecare 5
ani şi dacă aceasta a scăzut sub 50% se face o reînmulţire a seminţelor
înlocuindu-se probele. Banca de la Hirotsuga păstrează probe de către 120 cm3,
în cutii cositorite la temperatura de - 100C.
Banca de la Krasnadar păstrează 500000 de probe în încăperi cu climatizare
totală, în vase de sticlă aşezate pe stelaje metalice. Banca de la Suceava
păstrează circa 100000 de probe, clădirea are 8 încăperi pentru păstrare, 4 pentru
păstrare medie de 10 - 20 ani şi 4 pentru păstrare îndelungată, peste 100 de ani
cu temperatura de - 200C. Variabilitatea germoplasmei - acest termen se referă
la diferenţierile care se observă sau care pot fi identificate prin analize privind
caracterele şi însuşirile materialului iniţial.
Caracterele reprezintă totalitatea particularităţilor morfologice care diferenţiază
un individ de altul pe când însuşirile reprezintă proprietăţile fiziologice,
biochimice şi tehnologice ale germoplasmei.
Caracterele pot fi de 2 feluri: cantitative, care pot fi reprezentate numeric
(numărări, cântăriri) şi calitative unde este vorba de unele particularităţi ale
plantei care diferenţiază diverse forme de germoplasmă dar care nu se pot
exprima numeric. Totalitatea caracterelor şi însuşirilor unui individformează
fenotipul organului respectiv.
Fenotipul este determinat pe de o parte de zestrea ereditară, pe de altă parte de
interacţiunea între ereditate şi condiţiile de mediu.
Totalitatea caracteristicilor ereditare reprezintă genotipul unui material sau
genotipul reprezintă eventualele gene provenite ca urmare a mutaţiilor naturale.
Zestrea ereditară poate genera fenotipuri diferite în funcţie de condiţiile de
mediu în care s-a format organul respectiv astfel fenotipul poate fi considerat o
rezultantă a interacţiunii între zestrea ereditară şi condiţiile de mediu.
Diferenţierile care se observă în cadrul germoplasmei poartă numele de variaţii
iar fenomenul ca atare poartă numele de variabilitate.
Variabilitatea în cadrul germoplasmei în ameliorarea plantelor este
obligatoriu ca materialul iniţial să prezinte o variabilitate suficient de mare în
scopul identificării şi înmulţirii acelor organisme cu caractere ori însuşiri noi
care în final să poată permite în mod real obţinerea de soiuri noi. Variabilitatea
este dată de totalitatea diferenţierilor privind caracterele şi însuşirile indivizilor
dintr-o anumită populaţie. Caracterele sunt reprezentate de totalitatea
particularităţilor morfologice, fiziologice, biochimice şi pot fi grupate în funcţie
de parametrii utilizaţi pentru exprimarea lor în caractere calitative şi caractere
cantitative.
Caracterele cantitative sunt cele care pot fi exprimate numeric şi se referă la
acele componente morfologice ce pot fi măsurate precum: greutatea producţiei,
înălţimea plantelor, mărimea fructelor, etc. Valorile acestora înregistrează o
anumită variabilitate într-un interval de minim şi maxim.
Caracterele calitative se referă la elemente precum: culoare, formă, gust, etc şi
variază în cadrul diferitelor grupe.
Însuşirile se referă la particularităţi de natură biochimică, tehnologică sau
fiziologică
precum rezistenţa la scuturare, la ger, la boli, etc.
Suma caracterelor şi însuşirilor exteriorizate de un individ într-un anumit stadiu
de dezvoltare reprezintă fenotipul acelui individ. Fenotipul este condiţionat pe
de o parte de zestrea ereditară a organismului iar pe de altă parte de interacţiunea
dintre aceasta şi condiţiile de mediu în care se dezvoltă.
Genotip - totalitatea genelor (zestrea ereditară) unui individ provenite de la
părinţi sau unele apărute în urma mutaţiilor naturale sau induse. Manifestarea
genotipului poate varia de la un individ la altul în funcţie de condiţiile de mediu,
ca urmare pentru crearea de soiuri noi este foarte important să se poată separa
mărimea variabilităţii genotipice şi ponderea acesteia din cadrul variabilităţii
fenotipice totale. Variabilitatea totală este dată de suma tuturor variaţiilor pe care
le înregistrează indivizii unei populaţii, la rândul lor aceste variaţii pot fi
clasificate după diverse criterii rezultând astfel şi diferite tipuri de variabilitate
(De ex: în funcţie de cauza care le provoacă putem avea variaţii genetice
(genotipice, ereditare) şi somatice (negenetice, neereditare).
Variaţiile neereditare mai pot fi întâlnite şi sub denumirea de modificaţii, sunt
determinate de diverse condiţii de mediu şi nu interesează în procesul de
ameliorare decât foarte puţin şi rareori când fac adaptarea organismelor la
anumite condiţii de mediu. În ameliorare factorul care poate fi realmente
exploatat rămâne variabilitatea genotipică respectivă cea dată de variaţiile
genetice. Pentru determinarea variabilităţii fenotipice şi genotipice, ameliorarea
plantelor se foloseşte de anumiţi indicatori ai statisticii biologice: varianta,
abaterea standard, coeficientul de variabilitate, coeficientul de heritabilitate.
Varianta (s2) reprezintă dispersia valorilor individuale ale unui caracter în cadrul
unei
(
X
2

n
2 n1
populaţii statistice de indivizi şi este dată de relaţia: s = ; x - valorile
individuale ale caracterului analizat, n - numărul de indivizi analizaţi.
s *100
Abaterea standard (s) este
Coeficientul de variabilitate (s%): s%= X ; X - media aritmetică Coeficientul de
heritabilitate (h2) reprezintă mărimea variabilităţii genotipice din
s2
g s2 f
variabilitatea fenotipică totală, se calculează: h2= ; s2g variabilitatea
genotipică; s2f variabilitatea fenotipică.
S2f=s2g + s2Mediu
La speciile autogame: s2g=0 => s2f=s2m
Această relaţie se regăseşte efectiv în practică, respectiv lucrările de selecţie la
autogame sunt indeficiente sau sunt suficiente un singur an.
La speciile alogame la care în procesul de polenizare se contopesc gameţii
diferiţi din punct de vedere genetic, rezultă indivizi cu constituţie genetică
diferită de a părinţilor, acest proces fiind amplificat şi de fenomenul de
recombinare, ca urmare o populaţie dintr-o specie alogamă va fi din punct de
vedere genetic heterozigotă şi în dinamică de la o generaţie la alta, ca atare
influenţa condiţiilor de mediu va fi mai mică în manifestarea variabilităţii
fenotipice totale (s2f) * s2f=s2g+s2m.
Pentru determinarea varietăţilor genotipice şi a coeficientului de heritabilitate se
procedează la cultivarea timp de 2 ani la rând, în aceleaşi condiţii de mediu şi
tehnologice a 2 generaţii hibride: F1 şi F2
Pentru F1: s2f (F1) =s2g (F1) + s2m (F1) =>s2F (F1) =s2M (F1)
F2: s 2(F)(F2) =s2G (F2)+s2M (F2) =>s2G (F2) =s2F (F2) - s2F (F1) =>h2F (F2) =
s2 F (F2) - s2 F (F,)
s2 F (F2)
Valorile rezultate pentru h2 pot fi exprimate zecimal, fiind cuprinse între 0 şi 1
sau procentual cuprinse între 1 şi 100%. Cu cât aceste valori sunt mai apropiate
de 100 cu atât şansele lucrărilor de selecţie sunt mai mari.
Metode de ameliorare - iniţierea unui proces de ameliorare presupune stabilirea
unei planificări care să ţină cont de materialul iniţial existent, de posibilităţile
tehnologice şi de obiectivele urmărite.
În funcţie de aceste elemente se va alege şi complexul de metode pentru
ameliorare: selecţia, hibridarea, cosangvinizarea, mutageneza, poliploidia,
hibridarea somatică, mutaţiile “în vitro”, androgeneza.
Selecţia reprezintă procesul natural sau artificial care permite supravieţuirea şi
înmulţirea indivizilor cel mai bine înzestraţi. Pentru ameliorare interesează
selecţia artificială în urma căreia amelioratorul alege, reţine şi înmulţeşte
plantele care corespund obiectivelor de ameliorare. Metoda în sine a stat la baza
apariţiei plantelor cultivate şi actualmente completează toate celelalte metode de
ameliorare.
Dacă se practică în germoplasma de bază se poate spune că un soi este creat
doar prin selecţie iar dacă vine în completarea acestor metode se va specifica
faptul că soiul respectiv este obţinut prin hibridare + selecţie, mutageneza +
selecţie, etc.
Selecţia naturală favorizează în supravieţuirea şi înmulţirea organismelor care se
adaptează cel mai bine la condiţiile de mediu şi elimină indivizii mai slabi.
Aceasta acţionează în cadrul unor populaţii vaste. Selecţia artificială vizează
reţinerea şi înmulţirea indivizilor care corespund obiectivelor de ameliorare şi
adesea direcţia de acţiune este în sens invers selecţiei naturale.
Bazele teoretice şi efectele selecţiei - eficienţa lucrărilor de selecţie depinde de
un complex de factori care se referă la: variabilitatea materialului biologic în
ceea ce priveşte caracterele şi însuşirile urmărite, modul de polenizare al
plantelor, modul de reproducere, de heritabilitatea caracterelor şi însuşirilor.
Ca atare lucrările de selecţie se vor aplica în variante diferite ţinându-se cont în
prezentarea lor în primul rând de modul de reproducere şi polenizare al plantelor
şi de tipul de material biologic în care se practică selecţia.
La speciile cu reproducere sexuată, în funcţie de modul de polenizare se
regăsesc specii autogame şi alogame.
La autogame (polenizarea cu polen propriu) datorită faptului că părinţii şi
respectiv gameţii sunt identici din punct de vedere genetic, indivizii sunt de
asemenea identici genetic fiind practic homozigoţi. Ca atare posibilele variaţii
manifestate fenotipic se datorează condiţiilor de mediu. Coeficientul de
heritabilitate este foarte redus iar eficienţa lucrărilor de selecţie într-o populaţie
autogamă este nulă.
La speciile alogame (se polenizează cu polen străin) şi la care nu se cunoaşte
decât forma mamă, zigotul se formează prin contopirea a 2 gameţi diferiţi din
punct de vedere genetic şi ca atare rezultă indivizi cu o constituţie genetică
diferită de a părinţilor şi în acelaşi timp datorită recombinărilor pot să apară
indivizi cu o constituţie genetică absolut nouă. Aceşti indivizi sunt heterozigoţi,
ca atare populaţiile alogame sunt din punct de vedere genetic într-o continuă
schimbare iar ponderea varietăţii genotipice din variabilitatea fenotipică totală
este comparativ cu autogamele mai mare, rezultă că şi eficienţa lucrărilor de
selecţie este mai mare.
La speciile intermediare (Bobul) la care se pot întâlni în procente relativ egale
atât cazuri de autogamie cât şi alogamie, se poate aprecia că eficienţa selecţiei
creşte odată cu plantele polenizate cu polen străin.
La speciile cu reproducere pe cale vegetativă, constituţia genetică a indivizilor
este asemănătoare, ca atare şi variabilitatea genotipică este practic inexistentă iar
lucrările de selecţie vor prezenta o eficienţă foarte redusă. Există cazuri rare
când pot apărea mutaţii spontane şi prin înmulţirea acestora să se poată ajunge la
obţinerea unui soi nou.
Termeni şi simboluri în selecţie
Planta elită (elita) reprezintă planta sau o parte din plantă care este aleasă,
reţinută, studiată şi înmulţită în timpul procesului de selecţie, ca urmare aceasta
trebuie să corespundă obiectivelor stabilite prin programul de ameliorare. În
general la o plantă elită se urmăresc: productivitatea, calitatea producţiei,
rezistenţa la factorii de mediu nefavorabili sau alte însuşiri sau caractere
specifice dar întotdeauna se va ţine cont de greutatea produsului util.
Plantele elită se aleg în 2 etape: într-o primă etapă făcându-se observaţii în câmp
când se apreciază vigoarea, starea fitosanitară, unele componente morfologice
ale capacităţii de producţie, pentru ca în a doua fază plantele reţinute să fie
aduse în laborator şi supuse unor determinări asupra caracterelor cantitative,
asupra calităţii producţiei, etc.
Alegerea propriu zisă a plantelor elită se poate realiza din câmpul de alegere, din
câmpul cu hibrizi, din câmpul cu forme mutante sau din oricare câmp de
ameliorare ori de producţie (dacă este vorba de autogame).
Plantele obţinute în urma înmulţirii unei elite poartă numele de descendenţă şi se
regăsesc denumiri diferite ale descendenţilor în raport cu modul de reproducere
al plantelor sau cu generaţia în care se găsesc acestea.
La autogame descendenţa unei elite poartă numele de linie genealogică (sau
linie) iar ansamblul unor descendenţe provenite de la o elită poartă numele de
arbore genealogic sau pedigreu.
La alogame descendenţa unei elite se numeşte familie sau familie genealogică.
La speciile cu înmulţire vegetativă rezultă clona sau linia vegetativă. Noţiunea
de linie pură se referă la o populaţie formată din indivizi complet homozigoţi şi
putem vorbi de acest termen la autogame.
Linia cosangvinizată este formată dintr-o populaţie de indivizi homozigoţi
întâlnită la alogame, în general plantele elită primesc în momentul alegerii şi
reţinerii un număr sau un cod care se vă înregistra într-un registru special de
evidenţă şi care se va menţine pe tot parcursul ciclului de ameliorare.
Descendenţele elitelor pot fi notate cu literele alfabetului (A, B, C...) sau D1,
D...2 Liniile cosangvinizate în generaţii succesive se notează cu C1, C...2 Cn
Formele mutante: M1, M...2 Mn. Formele hibride: F1, F...2Fn.
Metodele de selecţie - aceste metode pot fi clasificate în funcţie de modul de
alegere, de urmărire şi de înmulţire a plantelor elită în 2 mari grupe:
- selecţia în masă
- selecţia individuală
Ambele metode se pot aplica în diferite variante, în funcţie de structura genetică
a materialului folosit, în funcţie de modul de polenizare şi reproducere a
plantelor, în funcţie de obiectivele urmărite.

S-ar putea să vă placă și