Poezia “Glossa” a aparut in volumul de “Poesii” editia I de Titu

Maiorescu in decembrie 1883. Potrivit precizarilor lui Perpessicius,poezia

“Glossa” dateaza din timpul studiilor berlineze (1873-1874).
Glosa este alcatuita dintr-un numar egal de strofe cu numarul
versurilor din prima strofa.Incepand cu a doua strofa se comenteaza fiecare vers
al strofei-tema,ultima strofa reluand,ca o concluzie,prima strofa,in ordinea
inversa a versurilor.
Tema poemului se constitue intr-un cod etic al omului de geniu, care,
datorita autocunoasterii si experientei filosofice, trebuie sa se izoleze (filosofia
shopenhaueriana) departe de tumultul efemer al vietii oamenilor de rand.
Discursul liric este dispus sub forma unui monolog liric al poetului
destinat omului de geniu, drept instanta referentiala, pronumele „tu” .
Continutul monologului realizeaza o initiere a omului de geniu, eul liric fiind
pus in ipostaza de mistagog. Scopul initierii este pentru neimplicarea omului de
geniu in viata sterila a societatii, traind astfel starea de antaraxie.
Poezia numara 9 strofe in loc de 10 strofe,ale textului definitiv,aceasta
cunoaste 11 versiuni,care se situeaza intre Iasi(1876) si
Bucuresti(1882).Ultimele doua versiuni se plaseaza in urma “Luceafarului” si
capata influentele poemului. Poemul contine 10 strofe, fiind o glosa de tip
german.
In prima strofa, se regasesc cugetari si aforisme, poetul prezinta
spectacolul lumii din care insa omul de geniu trebuie sa retina doar pe cele mai
importante; primele versuri "Vreme trece, vreme vine,/Ce e rau si ce e bine"sunt
o meditatie pe tema timpului,opunand timpul universal celui omenesc. De la
onologie se trece la morala, omul de geniu trebuind sa deosebeasca "binele" de
"rau".
Strofa a doua prin "vreme trece, vreme vine" figureaza astfel pericolul
disolutiei timpului sacru in cel profan: punctul de maxima repetabilitate, din
cercul eternitatii, devine linie, cu toate limitele impuse de o evolutie liniara,
monotona, care nu mai rezolva problemele existentiale si indreapta omul catre
preocupari marunte si pasiuni inutile, nedemne de originea sa arhetipala, insusi
cuvantul "vreme" dobandeste un semantism greoi, sugerand o roata a timpului
miscata incet, dar implacabil, spre apocalipsa unei omeniri ce nu mai poate sa
aduca noul, condamnandu-se la moarte prin inexistenta.eternitatii-umane.
Strofa a treia prin metafora balantei, inedita si deosebit de sugestiva,
poetul indeamna omul de geniu la o viata rationala in detrimentul fericirii, care
este efemera iar in cercetarea ei nesigura, geniul trebuie sa se izoleze si astfel sa
tinda spre autocunoastere "Tu aseazate deoparte,/ Regasindu-te pe tine, ".
Strofa a patra - Ideea lumii ca teatru „Privitor ca la teatru Tu in lume sa
te-nchipui: Joace unul si pe patru Totusi tu ghici-vei chipu-i". Recunoastem aici
ideea indiana a reincarnarii sufletului, preluata de Eminescu din filozofia lui
Schopenhauer. Acesta din urma compara lumea cu o „scena" pe care apar
„actorii" (oamenii) care isi ,Joaca rolul" (traiesc viata) si apoi dispar in culise;
dupa o vreme, aceeasi „actori" apar in alte „roluri" (sufletul migrand, dupa
moarte, intr-o alta incarnare si traind o noua viata). Toti sunt miscati in scena
de Regizorul universal (despre care Schopenhauer scria ca este Vointa de a
trai). Rezulta ca, fiecare om este doar reprezentarea vremelnica si neinsemnata
a vointei universale.