Laboratorul Nr.

9
ANATOMIA APARATULUI DIGESTIV
Este alcătuit din organe la nivelul cărora se realizează digestia alimentelor şi
ulterior absorbţia lor. În acelaşi timp, la nivelul ultimului segment al tubului digestiv,
rectul, se realizează eliminarea resturilor neabsorbite, prin actul defecaţiei.
CAVITATEA BUCALĂ
Este primul segment al tubului digestiv, fiind o cavitate virtuală, când gura este
închisă, şi reală, când gura este deschisă. Cavitatea bucală este despărţită de arcadele
alveolo-gingivo-dentare în două părţi: vestibulul şi cavitatea bucălă propriu-zisă.
Vestibulul bucal este un spaţiu în formă de potcoavă, limitat între arcade, pe de o
parte, buze şi obraji, pe de altă parte. Vestibulul comunică cu cavitatea bucală propriu-
zisă prin spaţiile interdentare şi prin spaţiul retromolar.
În vestibulul superior se deschide canalul Stenon (canalul excretor al glandei
parotide), în dreptul molarului II superior.
Cavitatea bucală propriu-zisă este delimitată înainte şi pe laturi de arcadele
alveolo-gingivo-dentare, în sus bolta palatină, care separă de fosele nazale, în jos de
planşeul bucal pe care se află corpul limbii şi glanda sublinguală. Posterior, cavitatea
bucală comunică cu faringele prin istmul gâtului, circumscris superior de vălul palatin, pe
margini de pilierii anteriori (arcurile anterioare), iar în jos de limbă.Bolta palatină este
formată în partea anterioară de palatul dur. Scheletul osos al palatului dur este acoperit de
mucoasa palatină şi este format în două treimi anterioare de procesele palatine ale osului
maxilar, iar în treimea posterioară de lamele orizontale ale osului palatin.
Vălul palatin (palatul moale), continuă înapoia palatului dur şi se prezintă ca o
membrană musculo-membranoasă.mobilă, care are două feţe şi două margini.
Planşeul bucal este format din cei doi muşchi milohioidieni, întinşi intre linia
milo-hioidiană a mandibulei şi osul hioid. Sub muşchiul milohioidian se află muşchiul
digastric. Pe planşeul bucal se află glandele sublinguale şi corpul limbii.

NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost
preluate din mai multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar
citările bibliografice. Informaţiile se regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate
ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare, acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de
conduită deontologică.
 Pereţii cavităţii bucale sunt vascularizaţi de ramuri provenite din artera carotidă
externă. Sângele venos ajunge în vena jugulară internă. Limfaticele cavităţii bucale ajung
în ganglionii cervicali situaţi în jurul venei jugulare interne.Inervaţia senzitivă este
asigurată de ramuri din nervul trigemen.
LIMBA
Limba este un organ musculo-membranos mobil, care, pe lângă rol în masticaţie
şi deglutiţie, mai are rol şi în vorbirea articulată, în supt şi ca organ de simţ, datorită
prezenţei, la nivelul limbii, a papilelor gustative. Limba prezintă un corp situat în
cavitatea bucală şi o rădăcină, spre faringe.
Rădăcina limbii este fixataă de hioid prin membrana hioglosiană şi de baza
epiglotei prin trei ligamente gloso-epiglotice. Între aceste ligamente, care ridică repliuri,
se află două adâncituri denumite valecule. Între corpul şi rădăcina limbii se află şanţul
terminal, anterior de care se dispun papilele caliciforme, sub forma literei ”V” . Faţa
inferioară a corpului limbii este legatăde mucoasa planşeului bucal prin frenul sau frâul
limbii. De o parte şi de alta a frâului limbii se află o proeminenţă, numită caruncula
sublinguală, în care se deschid canalul glandei submandibulare şi canalul glandei
sublinguale. Pe rădăcina limbii, faţa ei posterioară, se află amigdala linguală.
În structura limbii se descriu un schelet osteofibros, muşchi striaţi şi o mucoasă.
Scheletul osteofibros este format din osul hioid şi două membrane fibroase:
septul limbii şi membrana hioglosiană întinsă de la hioid spre limbă.
Muşchii limbii sunt: intrinseci, proprii limbi (muşchiul transvers, m. vertical, m.
lingual longitudinal superior şi m. lingual longitudinal inferior, stâng şi drept ). Există şi
muşchi extrinseci (m.stiloglos, hioglos, genioglos), cu un capăt prins pe oase sau muşchii
palatoglos sau amigdaloglos, şi cu celălalt pe palatul moale sau amigdala palatină.
La exterior, limba este acoperită de mucoasa linguală, care se continuă cu
mucoasa bucală, având în structura sa un epiteliu pluristratificat, pavimentos,
necheratinizat. Pe faţa dorsală a limbii şi pe marginile ei se găsesc papilele linguale, care
oferă limbii un aspect catifelat.
NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost
preluate din mai multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar
citările bibliografice. Informaţiile se regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate
ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare, acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de
conduită deontologică.
 Papilele circumvalate formează „V”-ul lingual cu deschidere spre înainte şi sunt
în număr de 7 – 11. Fiecare dintre aceste papile prezintă, în centru, o ridicătură centrală,
înconjurată de un şanţ circular în care se găsesc numeroşi muguri gustativi. Lateral de
şanţ se află un cadru.
Papilele foliate sunt localizate de-a lungul porţiunilor posterioare ale marginilor
limbii.
Au forma unor foi de carte, prezentând 8 – 10 pliuri mucoase, dispuse perpendicular.
Papilele fungiforme au formă asemănătoare unor ciuperci şi sunt mai răspândite înaintea
„V”-ului lingual.
Toate aceste trei categorii de papile au în structură muguri gustativi.Se mai
descriu, la nivelul limbii, şi papile filiforme, formaţiuni conice, cu vârful ramificat. Ele
sunt situate pe faţa dorsală a limbii şi pe marginile ei. Neavând muguri gustativi, au rol
mecanic.
Vascularizaţia limbii este asigurată de artera linguală.Sângele venos ajunge în
vena jugulară internă.Limfaticele ajung în ganglionii submandibulari şi cervicali.
Inervaţia muşchilor limbii este asigurată de nervul hipoglos (intrinseci ai limbii )
şi de nergul glosofaringian (muşchii extrinseci ai limbii) inervaţia senzorială gustativă
prin nervii VII (facial, corpul limbii), IX (glosofaringian, rădăcina limbii), X (vag, baza
rădăcini limbii), iar inervaţia senzitivă (durere, tract, temperatură) de nervul V pentru
corpul limbii, de nervul IX (glosofaringian ) pentru rădăcina limbii şi vag pentru baza
rădăcinii limbii şi mucoasa valeculelor.
Patologie
Microglosia reprezintă o limbă de dimensiuni mici, deşi nu există criterii certe
pentru definirea dimensiunilor limbii. Microglosia poate apare izolată sau ca o parte a
sindromului Pierr – Robin.
Macroglosia este o limbă de dimeniuni excesive. Macroglosia poate fi
congenitală sau dobândită.

NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost
preluate din mai multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar
citările bibliografice. Informaţiile se regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate
ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare, acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de
conduită deontologică.
 Macroglosia congenitală este rară şi are de cele mai multe ori cauze tumorale sau
genetice exemplu sindromul Beckwith – Wiedemann.
Macroglosia dobândită poate fi produsă prin depuneri de amiloid.
DINŢII
Dinţii sunt organe dure ale apartului masticator, având rol în vorbirea articulată.la
om există două dentiţii, una temporară (dinţii de lapte), care numără 20 de dinţi, şi cea
de-a doua, permanetă, 32 de dinţii.

Formula dentară a dentiţiei temporare este:

I2 C1 M2
I2 C1 M2
Iar dentiţia definitivă este :

I2 C1 Pm2 M3
I2 C1 Pm2 M3

Dentiţia temporară începe să apară duopă 6-8 luni şi este completă în jurul vârstei
de 2-3 ani.Dentiţia permanentă apare între 6 şi 13 ani, exceptând molarul II (măseaua de
minte), care apare mai târziu (18 – 22 ani) sau deloc.
Toţi dinţii, indiferent de forma lor, prezintă coroană, col şi rădăcină. Coroana,de
culoare albă, depăşeşte alveola dentară, fiind vizibilă în cavitatea bucală.Rădăcina este
inclusă în alveolă şi poate fi unică, dublă sau triplă. Unică este la incisivi, canini şi
premolari, dublă sau triplă la molari. Colul este regiunea mai îngustă, situată între
rădăcină şi coroană. La nivelul colului se află inelul gingival (mijloc de fixare a dintelui).
În coroana dintelui se află camera pulpară, care, la nivelul rădăcinii, se continuă
cu canaluldentar (canal radicular).

NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost
preluate din mai multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar
citările bibliografice. Informaţiile se regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate
ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare, acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de
conduită deontologică.
 Cavitatea şi canalul dentar conţin pulpa dintelui, care are în structura sa ţesut
conjunctiv, vase de sânge şi nervice pătrund prin orificiul dentar de la vârful rădăcinii.În
afara camerei pulpare şi a canalului dentar, dintere este format dintr-un ţesut calcificat,
denumit dentină (ivoriu), de culoare albă.
La nivelul coroanei, dentina este dublată de un ţesut dur, smalţul, iar la nivelul
rădăcini de cement. Smalţul este cea mai dură structură a dintelui şi are în compoziţia sa
fosfat de calciu, de magneziu, floruri de sodiu si potasiu. Cementul dur este de natură
osoasă şi face parte din mijloacele de susţinere ale dintelui (paradonţiu). Structura
cementului este asemănătoare cu a osului.
Vascularizaţia dinţilor este asigurată de arterele alveolare, ramuri din artera
maxilară internă.Sângele venos ajunge în vena maxilară. Inervaţia dinţilor este asigurată
de nervul trigemen.
Patologie
Anomaliile dentare, anomaliile numerice, exemplu anadonţia, lipsa completă a
dinţilor, oligodonţia reprezintă lipsa anumitor dinţi, hiperdonţia reprezintă creşterea
numărului dinţilor.
Stomatita ulceroasă, inflamaţie nespecifică a cavităţii bucale, în speciala gingiei
şi apare în perioadele de foamete cronică (cură de slăbire, regim alimentar tip post ).
Angina Plaut – Vicent se caracterizează prin necroze şi ulceraţii ale mucoasei
bucale.
Scorbutul prezintă de asemenea, necroza gingiei, căderea dinţilor şi necroza
superficială a maxilarului.
FARINGELE
Este un conduct musculo-membranos, dispus de la baza craniului până în dreptul
vertebrei C8, unde se continuă cu esofagul. Are forma unui jgheab deschis anterior, care
se îngustează de sus în jos, cu lungime de 15 cm..
Faţa posterioară a farimgelui delimitează, împreună cu coloana vertebrală tapetată
de muşchii prevertebrali, spaţiul retrofaringian. Feţele laterale ale faringelui, la nivelul
NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost
preluate din mai multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar
citările bibliografice. Informaţiile se regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate
ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare, acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de
conduită deontologică.
capului, vin în raport cu spaţiul mandibulo-faringian cuprins între mandibulă şi faringe,
iar la nivelul gâtului cu lobii lateraliai glandei tiroide, cu artera carotidă comună, vena
jugulară internă şi nervul vag situat între cele două formaţiuni vasculare.
Cavitatea faringelui este divizată în trei etaje : nasofaringele (rinofaringele),
bucofaringele (orofaringele), laringofaringele.
Nasofaringele, comunică cu fosele nazale prin două orificii, numite coane.
Bucofaringele, comunică cu cavitatea bucală prin istmul gâtului.
Laringofaringele, comunică cu laringele prin aditus laringis.
Înstructura faringelui se află o aponevroză intrafaringiană, muşchi şi o
mucoasă.La exterior este acoperit de adventiţia faringelui formată din ţesut conjunctiv
lax.
Aponevroza intrafaringiană se găseşte la nivelul pereţilor laterali şi posteriori ai
faringelui şi se inseră superior pe baza craniului, are o structură fibroasăşi este rezistentă.
Muşchii faringelui sunt striaţi, grupaţi în muşchi constrictori şi ridicători.
Muşchii constrictori au fibre circulare şi se acoperă unul pe celălalt, prin
contracţia lor micşorează diametrul antero-posterior şi transversall al faringelui.
Muşchii ridicători au fibre longitudinale şi sunt reprezentaţi de muşchiul stilo-
faringian şi palato-faringian, care coboară de la palat prin arcul posterior.Prin contracţia
lor ridică faringele în timpul deglutiţiei.
La interior, faringele este căptuşit de o mucoasă care are în structura sa un epiteliu
cilindric la nivelul rinofaringelui şi un epiteliu pluristratificat pavimentos necheratinizat
la nivelul bucofaringelui si laringofaringelui.
La exterior, faringele este acoperit de adventiţia faringelui, care se continuă cu
adventiţia esofagului. Vascularizaţia faringelui este realizată de ramuri din artida carotidă
externă.Sângele venos este drenat în vena jugulară internă.Inervaţia senzitivă şi motorie
este asigurată de nervul glosofaringian, dar şi de nervul vag.
Patologie

NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost
preluate din mai multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar
citările bibliografice. Informaţiile se regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate
ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare, acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de
conduită deontologică.
 Mucoasa faringiană formează, împreună cu sinusurile maxilare şi nazale, precum
şi cu amigdalele, un teritoriu comun care reprezintă poartă de intrare pentru agenţii
patogeni.
ESOFAGUL
Este un canal musculo-membranos prin care bolul alimentar trece din faringe spre
stomac. Limita lui superioară corespunde vertebrei C 6, iar cea inferioară orificiului cardia
prin care esofagul se deschide înstomac. În traiectul său străbate regiunea cervicală,
toracală, diafragma şi ajunge ăn abdomen, terminându-se în stomac. Esofagul descrie, în
traiectul sau, curburi, unele în plan sagital, altele în plan frontal. Lungimea sa este de 25
cm.
Raporturile esofagului. În regiunea cervicală vine în raport cu traheea, posterior
cu coloana vertebrală, iar lateral cu lobii tiroidei şi cu mănunchiul vasculo nervos al
gâtului (artera carotidă comună, vene jugulară internă şi nervul vag). În regiunea
toracală, are raporturi diferite anterior. Deasupra vertebrei T4 (locul de bifurcare al traheei
în cele două bronhii) vine în raport cu traheea, iar sub vertebra T 4 cu pericardul. Lateral
esofagul toracic vine în raport cu plămânii, acoperiţi de pleurele mediastinale, iar
posterior cu coloana vertebrala. În abdomen vine în raport, la stânga, cu fundul
stomacului, la dreapta şi anterior cu ficatul, iar posterior cu aorta. În traiectul său,
esofagul are raporturi cu aorta descendenta, care iniţial e la stânga, iar în partea
inferioară se aşează posterior de el.
Structura esofagului. De la suprafaţă spre interior distingem patru straturi:
1. Adventiţia este o tunică conjunctivă care se continuă în sus cu adventiţia
faringelui. Are în structura sa ţesut conjunctiv lax.
2. Tunica musculară este formată dintr-un strat de fibre longitudinale la
exterior şi un strat de fibre circulare la interior. În treimea superioară a
esofagului fibrele musculare sunt striate, în timp ce în treimea inferioară
fibrele striate sunt înlocuite de fibre netede.

NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost
preluate din mai multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar
citările bibliografice. Informaţiile se regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate
ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare, acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de
conduită deontologică.
 3. Tunica submucoasă este bine dezvoltată la nivelul esofagului şi conţine
glande esofagiene de tip acinos, ce secretă mucus care uşurează înaintarea
bolului alimentar.
4. Tunica mucoasă are culoare albicioasă şi prezintă cute longitudinale care
se şterg prin distensia esofagului, cauzată de trecerea bolului alimentar.
Mucoasa esofagului are în structura sa un epiteliu pluristratificat
pavimentos necheratinizat, specializat pentru funcţia de transport.
Arterele esofagului provin din arterele tiroidiene, aortă, arterele diafragmatice şi
artera gastrică stângă. Sângele venos al esofagului abdominal se varsă în vena portă, a
esofagului toracic în sistemul azygos, iar a esofagului cervical în vena jugulară. La
nivelul esofagului abdominal există anastomoze foarte importante între sistemul port şi
cel cav superior şi care sunt implicate în apariţia varicelor esofagiene, în cadrul unui
sindrom de hipertensiune portală.
Nervii provin din simpatic şi parasimpatic, formând un plex în stratul muscular şi
altul în stratul submucos.
Patologie
Varicele esofagiene apar în staza din circulaţia portală.Varicele esofagiene
participă la circulaţia colaterală.
Macroscopic se observă venele submucoasei dilatate şi proeminente în lumen, se
pot rupe dând hemoragiimortale.
Refluxul sucului gastric în esofag determină o inflamaţie a mucoasei esofagiene
(esofagită de reflux) care poate progresa până la formarea ulceraţiilor.
Lipsa fierului si a vitaminei B12 din alimentaţie determină, datorită unei
regenerăriepiteliale diminuarea, atrofia epiteliului şi esofagită.
STOMACUL
Stomacul se prezintă ca o porţiune dilatată atubului digestiv, fiind situat în etajul
supramezocolic al cavităţii abdominale, între splină şi ficat.În stare de umplere are 25 cm
iar gol 18 cm. Capacitatea lui este de 1300 – 1500 cm 3 Stomacul are forma unui „J”, cu o
NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost
preluate din mai multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar
citările bibliografice. Informaţiile se regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate
ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare, acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de
conduită deontologică.
porţiune verticală mai lungă şi cu una orizontală mai scurtă. Descriem stomacului două
feţe (anterioară, posterioară), două margini, denumite curburi (curbura mare la stânga,
convexă şi curbura mică la dreapta concavă) şi două orificii (cardia şi pilor). Cele două
feţe ale stomacului sunt acoperite de peritoneu, care, ajuns la nivelul curburilor, se
reflectă pe organele vecine, formând ligamente.
De pe mica curbură, prin reflexia peritoneului, se formează micul epiplon
(ligamentul gastro.duodeno-hepatic) care leagă mica curbură de faţa inferioară a ficatului.
De pe marea curbură, prin reflectarea, peritoneului, se formează ligamentele :
gastrodiafragmatic, care leagă marea curbură de diafragm, ligamentul gastro-splenic şi
ligamentul gastro-colic, între marea curbură şi colonul transvers, ce se leagă de marele
epiploon.
Faţa anterioară a stomacului prezintă o porţiune superioară, care corespunde
peretelui toracic, şi una inferioară, care corespunde peretelui abdominal. Porţiunea
toracală vine în raport cu diafragma şi cu coastele 5-9 din partea stângă. În porţiunea
abdominală, faţa anterioară a stomacului vine în raport cu lobulstâng al ficatului, iar mai
lateral cu peretele muscular al abdomenului.
Faţa posterioară a stomacului, prin intermediul unui diverticul al cavităţii
peritoneal, numit bursa omentală, vine în raport cu rinichiul stâng, suprarenala stângâ,
corpul şi coada pancreasului, splina şi artera splenică.
Orificiul cardia, prin care stomacul comunică cu esofagul, este pe flancul stâng al
vertebrei T11.Orificiul pilor, prin care stomacul comunică cu duodenul, se află în
dreptulflancului drept al vertebrei L1. Este prevăzut cu sfincterul piloric. Când stomacul
este umplut, pilorul coboară şi se deplasează spre dreapta. Sfincterul piloric are
consistenţă dură la palpare.
Subîmpărţirea stomacului. Secţionând stomacul după linia micii curburi, împărţim
stomacul în două porţiuni:porţiunea verticală şi porţiunea orizontală. Porţiunea verticală,
la rândul său, are două părţi:fundul stomacului, care conţine punga cu aera stomacului, şi
corpul stomacului.
NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost
preluate din mai multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar
citările bibliografice. Informaţiile se regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate
ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare, acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de
conduită deontologică.
 Porţiunea orizontală are o zonă mai dilatată, care continuă corpul stomacului,
antrul piloric, şi alta care se continuă cu duodenul, denumită canal piloric.
La interior, stomacul prezintă numeroase plici ale mucoasei: unele longitudinale,
altele transversale sau oblice. Dintre cele longitudinale, două, situate în dreptul micii
curburi,delimitează canalul gastric prin care se scurge lichidele.
Vascularizaţia stomacului este realizată de toate cele trei ramuri ale trunchiului
celiac: artera hepatică, gastrică stângă, şi splenică. Inervaţia stomacului este asigurată de
plexul gastric, format din fibre simpatice şi parasimpatice. Provine din plexul celiac.
Fibrele nervoase formează în peretele stomacului plexul mienteric şi plexul submucos.
Structura stomacului. De la suprafaţă spre interior distingem seroasa
(reprezentată de peritoneu), musculara, submucoasa şi mucoasa.
1. Peritoneul acoperă amândouă feţele stomacului şi, ajuns la nivelul
marginilor acestuia se reflectă, formând ligamente.
2. Stratul muscular este format din fibre musculare netede dispuse pe trei
planuri:
 În plan superficial, fibre longitudinale;
 În plan mijlociu, fibre circulare;
 În plan profund, fibre oblice;
Fibrele circulare, prin îngroşarea lor, formează, în jurul orificiului piloric,
sfincterul piloric. Musculatura stomacului prezintă contracţii tonice şi peristaltice. În
stratul muscular se găseşte plexul mienteric Auerbach.
3. Stratul submucos este format din ţesut conjunctiv lax, în care găsim
numeroase vase de sânge şi limfatice, nervi şi plexul submucos Meissner.
4. Mucoasa gastrică este de culoare roşiatică, formată dintr-un epiteliu
simplu cilindric şi un corion care conţine glandele gastrice, care după
situaţia lor sunt : cardiale, fundice şi pilorice.
 Glandele cardiale, produc mucus;
 Glandele fundice, secretă pepsinogen şi HCl;
NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost
preluate din mai multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar
citările bibliografice. Informaţiile se regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate
ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare, acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de
conduită deontologică.
  Glandele pilorice, secretă mucus şi gastrină;
În corion găsim şi ţesut limfoid.
Patologie
Gastrita este o patologie inflamatorie a mucoasei stomacale.cauzele cele
mai frecvente ale gastritei acute sunt : abuzul de alcool, leziuni termice şi efectele
toxinelor. În general, leziunile din gastrita acută, sunt rapid vindecabile. In cazul
acţiunilor toxice de lungă durată, micile ulceraşii se măresc, devenind eroyiuni
hemoragice.
Ulcerul, este o pierdere de substanţă care depăşeşte mucoasa, ajungând în
straturile profunde ale peretelui gastric.
Patogenia ulcerului gastric şi duodenal constă într-o modificare a
echilibrului fiziologic între acţiunea agresivă a sucului gastric şi mecanismele de
prortecţie ale mucoasei gastrice.
Localizarea cea mai frecventă a ulcerului gastric este pe mica curbură în
antru în special la zona de trecere în antru şi corp; în duoden localizarea cea mai
frecventă este în zona bulbului. Funcşia de protecţie a mucoasei gastrice, este
lezată în perturbări ale microcirculaţiei gastrice. Reducerea diametrului vascular
prin embolie, ateroscleroză a arterelor gastrice sau prin artrită, pot duce la ulcer.
INTESTINUL SUBŢIRE
Este porţiunea din tubul digestiv cuprinsă între stomac şi intestinul gros. În
funcţie de mobilitatea sa, intestinul subţire are o primă porşiune fixă, numită
duoden, şio a doua , mai lungă şi mobilă, numită jejuno-ileon. Mobilitatea
acestuia din urmă se datoreşte mezenterului. Lungimea intestinului subţire este de
4 – 6 m, iar calibrul de 4 cm la nivelul duodenului şi de 2 -3 cm la nivelul jejuno
ileonului.
Duodenul
Este prima porţiune a intestinului subţire şi are forma de potcoavă, cu
concavitatea în sus, în care se află capul pancreasului. Are o lungime de 25
NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost
preluate din mai multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar
citările bibliografice. Informaţiile se regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate
ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare, acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de
conduită deontologică.
 cm.Începe la nivelul pilorului şi se îndreaptă spre vezica biliară, unde coteşte,
devenind descebdent. La acest cot se formează flexura duodenală
superioară.ajuns la polul inferior al rinichiului drept, coteşte din nou, formând
flexura duodenală inferioară. În continuare, trece anterior de coloana vertebrală
L4, vena cavă inferioară şi aortă, după care coteşte a treia oară, devenind
ascendent, şi urcă pe flancul stâng al coloanei până la L 2, unde se termină la
nivelul flexurii duodeno-jejunale.
Datorită acestui traiect, i se descriu duodenului patru porţiuni:
1. Porţiunea superioară, între pilor şi vezica biliară;
2. porşiunea descendentă, între vezica biliară şi polul inferior al
rinichiului drept;
3. porţiunea trasversă, ţine de la polul inferior al rinichiului drept
până la flancul stâng al coloanei vertebraleŞ
4. porţiunea ascendentă continuă porţiunea precedentă şi sfârşeşte la
flexura duodeno-jejunală.
Vascularizaţia duodenului neste dată de ramuri duodeno-pancreatice din artera
gastro-duodenală, ramură a arterei hepatice comune, şi din artera mezenterică
superioară.Sângele venos ajunge în vena portă. Limfaticele ajung în ganglionii hepatici şi
în ganglionii celiaci, situaţi în jurul trunchiului celiac. Inervaţia este asigurată de fibrele
simpatice şi parasimpatice, care provin din plexul celiac.
Jejuno- Ileonul
Este porţiunea liberă mobilă, a intestinului subţire şi se întinde între flexura
duodeno-jejunală şi orificiul ileo- cecal. Este legat de peretele posterior al abdomenului
prin mezenter, de unde şi numele de intestin mezenterial.Jejuno-ileonul descrie 14-16
flexuozităţii în formă de „U”, numite anse intenstinale. Se distinge un grup superior stâng
(ce aparţine jejunului), format din anse orizontale su-prapuseunele deasupra altora, şi un
grup inferior drept (ce aparţine ileonului), format din anse verticale.

NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost
preluate din mai multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar
citările bibliografice. Informaţiile se regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate
ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare, acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de
conduită deontologică.
 Vascularizaţia jejuno-ileonului este asigurată de ramuri care provin din artera
mezenterică superioară.Sângele venos este colectat de vena mezentericăsuperioară. Limfa
este colectată în ganglionii mezenterici superiori, situaţi în rădăcina mezenterului.
Inervaţia jejuno-ileonului este vegetativă, asigurată de plexul mezenteric superior
desprins din plexul celiac.

Patologie
Enterita si enterocolita acută reprezintă o inflamaţie catarală, cu hiperemie şi
hipersecreţie mucoasă, uneori cu necroze ale mucoasei.Este produsă de virusuri,
salmonele, proteus, coli....etc.
La adult enterita se vindecă rapid, la copilenterita poate avea o evoluţie gravă, cu
toxicoză şi exitus.
Dizenteria bacilară este produsă de microbi din grupul Shiga: Se localizează în
special în colon.
INTESTINUL GROS
Intestinul gros continuă jejuno-ileonul şi se deschide la exterior prin
orificiul anal.
Lungimea sa este de 1,50 m, calibrul lui diminuând de la cec spre anus, la
origine are un calibru de 7 cm, iar terminal de 3 cm.
Intestinul gros se desebeşte de cel subţire prin mai multe caracteristici
exterioare;
 este mai scurt şi mai voluminos;
 se dispune sub formă de cadru;
 este parcurs de nişte benzi musculare numite teniile colonului,
 prezintă umflături, numite haustre;
 prezintă nişte formaşiuni grăsoase numiţi apendici epiploici;
Intestinul gros este subîmpărţit în cec, colon şi rect. La rândul său colonul
prezintă mai multe segmente : colon ascendent, transvers, descendent şi sigmoid.
NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost
preluate din mai multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar
citările bibliografice. Informaţiile se regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate
ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare, acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de
conduită deontologică.
 Cecul şi apendicele vermiform
Cecul este prima porţiune a intestinului gros şi are forma unui sac menajer. Ocupă
fosa iliacă dreaptă. Uneori, el poate avea o poziţie înaltă, urcând spre ficat, alteori,
dimpotrivă, poate avea o poziţiejoasă, coborând în pelvis. Faţa anterioară a cecului vine
în raport cu peretele anterior al abdomenului, faţa posterioară vine în raport cu fosa iliacă,
muşchiul psoas-iliac şi nervul femural, care trece la acest nivel.
Apendicele vermiform este un segment rudimentar al intestinului gros,
transformat în organ limfoid. Are lungime de 7 -8 cmşi un calibru de 5-8 mm. Forma lui
este a unui tub cilindric mai mult sau mai puţin flexos. Se deschide pe faţa medială a
cecului, prin orificiul apendico-cecal. Apendicele se dispune faţă de cec intr-o
manierăvariabilă. De obicei, el este medial de cec, dar poate fi prececal, retrocecal,
subcecal sau laterocecal.
Arterele cecului si apendicelui provin din artera mezenterică superioară. Sângele
venos este colectat de vena mezenterică superioară. Limfaticele ajung în ganglionii
mezenterici superiori.Inervaşia vegetativă este asigurată de ramuri din plexul mezenteric
superior.
Colonul
Începe la nivelul valvulei ileo-cecale şi se termină în dreptul vertebrei S3. Din fosa
iliacă dreaptă urcă spre faţa viscerală a ficatului (colon ascendent), la acest nivel coteşte
formând flexura colică dreaptă, de la care începe colonul transvers care străbate
transversal cavitatea abdominală până la nivelul splinei. Ajuns la acest nivel, coteşte din
nou, formând flexura colică stângă, după care coboară spre fosa iliacă stângă (colon
descendent).Ultima porţiune a colonului, în formă de „S”, coboră în bazin (colon
sigmoid), unde, în dreptul vertebrei S3, se continuă cu rectul.
Colonul ascendent. Măsoară 8 – 15 cm lungime şi ţine de la fosa iliacă dreaptă
până la flexura colică dreaptă. Posterior colonul ascendent vine în raport cu peretele
dorsal abdominal şi cu rinichiul drept, prin intermediul unei fascii de coalescenţă (Toldt).

NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost
preluate din mai multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar
citările bibliografice. Informaţiile se regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate
ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare, acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de
conduită deontologică.
 Anterior şi medial vine în raport cu ansele intestinului subţire, iar anterior şi
lateral şi cu peretele antero-lateral al abdomenului.
Colonul transvers. Are o direcţie uşor oblică în sus epre stânga şi măsoară 40 –
60 cm. Este cuprin între cele două flexuri ale colonului. Anterior vine în raport cu
peretele abdominal, iar posterior cu duodenul, capul şi corpul pancreasului. Datorită
mezoului său, colonul transvers separă cavitatea abdominală într-un etaj supra-mezocolic
şi un etaj inframezocolic. În sus vine în raport cu faţa viscerală a ficatului, cu stomacul şi
cu splina, iar în jos cu ansele jejuno-ileale.
Colonul descendent. Ţine de la flexura colică stângă până la fosa iliacă stângă şi
are o lungime de 14 – 20 cm. Are acelaşi raporturi ca şi colonul ascendent, fiind mai
profund situat faţă de acesta.
Colonul sigmoid. Ţine de la fosa iliacă stângă până la S3. În traiectul său descrie
litera S, de unde şi numele. Măsoară 40 – 50 cm şi prezintă două segmente:unul iliac şi
altul pelvin. Segmentul iliac ocupă fosa iliacă şi vine în raport posterior cu fosa iliacă,
muşchiul ileopsoas şi cu nervul femural. Segmentul pelvinvine în raport, în jos şi înainte,
cu vezica urinară la bărbat, iar la femei cu uterul şi anexele, posterior vine ăn raport cu
am pula rectală, iar în sus cu ansele intestinului subţire.
Vascularizaţia colonului este asigurată de artera mezenterică superioară şi
inferioară.Venele colonului sunt tributare venei porte.Limfaticele ajung în ganglionii
mezenterici superiori şi inferiori.
Inervaţia vegetativă este asigurată de fibre vegetative din plexul mezenteric.
Fibrele nervoase pătrund în pereţii colonului şi formează plexul mienteric şi plexul
submucos.
Patologie
Megacolonul este o dilataţie marcată a colonului, care determină stagnarea
materiilor fecale (coprostaza).
Boala Hircshprung (megacolonul congenital) se caracterizează prin absenţa
plexului nervos intramural.
NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost
preluate din mai multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar
citările bibliografice. Informaţiile se regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate
ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare, acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de
conduită deontologică.
 RECTUL
Rectul începe la nivelul S3 şi sfârşeşte la nivelul orificiului anal. Ajuns în dreptul
coccisului, îşi schimbă traiectul, descriind o curbă cu concavitatea posterior, străbate
perineul şi se îndreaptă spre orificiul anal.
Rectul prezintă două segmente: unul superior, situat în cavitatea pelvină, mai
dilatat, numit ampula rectală, şi altul inferior, care străbate perineul, numit canal
anal.Ampula rectală are 10 – 12 cm lungime şi 5 – 6 cm calibru; canalul anal are 3 cm
lungime şi cam tot atât în calibru. Ampula rectală vine în raport posterior cu sacrul şi
coccisul, anterior, la bărbat, cu vezica urinară, iar la femeiecu corpul uterului. Lateral
vine în raport cu uterul şi vasele hipogastrice situate pe pereţii laterali ai pelvisului.
Canalul anal străbate perineul şi vine în raport anterior, la bărbat, cu uretra, iar la femei
cu vaginul.
În interiorul ampulei rectale se află plicile trasversale ale rectului (valvulele lui
Houston). În interiorul canalului anal se află 6 – 10 plici longitudinale (Coloanele
Morgagni). La nivelul lor, mucoasa este albăstruie, datorită plexului venos hemoroidal..
Arterele rectului sunt în număr de trei: artera rectală superioară (ram din artera
mezenterică inferioară), medie (ram din artera iliacă internă), inferioară (ram dinartera
ruşinoasă). Sângele venos este drenat în vena portă şi vena cavă inferioară.
Inervaţia este asigurată de plexul rectal şi plexul hipogastric.
Patologie
Reţeaua vasculară submucoasă din rect şi zona anală se poate dilata în staza
sanguină sau, datorită implicării scurgerii sângelui, dând hemoroizii.Aceştia se pot
dezvolta spre exterior (hemoroizi externi) sau spre interior (hemoroizi interni).
Hemoroizii pot prezenta următoarele complicaţii : hemoragii prin ruperea peretelui
vascular, inflamaţii (cu dureri locale) şi trombozarea.

NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost
preluate din mai multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar
citările bibliografice. Informaţiile se regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate
ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare, acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de
conduită deontologică.
NOTĂ: Informaţiile ştiinţifice din text, descrierea structurilor anatomice şi mecanismele de acţiune fiziologică au fost
preluate din mai multe surse ca atare (în întregime), prelucrate parţial sau total. Pentru cursivitatea textului nu apar
citările bibliografice. Informaţiile se regăsesc ca atare în lista de bibliografie recomandată. Informaţiile sunt utilizate
ca repere in procesul de predare-învăţare- evaluare, acestea nu sunt şi nu vor fi pupblicate, respectând codul de
conduită deontologică.