Curs de PATROLOGIE

Noţiuni introductive

Patrologia este disciplina teologică care se ocupă cu viaţa sfinţilor părinţi şi a

scriitorilor bisericeşti din primele opt veacuri creştine. În viaţa şi operele lor lor se
oglindesc luptele doctrinare din acele veacuri; din viaţa lor putem cunoaşte
frumuseţea creştină a acelor timpuri.
Scrierile sfinţilor părinţi alcătuiesc tezaurul Bisericii şi sunt izvorul teologiei;
din lucrările lor putem urmări frământările doctrinare. Învăţătura sfinţilor părinţi
împreună cu hotărârile sinoadelor ecumenice şi principalele învăţături de credinţă
formează tradiţia Bisericii care este al doilea izvor al Revelaţiei divine.
Numele ei derivă de la ό πατίρ (o patir) του πατρός (tu patros)=părinte şi
λογός=ştiinţă (cuvânt). Patrologia este înrudită cu Istoria dogmelor şi cu Istoria
Bisericii Universale. Ea nu se confundă cu Haghiografia care se ocupă cu viaţa
sfinţilor dar este înrudită cu Patristica, disciplină care studiază viaţa părinţilor
ortodocşi şi care trece de secolul al VIII-lea (ea mai poartă numele de Istoria vechii
literaturi creştine). Din secolul al XV-lea ea a fost definită ca patristică.
Pentru prima dată disciplina noastră a fost numită aşa, pe la mijlocul secolului
al XV-lea de Johanes Kerman. Ea se ocupă şi cu scrierile anticreştine şi eretice.
Din definiţia dată mai sus rezultă că este o disciplină teologică importantă; ea
este un studiu al Sfintei tradiţii şi oferă materialul de bază disciplinelor teologice
contribuind la formarea conştinţei preoţeşti oferind chipuri şi modele de slujitori ai
Bisericii.
Periodizarea Patrologiei, răstimpul celor opt veacuri se împarte în trei
perioade:
1.Sfîrşitul veacului I – începutul veacului al IV-lea, (318-325), această perioadă
este importantă pentru istoria creştină, acum a luat fiinţă literatura patristică, atunci
au Treit apologeţii şi creatorii de teologie. Părinţii apostolici sunt martori oculari ai
evenimentelor originale, operele lor prezintă şi atacurile păgîne la adresa creştinilor.
2.Începutul secolului al IV-lea – jumătatea secolului al V-lea, (430 moartea
Fericitului Augustin, 451–sinodul de la Calcedon, 461 moartea papei Leon I). Aceasta
este epoca de aur a patrologiei, este perioada cea mai scurtă şi mai originală a
patrologiei.
3.Perioada decadenţei ţine până în 742 moartea Sf. Ioan Damaschin, sau până
în 636 -moartea lui Isidor de Sevilia. Această perioadă a fost marcată de marile
dispute hristologice.
BIBLIOGRAFIE
-
- Altaner Bertoldo, Patrologia, Ed. III, Torino, 1914.
- Sfântul Ambrozie, Scrieri, partea a II-a: Despre Sfintele Taine, traducere,
introducere si note de pr.prof.dr. Ene Braniste, Scrisori, traducere si note de prof.
David Popescu, Imnuri, traducere si introducere de lector dr. Dan Negrescu,
EIBMBOR, PSB 53, Bucuresti, 1994
- Idem, Despre Duhul Sfânt, traducere, studiu introductiv şi note de pr.dr. Vasile
Răducă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997
- Augustin, Despre iubirea absolută, comentariu la prima epistolă a lui Ioan,
ediţie bilingvă, traducere de Roxana Matei, introducere de Marie-Anne Vannier,
ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă, Editura Polirom, Iaşi, 2003
- Idem, Confessiones, traducere şi indice de prof.dr. docent Nicolae Barbu,
introducere şi note de pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, ediţia a II-a, EIBMBOR,
Bucureşti, 1994
- Idem, Retractationes / Revizuiri, traducere de Nicolae I. Barbu, postfaţă de
Ioan G. Coman, Editura Anastasia, 1997
- Cristian Bădiliţă, Pe viu despre părinţii Bisericii, Editura Humanitas, 2003
- N. Bănescu, Bizanţul şi romanitatea la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1938.
- Otto Bardehewer, Patrology, translated by Thomas J. Shahan, Freiburg im
Breisgau & St. Louis, Mo., 1908
- G. Bardy, La vie spirituelle d'après Les Pères de trois premiers siècles. Tome
II, Tournai (Belgium), 1968.
- Pr. prof. dr. Ene Branişte, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila,
EIBMBOR, Bucureşti, 1997
- Gabriel Bunge, Akedia, plictiseala şi terapia ei după avva Evagrie Ponticul
sau sufletul în luptă cu demonul amiezii, prezentare şi traducere de diac. Ioan I. Ică
jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999
- Burns A. E., Niceta of Remesiana, His life and Works, Cambridge, 1905.
- Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii liturghii, traducere din limba greacă,
de pr. prof. Ene Branişte, EIBMBOR, Bucureşti,1997
- Idem, Despre viaţa în Hristos, studiu introductiv şi traducere de pr. prof. dr.
Teodor Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1997
- Elia Citterio, Nicodim Aghioritul, personalitatea – opera – învăţătura ascetică
şi mistică, traducere de Maria-Cornelia şi diac. Ioan I. Ică jr, prezentare diac. Ioan I.
Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2001
- Hans von Campenhausen, Părinţii greci ai Bisericii, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2005
- Idem, Părinţii latini ai Bisericii, vol. I şi II, Editura Humanitas, Bucureşti,
2005
- Cayré A. A., Précis de Patrologie, Tome I-II, Paris-Tournai-Rome, 1927, 1930.
- Pr. prof. dr. Constantin Corniţescu şi Pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Sfântul
Vasile cel Mare, Bucureşti, 1988.
 - Ioan G. Coman, lzvoarele ortodoxiei româneşti în creştinismul daco-roman, în
Ortodoxia XXXm, Bucureşti, 1981.
- Ioan G. Coman, Littérature patristique au Bas-Danube, în Romanian Church
New, XI, 1981.
- Ioan G. Coman, Patrologie, manual, Bucureşti, 1956.
- Ioan G. Coman, Patrologie vol. l, Bucureşti, 1984
- Ioan G. Coman, Patrologie, vol. Il, Bucureşti, 1985.
- Ioan G. Coman, Patrologie, vol. IIl, Bucureşti, 1988.
- Ioan G. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979.
- Alexandru Constantinescu, Sf. loan Cassianul, în Biserica Ortodoxă Română,
LXIV, 1946.
- Nicolae Corneanu, Patristica Mirabila, pagini din literatura primelor veacuri
creştine, ediţia a II-a revăzută, Editura Polirom, Iaşi, 2001
- Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, EIBMBOR,
Bucureşti, 1998
- Mihail Diaconescu, Istoria literaturii dacoromane, Editura Alcor Edimpex,
Bucureşti, 1999.
- Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete şi scoliile Sfântului Maxim
Mărturisitorul, traducere, introducere şi note de pr. Dumitrul Stăniloae, Ediţie
îngrijită de Constanţa Costea, Editura Paideia, Bucureşti, 1996
- Encyclopedia Universalis, volume 2, Paris, 1968.
- Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, ediţia a II, introducere, dosar,
traducere şi comentarii de Cristian Bădiliţă, Editura Polirom, Iaşi, 2003
- Pr. D. Fecioru, Sf. loan Damaschin, Dogmatica, Ediţia III, Bucureşti, 1993.
Pr. D. Fecioru, Scrierile Părinţilor apostolici, Bucureşti, 1979.
- Fontes Historiae Dacoromanae, II, Bucureşti, 1970.
- Filocalia, vol I-XII, traducere, introducere şi note de Dumitru Stăniloae,
diferite editii
- Virgil Gheorghiu, Gura de Aur, atletul lui Hristos, traducere de Maria Cornelia
Ica jr., Editura Deisis, Sibiu, 2004
- Alexander Golitzin, Simeon Noul Teolog: viaţa, epoca, gândirea, în Sfântul
Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, scrieri I, Editura Deisis, Sibiu,
1998, pp. 409-549
- Idem, Mistagogia, experienţa lui Dumnezeu în Ortodoxie. Studii de teologie
mistică, traducere şi prezentare de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1998
- La Grande Encyclopédie, Tome III, Paris, 1885.
- La Grande Encyclopédie, Tome, XXV, Paris, 1942.
- Grand Larousse encyclopédique, VIII, Paris, 1963.
- Patrick J. Hamell, Handbook of Patrology, Alba House, New-York, 5th edition,
1991
- Sf. Ioan Casian, Scrieri alese, traducere de prof. Vasile Cojocaru şi prof. David
Popescu, prefaţă, studiu introductiv de prof. Nicolae Chiţescu, EIBMBOR, Bucureşti,
1990
- Sf. Ioan Damaschinul, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, traducere,
introducere şi note de pr. prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1998
- Idem, Dogmatica, traducere de pr. D. Fecioru, Editura Scripta, Bucuresti, 1993
- Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la facere (I), traducere, introducere, indici şi
note de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucuresti, 1987
- Idem, Omilii la facere (II), traducere, introducere, indici şi note de Pr. D.
Fecioru, EIBMBOR, Bucuresti, 1989
- Idem, Omilii la Matei, traducere, introducere, indici şi note de Pr. D. Fecioru,
EIBMBOR, Bucuresti, 1994
- Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie din Nazianz, Sf. Efrem Sirul, Despre
preoţie, EIBMBOR. Bucureşti, 1998
- Împătăşirea continuă cu Sfintele Taine, dosarul unei controverse – mărturiile
Tradiţiei, studiu introductiv şi traducere de Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2006
- Patriarhul Iustin, Evagrie din Pont, prefata si studiu introductiv de pr. prof. dr.
Stefan Alexe, Editura Anastasia, 2002
- Konstantinos Karaisaridis, Viaţa şi opera Sfântului Nicodim Aghioritul, ediţia a
II-a revăzută şi adăugită, Editura Ananstasia, 2000
- J. Lebreton, J. Zeiller, Histoire de l'Eglise depuis les origines jusqu'a nos
jours, 2, Paris, 1938.
- Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, traducere de Maria Cornelia Oros,
studiu introductiv de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1995
- Andrew Louth, Dionisie Areopagitul, o introducere, traducere de Sebastian
Moldovan, studiu introductiv, diac. Ioan I. Ică.jr., Editura Deisis, Sibiu, 1997
- Sfântul Maxim Mărturisitorul şi tovarăşii săi întru martiriu: papa Martin,
Atanasie monahul, Atanasie apocrisiarul. Vieţi,actele procesului, documentele
exilului, traducere şi prezentare diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2004
- Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, traducere, introducere şi note de pr.
prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1983
- Idem, Cele patru sute de capete despre dragoste, în Filocalia, vol. II, Editura
Humanitas, 2004, pp. 53-126
- Idem, Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti, traducere, introducere şi
note de pr. prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1990
- John Meyendorff, Sfântul Grigorie Palamas şi mistica ortodoxă, traducere de
Angela Pagu, cuvânt înainte de Teodor Baconsky, Editura Humanitas, Bucureşti,
2007
- Idem, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, traducere de pr. prof. Nicolai
Buga, EIBMBOR, Bucureşti, 1997
- Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi
latine, vol. I, II/1, II/2, Editura Polirom, Iaşi, 2001, 2004, 2004
- Mourre, Dictionnaire encyclopédique d'Histoire, Paris, 1990.
- Paladie, Istoria lausiacă, scurte biografii de pustnici, traducere, introducere şi
note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1993
- J. R. Palanque, G. Bardi, P. de Labrielle, Histoire de l'Eglise, vol. 3, Paris,
1939.
- Prof. dr. Stylianos Papadopoulos, Patrologie, vol. I, traducere de lect. dr.
Adrian Marinescu, Editura Bizantină, Bucureşti, 2006
 - Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman,
Bucureşti, 1911.
- Patrologie-Series latina. Tomus I-CCXXI. J. P. Migne, Paris, 1844-1864.
- Patrologiae-Series Graeca, cursus completus, Querante J. P. Migne, Tomus I; S.
Clementis pontificis romani, opéra omnia, Paris, 1846.
- Jaroslav Pelikan, Tradiţia creştină, o istorie a dezvoltării doctrinei, vol. I, vol.
II, vol. III, vol. IV, vol. V, Editura Polirom, Iaşi, 2004, 2005, 2006, 2006, 2008.
- D.M. Pipidi, Contribuţii la istoria veche a României, Bucureşti, 1967.
- Dom Ch. Poulet, Histoire de l'Eglise, Tome l, Paris, 1941.
- Johannes Quasten, Patrology, vol. I, II, III, IV, Christian Clasic Ave Maria
Press, Notre Dame, IN, f.a.
- Pr. prof. Ioan Rămureanu, Actele martirice, Bucureşti 1982.
- Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Personalitatea si actualitatea Sfantului Ioan Gura
de Aur, Editura Renasterea, Cluj-Napoca, 2007
- Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu,
Editura Lidia, Bucureşti, 2003
- Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, scrieri I, studiu
introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr. şi un studiu de ieromonah Alexander
Golitzin, Editura Deisis, Sibiu, 1998
- Idem, Cateheze, scrieri II, studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr.,
Editura Deisis, Sibiu, 1999
- Idem, 100 de capitole practice şi teologice, în Simeon Noul Teolog, Imne,
Epistole şi Capitole, scrieri III, Editura Deisis, 2001
- Idem, Imne, Epistole şi Capitole, scrieri III, introducere şi traducere de diac.
Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, scrieri III, 2001
- Simeon Noul Teolog, viaţa şi epoca, introducere şi traducere de diac. Ioan I. Ică
jr., Editura Deisis, 2006
- Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, ediţia a II-a,
Editura Scripta, Bucureşti, 1993
- Sf. Teodor Studitul, Iisus Hristos prototip al icoanei sale, studiu introductiv şi
traducere de diac Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Alba-Iulia, 1994
- Teodoret al Cirului, Istoria Bisericească, traducere de pr. prof. Vasile Sibiescu,
EIBMBOR, PSB 44, Bucureşti, 1995
- Lars Thunberg, Omul şi cosmosul în viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul,
traducere de prof. dr. Remus Rus, EIBMBOR, 1999
- J. Tixeront, Précis de Patrologie, Ed. III, Paris, 1920.
- Petre Vintilescu, Despre poezia imnografică din cărţile de ritual şi cântare
bisericească, ediţia a II-a, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005
- Nestor Vornicescu, mitropolit, Primele scrieri patristice în literatura noastră,
secolele IV-XVI, Craiova, 1984.
- Jacques Zeiller, L'empire romain et l'Eglise, Tome V, Paris, 1928
Părinţi şi scriitori bisericeşti

Termenul de părinte bisericesc – are o evoluţie interesantă de-a lungul

timpului. În V. T. termenul de părinte definea atât raportul dimtre tată şi copil cât şi pe
cel dintre învăţător şi ucenicul său. În epoca primară a creştinismului, cuvântul
părinte a fost des folosit şi atribuit episcopului. Începând cu secolul al IV-lea acest
termen exprimă autoritatea supremă în materie de credinţă. Părinţii sunt martori şi
judecători ai ortodoxiei, ei capătă şi numele de mărturisitori ai credinţei; ei au fost şi
scriitori bisericeşti. Pentru ca cineva să dobândească acest nume trebuia să
îndeplinească următoarele condiţii:

-Părerile lui să consune cu ale altor părinţi;

-Să fi Trăit o viaţă în sfinţenie, să se fle în succesiune apostolică;
-La caz de nevoie să primească moartea pentru Hristos;
-Să fie recunoscut de Biserică ca părinte;

Scriitorii bisericeşti

FericitulAugustin şi Vincenţiu de Lerini socotesc că scriitorii bisericeşti sunt

inferiori părinţilor, ei nu au îndeplinit una din condiţiile anterioare:ex. Origen,
Tertulian, Lactanţiu, Rufin, Clement Alexandrinul.

Scriitorii bisericeşti creştini - sunt autori creştini, profani (chiar şi eretici) care
ne-au lăsat scrieri cu privire la viaţa Bisericii.

Învăţători bisericeşti – în această categorie intră toţi cei care se ocupau cu

învăţătura cuvântului lui Dumnezeu în cadrul cultului sau în afara lui. Unii erau
socotiţi harismatici alţii erau didascali , clerici sau laici, ce învăţau teologie.

Începutul literaturii creştine

Literatura creştină are un început modest; are rădăcinile în secolul I, a evoluat

sensibil dar a păstrat legătura cu scrierile N. T. şi V. T. Literatura creştină a avut un
caracter misionar şi catehetic, este o literatură ocazională. Spre sfârşitul sec. al II-lea
şi începutul sec. al III–lea a înflorit literatura post-apostolică, genurile acestei
literaturi ar fi:
Literatura epistolară;
Literatura apologetică – împotriva păgânilor şi evreilor;
Literatura antieretică, polemică – împotriva ereziilor : gnostici, montanisti, etc.
Au mai circulat şi alte tipuri de scrieri creştine.
Literatura epistolară s-a datorat preocupărilor pastorale ale părinţilor
bisericeşti şi se caracterizează prin simplitate literară şi prin suflu religios, în aceste
scrisori problemele se împleteau cu sfaturile apostolice.
 Biserica primară a elaborat şi scrieri în care se prezenta creşterea şi sporul
Bisericii în sânul comunităţilor.

Părinţi apostolici

Denumirea ne-a rămas de la francezul Gotelier care în 1672 a publicat sub

titlul ”Pater aqui apostolicis” opere care circulau sub numele lui Barnaba, Policarp
al Smirnei şi Clement al Romei; mai târziu s-au adăugat Papias de Ierapole şi
scrisoarea către Diognet.
Ultima lucrare,”Didahia”, operă a secolelor primare, a fost descoperită în
veacul al XIX-lea şi astfel numărul acestei categorii de autori se ridică la cifra opt.
1. Didahia – şi-a luat numele de la o lucrare care circula în perioada morţii
sfinţilor apostoli. “Simbolul Sfinţilor Apostoli”. Rufin ne spune că după pogorârea Sf.
Duh, Sfinţii Apostoli au alcătuit un simbol de credinţă necesar pentru Biserică, fiind o
sumă a principalelor învăţături de credinţă primite de la Hristos.
Simbolul apostolic era un rezumat al invăţăturii creştine pe care fiecare
credincios îi rostea cu prilejul botezului. Simbolul a fost reactualizat în sec. al IV-lea
şi împărţit în 12 articole.
Didahia a fost descoperită în 1435 de către mitropolitul grec Filotei într-
un manuscris la Constantinopol. Părinţi apostolici

Denumirea ne-a rămas de la francezul Gotelier care în 1672 a publicat sub

titlul ”Pater aqui apostolicis” opere care circulau sub numele lui Barnaba, Policarp
al Smirnei şi Clement al Romei; mai târziu s-au adăugat Papias de Ierapole şi
scrisoarea către Diognet.
Ultima lucrare,”Didahia”, operă a secolelor primare, a fost descoperită în
veacul al XIX-lea şi astfel numărul acestei categorii de autori se ridică la cifra opt.
1. Didahia – şi-a luat numele de la o lucrare care circula în perioada morţii
sfinţilor apostoli. “Simbolul Sfinţilor Apostoli”. Rufin ne spune că după pogorârea Sf.
Duh, Sfinţii Apostoli au alcătuit un simbol de credinţă necesar pentru Biserică, fiind o
sumă a principalelor învăţături de credinţă primite de la Hristos.
Simbolul apostolic era un rezumat al invăţăturii creştine pe care fiecare
credincios îi rostea cu prilejul botezului. Simbolul a fost reactualizat în sec. al IV-lea
Manuscrisul datează din 1056. Didahia a fost publicată la Constantinopol în 1833. Ea
are întinderea Epistolei către Galateni având 10.700 de cuvinte. Ea a fost citată şi
menţionată în veacul al II- lea, deci este o scriere apărută în secolul I.
Cele şaisprezece capitole pot fi grupate în trei părţi şi un epilog:
Partea I – cap. I – VI – cateheză morală;
Partea II – cap. VII – X – compendiu liturgic;
Partea III – cap. XI – XV – instrucţiuni bisericeşti;
Epilog - cap. XVI -parusia;
Prima parte este o cateheză şi are următoarele idei principale:
1. să-L iubeşti pe Dumnezeu Creatorul şi pe semenii tăi;
2. să ne ferim de păcatele şi viciile V. T. şi a lumii păgâne;
 3. îndatoriri sociale, calea morţii este mai grea, acoperită cu păcate şi plină de
blestem ;
Partea a II-a conţine prescripţii rituale şi liturgice privind pocăinţa, borezul şi sf.
împărtăşanie.
Partea a III-a, disciplinară, prezintă trei aspecte :
obligaţiile comunităţii faţă de oamenii duhovniceşti;
oamenii în nevoi ;
comunitatea;
Această lucrare este una dintre cele mai valoroase lucrări ale literaturii primare.
Ne prezintă mentalitatea comunităţii creştine. Autorul este necunoscut; ea apare ca o
lucrare pusă pe seama celor 12 apostoli. Comparând-o cu textul Sf. Scripturi s-a
dovedit că a fost scrisă la sfârşitul sec. I.

2. SF. CLEMENT ROMANUL

Este unul dintre bărbaţii apostolici, episcop al Romei la sfârşitul sec. I–

începutul sec. II. Este urmaşul Sf. Ap. Petru. Sf. Irineu al Lyonului spune că acest
Clement i-a cunoscut pe Ap. Petru şi pe Pavel. Era un iudeu elenist încreştinat.
Opera sa – una singură este autentică o “Scrisoare către corinteni” care ni s-a
păstrat în limbile greacă, siriacă şi coptă. Este menţionată în anul 170 ca fiind
adresată papei Soter al Romei. Redactarea ei a fost prilejuită de tulburarile din Corint
provocate de unii membri care i-au alungat pe preoţii Bisericii.
Lucrarea are 65 de capitole care pot fi împărţite în trei părţi:
-Cap. 1-36 – îi ceartă pe corinteni pentru nechibzuinţa lor;
-Cap. 36-61–prezintă adevărata ierarhie bisericească şi subliniază necesitatea
supunerii lor faţă de episcop;
-Cap. 62-65 – recapitularea epistolei, recomandă aducătorilor săi să-i îndrume
pe cei din Corint să se roage;

Din această epistolă se desprind două probleme:

Romano-catolicii afirmă că ar rezulta ideea primatului papal deoarece
intervenţia Bisericii Romei în problemele Bisericii din Pont nu se poate admite decât
prin prisma primatului papal;
Ierarhia bisericească – autorul arată că este alcătuită din episcopi, preoţi şi
diaconi, uneori episcopii sunt numiţi şi presbiteri;

Între cele 65 de capitole semnalăm: capitolul 20 în care se descrie ordinea,

frumuseţea şi finalitatea lumii, capitolul 24 - despre învierea morţilor şi capitolele 59-
61- o rugăciune de mulţumire adresată lui Dumnezeu.
Tot lui Clement i se atribuie şi o „A doua epistolă către corinteni” despre care
se spune “că cei vechi au folosit-o”. Ea este neautentică.
I se mai atribuie două scrisori “Către fecioare”; ele au fost redactate în sec. al
III–lea.
 Într-o lucrare apocrifă “Pseudoclementinele”, un roman scris pe vremea
apostolilor, se vorbeşte despre călătoriile Sf. Ap. Petru şi controversele lui cu Simon
Magul şi despre convertirea lui Clement. Dacă informaţiile sunt corecte atunci
Clement a stat în preajma Sf. Ap. Petru.

3. SF. IGNATIE AL ANTIOHIEI

El este una dintre cele mai originale figuri ale Bisericii. Despre el avem ştiri în
scrisorile lui Irineu, Origen, Eusebiu de Cezareea. În aceste scrisori este descris pe
larg “în trasături de foc”, ceea ce a determinat ca numele său Ignatie să fie socotit ca
derivând ignis= foc. În formulele de adresare el se semnează ό καί Θεοφώρος “=o ke
theoforos=cel înflăcărat (după Hristos).
A fost episcop al Antiohiei (al doilea sau al treilea); unii spun că Sf. Ap. Petru a
fost primul, apoi Evodiu şi Ignatie. Avem foarte puţine date despre el; se pare că a
fost ucenic direct al Sf. Ap. Ioan şi este sigur că l-a cunoscut pe Sf. Policarp al
Smirnei. A murit în 108 în timpul persecuţiei împăratului Traian.
Călătoria sa spre Roma – în drumul său spre capitala impriului unde a fost
chemat spre a fi judecat s-a oprit mai întâi la Smirna. Aici a fost primit de Sf. Policarp
şi a fost vizitat de delegaţiile Bisericilor din Efes şi Magnesia, cărora la despărţire le-
a dat scrisori pline de sfaturi şi mulţumiri. Din Smirna scrie celor din Roma să nu
intervină pentru iertarea lui la împărat. De aici ajunge la Troada de unde scrie
creştinilor tralieni, philadelphieni, celor din Smirna şi Sf. Policarp. Apoi ajunge la
Filipi unde este primit cu multă dragoste. Mai târziu aceştia i-au scris Sf. Policarp să
le trimită scrisorile lui Ignatie.
În privinţa martiriului, se presupune că ar fi suferit moarte martirică în
Coloseumul din Roma în timpul spectacolelor pe care le ţinea împăratul Traian –
după cucerirea Daciei. Osemintele mai mari au fost aduse în Antiohia. Biserica
ortodoxă îl prăznuieşte în data de 20 Decembrie.
De la el ne-au rămas 7 scrisori către: efeseni, magnesieni, romani,
philadelphieni, tralieni, smirneni şi Sf. Policarp. Autenticitatea lor este garantată de
Sf. Policarp care le aminteşte în scrisoarea sa trimisă filipenilor.
În lucrările lui, scrise într-un limbaj ca al N. T. , nu face o teologie profundă.
Stilul este simplu şi vorbeşte despre sfinţi şi sfinţenie. În aceste lucrări vorbeşte
despre ierarhia bisericească arătînd că Biserica este centrată pe episcopi. El vorbeşte
şi despre viaţa de obşte arătând că în biserică toţi sunt egali.

4. SF. POLICARP AL SMIRNEI

S-a născut în anul 70 după Hristos şi a murit în 156 fiind ars pe rug în Smirna.
Sf. Irineu spune că Sf. Policarp a fost ucenic al Sf. Ap. Ioan fiind aşezat în Smirna de
catre el. Se spune că în viaţa sa a păstrat cu sfinţenie viaţa apostolică de nuanţă
ioaneică. Un eveniment important din viaţa lui ar fi întâlnirea la Roma cu papa Anicet
în anul 155, prilej cu care au slujit împreună şi au discutat data Sf. Paşti. Prin felul
lui a convertit la Roma numeroşi eretici (Marcion).
 În 156 pe vremea lui Antoniu Piul a suferit moarte martirică. Întâmplările
legate de martiriul Sf. Policarp sunt prezentate într-o scrisoare a Bisericii din Smirna
către biserica din Filomelium numită “Scrisoarea Sf. Policarp” (vezi P.S.B.-Actele
martirice).
Opera sa – i s-a păstrat o singură scrisoare ”Către filipeni” , aceasta este
răspunsul Sf. Policarp către filipeni cu privire la scrisorile lui Ignatie, fiind un
amestec de idei creştine susţinute de texte biblice. Vorbeşte despre învierea morţilor,
dă sfaturi pastorale despre familie, educaţia copiilor, înfrânare, dar mai ales îndrumări
date clerului.
Prin viaţa sa exemplară şi învăţătura sa pe bună dreptate a fost numit
“învăţătorul Asiei” şi “părintele creştinilor”. Învăţătura sa este clară şi expusă simplu
ca în Sf. Scriptură.

5. PAPIAS DE IERAPOLE

Informaţiile despre el sunt numeroase dar şi contradictorii. Eusebiu de

Cezareea spune că a fost episcop în Frigia. Sf. Irineu spune că a fost ucenic al Sf. Ap.
Ioan şi prieten cu Sf. Policarp. Ştim că a avut legătură şi cu Sf. Apopstol Filip. S-a
născut în a doua jumătate a sec. I ceea ce denotă că i-a cunoscut pe sf. apostoli. A
murit în prima jumătate a sec. al II-lea.
O cronică pascală ne relatează că a suferit moarte martirică, în acelaşi an cu Sf.
Policarp, în Pergam. Această ştire este confirmată în sec al IX-lea de Patriarhul Fotie
al Constantinopolului. De la Sf. Papias s-au păstrat doar câteva fragmente din
lucrarea ”Explicarea cuvintelor de învăţătură ale Domnului”. Ni s-au păstrat câteva
foi care pot fi socotite o introducere în N. T. Această lucrare poate fi socotită primul
tratat de exegeză biblică. Eusebiu de Cezareea este drastic în apercierea lui supnând
că Papias a introdus probleme bizare şi unele basme. În această afirmaţie el se
bazează pe un fragment din această lucrare citat de Filip Sidetul unde se afirmă că
unii dintre cei înviaţi de Mântuitorul au Treit până pe vremea împăratului Adrian.
În privinţa doctrinei, Papias este un exeget al literaturii creştine preocupat de
grija pentru adevărurile faptelor reale, fiind animat de dragostea apostolică. Faptul că
a înregistrat câteva întâmplări bizare trebuie puse pe seama tensiunii din acea vreme.
Învăţătura fundamentală acceptată de Papias este hiliasmul. Papias este un bărbat
iubitor al traducerilor Sf. Apostolilor, uneori un tălmăcitor fantezist al faptelor
apostolilor, alteori un interpret realist.

6. SCRISOAREA LUI PSEUDO-BARNABA

Este o predică, după cum reiese din formula de adresare, fără a se cunoaşte
autorul, locul scrierii şi adresanţi. Adresanţii sunt credincioşii comunităţii în care a
predicat autorul. Are două părţi:
-o parte dogmatică, didactică cap. I-XVII;
-o parte morală cap. XVIII- XXI;
 În partea întîi subliniază semnificaţia V. T. şi ajutorul pe care acesta îl dă pentru
înţelegerea vieţii creştine. Uneori legea veche este criticată în termeni asprii, alteori
autorul suprimă sensul literar şi istoric al legii vechi pentru a scoate în evidenţă
sensul spiritual şi alegoric.
În partea a doua ilustrează cele două căi a luminii şi a întunericului
(asemănându-se cu Didahia).
Textul original s-a păstrat în limbile greacă şi latină. Mulţi au atribuit
scrisoarea lui Barnaba (însoţitorul lui Pavel în prima călătorie misionară), dar s-a
dovedit că autorul trebuie căutat în Alexandria, iar data scrierii trebuie fixată între
anii 100 – 140. În scrisoare se combate iudaismul cu un zel rar întâlnit. Critica este
justificată, dar nu sunt justificate procedeele, adică privirea duşmănoasă asupra
iudaismului. Un alt punct interesant din lucrare ar fi “întruparea Mântuitorului”.
Autorul spune că întruparea a fost necesară pentru a se face accesibilă omului
mântuirea. Explicaţia este simplă, dacă Domnul nu ar fi luat chip omenesc, oamenii
privindu-L nici unul nu ar mai fi rămas viu. Mântuitorul s-a întrupat pentru oameni.
Autorul susţine înlocuirea sâmbetei cu duminica. Această lucrare este un document
preţios deoarece prezintă raportul dintre V. T. şi N. T. Religia creştină este un început
nou, o lege nouă.

7. „PĂSTORUL” LUI HERMA

În antichitate se cunoştea această operă asemenea scrisorii lui Pseudo-Barnaba;

titlul lucrării este pomenit în mai multe lucrări. A fost scrisă prin anul 150. Lucrarea
are un autor necunoscut. Acest Herma a fost un sclav vândut unei matroane pe nume
Rhode care îl eliberează curând. Se căsătoreşte, are copii şi, ocupându-se cu
comerţul, se îmbogăţit, acest lucru influenţându-i relaţiile familiale. Devine mincinos,
îşi pierde averea rămâmîndu-i foarte puţin pentru nevolie sale. Datorită acestor
evenimente el devine un creştin ardent şi evenimentele descrise în lucrare încep pe o
proprietate a lui Herma. Evenimentele sunt de natură apocaliptică.
O doamnă, ce reprezintă Biserica, apare de patru ori în cuprins şi încearcă să-l
pregătească pe Herma pentru lume. Păstorul este îngerul penitenţei care îl
însărcinează să propovăduiască pocăinţa. Dând ascultare, Herma îşi recunoaşte
greşeşile şi se pocăieşte. Copiii lui îl urmează dar mai apoi se lepădaseră de credinţă.
Unii patrologi susţin că evenimentele din lucrare sunt o ficţiune în sensul că
laicul şi negustorul Herma nu este decât un membru de bază al clerului roman. Alţi
autori afirmă că Herma ar fi fratele papei Pius I al Romei.
Lucrarea cuprinde 3 părţi:
I. Vedeniile;
II. Poruncile;
III. Asemănările;
Vedeniile sunt în număr de 5 şi constituie o introducere la celelalte două părţi.
Persoana aflată alături de Herma este o bătrână, ea reprezentând Biserica.
Poruncile sunt un mic cod moral în 12 articole pe care păcătoşii trebuie să le
respecte:
1. crede în Dumnezeu şi teme-te de El.
2. fii simplu şi nevinovat ca şi copii.
3. iubeşte adevărul.
4. fii cast şi opreşte-ţi cugetul de la femeie străină.
5. fii răbdător şi cuminte şi vei domina faptele rele.
6. încrede-te în îngerul bun care se opune celui rău.
7. teme-te de Dumnezeu, păzeşte-I poruncile, nu te teme de diavol.
8. abţine-te de la orice rău şi fă binele.
9. ai încredere în Dumnezeu.
10. îndepărtează tristeţea.
11. nu te încrede în profeţii falşi.
12. îndepărtează pofta cea rea de la tine.
Asemănările – cuprind asemănări care se reiau din partea I; acestea dau o
expresie plastică adevărurilor din lucrare; tablourile simbol le dau farmec deosebit.
Ele sunt în număr de zece. Autorul lucrării dă semnalul de alarmă recomandând
pocăinţa.
Lucrarea aparţine genului apocaliptic. Autorul se prezintă pe sine ca pe un
profet. Stilul este popular dar antrenant, este chiar pueril. A fost scrisă în limba
populară a vremii.
Doctrina – ideea centrală este conştiinţa existenţei şi lucrării păcatului; se
insistă asupra adulterului şi a lepădării de credinţă. Nu se pomeneşte numele lui Iisus
Hristos, fiind identificat cu Duhul Sfânt. Biserica a fost alcătuită înaintea tuturor iar
imaginea „Doamnei” se încadrează în imaginea apocaliptică. Autorul face loc
problemelor sociale ale bogăţiei şi sărăciei, dar pe care nu le rezolvă la fel. În
viziunea despre zidirea turnului, spre exemplu, bogaţii sunt criticaţi.

8. SCRISOAREA CĂTRE DIOGNET

Multă vreme nu s-a ştiut nimic despre ea. Prin 1592 tipograful Eric Ştefanus
publică această lucrare aflată într-un manuscris din sec. al XIII-lea, la Strasburg. În
1870 biblioteca a ars. Ni s-au păstrat două copii, la Tübingen şi la Leiden. Autorul
este necunoscut, unii o atribuie Sf. Iustin Martirul şi Filozoful, iar alţii lui Marcion.
Apusenii o atribuie lui Ipolit.
Destinatarul scrisorii, Diognet, pare a fi un filozof, un profesor de pe vremea
lui Marc Aureliu. Această afirmaţie nu este valabilă pentru că autorul nu se putea
adresa cu formula “preaputernice”. Alţii susţin că era adresată împăratului Adrian.
Timpul compunerii – unii spun anul 70, alţii mijlocul sec. I, cea mai plauzibilă este
sfârşitul sec. II, începutul sec. III.
Lucrarea cuprinde 12 capitole; unii patrologi susţin că ultimele două capitole ar
fi ale lui Ipolit pentru că le găsim în lucrarea “Filosofumena”. Autorul răspunde la 3
întrebări:
1. ce fel de Dumnezeu adoră creştinii şi pentru ce nu se închină zeilor păgâni?
2. în ce constă dragostea creştinilor?
3. dacă această religie este cea adevărată de ce a apărut atât de târziu?
Autorul răspunde: în capitolul I redă cele trei întrebări.
 În cap. II-IV răspunde la prima întrebare; îi cere lui Diognet să se lepede de
prejudecăţi. Apoi ia pe rând zeităţile păgâne şi arată că acestea nu sunt Dumnezeu
pentru că Dumnezeu nu este o creatură a omului. Apoi afirmă că nici păgânii nu ţin la
zeii lor. Mai arată de ce creştinii nu se închină la fel ca iudeii lui Dumnezeu. În
încheiere arată că Dumnezeu este făcătorul a toate.
În cap. V-VII răspunde la a doua întrebare; arată că religia creştină nu se
deosebeşte cu mult de celelalte; creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin
limbă, nici prin obiceiuri ci se deosebesc prin rânduiala vieţii lor. Ei se socotesc
străini pe pământ, aşteptând patria cerească. Ei vieţuiesc pe pământ cu gândul la cer,
îi iubesc pe toţi, sunt săraci dar îmbogăţesc pe mulţi, fac binele. Acest răspuns redă
un tablou al vieţii creştine de atunci. Autorul arată că adevărul a fost sădit în inima
creştinilor de Dumnezeu. Dumnezeu îi cheamă pe toţi prin trimiterea lui Hristos.
În cap. VII- XI răspunde la a treia întrebare; arată că Dumnezeu se face
cunoscut când ai credinţă, păgânii nu-l pot cunoaşte pe Dumnezeu pentru că nu cred
în El. Autorul vorbeşte despre veşnicia Tatălui şi a Fiului, explică de ce a apărut
târziu creştinismul motivând că am fost neputincioşi şi nepregătiţi pentru venirea
Mântuitorului.
În cap. XII avem un îndemn pe care autorul îl dă lui Diognet de a păstra în
suflet ce a auzit şi că ar fi bine să se încreştineze.
Importanţa epistolei către Diognet.
Din punct de vedere doctrinar este bogată în adevăruri de credinţă, fiind un
tezaur dogmatic creştin. Această lucrare are menirea de a realiza o punte între părinţii
apostolici şi apologeţii creştini. Lucrarea cuprinde o înflăcărare de sentimente de
bună intenţie a creştinilor şi pentru creştini. Religia creştină constituie o lege nouă, un
neam bun, cinstit, care îl iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele ca pe sine.

APOLOGEŢI CREŞTINI

Numele le vine de la apologie = apărare, justificare. Ei sunt apărătorii

creştinilor în faţa păgânilor şi evreilor. Literatura păgână, după o perioadă de
ignorare, a început, în sec. II să ia atitudine faţa de creştinism. Între scriitori păgâni îl
amintim, mai întâi, pe Lucian de Samosata cu lucrarea ”Despre moartea lui
Pereglinus”-(scrisă prin anul 166) în care ridiculariza comunitatea creştină şi pe
Pereglinus, care era preot egiptean şi filozof cinic.
Apoi, Celsius, filozof platonic, cu lucrarea ”Cuvânt adevărat”, în care combate
creştinismul pe baza Sf. Scripturi. Creştini erau acuzaţi de ateism, banchete diestice,
împreunări, adorarea unui cap de măgar = onolatrie, adorarea organelor genitale ale
preotului, etc. Aceste acuzaţii le găsim combătute de Minucius Felix.
Autorii apologiilor au fost, fie laici fie, preoţi sau episcopi; unii au ajuns
celebrii. Apărarea creştinilor se făcea fără aroganţă; apologiile au fost apeluri către
împăraţi. Senat sau magistraţi de a nu mai persecuta creştinii. Când au fost adresate
către păgâni, lucrările lor au avut forma unor tratete, iar când au fost îndreptate către
iudei erau scrise sub formă de dialog.
 Apologiile aveau două părţi: de combatere şi de apărare. De combatere -
demonstrau că filozofia păgână este greşită. De apărare – se arătau foloasele
monoteismului şi se făceau apreciari ale unor adevăruri din filozofia păgână.
Apologeţii sunt de două feluri: latini şi greci (clasificare făcută după limba folosită în
scris).
Apologeţii greci
Primul apologet grec este Qadratus. El este prezentat de Fericitul Ieronim ca
ucenic al Sf. Apostoli, înzestrat cu darul proorociei. Prin anii 120-124 a înmânat
împăratului Adrian o apologie în care îi apăra pe creştini. Fer. Ieronim spune că
aceasta a fost înmânată la Atena. Din această apologie s-a păstrat un fragment la
Eusebiu de Cezareea care afirmă că pe vremea lui Qadratus încă mai Treiau cei
înviaţi de Hristos.
Aristide – filozof din Atena contemporan cu Qadratus; în 139 a înmânat lui
Antoniu Piul o apologie. Eusebiu şi Ieronim afirmă că această apologie a fost dată lui
Adrian.
În 1848 nişte călugări veneţieni au descoperit un fragment din această apologie
în limba armeană. În 1849 un patrolog german a descoperit o variantă siriană la
mănăstirea Sf. Ecaterina din muntele Sinai. În această apologie autorul stabileşte
existenţa lui Dumnezeu din ordinea şi existenţa lumii, explică cum este înţeles
Dumnezeu de patru categorii de mase: barbarii se închină elementelor, păgânii zeilor,
iudeii Dumnezeului necunoscut, iar creştinii Dumnezeului cunocut prin Hristos.
Iudeii se închină unui singur Dumnezeu, ei practică iubirea aproapelui, răscumpără pe
cei robiţi. Creştinii îşi trag numele de la Hristos întrupat din Fecioara Maria. Limbajul
lucrării este simplu, mesajul apologiei este foarte clar.
Ariston de Pella – avem date puţine despre el; este amintit de Eusebiu de
Cezareea ca unul ce relatează despre înfrângerea iudeilor de către romani.
Cel mai însemnat apologet grec este Sf. Iustin Martirul şi Filozoful. S-a născut la
începutul sec. al II-lea din părinţi păgâni latini în Sichem, astăzi Nablus. Pe tatăl său
îl chema Priscus, iar pe bunicul său Bachius. Doritor de adevăr se apropie de filozofii
vremii; el îi studiază pe platonici, pitagorei, iar apoi pe profeţii V.T. Ca urmare a
citirii acestora el se converteşte (mai târziu a mărturisit că religia creştină a fost
pentru el filozofia cea mai sigură).
Activitatea sa a început după convertire fiind o continuă lucrare de apărare a
creştinilor. A doua parte a vieţii o petrece la Roma. Aici înfiinţează o şcoală a
creştinilor. De aici trimite două apologii către împărat şi senat. Tot aici intră în
conflict cu filosoful Crescens care era un ignorant pe care totdeauna îl învinge
(ideologic). Pentru aceea Crescens îl denunţă şi v-a fi martirizat în anul 165-166.
Biserica ortodoxă îl prăznuieşte la 1 iunie.
Opera – o apologie adresată împăratului Antonin Piul, fiilor săi şi senatului. A
doua apologie (”despre credinţa creştină”) adresată împăratlui Marc Aureliu.
-“Cuvânt către greci”- în aceasta tratează problemele creştinilor vorbind despre
natura demonilor; este o combatere a politeismului grecilor.
-“Psalmistul” ;”Despre suflet”- prezintă părerile filozofilor greci despre
originea şi rolul sufletului.
 -“Dialog cu iudeul Trifon” – redă discuţia de la Efes cu un iudeu, în care se
arată cum Sf. Iustin prin har a ajuns la învăţătura creştină. De asemenea dovedeşte
raportul dintre V. T. şi N. T. scoţând în evidentă superioritatea N. T. Mai sunt şi alte
lucrări pomenite în scrierile Fericitului Ieronim. Prin lucrările sale a realizat o punte
între gândirea profană şi cea creştină cu toate că întâlnim şi învăţături greşite. În
învăţăturile despre Dumnezeu, Sf. Iustin subliniază că El este nevăzut, veşnic, fără
nume şi sălăşuieşte în cele cereşti. Logosul are rol principal în creaţie; numele de
”întâiul născut” dovedeşte rolul de instrument pe care îl are logosul în creaţie. El
greşeşte afirmând că Fiul este primul născut al Tatălui şi că Fiul este prima putere
după Tatăl. Logosul are un început aşezat înaintea creaţiei. Duhul Sfânt este duhul
profetic care a insuflat Biblia şi trebiue aşezat pe locul trei după Fiul.
Teologia lui nu este atât de sigură cum îi este credinţa; are erori cu privire la
persoanele Sf. Treimi, învăţătura despre suflet şi demoni. Aceste erori sunt
explicabile prin noutatea problematicii. De la Papias de Ierapole şi-a însuşit
învăţătura hiliastă. Sf. Iustin este un martor al tradiţieipentru că ne-a descris felul în
care creştinii săvârşeau cultul în acea vreme. Deşi teologia sa are imperfecţiuni,
patrologia îl consideră un mare teolog, învăţătura lui influenţând intelectualitatea
vremii.
Milhiade - este originar din Aretos – Asia Mică, a Treit în a doua jumătate a
sec. al II-lea, a scris împotriva păgânilor, Treind pe vremea lui Marc Aureliu. Unii
spun că a fost ucenic al Sf. Iustin. Tertulian îl numeşte „sofist al bisericii”. Eusebiu de
Cezareea ne spune că el ar fi scris împotriva montaniştilor. El a scris lucrarea „Un
profet nu trebuie să vorbească în extaz” – o apologie contra grecilor şi contra
iudeilor. S-ar putea să fi scris şi împăratului Marc Aureliu, dar şi lui Lucius Querus
prin anii 168-169. Lucrările lui s-au pierdut de aceea despre ele avem doar ştiri.
Apolinarie – este un urmaş a lui Papias de Ierapole în Frigia. Eusebiu de
Cezareea ne dă informaţia că Apolinarie a scris mai multe lucrări.
“Discurs despre credinţă” – adresată împăratului în 172. A mai scris cinci cătţi contra
grecilor şi două lucrări împotriva iudeilor.
La fel ca Milhiade a scris împotriva montaniştilor.
Meliton de Sardes – pe vremea împăratului Comodus, nu avem date despre
viaţa sa. Este pomenit de Policarp al Smirnei în discuţiile privitoare la data Paştilor.
Mai este pomenit de Tertulian şi Ieronim.
A fost episcop de Sardes, a murit în 195 pe vremea lui Septimius Severus. A
scris mai multe lucrări: două lucrări „Despre Paşti; „Despre felul da a Trei”, „Despre
profeţi”, „Despre Biserică”, „Despre serbarea duminicii”, ”Despre creaţie”, ”Despre
trup”, ”Despre suflet”, ”Despre Sf. Duh” şi “Despre diavol”. Această listă ne-o dă
Eusebiu de Cezareea în “Istoria bisericească”.
Din operele lui rezultă că a fost un om cult, enciclopedist care a atacat
problemele controversate a lumii antice. El este primul care vorbeşte despre cele două
firi ale Mântuitorului. Pe vremea sa teologia nu era bine cristalizată, de aceea în
scrierile lui au apărut greşeli.
Taţian Asirianul – originar din Asiria, era grec de neam. S-a născut în anul
120, a primit o educaţie aleasă, a studiat istoria, retorica şi filozofia. A cutreierat
oraşele importante ale lumii antice ţinând discursuri de morală, astfel a cunoscut mai
multe religii, dar nici un sistem religios nu l-a satisfăcut, a constatat imoralitatea
religiei păgâne.
În uma citirii Sf. Scripturi îşi găseşte liniştea, se converteşte la Roma fiind
ucenicul Sf. Iustin. Urmând exemplul Sf. Iustin deschide o şcoală catehetică. A fost
urmărit de filozoful Crescens, dar el nu va rămâne fidel învăţăturii primite de la Sf.
Iustin. Prin anii 172-173 a căzut într-o erezie ”a encratiţilor”, ajuns în Orient s-a
integrat într-o sectă ”a eonilor” (aceasta avea principii severe, interzicea vinul,
carnea, căsătoria, au înlocuit vinul de la Euharistie cu apa). Devine conducătorul
sectei, care se va numi „a taţinienilor” sau „ a hidroparastaşilor”. Sf. Irineu al
Lyonului ne spune că Taţian tăgădiua mântuirea lui Adam. A murit la sfârşitul sec. al
II – lea.
Opera: “Despre animale”, ”Despre natura demonilor”, ”Despre mântuirea
după Hristos”. Cea mai cunoscută lucrare este ”Un cuvânt către greci”, scrisă în
Antiohia, după moartea Sf. Iustin. Lucrarea a fost scrisă intre anii 163-173; scoate în
evidenţă superioritatea doctrinei creştine faţă de cea păgână. Vorbeşte de Dumnezeu
Tatăl despre Logosul care a fost creat de Tatăl înainte de lume, iar Sf. Duh a inspirat
profeţii V. T.
“Diatesalon”–sinopsă asupra evangheliilor, este o înfăţişare cronologică a viaţii
Mântuitorului, scrisă după căderea în erezie. Sf. Efrem Sirul a dezaprobat lucrarea.
Prin opera sa Taţian lasă mărturie asupra epocii sale, a respins filozofia păgână şi a
fost numit “Tertulian al grecilor”.

TEOFIL AL ANTIOHIEI

S-a născut în Siria, cum însuşi mărturiseşte că patria sa este între Tigru şi
Eufrat. Familia sa a fost păgână, dar în urma citirii Sf. Scripturi, el trece la creştinism.
După convertire a avut însuşiri duhovniceşti. A fost ales episcop în anul 169. A fost al
VI –lea episcop al Antiohiei. A murit între anii 182-183 pe vremea înpăratului
Comodus. În scrierile lui el i-a combătut pe cei care au destabilizat Biserica.
Dintre lucrările polemice amintim: ”Împotriva lui Marcion şi Ermogene”,
acestea sunt pierdute. A rămas lucrarea “Către Aftolit”- aceasta este o apologie
adresată unei persoane culte, păgâne. Aftolit a căutat să cunoască adevărul în viaţă,
fiind un apărător al idolatriei. Se încreştinează, dar îl ia în derâdere pe Dumnezeul
creştin. Scrierea lui Teofil dovedeşte realitatea lui Dumnezeu. Această lucrare s-a
păstrat în manuscris sub numele de ”Marcianus”.
Lucrarea are trei părţi:
-Invizibilitatea şi cunoaşterea lui Dumnezeu;
-Combaterea mitologiei păgâne;
-Combaterea afirmaţiilor aduse de păgâni creştinilor,
1. În această parte Teofil îi spune lui Aftolit că Dumnezeu este invizibil pentru ochii
trupeşti dar îl putem cunoaşte prin lucrarea Sa în lume. Îi cere lui Aftolit să-i arate pe
adevăratul om din el şi el îl v-a arăta pe Dumnezeu, pentru aceasta trebuie să ai ochii
sufletului deschişi.
2. În această parte combate zeităţile păgâne.
3. Aici arată că toţi creştinii sunt plini de onoare. Tot aici dovedeşte vechimea
creştinismului pe baza argumentului cronologic.
Lucrarea a fost alcătuită pe vremea lui Marc Aureliu între anii 160-182.
Doctrina –el nu a fost un gânditor adînc, lucrările lui au fost redactate într-o limbă
accesibilă. El socotea Sf. Treime ca fiind alcătuită din: Tatăl, Fiul şi Înţelepciunea. De
asemenea îi combate pe stoici care spun că Logosul a fost născut din Tatăl înaintea
lumii. Lucrarea sa este clară, doctrina sa este corectă, el spune că lumea a fost creată
din nimic.

ATENAGORA ATENIANUL

Despre el se ştie foarte puţin; date avem la Fericitul Ieronim, Filip de Side şi
patriarhul Fotie (sec. al IX-lea). La început a fost păgân, originar din Atena, dar în
urma citirii Sf. Scripturi s-a încreştinat. El a citit Sf. Scriptură din dorinţa de a-i
combate pe creştini, dar şi-a dat seama că adevărurile creştine sunt reale.
Unii afirmă că a ajuns la Alexandria unde a urmat cursurile şcolii catehetice.
Prin anii 176-178 scrie o apologie adresată împăraţilor Marc Aureliu şi
Comodus-“Solie pentru creştini” (care este de fapt o cuvântare). Această lucrare are
38 de capitole. În introducere îi solicită împăratului atenţia asupra motivului pentru
care a alcătiut lucrarea; arată că creştinii sunt acuzaţi pe nedrept. La acuza de ateism
arată că în religia creştină se adoră un Dumnezeu Creator în care creştinii îl recunosc
pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sf. Duh egali în putere. Fiul este din eternitate, a ieşit din
Dumnezeu pentru crearea lumii, dar nu este creatură. Se mai arată, apoi, că creştinii
nu aduc jertfe pentru că Dumnezeu nu primeşte jertfa materială ci pe cea spirituală.
Creştinii nu adoră zeii păgîni pentru că sunt creaturi divinizate de oameni.
La acuza de imoralitate el arată că nu li se permit creştinilor raporturi imorale;
ei se tem de Dumnezeu şi nu săvârşesc răul; mulţi Treiesc o viaţă în virginitate, iar
răul se datorează păgânilor.
La acuza de antropofagie el spune că în creştinism nu se practică pentru că
înseamnă moarte. Creştinii urăsc omuciderea şi mărturisesc credinţa în învierea
trupurilor. În încheiere face apel stăruitor la cei doi împăraţi să nu facă rău creştinilor
întrucât ei se roagă pentru împărat.
Locul alcătuirii acestei apologii este Atena.
O a doua apologie este numită“Despre învierea morţilor”. Ea a fost scrisă la
Atena şi are două capitole. În cap. I se resping obiecţiile ce se aduc învăţăturii despre
învierea morţilor. În cap. al II-lea se demonstrează realitatea învierii.
În lucrare se arată că nu este nimic cu învierea morţilor contrar stiinţei
deoarece la Dumnezeu totul este cu putinţă. El v-a reuni trupul cu sufletul. Învierea v-
a fi în trupurile rale căci omul a fost chemat să Treiască în veci. Omul este alcătuit
din trup şi suflet, v-a fi judecat şi v-a da seamă de ceea ce a făcut. Mai arată că
ultimul scop al omului este contemplarea lui Dumnezeu într-o altă viaţă şi acest lucru
nu se poate realiza decât după restaurarea omului în plenitudinea naturii sale.
Aceste două lucrări sunt bogate în îndemnuri morale. Învăţătura lui este
ortodoxă. La fel ca Sf. Iustin, el respinge acuzaţiie aduse de păgâni. El este primul
autor ce foloseşte demonstraţia raţională când vorbeşte de unitatea lui Dumnezeu. El
este cel care a deschis drumul spre şcoala catehetică din Alexandria. A arătat că
învăţătura despre Dumnezeu este unica filozofie reală.

Apologeţi latini
TERTULIAN

Dintre apologeţii latini el este socotit cel mai mare apărător al vieţii creştine
din veacul al II –lea. Numele său întreg este Quintus Septimius Tertulianus. S-a
născut între anii 150-160 din familie păgână. Tatăl său era sutaş în Africa de Nord
care era împărţită în patru părţi şi îşi avea capitala la Cartagina. De mic a dovedit o
inteligenţă aparte şi o dragoste de carte.
El a studiat literatura păgână, filozofia, medicina şi dreptul şi a învăţat limbile
latină şi greacă. La început a fost păgân, bănuit chiar de adulter, fiind atras de cultul
lui Mithra. În tinereţe şi-a bătut joc de creştinism. După o vreme s-a convertit la
creştinism după ce a observat Treirea aleasă a creştinilor în timpul persecuţiilor,
socotind că ar fi bine să-i cunoască pe aceşti creştini.
Încreştinarea lui a avut loc în anul 195. Se spune că el a fost căsătorit încă de
când era păgân. Acceptând Botezul, a fost hirotonit în anul 200. După acest moment a
dus o viaţă foate riguroasă şi prin anul 205 a trecut la secta montaniştilor. Aici nu stă
mult şi prin anul 213 rupe nu numai legătura cu montanişti ci şi cu Biserica. (În anul
210 montanismul a fost combătut la Roma într-un sinod) Adevăratul motiv este că
Tertulian admitea extazul însă nu era de acord cu a doua căsătorie şi nu-i admitea pe
păcătoşi să facă parte din Biserică. Drept urmare, îşi întemeiază propria sectă numiă”
a tertulianiştilor”, (care au fost readuşi în Biserică de Fericitul Augustin). Tertulian
moare între anii 240-250. Unii patrologi spun că Tertulian ar fi revenit în Biserică, dar
acest lucru nu este confirmat.
De la el ne-au rămas 31 de lucrări: 14 au fost întocmite pe când era în Biserică
(205-206), 12 au fost întocmite între anii 206-213 şi 5 în perioada tertulianistă între
anii 213-222. Unii patrologi aşează moartea lui după anul 222.
Prima ediţie a lucrărilor a apărut în sec al XVI-lea în colecţia Migne, în care
operele lui ocupă trei volume. A scris lucrări: apologetice, polemice, dogmatice şi
morale. Scopul lor este de a înfăţişa felul în care se poate pune în practică învăţătura
creştină.
Lucrări apologetice
“Ad naţiones” - este o colecţie de două cărţi adresate păgânilor în care dovedeşte că
morala lor este ineficientă şi că nu au dreptul să-i critice pe creştini pentru greşelile
lor.
“Apologeticum”- este o capodoperă a apologiei, este adresată guvernatorilor de
provincii cu scopul de a dovedi că pedepsele date de ei sunt fără temei, creştini sunt
închişi fără motiv şi prin acestea li se interzice să Treiască. Pe creştini îi îndeamnă să
se întoarcă la credinţă, iar pe păgâni îi iniţiază în credinţa creştină. Scopul lucrării
este dublu:
I. - politic – persecuţiile sunt nedrepte; prin ele păgânii nu vor ajunge la scopul dorit
de aceea persecuţiile ar trebui să înceteze.
II. - moral - intenţia lui Tertulian de a dezvălui adevărata credinţă.
 Lucrarea are 50 de capitole şi poate fi împărţită după tipul discursurilor pe care
Tertulian le-ar fi ţinut. În capitolele de la 1 la 6 se arată legalitatea credinţei creştine şi
nedreptatea pe care păgânii şi guvernatorii o săvârşesc faţă de creştini pentru că
interpretează greşit normele credintei creştine. În capitolele de la 7 la 45 Tertulian
respinge acuzaţiile păgâne între care: creştinii se hrănesc cu carne de copul şi practică
omuciderea; creştinii nu se închină zeilor, dar îi cinstesc pe mai marii statului întrucât
aşa i-a îndemnat Hristos. În capitolele de la 46 la 50 se arată că religia creştină este
cea adevărată iar purtarea creştinilor este ireproşabilă de aceea orice persecutare a lor
nu face altceva decât să-i încurajeze.
Valoarea lucrării este inestimabilă întrucât înfăţişează viaţa curată a creştinilor
şi arată că ei sunt cinstitorii statului. Lucrarea are şi o valoare istorică aparte pentru că
prezintă procedeele prin care pâgânii îi persecutau pe creştini.
“De testimonio anima” – în aceasta dovedeşte în şase capitole existenţa
sufletului şi întreg adevărul creştin.
“Contra iudeilor” – este o lucrare în 14 capitole. Se arată că iudeii mai
aşteaptă venirea unui Mesia care să zdrobească stăpânirea străină.
“Ad scapulam” – este o lucrare în 15 capitole.
Scrierile polemice
“De prescriptione hereticorum” – respinge invenţiile ereticilor. Lucrarea are
44 de capitole şi pote fi împărţită în trei părţi.
Partea I – cap. 1-14 – în aceasta ne îndeamnă că nu trebuie să ne ferim de eretici ci
să-i cunoastem şi să-i combatem.
Partea a II-a- cap. 15-37 – în această parte se resping pretenţiile pe care le aveau
ereticii că numai ei ştiu Scriptura. Lor le răspunde că adevărul vine de la Iisus
Hristos, iar Biserica este singura moştenitoare a lui Iisus Hristos. Mai arată că Sf.
Scriptură trebuie să fie înţeleasă în complexitatea ei.
Parte a III-a – cap. 38-44 – constituie încheierea acestei lucrări; se arată deosebirile
doctrinare dintre eretici şi se prezintă viaţa celor care s-au dedat la erezii precum
gnosticismul, maniheismul, etc.
“Adversus Marcionem” - lucrarea are 5 capitole şi încearcă să prezinte
învăţăturile Bisericii:
I. Domnul cel bun este tot una cu Domnul cel drept;
II. Dumnezeu este identic cu Creatorul;
III. Respinge învăţătura lui Marcion;
IV. Vorbeşte despre păcat arătând că originea lui constă în libertatea omului.
“Adversus Hermogenem” – se arată că lumea este ca şi Dumnezeu. Tertulian îl
combate şi-i arată că singurul Dumnezeu este etern şi numai El este creatorul lumii.
“Adversus Valentinianus” – Tertulian combate această erezie.
Scrierile dogmatice
“Despre borez” – în această lucrare Tertulian îl combate pe un eretic care a
scris lucrarea “Quintiria”, în care se arată că nu este necesar borezul. Tertulian arată
că botezul este necesar pentru mântuire şi că doar episcopul şi preotul pot săvârşi
această taină. În privinţa celor care s-au lepădat de credinţă spune că ar fi bine să fie
rebotezaţi.
 “De carne Christi” – lucrarea are 25 de capitole, în aceasta dovedeşte
realitatea întrupării Mântuitorului. Este o scriere cu influenţe montaniste în care se
vorbeşte de a doua venire.
“Despre învierea trupurilor” - combate acuzaţiile aduse creştinilor cu privire
la această învăţătură.
“De anima” – lucrare împotriva ereticilor şi filozofilor care negau existenţa
sufletului.
“Scorpiace” – (sau un leac împotriva muşcăturilor de scorpion) în care îi
vizează pe ereticii care tăgăduiesc adevărata credinţă şi chiar jertfa martirilor.
Lucrările practice
“Despre martiri” – este cea mai veche scriere; a fost alcătuită în anul 197. În
aceasta îi îndeamnă pe creştini să se gândească la viaţa veşnică.
“Despre spectacole” – spune că oricine poate asista la spectacolele păgâne, la
teatru pe stadioane, dar nu şi la care se pune problema sacrificării de animale.
“Despre rugăciune” – este cea mai frumoasă lucrare ce poate fi împărţită în
trei părţi:
-Tatăl nostru – conţine un mănunchi de adevăruri ce se află în N. T.
-Condiţiile morale, fizice şi liturgice pe care trebuie să le aibă o rugăciune.
-Roadele adevăratei rugăciuni.
“Despre răbdare” - este o mărturisire de credinţă şi doreşte să transmită
conaţionalilor săi că răbdarea este benefică.
“De Virginius Velantis” , ”De corona miridis” – vorbeşte despre soldaţii care
se întrec în lupte doar ca să primească o coroană de lauri. Pentru că unul dintre soldaţi
(fiind creştin) a refuzat a fost închis şi pedepsit cu moartea.
“De idolartia” – un raport între credinţa creştină şi cea păgână.
Au mai fost şi alte lucrări, dar neautentice. Tertulian a fost un om al
compromisurilor, al momentului, Lucrările lui au fost scrise într-un limbaj clar, foarte
multe şi-au atins scopul. Tertulian nu a fost un filozof, el a fost un om practic şi a
dovedit ceea avea de dovedit.

MINUCIUS FELIX

Despre el avem puţine date. S-a născut în Africa pe la jumătatea sec. al-II-lea,
din părinţi păgâni. A primit o instrucţie păgână. Ajunge la Roma, devine avocat şi se
încreştinează. În instrucţia sa a fost tributar curentului stoic dar a trecut la creştinism.
Nu se ştie când a murit (în primul sfert al sec.III ).
De la el ne-a rămas o lucrare ’’Octavius’’ – este o apologie a credinţei creştine.
Date asupra acestei lucrări avem de la Lactanţiu şi Fer. Ieronim. Această lucrare are
41 de capitole:
Partea I – Introducerea cap. I-IV – În această parte ne sunt prezentaţi doi
prieteni Octavius şi Cecilius, primul creştin, al doilea păgân. Octavius ajunge la
Roma unde îl întâlneşte pe Minucius. Într-o zi, cei trei fac o călătorie pe lângă Roma
şi zăresc o statuie, Cecilius se închină în faţa ei după care începe un dialog despre
statui între Cecilius şi Octavius, Cecilius ridicând în slăvi păgânismul iar Octavius
demonstrând că închinarea la pietre este idolatrie. Minucius devine arbitru între cei
doi.
Partea a II a – cap. V-XIII – prezintă felul în care Cecilius apără învăţătura
păgână despre statui. Putem distinge trei etape:
-de natură filosofică – Cecilius arată că adevărul este de nepătruns şi este
universal şi chiar o enigmă pentru om.
-de natură metafizică – el arată că religia creştină este îmbrăţişată de oameni
dubioşi ce s-au constituit într-o societate secretă, sunt imorali, criminali şi duşmani ai
omenirii pentru că promovează un cult absurd şi adoră un om crucificat.
-o concluzie - arată că religia creştină este o inovaţie a cuiva fără a spune cui
aparţine şi îl îndeamnă pe Octavius să adere la păgânism.
Partea a III a – cap XIV-XXXVIII – este răspunsul lui Octavius; el răspunde
punct cu punct la acuzaţiile lui Cecilius şi arată că Dumnezeu este perfect şi că îl
putem recunoaşte din universul creat. Este condamnat politeismul şi arată că cei ce
cred în Dumnezeu nu sunt oameni răi şi cu toate că duc o viaţă morală sunt
persecutaţi. Cultul este unul raţional şi îl poţi înţelege uşor. Arată că acuzaţiile
păgânilor sunt nefondate.
Partea a IV a – cap. XXXIX-XXXXI – arată că după discuţia dintre cei doi,
Cecilius recunoaşte adevărul creştin se încreştinează şi toţi trei se întorc la Roma.
Octavius este fericit, Cecilius se bucură că a îmbrăţişat creştinismul, iar Minucius
este mulţumit că cei doi au ajuns la un rezultat comun.
Timpul scrierii acestei lucrări poate fi aşezat înainte de scrierea lucrării
“Apologeticum” a lui Tertulian, pentru că el o cunoscuse pe cea a lui Minucius.
Această lucrare a fost scrisă cu ocazia morţii lui Octavius, cu gândul de a alina
suferinţa părinţilor lui. Nu are idei dogmatice deosebite şi nu susţine credinţa creştină
cu argumente doctrinare; este o operă morală adresată unor păgâni culţi. Nu este
pomenit numele lui Iisus Hristos şi scoate în evidenţă puterea raţiunii în încercarea de
a-l înţelege pe Dumnezeu.
Deşi nu este o lucrare originală de excepţie pentru că nu vehiculează cu
termeni creştini prea sofisticaţi, ea este totuşi interesantă pentru că din ea rezultâ că
Minucius a fost un om cult un cunoscător al ştiinţei, filosofiei şi retoricii păgâne.
Lucrarea se poate asemăna cu ’’Scrisoarea către Diognet’’.

Irineu al Lyonului

Cercetătorii aşază data naşterii între 115-140. Se ştie că a fost ucenicul Sfântul
Policarp, iar Policarp a fost părinte Apostolic. Sfântul Irineu a învăţat ce înseamnă
dragostea pentru tradiţie şi râvna pentru erezie de la Policarp, iar de la Papias şi-a
însuşit doctrina milenaristă. Irineu vorbeşte de prezbiterii ce au fost contemporani cu
părinţii apostolici. Nu se ştie cum a ajuns în Lugdunum. Se crede că l-a întâlnit pe
Policarp la Roma în 155 şi că a rămas acolo la şcoala Sfântului Iustin Martirul şi
Filosoful de unde a ajuns în Asia Mică cu câţiva misionari. Revine la Roma aducând
o scrisoare papei Eleuter care îl numeşte episcop al Lyonului (Lugdunului).
 Activitatea lui a avut un întreit aspect; o lucrare de convertire a păgânilor din
sudul Galiei; lupta împotriva gnosticismului, şi strădania de împăcare a Bisericii din
Asia cu Roma în privinţa datei Paştilor.
Sfântul Irineu a scris în limba greacă. Referiri despre lucrările lui avem la
Eusebiu de Cezareea şi Fer. Ieronim. La noi au ajuns două lucrări:
,,Combatere şi distrugere a ştiinţei cu nume mincinos’’ – cuprindea cinci cărţi.
Această lucrare s-a păstrat într-o traducere latină, ultimele două cărţi şi într-o
traducere armeană. Este o lucrare importantă întrucât prezintă problemele teologice
cu care se confrunta Biserica la acea vreme. Autorul se dovedeşte a fi un cunoscător
al Scripturii şi al vieţii Bisericii. Este atestat în lucrare pentru prima oară întregul
canon al Sfintei Scripturi . Sunt menţionaţi numeroşi episcopi şi scriitori bisericeşti
între care şi primii 12 episcopi ai Romei.
În lucrare Irineu combate gnosticismul de aceea este socotit ,,creatorul
teologiei creştine în Occident ’’. El combate gnosticismul pornind de la Simbolul de
credinţă Apostolic şi în argumentarea sa foloseşte citate din Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie.
,,Demonstraţia predicării Apostolice ’’ – a fost descoperită în urmă cu 50 de
ani şi a fost adresată fratelui său Marcian.
Ieronim prezintă şi alte lucrări atribuite lui Irineu, dar care nu s-au păstrat:
,,Despre schismă’’, ,,Scrisoarea către Blastus’’, ,,Despre ştiinţă’’.
Doctrina lui este ortodoxă; unii patologi l-au numit fondatorul teologiei
creştine. Teologia sa se bazează pe argumente din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie.
El spune că pe Dumnezeu trebuie să ni-L apropiem prin dragoste şi nu prin ştiinţe.
Tradiţia bisericească este un izvor al Revelaţiei Divine; fiind norma de credinţă, ea se
păstrează în Biserică.
Sfântul Irineu subliniază importanţa şi autoritatea Bisericii, pentru că numai ea
păstrează adevărata tradiţie: ,,Acolo unde este Biserica este şi Duhul lui Dumnezeu’’.
- ,,Dacă n-ar fi apărut Scriptura ar fi trebuit să urmăm Tradiţia pe care Apostolii au
lăsat-o acelora cărora le-a încredinţat Biserica’’ – spune el..
Lucrările lui au cunoscut o largă răspândire şi prin misiunile făcute în jurul
Lyonului a întors pe mulţi păgâni spre Dumnezeu. Ideea de baza a predicii lui a fost
aceea că ,,desăvârşirea omului începe pe pământ şi se definitivează în ceruri’’.
A murit prin anul 202.

Ipolit

Multă vreme nu s-a ştiut nimic despre el. Abia în sec.XIX s-a putut închega o
biografie a lui. A Treit pe vremea când limba greacă a devenit limba cancelariilor din
Apus de aceea şi operele sale au fost scrise în greacă. Numele lui a fost mai puţin
cunoscut, dar este menţionat la Eusebiu, Rufin şi Ieronim. Nu se ştie unde a păstorit.
Prin 1551 s-a deschoperit mormântul lui pe Via Tiburtina în apropierea unei statui.
Această descoperire s-a dovedit a fi destul de preţioasă, datorită informaţilor ce le
conţinea pe părţile ei laterale unde apare un ciclu pascal, iar pe o latură apar titlurile
cărţilor scrise de Ipolit. Statuia reprezintă chipul lui Ipolit.
 Prin 1842 un călugăr grec Minoides Minas a descoperit la o mănăstire din
muntele Athos un manuscris grec din sec. XIV, ce cuprindea o transcriere a unei
lucrări „Filosofumena” –Fer. Ieronim (sec. IV) spune că Ipolit ar fi scris o lucrare cu
acest nume.
Din această lucrare patrologii i-au alcătuit lui Ipolit o biografie:
S-a născut prin 170-175, fără a se preciza locul. A fost ucenic al Sfântului
Irineu, care l-a format intelectual. A rămas la Roma unde prin 210 l-a audiat pe
Origen, papă fiind Zefirin. Papa îl avea ca sfetnic pe Calist.
Î n această perioadă se purtau discuţii privitoare la problema Sfintei Treimi. Papa
a fost influenţat de ideile patripasiene ale lui Calist. În Roma se afla şi Sabelie. Prin
217 Calist ajunge papă, la scurtă vreme el fiind acuzat că şi-ar fi însuşit bani din
averea Bisericii. Este alungat în Sardica şi exilat pe insula Sardinia, dar revine la
Roma.
Ipolit l-a criticat pe Calist şi cei doi se excomunică reciproc; creştinii se împart în
două, unii cu Ipolit, alţii cu Calist. Cei doi sunt exilaţii pe insula Sardinia, unde Ipolit
moare prin 235. Rămăşitele vor fi duse la Roma de papa Fabian. Mai tărziu s-a
afirmat că Ipolit a fost de partea novaţienilor. Din lucrarea Filosofumena rezultă că nu
a avut nimic în comun cu această schismă.
În lucrare a combătut filozofiile păgâne ale vremii. Adevărata filozofie este
religa creştină, spune el. Ipolit poate fi aşezat în rândul marilor apologeţi din sec. III.

Sfântul Ciprian al Cartaginei

Numele lui întreg este Tascius Cecilius Ciprianus (Tascius fiind o poreclă ).
S-a născut la Cartagina în 210 într-o familie înstărită de păgâni. A dobândit o cultură
aleasă, ajungând avocat. A dus o viaţă libertină.
Prin 245 s-a încreştinat fiind botezat de un preot grec Cecilianus care i-a sădit
în suflet dragostea pentru creştinism. Fer. Ieronim spune că de la acest părinte şi-ar fi
împrumutat şi numele de Cecilianus.
Din lucrările lui rezultă că cel mai greu i-a fost să renască într-o viaţă nouă
spirituală, după ce în tinereţe a fost mai “zburdalnic”. Cunoscuţii lui păgâni auzind că
a trecut la creştinism l-au numit „strecuus” ( gunoi ).
A fost hirotonisit preot în Cartagina iar în 248 a fost ales episcop al Cartaginei
în locul lui Donatus. Ca episcop a desfăşurat o intensă activitate. Mai întâi a căutat să
centralizeze toate Bisericile din Africa de N, ajungând un fel de papă al Africii de
Nord.
Această acţiune a lui a fost întreruptă de persecuţiile lui Deciu (ian. 250). Din
prudenţă, în timpul acestei persecuţii, el se ascunde în vecinătatea oraşului. Duşmanii
lui au socotit aceasta un act de laşitate. În timpul persecuţiei lui Deciu mulţi creştini
s-au lepădat de credinţă, alţii au dat în scris că nu sunt creştini.
Ciprian se reîntoarce şi este obligat să explice gestul său în faţa creştinilor.
Primul gând a fost refacerea unităţii Bisericii şi apoi rezolvarea problemelor legate de
reprimirea în Biserică a celor care în timpul persecuţiei s-au lepădt de credinţă
(lapşii). Dintre aceştia cei care au adus jertfe zeilor au fost numiţi sacrificaţi, cei care
s-au tăinuit au fost numiţi turificaţi, cei care prin bani au reuşit să obţină acte că nu
sunt creştini au fost numiţi libelatici, iar cei ce au reuşit să obţină favorul de-a nu fi
trecuţi pe listele cu creştini au fost numiţi facientes.
Papă al Romei era Novaţian care era foarte riguros cu reprimirea celor căzuţi,
în Biserică. Novaţian era de fapt un antipapă; papă legal era Corneliu care i-a tratat pe
lapşi cu indulgenţă . Sfântul Ciprian îi ia partea lui Corneliu.
Când Ciprian a fost ales episcop ( 248 ) unul dintre contracandidaţi a fost
preotul Novat sprijinit de diaconul Felicisimus. Ei îi reamintesc lui Ciprian că în
timpul persecuţiei a fugit şi de aceea îi cer să-şi înscrie numele printre cei căzuţi.
Sfântul Ciprian a convocat 7 sinoade la Cartagina pentru a rezolva aceste probleme
purtând în acelaşi timp şi o corespondenţă cu papa Cornelius.
La aceste sinoade s-a hotărât să nu se reprimească în masă cei căzuţi, ci doar
libelaticii şi facientes. Primirea şi iertarea celorlalţi se va putea face în timpul altei
persecuţii când vor suferi pentru Hristos.
Novat şi Novaţian se asociază împotriva lui Ciprian şi astfel s-a produs
schisma novaţiană. Ciprian condamnă schisma şi îl sprijină pe Cornelius.
Între 252-254 peste Cartagina se abate ciuma. În timpul ei Sfântul Ciprian a dat
dovadă de multă grijă faţă de cei bolnavi, a stat în mijlocul lor, ajutând la eradicarea
molimei.
În 255 Ciprian intră în conflict cu papa Ştefan pe tema valabilităţii botezului
ereticilor. Biserica de Răsărit şi cea din Africa de Nord erau de părere că ereticii nu
pot fi primiţi decât după rebotezare. Biserica Romei era de părere că eretici botezaţi
pot fi şi ei în Biserică, şi au dreptul de a revani liberi în Biserică. S-a încercat să se
ajungă la un compromis, şi s-a stabilit că ereticii pot fi primiţi în Biserică fără a fi
rebotezaţi, dar să se li administreze taina Sfântul Mir.
În 257 izbucneşte o nouă persecuţie pe vremea împăratului Valerian. În timpul
acestei persecuţii Sfântul Ciprian a fost exilat în localitatea Curubis, vreme de un an.
În 258 este readus în Cartagina şi obligat să aducă jertfe zeilor. La refuzul său, pe 14
septembrie 258 i se taie capul.
Aceste date despre Sfântul Ciprian le avem de la diaconul său Pontianus şi din
Actele martirice.
Opera lui a fost foarte bogată mai ales că pe numele lui s-au pus o serie
întreagă de lucrări. S-a dovedit că doar 13 sunt autentice. Lucrările lui pot fi împărţite
în două grupe:
Practice (care pot fi morale şi de disciplină bisericească);
Apologetice.Dintre acestea din urmă amintim:
„Ad Donatus” – către Donatus– vorbeşte despre harul divin pe care omul îl
primeşte la botez. Lucrarea este scrisă în urma discuţiei cu Donatus, care îi era
prieten ,care dorea să primească botezul.
„Ad Demetrianus” – acest Demetrius a fost un avocat din Cartagia, un om rău,
care îl calomnia pe Ciprian. În această lucrare răspunde acuzaţilor că religia creştină
ar fi cauza tuturor nenorocirilor ce se abat asupra Africii. El spune că adevărata cauză
este îndărătnicia păgânilor. Îl îndeamnă pe Demetrius să iasă la lumină, să primească
botezul, pentru a se mântui.
 „Vot idola di non sunt”- De ce idolii nu sunt dumnezei- lucrarea este scrisă
înainte de 250. Ea a fost alcătuită după lecturarea operelor lui Minucius Felix şi
Tertulian; are 15 capitole.
„Dovezi către Quirinius”- îndreptată împotriva iudeilor.
„Ad Fortunatum”- scrisă în exilul din Curubis. Sunt adunate texte
scripturistice de apărare împotriva persecuţiilor.
Lucrări practice:
„De lapsis” – trimisă sinodului din Cartagina (251 ). Arată condiţiile pe care
cei căzuţi trebuie să le îndeplinească pentru a fi reprimiţi.
„Despre unitatea Bisericii”- Este cea cea mai importantă. Ea îşi are obârşia în
disputele cu Novat şi Felicisimus. Se arată că nu poate exista decât o singură
Biserică. Unitatea Bisericii stă în unitatea episcopatului, căci unde e episcopul acolo e
şi Biserică. Cei care se rup de Biserică se aseamănă ramurii frânte dintr-un copac care
nu mai are viaţă şi se usucă.În afara Bisericii nu există mântuire; cel din afara
Bisericii nu-l are pe Dumnezeu ca Tată şi nici Biserica drept mamă. Biserica este o
turmă şi are un singur păstor.
„Despre rugăciune”- vorbeşte despre rugăciunea Tatăl nostru aratând
importanţa rugăciunii şi roadele ei.

Alte lucrări: „De moralitate” (252-254). „Despre fapta bună şi milostenie”, „Despre
invidie şi gelozie”, etc.
De la Sfântul Ciprian ni se păstrează şi corespondenţa cu papa Corneliu şi cea
cu urmaşul său. Sfântul Ciprian a fost unul dintre cei mai însemnaţi apologeţi de
limbă latină. Datorită lui, multă vreme, Cartagina va juca rolul de mediator între
Roma şi Răsărit.

Novaţian

În ordine cronologică el este primul scriitor roman de limbă latină. Nu se

cunosc prea multe date despre viaţa lui. Se pare că a dus o viaţă libertină de aceea
unii socotesc că a fost îndrăcit. După botez nu s-a învrednicit de taina Sfântul Mir,
deoarece în Apus era administrată de episcop. Cu toate acestea a reuşit să fie hirotonit
preot de către Fabian al Romei care ţinea la el pentru că a avut talent oratoric. În
momentul hirotoniei a făgăduit că nu va cere să fie hirotonit episcop. A devenit lider a
unui număr de 44 de preoţi din Roma şi în 251 pe vremea lui Deciu, când scaunul a
fost vacant, el a răspuns în numele clerului din Roma în privinţa celor căzuţi. El scrie
2 epistole, ce se păstrează în colecţia Sfântului Ciprian, în care recomandă ca cei
căzuţi să facă o penitenţă aspră.
Preoţii din Roma, necunoscând viaţa lui, l-au propus ca episcop; unii însă şi-au
dat seama că Novaţian şi-a făcut nişte calcule şi că ţinea să fie ales episcop. De acea,
aceştia din urmă, aceştia îl aleg ca papă pe Cornelius. Novaţian nu s-a împăcat cu
ideea că cineva poate fi ales în locul său, şi împreună cu câţiva adepţii a trimis ştire
episcopilor din apropiere să vină să-l hirotonească pe el. Aceştia vin în capitală
împreună cu 3 episcopi şi îl hirotonesc fără ca ei să ştie că el nu s-a învrednicit de
taina mirungerii. Novaţian şi Corneliu ajung în conflict şi vor fi înlăturaţi.
În afară de cele 2 epistole ne-au mai rămas două lucrării: „Despre Sfânta
Treime ” şi „Despre mâncările iudaice”.
Numele lui a rămas în istorie în legătură cu prima schismă din Apus. Împreună
cu preotul Novat, Novaţian a căutat să împiedice reprimirea celor căzuţi în Biserică şi
a intrat în conflict şi cu Sfântul Ciprian. Întrucât s-a produs ruptură în Biserică,
această problemă s-a discutat la sin. 1 ecumenic.

Lactanţiu

S-a născut la mijlocul sec.III (240-250). A fost ucenic a lui Arnobiu de Sicca şi
a studiat retorica fără să fi profesat această meserie pentru ca i-a lipsit talentul. Prin
290-291 a ajuns profesor de retorică şi i s-a oferit o catedră la şcoala din Nicomidia-
capitala imperiului roman de Răsărit. Locul naşterii sale este în Africa de Nord.
Călătoria sa din Africa în Nicomidia a prezentat-o într-o lucrare în versuri care sa
pierdut. În Nicomidia se converteşte, fiind un om liniştit, moderat, va scăpa de
persecuţiile lui Galeriu (303-304 şi 306), dar i se va lua catedra. El se plânge că a
rămas singur în loc străin, ca un latin între greci.
O parte a vieţii a Treit-o în mizerie până în 316-317 -pe vremea lui Constantin
cel Mare, când acesta îl va chema la Triverii şi îi va încredinţa educaţia fiului său
Crispus, dar a murit curând.
Opera: „Despre lucrarea lui Dumnezeu”- combate pe filozofii care au
nesocotit trupul şi sufletul omenesc şi arată că providenţa divină e evidentă şi se
manifestă în aceste două elemente. El face o comparaţie între om şi animal. Sufletul
este alcătuit dintr-o substanţă invizibilă şi imponderabilă. Sufletul nu poate naşte alt
suflet, este creat de Dumnezeu şi se uneşte cu trupul după momentul zămislirii.
Aceasta este o lucrare apologetică şi fără a da citate din Scriptură, face aluzie la norii
negrii ce se vor aduna deasupra Bisericii, lucru împlinit în timpul persecuţiei lui
Diocleţian.
Cea mai importantă lucrare este numită „Dumnezeieştile instituţii”. Este un
manual de religie în care arată că doar omul este capabil de înţelepciune şi viaţă
religioasă. Prezintă creştinismul într-o formă literară şi combate părerile greşite. În
primele 3 părţii se combate filozofia păgână, iar în ultimele 4 arată că religia creştină
este cea adevărată.
Această lucrare a fost scrisă înaintea persecuţiei lui Galeriu, dar a fost revizuită
şi dedicată lui Constantin cel Mare. Prin 315 a făcut un rezumat al lucrării şi l-a dat
lui Constantin cel Mare. A mai alcătuit şi două scrisori adresate unor mărturisitori ai
credinţei. În prima vorbeşte despre mânia lui Dumnezeu, temă abordată filozofic, iar
în a doua face o expunere asupra revenirii la creştinism.
Mai amintim scrierile: „Despre lucrarea lui Dumnezeu”,
„Despre mânia lui Dumnezeu”(-Dumnezeu nu este apatic, pedepseşte crima şi
răsplăteşte virtutea),
 „Despre moartea persecutărilor”-(este prima istorie a persecuţiilor şi prezintă
sfârşitul tragic al tuturor împăraţilor persecutori),
„Despre pasărea Phoenix”(- porneşte de la legenda acestei păsări, care odată
la 1000 de vine din Orient în Fenicia unde se aşează pe o frunză de finic unde moare,
trupul arzându-i; din cenuşă apare un vierme şi se face fluture care i-a restul de
cenuşă şi-l duce la templul Soarelui din Heliopolis. Prin această legendă el dovedeşte
învierea morţilor).
În învăţătura sa el este ortodox; a fost scriitor de stil clasic. Pentru că l-a imitat
pe Cicero, a fost numit „Cicerone creştinul”. El nu a abordat în profunzime
creştinismul dar a combătut păgânismul.

Scriitorii alexandrini

În Alexandria Egiptului, se ştie că, a funcţionat o şcoală catehetică, de aceea s-

ar putea spune că acest oraş a fost o citadelă a ştiinţei. Aici a funcţionat o universitate
numită „Musion” şi avea 2 biblioteci, de aceea Alexandria a fost în atenţia celor
dornici să înveţe carte. Printre altele, aici s-au făcut traduceri ale Sfintei Scripturi ,
Filon a elaborat o nouă teologie a iudaismului elenistic punându-l în acord pe Moise
cu Platon etc. Şcoala Catehetică de aici a fost prima şcoală creştină cu învăţământ
organizat şi o programă precisă de studii.
Şcoala s-a deschis pe la mijlocul sec. II, primul profesor, Pantem, este amintit
în 180 de Clement Alexandrinul Prin 395, pe vremea împăratului Teodosie I când
profesor era Rhodon, şcoala a fost transferată în localitatea Side din Pamfilia. Această
şcoală a dat Bisericii mari scriitori şi filosofi creştini. De aici a plecat Origen în 231
spre Cezarea Palestinei unde a înfiinţat o şcoală catehetică. Programa analitică a
acestei şcoli cuprindea studii profane, dialectica, etica, exegetica, filosofia creştină.
Manualul folosit a fost Sfânta Scriptură. Principalele teme erau legate de existenţa lui
Dumnezeu, de om, de suflet, de existenţa lumii şi originea ei. Metoda de interpretare
a Sfintei Scripturi era alegorică şi mistică. Ca element de interpretare amintim
sistemul filosofic.
Şcoala a fost condusă de Pantem până în 202. În sec. III-IV au predat: Clement
Alexandrinul, Origen, Heracles, Dionisie cel Mare, Teognost, Pieriu, Petru, Didin cel
Orb, Atanasie cel Mare şi alţii.
Această şcoală s-a deosebit de cea din Antiohia Siriei prin metoda de
interpretare a Sfintei Scripturi .

Pantem

Eusebiu de Cezarea, Ieronim şi Clement Alexandrinul ni-l prezintă ca pe un om

cu o înaltă cultură formată la şcoala filosofilor stoici. Ucenicul său a fost Clement
Alexandrinul, care îl numeşte albina Siciliană, pentru că: „sorbea din florile livezii
profetice şi apostolice şi producea în sufletul ascultătorilor săi, mierea curată a
credinţei”. De aici deducem că era originar din Sicilia şi nu din Atena cum au susţinut
unii patrologi.
 Se ştie despre el că a ajuns să înveţe cuvântul lui D-zeu şi în India de unde a
adus în Alexandria un exemplar al Evangheliei după Matei (scris in ebraică) pe care
Apostolul Bartolomeu l-a lăsat acolo. Numit profesor la şcoala din Alexandria, a
tâlcuit prin scriere şi viu grai comorile dumnezeieştii învăţături. Până la noi nu a
ajuns nici o operă. A murit prin 200-202.

Clement Alexandrinul

S-a născut la Atena prin 150 din părinţi păgâni: S-a încreştinat în urma unor
călătorii făcute prin Italia, Siria, Egipt în căutarea de profesori ce l-ar fi putut
îndruma spre instruirea spirituală. În lucrările sale vorbeşte frumos de cei 5 dascăli pe
care i-a avut, dintre care doar pe Pantem îl aminteşte cu numele. Prin 180 ajunge în
Alexandria, în 190 devine colaboratorul lui Pantem şi prin 200 preia conducerea
şcolii (după moartea lui Pantem). Se pare că era preot. Dintre elevii săi îi amintim pe:
Origen şi Alexandru al Ierusalimului. Prin 202-203 în timpul lui Septimius Severus
părăseşte Alexandria şi pribegeşte în Palestina. Moare prin 216-218.
Opera sa: cea mai însemnată este o trilogie, în care arată ce-i lipseşte omului
pentru a ajunge la desăvârşire.
1 „Cuvânt către greci”-este o apologie în 22 de capitole în care îl compară pe
Iisus Hristos cu Orpheu (un cântăreţ din harpă) şi arată superioritatea lui Iisus.
critică misterele păgâne, lăudând sfintele Taine ale creştinilor;
arată că şi filosofii păgâni s-au apropiat de adevăr şi s-au exprimat în sens monoteist,
dar adevărul se arată doar în profeţi şi Hristos;
arată păgânilor că nu este permis să părăşeşti religia strămoşilor, dar atunci când
descoperi adevărul este bine să nu mai greşeşti.
2 „Pedagogul” este un manual de morală ce cuprinde sfaturi despre casă,
masă, somn, mâncare, băutură, distracţie, politeţe, lux etc. Lucrarea se încheie cu un
îndemn de a-l urma pe Hristos, care este pedagogul tuturor.
3 „Stromatele” (covoarele) – schiţe pentru o altă parte a trilogiei pe care n-a
terminat-o. Aici predomină probleme redate de filosofii contemporani. Vorbeşte
despre căsătorie şi martiriu.
„Ce bogat se va mântui” – este un comentariu făcut la capitolul 19 al Ev. după
Matei şi explică faptul că şi bogatul se poate mântui dacă nu-şi lipeşte inima de
averea sa. Averea să o folosească în folosul tuturor şi nu doar pentru nevoile proprii.
În secolul al IX-lea, patriarhul Fotie al Constantinopolului, în lucrarea „Mirio
Biblion”, îi atribuie lui Clement şi alte lucrări.
Clement este primul învăţat creştin care s-a gândit să armonizeze ştiinţele
profane cu religia creştină. A cunoscut ştiinţele profane şi socotea religia păgână ca
ceva folositor pentru că prin ea s-a făcut pregătirea păgânilor spre creştinism. În
legătură cu gnoza arată că este o combinaţie între credinţă, ştiinţă şi viaţă morală,
întemeiată pe revelaţie divină. Calea spre adevărata gnoză este sfânta Scriptură. Şi el
interpretează Scriptura alegoric.
Trilogia amintită este foarte importantă deoarece prezintă raportul dintre ştiinţă
şi religie. În lucrările lui avem puţine elemente dogmatice, dar şi acestea cu o
oarecare rezervă, pentru că unele afirmaţii pot fi suspectate de erezie: Spre exemplu,
vorbeşte de eternitatea materiei, apoi de a doua venire a lui Iisus, ca un restaurator al
răului în bine.
În lucrările lui vorbeşte despre: Biserică, ierarhia bisericească, taine (în special
de botez, euharistie şi pocăinţă). Foloseşte un limbaj ştiinţific şi filosofic când
vorbeşte despre Sfintele Taine.
Pentru toate acestea, el poate fi socotit unul dintre cei mai mari scriitori creştini din
veacul al III –lea.

Origen

În cadrul şcolii Alexandrine este cel mai de seamă reprezentant. S-a născut în
185 în Alexandria din familie creştină. Chiar după numele său (care s-ar traduce
“născut în Alexandria”) deducem că era egiptean de neam. El primeşte o educaţie
creştină aleasă ajungând chiar fanatic în ceea ce priveşte credinţa şi interpretarea
Sfintei Scripturi . În timpul persecuţiei lui Septimius Severus tatăl său (Leonida) a
fost închis; Origen îi scrie îndemnându-l să nu cedeze în faţa persecutorilor. Tatăl său
este ucis şi averea confiscată. Lui Origen, ce avea 17 ani i-a revenit sarcina de-a
întreţine familia. În acest scop preda lecţii pentru diferiţi tineri din familii bogate. Îşi
continuă studiile şi la 18 ani, prin 203-204 este numit de episcopul Demetrius,
conducător al şcolii catehetice din Alexandria (după retragerea lui Clement).
Origen aprofundează filozofia profană sub îndrumarea lui Amonius Saccas,
avându-l ca duşman pe Porfirius. De la Amonius deprinde interpretarea alegorică şi
limba ebraică. Pregătirea intelectuală şi-o face în paralel cu şcoala catehetică. Aici,
pentru a face faţătuturor cerinţelor, îi încredinţează lui Heraclas disciplinele profane:
geometria, istoria, gramatica, lui rămânându-i teologia, filozofia şi tâlcuirea Sfântei
Scripturi.
Înţelegând greşit locul de la Matei 19,12 şi pentru a nu da de bănuit că ar duce
o viaţă deocheată, Origen se castrează. De atunci, el a dus o viaţă în asceză şi sărăcie,
călătorind foarte mult. Prin 212 îl aflăm la Roma unde îl cunoaşte pe Ipolit. Prin 215-
216, în timpul persecuţiei lui Caracala, ajunge în Palestina unde intenţionează să
întemeieze o şcoală. Aici s-a bucurat de aprecierea arhiepiscopului Teoctist al
Cezareei Palestinei şi episcopului Alexandru al Ierusalimului care l-au rugat să
predice în bisericile lor. Demetrius al Alexandriei auzind despre aceasta critică
predică unui laic în Biserică şi îl recheamă acasă.
Prin 230 face o călătorie în Grecia unde s-a produs o tulburare în Biserică. În
drum spre Grecia trece prin Palestina, este hirotonit preot fără a întruni calităţile
fizice necesare unui preot şi fără acceptul lui Demetrius. Demetrius ţine două sinoade
în 230 şi 231 unde se hotărăşte eliberarea din funcţia de conducător al şcolii, iar în
232 îl depune din preoţie. Episcopul Demetrius i-a anunţat pe toţi episcopii că Origen
a fost scos din preoţie pentru idei eretice şi pentru că a fost hirotonit cu impedimente
canonice. Origen merge în Ceazareea Palestinei şi sub protecţia lui Teoctist pune
bazele unei şcoli catehetice după modelul Alexandriei. Aici i-a avut ca ucenici pe
Grigorie Taumaturgul şi Firmirian din Capadochia. În timpul persecuţiei lui Maximin
Tracul se retrage în Capadochia şi prin 240 merge în Atena. În timpul persecuţiei lui
Deciu este prins şi chinuit şi prin 254-255 moare, având 70 de ani.
 Opera este impresionantă, Părinţii Bisericeşti ai secolului al IV-lea ne dau
informaţii de un număr mare de lucrări atribuite lui Origrn. Ieronim ne dă cifra de
800 de titluri, Epifanie de Salamina – 6000 de titluri. Până la urmă I s-au atribuit
2000 de lucrări, cele mai multe sunt traduceri în latină.
Lucrările pot fi grupate:
Filologice şi de exegeză biblică - amintim comentarii la aproape cărţile V.T. A
întreprins apoi, o gigantică lucrare de revizuire a textului Biblic aşezându-l pe şase
coloane: în prima aşează textul original ebraic, pe a doua transcrie textul ebraic cu
litere greceşti, iar pe 3-6 aşează traducerea Septuagintei şi celelalte traduceri în
greacă făcute de Akila, Simah şi Teodoţian. Aşa a apărut lucrarea „Hexapla”.
Opera exegetică se extinde la aproape toate cărţile Sfintei Scripturi Ni s-au păstrat
atât scrieri în original cât şi traduceri şi comentarii la cărţile Sfintei Scripturi : 4
comentarii la Cântarea Cântărilor, comentarii la Psalmi, la scrierile N.T. – 10
comentarii la Ev. după Ioan, 15 comentarii la epistola către Romani, 25 comentarii la
Ev. după Matei etc.
Dintre lucrările apologetice amintim: „Contra lui Cels”- în 8 cărţi, alcătuită la
cererea lui Arnobiu de Sicca. Cels era filozof stoic ce-i ataca violent pe creştini. El
răspunde punct cu punct la acuzaţiile lui.
Dintre lucrările dogmatice: „De principiis” –este primul manual de Dogmatică
din literatura patristică. el vorbeşte de Sfânta Treime şi originea omului. Aici face o
greşeală dogmatică; vorbind despre suflet, susţine ideea preexistenţei sufletelor. Apoi,
vorbeşte despre mântuirea realizată de Hristos. Când vorbeşte de a doua venire
susţine apocatastaza – la a doua venire tot răul va fi restaurat în bine şi diavolul va
deveni înger al luminii.
Dintre lucrările ascetico-practice:
„Despre rugăciune” – vorbeşte despre rugăciune în general şi rugăciunea Tatăl
Nostru.
„Îndemn la martiriu”- alcătuită prin 235, îi îndeamnă pe cei prinşi să nu se
lepede de credinţa în Hristos. A mai scris despre: pace, post, monogamie etc.
Dintre scrisori ni s-au păstrat: O scrisoare către Grigorie Taumaturgul, una către
Iulius Africanus şi altele.
Cu toate că a avut greşeli, multă vreme Biserica s-a folosit de lucrările lui. Spre
sfârşitul sec. IV Epifanie de Salamina îl declară eretic şi tatăl tuturor ereticilor. La
Sinodul V ecumenic a fost condamnat ca eretic.
Origen a fost unul dintre cei mai mari gânditori şi scriitori din perioada
elenistică. El a fost un bun comentator al scrierilor biblice şi a încercat să pună în
acord filozofia cu teologia. Din scrierile lui se evidenţiază că a fost un om dedicat
Bisericii -aceasta rezultă din formularea clară a dogmei despre Sfânta Treime şi a
altor învăţături.
El greşeşte prin faptul că:
-socoteşte că lumea noastră face parte din mai multe lumi create de Dumnezeu;
-oamenii au apărut prin răcirea şi căderea în materie a sufletelor preexistente;
-nu-l socoteşte pe Dumnezeu creator al omului, ci oamenii au ieşit singuri în
urma procesului de unire a sufletelor cu materia;
-Duhul Sfânt este inferior Fiului, iar Logosul a ieşit din iubirea lui Dumnezeu;
 -Logosul s-a întrupat în persoana lui Hristos de aceea El este o personalitate
născută de Dumnezeu;
-După moarte, susţine, că toţi oamenii trec printr-un foc curăţitor şi după
restaurarea diavolului se va ajunge la situaţia lui Adam.
-Păcatul originar este o realitate, de aici deducem că şi copii trebuie botezaţi.
-Mântuirea se dobândeşte numai în Biserică aşa că cel ce iese din ea este
vinovat de moartea sa. Mai vorbeşte despre botez, mirungere, Euharistie.
Origen a fost un scriitor prolific, un istoric creştin, şi a reuşit să realizeze o
sinteză a cuceriri spiritului uman. Prin comentariile făcute, el netezeşte drumul
credinţei în Iisus Hristos. Condamnarea lui ca eretic la sinodul V nu-i ştirbeşte
personalitatea pentru că au fost condamnate doar părerile lui greşite.
Dacă ţinem cont că pe vremea lui doctrina Bisericii era neclară, ar trebui să ne
reconsiderăm atitudinea faţă de marele scriitor alexandrin. Dacă doctrina a fi fost
formată încă de pe vremea lui, el nu ar fi căzut în erezie.

Dionisie al Alexandriei

S-a născut în ultima decadă a sec. II şi a fost mai tânăr ca Origen; familia lui a
fost păgână. A intrat în creştinism în urma lecturării Sfintei Scripturi. A ajuns ucenic
a lui Origen şi a îmbrăţişat părerile eretice ale învăţătorului său. A purtat o bogată
corespondentă cu Origen.
După Origen, şcoala catehetică din Alexandria a fost condusă de Heraclas.
Când acesta a fost ales arhiepiscop al Alexandriei, Dionisie este însărcinat să conducă
această şcoală. Prin 247-248 Heracles moare şi Dionisie este ales arhiepiscop al
Alexandriei. După aceast an a rămas şi conducător al şcolii catehetice de aici. Înainte
au existat neînţelegeri între şcoală şi arhipiscopie dar Dionisie a reuşit să împace
şcoala cu Biserica. A fost arhiepiscop al Alexandriei timp de 16-17 ani trecând prin
grele încercări. Păgânii din Alexandria supăraţi pe succesul şcolii au declanşat o
prigoană împotriva lui Dionisie apoi persecuţia se generalizează. În timpul persecuţiei
Dionisie scapă cu fuga mutându-şi domiciliul. Pe timpul lui Valerian este prins şi
exilat în localitatea Kefra din Libia dar pentru că această localitate a fost destul de
aproape de Alexandria a fost mutat la Colution în ţinutul Magnotitei unde a stat 3 ani.
Întors din exil va găsi în Alexandria o situaţie neplăcută, sărăcie război civil şi ciumă.
În ultima parte a viaţii sale a avut numeroase controverse cu ereticii, novaţieni şi
milenariştii.
Prin 264 era încă în viaţă dar nu a putut participa la un sinod în Antiohia
împotriva lui Paul de Samosata. A murit prin 265. Datorită calităţilor sale, prestigiul
scaunului de Alexandria a crescut foarte mult.
Referiri despre opera sa avem de la Eusebiu de Cezarea, Fericitul Ieronim şi
alţii. Până azi s-au păstrat puţine lucrări.
A scris lucrarea „Combatere şi apărare” adresată lui Dionisie al Romei în care
îşi dovedeşte ortodoxia sa. A fost acuzat de Dionisie al Romei că este eretic. El îşi
exprimă credinţa în Sfânta Treime , vorbeşte despre persoanele Sfintei Treimi şi
foloseşte pentru prima dată termenul „omousius” = deofiinţă. Încă de pe vremea lui a
apărut acea grupare care nega deofiinţimea Tatălui cu Fiul.
 Alte lucrări: „O scrisoare către Novaţian” , „Către Vasilide” , „Despre natură”
– în două cărţi. „Despre făgăduinţe” , „Despre martiri” , „Despre Sabat”, scrisori
pascale şi festive.
La fel ca Origen vorbeşte despre numeroase aspecte ale dogmei şi vieţii
bisericeşti fiind socotit un precursor al ecumenismului de azi. A încercat să menţină
unitatea Bisericii, unitatea cu Roma şi chiar să corecteze câteva din greşelile lui
Origen. Sfântul Atanasie l-a numit „învăţător al Bisericii universale” , iar Sfântul
Vasile l-a numit „Dionisie cel Mare”. Lucrările sale sunt foarte valoroase datorită
conţinutului lor teologic.

Sfântul Grigorie Taumaturgul

S-a născut într-o familie semi-creştină. La început a avut numele de Teodor şi

era originar din Neo Cezareea Pontului. A fost unul dintre cei mai buni elevi ai lui
Origen. Tatăl său a fost păgân iar mama creştină. La vârsta de 14 ani îşi pierde tatăl şi
a rămas sub îndrumarea mamei sale. Sub îndrumarea ei a îmbrăţişat creştinismul şi a
luat numele de Grigorie. A primit o educaţie aleasă, a ajuns funcţionar, a studiat
dreptul, retorica şi ştiinţele exacte.
O întâmplare îl va duce în preajma lui Origen. El avea o soră căsătorită cu un
ajutant al consulului Cezareei Palestinei. împreună cu fratele său Atenodor o conduc
pe sora lor în Capadochia şi intenţionau să ajungă la Berit. În Cezarea Palestinei ei
aud de Origen şi se duc să-l audieze (233). Grigorie mărturiseşte că a rămas ca
fulgerat de felul cum vorbea Origen. După 5 ani de studii cu Origen s-a întoars acasă
şi îi scrie lui Origen o scrisoare de mulţumire. Origen îi răspunde printr-o epistolă
mai lungă.
Prin 238 cei doi fraţi au fost hirotoniţi episcopi, Grigorie ca episcop al Amasiei
iar Atenodor pentru Neo Cezarea. Activitatea lui Grigorie ca episcop a fost mai
redusă la început iar apoi a fost rodnică. Cei doi au reuşit să convertească întreaga
populaţie a provinciei Pont. Sfântul Grigorie de Nysa spune că Grigorie în timpul
persecuţiei lui Deciu s-a refugiat în munţi de unde s-a întors în 253-254 când şi-a
găsit episcopia invadată de goţi. În timpul acestei invazii unii creştini li s-au alăturat
dedându-se la jafuri. Sfântul Grigorie a luat măsuri foarte aspre împotriva lor. Prin
254-255 cei doi fraţi se aflau în Antiohia unde au participat la sinodul contra lui Paul
de Samosata.
Patrologii aşează data naşterii lui prin 213 şi moartea prin 270-275. Sfântul
Vasile cel Mare, în lucrarea „ Despre Sfântul Duh”, face pomenire despre Grigorie
arătând că a fost ca o făclie ce a strălucit în Biserica lui Dumnezeu şi pentru că a fost
ajutat de Sfântul Duh a purtat lupta împotriva demonilor. Având darul oratoriei
Grigorie a fost audiat chiar şi de păgâni. La numirea sa ca episcop în Amasia erau
doar 17 creştini iar la moartea lui au fost încreştinaţi toţi.
Numele de Taumaturgul îi vine şi de la darul de a face minuni (a secat un lac
pentru care îşi disputau pretenţiile doi fraţi), unii l-au socotit profet, contemporani de-
ai lui au ajuns să-l numească al doilea Moise. Sfântul Vasile cel Mare ne relatează
întâmplarea cu secarea lacului. Era un lac pe care îl stăpâneau 2 fraţi. Între cei doi era
discordie pentru că nu se ştia care scoate mai mult peşte din lac. Ura dintre ei a ajuns
să afecteze relaţiile dintre locuitorii din apropiere şi pentru a împăca spiritele Grigorie
s-a rugat şi lacul a secat.
Opera.
Cu toate că şi-a petrecut viaţa în mijlocul creştinilor până la noi au răzbătut
doar câteva lucrări puse pe seama lui. Un “Simbol al credinţei despre Sfânta Treime”,
acea scrisoare către Origen şi o “Epistolă canonică”-doar acestea sunt lucrări
autentice. Pe seama lui s-au mai pus şi o lucrare “Împotriva sabelienilor” şi un
comentariu la Eclesiast şi altele.
În cuvântul de mulţumire către Origen, Grigorie descrie experienţa sa la şcoala
lui Origen şi vorbeşte depre disciplinele predate şi efectele pe care le-a avut Origen
asupra ascultătorilor. În încheiere îi mulţumeşte pentru toate cunoştinţele. Scrisoarea
este scrisă în cuvinte alese.
Epistola canonică se leagă de invazia goţilor în Asia Mică. El dă sfaturi
episcopilor cum sa-i trateze pe cei ce i-au ajutat pe goţi, arată diferite grade de
penitenţă pentru cei ce au căzut. În adevărata Biserică stau toţi cei credincioşi –zice
el- iar în afara Bisericii se află şi cei căzuţi.
În simbolul de credinţă despre Sfânta Treime Grigorie ia atitudine împotriva
sabelienilor şi a adepţilor lui Paul de Samosata. Spune că acest simbol i-a fost inspirat
de Duhul Sfântul; această mărturisire de credinţă a stat la baza alcătuirii simbolului
niceo-constantinopolitan.
Lucrările lui Grigorie sunt foarte importante din punct de vedere doctrinar –
vorbeşte despre providenţă, îngerul păzitor etc. Ele pot fi socotite un izvor dogmatic
dar şi unul canonic. Lucrările autentice pot fi socotite şi sursă pentru Dreptul
bisericesc. Grigorie este una din personalităţile remarcante ale Bisericii din sec. III.
Posesor a mai multor daruri, el a fost cinstit de Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa,
iar în ceea ce priveşte oratoria, a fost asemănat cu Ioan Gură de Aur. Toţi aceştia au
fost însă lipsiţi de darul facerii de minuni.

Metodiu de Olimp

A fost unul dintre adversarii lui Origen dar nu ştim prea multe lucruri despre el.
A fost episcop în Olimp în Licia (Fer. Ieronim ne spune că ar fi fost la Tir, Filipi sau
Patras) . A murit ca martir în 311 pe vremea lui Maximin Daia. Acelaşi Ieronim ne
spune că Metodiu ar fi scris mai multe lucrări cu caracter dogmatic, antropologic,
ascetic, moral. L-a combătut adesea pe Origen. Multe din lucrările sale apologetice
sunt scrise sub forma dialogurilor:
Cea mai cunoscută lucrare este „Banchetul sau Despre feciorie” – porneşte de
la opera lui Platon „Banchetul” în care laudă fecioria; prezintă competiţia dintre 10
fecioare care este câştigată de Tecla care alcătuieşte un poem în 24 de strofe în care
cântă fecioria; vorbeşte despre Hristos şi mireasa lui Biserica.
-„Despre liberul arbitru” – ni s-a păstrat într-o versiune slavonă tot sub formă
de dialog. În ea combate dualismul gnostic şi determinismul. Materia ne-creată, zice
el, nu poate fi socotită principiu al răului; omul singur este răspunzător pentru răul
din lume pentru că este stăpân pe voinţa sa.
 -„Aglaophon – sau Despre Înviere”–dialog, în 3 cărţi. Aglaofon este persoana
în casa căruia a avut loc acest dialog. Combate învăţăturile lui Origen – sufletele nu
vor învia în acelaşi trup în care au vieţuit în lume – pentru prima oară în literatura
patristică apare termenul de „trup duhovnicesc” .
-„Despre viaţă şi lucrarea raţională”–îi îndeamnă pe creştini să-şi înmulţească
darurile primite de la Dumnezeu.
Dintre lucrările exegetice amintim: „Despre deosebirea mâncărurilor şi despre
vaca tânără” – o lucrare alegorică referitoare la trupul lui Hristos.
-“Despre lepră”, „Despre pitonise” – împotriva lui Origen care povesteşte
desore apariţia duhului chemat de regele Saul pe care Origen îl considera a fi a lui
Samuel.
-Comentarii la Cartea Facerii şi Cântarea Cântărilor.
Doctrina lui este de factură tradiţionalistă. Hristos S-a făcut om deplin în
dumnezeire pură şi desăvârşită. Prin participarea la Hristos fiecare om devine sfânt.
El este cel dintâi ce l-a combătut pe Origen arătând că materia nu poate fi veşnică,
lumea n-a fost creată din veci; combate încarnarea sufletului în trup şi chiar
eshatologia lui Origen. Pe seama lui a mai circulat şi o literatură de subsol.

Literatura haghiografică şi anonimă

În afară de operele istorice, prima perioadă patristică a Bisericii a fost marcată

şi de lucrări haghiografice în care ni se vorbeşte despre viaţa şi martiriul unor
personalităţi ale Bisericii. Astfel literatura haghiografică se împarte în 3 direcţii:
-martiri;
-sfinţi;
-monahi;
A. Martirii sunt prezentaţi în: acte sau fapte martirice propriu zise; istorii ale
martirilor; povestiri sau legende despre martiri;
Actele martirice sunt documente civile contemporane cu întâmplările pe care le
povestesc, sunt un fel de procese verbale ale sentinţelor date martirilor şi cuprind
interogatoriul, răspunsul la acuzaţii, sentinţa şi execuţia. Aceste acte s-au păstrat în
arhive ale statului. Creştinii au putut obţine copii după aceste documente prin
complicitate cu funcţionarii de atunci. Acestor acte creştinii le-au făcut scurte
introduceri. Acestea au o valoare istorică considerabilă pentru că redau exact ce s-a
petrecut cu unii creştini.
Istorii ale martirilor – au aceeaşi valoare ca şi actele. Sunt relatări făcute de
martori oculari demni de crezare şi chiar de contemporani. Aceste istorii au fost
socotite drept documente oficiale ale Bisericii. Atât actele martirice cât şi relatările
martorilor au o valoare deosebită din punct de vedere istoric. Din ele reiese şi râvna
unora pentru desăvârşire. Dintre acestea amintim:
„Actele sfântului Iustin şi ale tovarăşilor săi”;
„Actele martirilor scilitari”;
„Actele sfântului Ciprian”;
„Martiriul sfântului Policarp, a lui Ptolemeu şi Lucius”;
„Martiriul sfinţilor Carp, Papil şi Agatonic”
Scrisoarea comunităţii de la Lyon şi Viena.
„Actele şi testamentele celor 40 de martiri de la Sevasta”
Povestiri despre martiri sunt relatări mai târzii despre fapte cunoscute ale unor
martiri. Acestea sunt de o mai mică importanţă în comparaţie cu prima categorie (cea
a actelor). Povestirile pot fi socotite chiar apocrife deoarece în cadrul lor legenda ia
locul faptelor istorice învăluind adevărul într-o vegetaţie literară care le înăbuşe.
Exemplu: interogatoriul din sala de judecată devine o exprimare amplă a realităţii
creştine şi o acuzaţie a păgânilor. Creştinii sunt prezentaţi ca dispreţuitori ai
chinurilor, se anunţă pedepse dumnezeieşti faţă de persecutori şi se încercă
convertirea celor prezenţi la judecăţi. Viziunile, visele şi minunile ocupă un loc
central în aceste povestiri. Între lucrări: Martiriile lui Laurenţiu, Cozma şi Damian.
B. Eroii creştinilor au fost numiţi sfinţi. Între ei apar atât ierarhi ai Bisericii cât şi
monahi şi astfel paralel cu scrierile despre martiri apar şi scrieri haghiografice
propriu-zise. Aşa apar vieţi ale sfinţilor. În alcătuirea acestor lucrări se foloseau
aceleaşi metode, material ca în cazul literaturii romane care vorbeşte despre martiri.
Literatura haghiografică este remarcabilă. Au apărut lucrări de o valoare reală
alcătuite de autori ca: Sfântul Atanasie cel Mare- părintele haghiografiei patristice.
Modelul pentru operele haghiografice de mai târziu este „O viaţă a Sfântul Antonie
cel Mare” rămasă de la Atanasie..
Alţi sfinţi Părinţi au reluat vieţile martirilor exprimându-le în omilii. Ex.
Sfântul Vasile cel Mare „Omilii la Varlaam”, Sfântul Ioan Gură de Aur „Panegirice la
Ioan, Varlaam” şi 7 omilii în care laudă activitatea Sfântul Pavel. Alţi părinţi
bisericeşti ne-au lăsat omilii despre patriarhii şi proorocii V.T.: despre Noe, Avraam,
Isaac, Iacov, Iosif, Ilie, David. Alţi ne-au lăsat panegirice la sfinţii contemporani cu
ei. Ex. Grigorie de Nazianz a scris despre Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare,
Grigorie de Nyssa, tatăl său iar Sfântul Grigorie de Nyssa a scris omilii în cinstea
martirilor Ştefan şi Teodor şi panegirice la Vasile cel Mare.
C. Vieţi de monahi – de la Fericitul Ieronim avem :„Viaţa lui Ilarion şi a lui Pavel cel
Simplu”; de la Paladiu avem „Istoria lausiacă” – vieţile monahilor din Egipt (scrisă
prin 420). Istoricii Sozomen şi Teodoret al Cirului ne-au lăsat vieţi de monahi şi
episcopi (de multe ori pline de legende). Ioan de Efes a scris o istorie a fericiţilor din
Răsărit. În Apus literatura aghiografică a fost reprezentată de Suplicius Sever, Paulin
de Nola, Grigorie de Tour şi papa Grigorie cel Mare.

Literatura anonimă

În perioada I a patrologiei acest gen de literatură este reprezentat de

următoarele lucrări: „Despre dreapta credinţă în Dumnezeu”- sunt prezentate 5
dialoguri în care eroul principal este Adamaţiu. Sunt combătute mai multe teorii ale
ereticilor gnostici. Ca arbitru al acestui dialog este chemat păgânul Eutropiu care se
converteşte. Mai mulţi patrologi au atribuit aceste dialoguri lui Origen însă marea
majoritate socotesc că autorul nu este cunoscut.
 În literatura apuseană se cunosc o serie întreagă de lucrări anonime atribuite
Sfântul Ciprian sau Novaţian. Textul este scris în limba latină. „Despre spectacole,
rebotezare , lauda martirilor,etc”.
Literatura apocrifă - aici se încadrează o serie întreagă de lucrări gnostice sau
ortodoxe. Aceste scrieri vor să completeză anumite lipsuri din cărţile N.T.; autori lor
sunt necunoscuţi. Lucrările gnostice urmăresc falsificarea învăţăturii Bisericii, în timp
ce scrierile ortodoxe, edificarea sufletească a cititorilor. Au circulat şi apocrife ale
V.T.: Cărţile 3 şi 4 Ezdra, Cartea lui Enoh, Testamentul celor 12 patriarhi. Cele mai
importante sunt apocrifele la Noul Testament şi se împart în 4 categorii:
-Evanghelii
-Faptele ale apostolilor
-Scrisori
-Apocalipse;
Evangheliile căutau să completeze anumite perioade din viaţa Mântuitorului
necuprinse în Evangheliile canonice. Unele prezintă copilăria lui Hristos până la 12
ani, altele activitatea Mântuitorului de la Înviere până la Înălţare.
„O Evanghelie a evreilor”- prelucrare amplificată a Evangheliei după Matei, apărută
în secolul II;
„O Evanghelie a ebioniţilor”- identică cu “Evanghelia celor 12 Apostoli”;
„O Evanghelie a egiptenilor”- o scriere eretică ce a apărut în secolul II;
„Evanghelia lui Petru”;
„O protoevanghelie a lui Iacov”;
„O Evanghelie a lui Toma”;
„O Evanghelie a copilăriei lui Iisus”;
„O Evanghelie a lui Nicodim”;
„Actele lui Pilat”;
„Evanghelia adormirii Maicii Domnului”;
„O Evanghelie a lui Bartolomeu”;
„Istoria dulgherului Iosif”;
Dintre fapte ale apostolilor amintim: „Predicarea lui Petru, Pildele lui Petru , Faptele
lui Pavel, Fapte ale Apostolilor Petru şi Pavel , Faptele lui Andrei, Ioan , Toma, Filip,
Iuda Tadeul”.
Scrisori sau epistole apocrife
-cele ale Sfântul apostol Pavel către: Laodiceni, Alexandrini, a treia epistolă către
Corinteni, şi corespondenţa lui Pavel cu filozoful Seneca.
Apocalipse
-Apocalipsa lui Petru, a lui Pavel- răpirea lui Pavel până în al treilea cer, apocalipsa
lui Toma şi a lui Ştefan.
-Oracole sibiline – o colecţie de reflexii pe care Sibila le are şi sunt de fapt expresii
creştine puse în gura unei păgâne.
Literatura pseudoapostolică – acest gen literar are drept caracteristică probleme
disciplinare, se ocupă mai mult de probleme juridice, liturgice, de recrutare a clerului,
validitatea tainelor etc.
Constituţia bisericească a lui Ipolit sau “Tradiţia apostolică” ni s-a păstrat într-
o versiune coptă şi este atribuită lui Ipolit deoarece fragmente din ea sunt scrise şi pe
soclul statuii lui. A fost apoi redactată în mai multe limbi: arabă, etiopiană, latină.
Este cea mai veche constituţie bisericească devenită izvor pentru constituţiile
următoare.
În prima parte se ocupă de personalul bisericesc – durata catehumenatului şi
cerinţele impuse catehumenatului. Apoi vorbeşte despre botez, post, euharistie,
darurile ce trebuie aduse la altar şi despre serviciile divine.
„Didascalia Apostolilor”-sau “Învăţătura adevărată a celor 12 Apostoli şi a
ucenicilor direcţi ai Mântuitorului”. Autorul este necunoscut, se pare că a fost
episcop. Lucrarea a fost alcătuită în Siria la începutul sec.III şi se adresează unor
comunităţi creştine provenite dintre păgâni; se vorbeşte despre penitenţă, căsătorie,
ierarhia bisericească (episcopul are autoritate deplină în ceea ce priveşte dogmele şi
săvârşirea tainelor), ierarhie inferioară, diaconi, preoţi, diaconiţe, citeţi, ipodiaconi,
botez, serviciul divin, post. Dintre problemele doctrinare sunt atinse învăţăturile
despre învierea morţilor şi legătura dintre legea Vechiului Testament şi Evanghelii.
Cea mai însemnată lucrare „Constituţiile Apostolice”- în 8 cărţi, cea mai întinsă
colecţie de canoane bisericeşti şi liturgice. A apărut în sec. IV-V. S-a căutat ca
lucrarea să fie atribuită Apostolilor, dar pe nedrept i-a fost atribuită lui Clement
Romanul. Primele 6 cărţi sunt de fapt o rescriere a Didahiei cu puţine modificări sau
adăugiri. Acestea sunt:.
-În cartea I se opreşte de la citirea cărţilor păgâne; în ce priveşte ierarhia inferioară
după ipodiacon este citeţul, portarul sau uşierul şi psaltul.
-Cartea a VII este doar în parte o rescriere a Didahiei şi cuprinde în plus formulare
de rugăciune şi prescripţii pentru pregătirea catehumenilor.
-În cartea a VIII- a se vorbeşte şi despre harisme, ceremonii, hirotonii, transmiţându-
se o aşa zisă literatură clementină; prezintă apoi cerinţele mărturisirii de credinţă,
feciorie etc.
În capitolul 47 al acestei lucrări ni se prezintă cele 85 de canoane apostolice.
Aceste canoane sunt de fapt opera unui singur autor scrisă în jurul anului 400.
Autorul lucrării se pare că a fost un arian deoarece lucrarea a fost respinsă de
sinodul II Trulan şi din ea s-au reţinut doar cele 85 de canoane apostolice. A circulat
şi sub o altă versiune numită „Epitome sau constituţiile lui Ipolit”. Cele 85 de
canoane apostolice se ocupă de recrutarea, slujirea şi obligaţiile clerului. Aceste
canoane se aseamănă cu canoanele formulate la sinoadele din Antiohia (341-343” şi
Laodiceea 343. Canonul 85 enumeră cărţile canonice ale Sfintei Scripturi .
„Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos” – din sec. V şi a circulat în
cercuri monofizite. Are 2 părţi: -prima eshatologică şi cuprinde sfaturile
Mântuitorului date ucenicilor înainte de Înălţare;
a doua parte disciplinară şi cuprinde viaţa creştinului de la botez până la
înmormântare;
Canoanele lui Ipolit – se bazează pe Constituţiile lui Ipolit - cuprinde 38 de
canoane în limba arabă şi etiopiană.

PERIOADA DE AUR A PATROLOGIEI

SF. ATANASIE CEL MARE
Viaţa:
A avut o viaţă interesantă întâmpinând multe greutăţi. Mulţi sunt biografii care
au scris despre el. Data naşterii este fixată în anul 295. Într-o lucrare a sa intitulată
’’Despre întrupare’’ arată că de tânăr s-a aplecat spre studiul Sfintelor Scripturi.
Sfântul Grigorie de Nazianz spune că în anul 312 Sfântul Atanasie e făcut citeţ, iar în
318 e hirotonit diacon. În această calitate l-a însoţit pe arhiepiscopul Alexandru al
Alexandriei la Sinodul Ι Ecumenic unde Atanasie a jucat un rol deosebit. El a dovedit
existenţa Sfintei Treimi şi a arătat că relaţiile dintre persoanele Sfintei Treimi sunt
reale de aceea putem vorbi de o unitate a Sfintei Treimi. Arată că Tatăl, Fiul şi Sfântul
Duh una sunt. Pentru a dovedi cele spuse foloseşte exemplu cărămizii ce e alcătuită
din : lut, apa, şi foc .
După moartea arhiepiscopului Alexandru, în anul 328 Atanasie ca arhiepiscop
al Alexandriei. În această calitate face vizite prin eparhie şi se opreşte la monahii de
pe Insula Tapena unde îl vizitează pe Pahomie cel Mare care îi relatează că are multe
de suferit pentru credinţa în Hristos.
Sfântul Atanasie îi avea duşmani pe arieni şi meletieni. În 332 încep disputele
cu ereticii. Aceştia l-au acuzat că a fost prea tânăr spre a fi ales arhiepiscop şi că a
vândut veşmintele arhiereşti. E acuzat apoi, că a ştiut de un complot împotriva
împăratului la care au participat preoţi ai săi. În februarie 332 se dezvinovăţeşte în
public şi din ordinul său încep luptele cu arieni pe care voia să-i alunge din oraş.
Împăratul Constantin cel Mare l-a îndrumat să-l reprimească pe Arie în Biserică. Arie
face cu acel prilej o mărturisire de credinţă în termeni ambigui. Atanasie nu-l
reprimeşte in Biserică şi-şi atrage ura împăratului fiind acuzat de împărat că el e cel
ce ţine vrăşmăşia în Biserică. E chemat la un Sinod în Antiohia fiind însoţit de 48 de
episcopi. Aici simţind că opoziţia e mai numeroasă părăseşte Antiohia fapt pentru
care în noembrie 335 este exilat pentru prima data la Treveri în Italia. De aici ţine
legătura cu păstoriţi săi. Tot aici îl întâlneşte pe pe fiul împăratului (Constantin II
-cezarul Galilei) care l-a îndrăgit.
După moartea lui Constantin cel Mare, Constantin II scrie alexandrinilor să-l
reprimească pe Atanasie şi astfel ajunge la Alexandria în 338. Însă arieni îi aduc
învinuiri arătând că Atanasie a fost destituit de un sinod şi nu a fost repus în scaun de
un sinod. În 339 părăseşte Egiptul şi împreună cu 2 călugări Amonius (unul din
vestiţii fraţi Lungi) şi Isidor pleacă la Roma. Aici şederea e foarte rodnică reuşind să-i
cucerească pe mulţi (convertind păgâni). El e cel ce pune bazele monahismului
apusean. De aici va lupta pentru reîntoarcerea sa in scaunul arhiepiscopal. Pentru
aceasta aduce actele unui sinod ţiunt la Tyr în 335 (care îl reabilitau) şi ţine un sinod
la Roma unde se hotărăşte reînscăunarea lui la Alexandria. Adversari lui încearcă să
pună în scaun alt arhiepiscop de Alexandria şi când Atanasie se întoarce în ţară
găseşte scaunul ocupat şi poporul divizat în două tabere. Din nou a fost acuzat că
tulbură liniştea în Biserică. Cei 2 au fost alungaţi din Alexandria, Atanasie
refugiindu-se la Niş ( după ce a trecut prin Sardica) unde stă doi ani.
Pe 21 octombrie 346 s-a reîntors în Alexandria unde creştini l-au primit cu
dragoste. Vreme de mai bine de 10 ani s-a bucurat de o linişte relativă, această
perioadă fiind socotită cea mai rodnică din viaţa sa.
 Arieni nu-l doreau în preajmă şi îi pregătesc al treilea exil. Aceasta s-a datorat
fapului că împăratul Constans e ucis în 350, socotit ca fiind ocrotitor al ortodoxiei.
Uzurpatorul este îndepărtat de Constanţiu care ajunge să conducă singur destinele
imperiului. Acesta ascultă de arieni, convoacă un nou sinod la care au participat mai
mulţi arieni şi astfel Atanasie este socotit depus din scaunt. Cu toate acestea poporul
ţinea la Atanasie şi nu putea fi scos din scaun. Însă prin diferite mijloace împăratul
încearcă să-l scoată din Alexandria trimiţând un emisar de-al său prin 355. Poporul s-
a răsculat şi l-a alungat pe emisar din Alexandria, dar şi Atanasie a trebuit să plece
pentru că împăratul a încercat să-l răpească pe Atanasie noaptea. La 3 februarie 356
fuge în pustiu unde stând ascuns printre monahi vreme de peste 6 ani, timp în care
arieni îi persecută pe ortodocşii din Alexandria.
În 361 împăratul Constanţiu moare şi e ales Iulian Apostatul. Atanasie profită
şi în 362 se întoarce în Alexandria. În acelaşi an a ţinut un sinod încercând împăcarea
arienilor cu Biserica. Hotărârile sinodului sunt trimise la Antiohia încercând acelaşi
lucru. Prin felul său de a fi reuşeşte convertirea păgânilor la ortodoxie, dar îşi atrage
ura împăratului , care îl trimite iar în exil. Pentru că nu s-a supus voinţei împăratului
Atanasie e trimis în octombrie 362 în al patrulea exil.
La 23 iunie 363 Iulian Apostatul moare şi urmaşul său Iovian îl recheamă pe
Atanasie din exil şi îl roagă să facă o mărturisire de credinţă ce să fie normativă
pentru creştini. Pe 6 septembrie 363 Atanasie pleacă în Antiohia unde împreună cu
Meletie redactează o mărturisire de credinţă. Meletie deşi s-a declarat ortodox în
suflet e arian şi a refuzat comuniunea cu ortodocşi. Întors în Alexandria află că Iovian
e înlăturat de un împărat arian Valens care la 5 octombrie 365 îl exilează pe Atanasie
pentru a 5-a oară. Pentru a-l prinde pe Atanasie prefectul a dat ordin să se spargă
Biserica unde Atanasie slujea, dar temându-se de răscoala poporului în 366 Atanasie
va fi iar în scaun. În 367 împăratul Valens încearcă să impună în Alexandria şi un
episcop arian dar Atanasie se opune. În 368 Atanasie începe construcţia unei noi
catedrale lucrare ce a durat doi ani (după moartea sa Biserica îi va purta numele). În
ultima parte a vieţi a scris lucrări şi epistole în care îşi expune credinţa ortodoxă. A
murit pe 2 mai în anul 373.
Imediat după moarte a fost venerat ca sfânt, lucru dovedit de un cuvânt
panegiric rostit de Sfântul Grigorie de Nazianz la 5 ani după moartea sa. Sfântul
Atanasie e unul dintre cei mai redutabili ierarhi ai Biserici Ortodoxe.
Cele cinci exiluri arată că viaţa sa e o continuă luptă refuzând să facă vreo
concesie ereticilor.

Opera Sfântului Atanasie poate fi grupată în mai multe categorii ca : apologetică,

dogmatică, istorică, exegetică şi morală. Separarea operelor istorice de cele
dogmatice sa realizat greu pentru că în multe din ele evenimentele istorice se
întrepătrund cu cele dogmatice.
O primă lucrare apologetică ar fi „Cuvânt contra grecilor” şi “Despre
întruparea Logosului”. Sunt 2 lucrări ce alcătuiesc o singură operă; 2 discursuri
compuse de Sf. Atanasie în care nu face referire la erezia ariană ci se ocupă de
filozofia păgână. Aici Sf. Atanasie arată că a fost influenţat în viaţa sa de Origen. Prin
Origen a cunoscut platonismul şi neoplatonismul şi astfel Atanasie a fost în stare să
prezinte aceste sisteme filozofice şi să le combată. În prima cuvântare arată care sunt
originile idolatriei şi combate formele sub care ea se prezintă, apoi demonstrează că
dacă sufletul prin cădere ajunge a nu-l cunoaşte pe Dumnezeu atunci ele nu se pot
ridica la adevărata cunoaştere decât prin Logosul întrupat.
A doua lucrare arată că lumea nu poate fi eternă şi nici nu e rezultatul întâlniri
atomilor ci e opera Logosului. Noi am venit şi am stricat lucrarea Logosului prin
păcat, de aceea Logosul a trebuit să refacă ceea ce am stricat noi. Logosul s-a întrupat
în persoana lui Iisus Hristos, de aceea el e adevăratul cuvânt întrupat.
„Cuvânt contra arienilor” demonstrează dumnezeirea Sf Duh; o epistolă
„Către Epictet”, vorbeşte de harul divin; o epistolă „Către Dionisie” protopărinte al
arienilor, o epistolă “Către egipteni” arată că trebuie să se ferească de arieni.
Lucrări Dogmatice: „Cuvânt contra arienilor” aici sunt incluse patru cuvântări
(a patra nefiind autentică). Primul cuvânt combate obiecţiile arienilor împotriva
eternităţi, a naşterii din veci şi a neschimbabiliţăţii Fiului; în al doilea cuvânt prezintă
textele scripturistice care susţin aceste învăţături; în al treilea cuvânt vorbeşte de
naşterea Fiului din Tatăl şi raportul Tată şi Fiu. Lucrarea scrisă între 356-362.
“Cele 4 epistole dogmatice către Serapion” -vorbeşte despre divinitatea
Sfântul Duh, (scrisă în al treilea exil), lucrare ce e îndreptată împotriva arienilor. La
acuzaţiile că Sfântul Duh nu e persoană divină Sfântul Atanasie le răspunde prin
această lucrare.
O epistolă către Iovian „Despre credinţă”, o epistolă “către Epictet” în care
expune dogma hristologică, raportul dintre firea dumnezeiască şi cea omenească în
persoana lui Iisus Hristos etc.
Lucrări istorice : O “Epistolă sărbătorească” lucrare din 330;
„Apologie contra arienilor” scrisă în 348 în care e prezentată situaţia Bisericii
înainte de sinodul de la Tyr; o „Apologie către împăratul Constanţiu” în care prezintă
împrejurările în care a ajuns în cel de-al treilea exil; o apologie „Despre fuga sa din
Alexandria”; o “istorie a arienilor”; „Epistola către Serapion”-în care vorbeşte
despre moartea lui Arie, o epistolă despre sinoadele de la Rimini şi Seleucia din 369,
o epistolă despre deciziile de la Niceea 325. „Viaţa Sfântului Antonie”.
Între lucrările exegetice amintim: o epistolă sărbătorească din 367 în care dă
lămuriri privitoare la formarea canonului Sfintei Scripturi prezentând şi cărţile
canonice; comentarii la cărţile poetice a Vechiului Testament, Iov: Ecclesiast şi
Cântarea Cântărilor.
Dintre lucrările moral-disciplinare: „Epistola către Trahonţiu”, „Epistola către
Rufinian” etc.
Prin lucrările sale Sfântul. Atanasie cel Mare poate fi numit stâlp al ortodoxiei.
Prin lupta împotriva arienilor şi prin tot ceea ce a făcut a întărit Biserica Ortodoxă din
Alexandria. Chiar dacă duşmanii i-au creat probleme, el are meritul de a fi alcătuit o
hristologie corectă cu toate că dogma Biserici nu era bine precizată.

DIDIM CEL ORB

Reprezentant al şcolii Alexandrine, Didim a fost unul dintre cei mai celebri oratori ai
secolului al patrulea. S-a născut în anul 313; la vârsta de 4 ani îşi pierde vederea, însă
această nenorocire l-a îndemnat să studieze şi să-şi formeze o cultură teologică şi
profană vastă. El nu a avut posibilitatea să citească , dar i-a audiat pe alţii. A devenit
unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai secolului, având vaste cunoştinţe de filozofie,
astronomie, dialectică. Datorită culturii sale mulţi l-au numit “Didim Văzătorul”
(între ei s-a aflat şi Sf. Atanasie). Socrate spunea că era un savant şi că vorbea de la
egal la egal cu profesorii săi.
El cunoştea bine Sfânta Scriptură de aceea a realizat comentarii la Noul
Testament şi Vechiul Testament. Pentru că a fost orb nu a putut fi hirotonit şi a rămas
laic. Atanasie cel Mare îl numeşte conducătorul şcolii catehetice din Alexandria.
Dintre cei care au învăţat sub îndrumarea sa îi amintim pe: Antonie cel Mare, Evagrie
Ponticul, Fericitul Ieronim etc.
Didim a fost un neînfricat luptător împotriva arienilor. Admiraţia pentru Origen
a făcut să-şi însuşească câteva greşeli dogmatice ale înaintaşului său pe care le-a şi
promovat. Ortodoxia sa a lăsat de dorit şi Sinoadele Ecumenice V, VI, VII l-au aşezat
în rândul ereticilor. Pe lângă faptul că a fost un mare învăţat a fost şi ascet. În timpul
controverselor cu arienii strategia sa a fost aceea de a-i convinge şi nu de a-i învinge.
A murit în anul 398
Opera sa a fost foarte bogată. Fiind condamnat la sinoadele Ecumenice multe
din lucrările sale au fost arse. De la el ne-au rămas 3 lucrări întregi şi câteva
fragmente din alte lucrări ce sunt grupate în : exegetice şi dogmatice.
Lucrări exegetice: Comentarii la Geneză, Ieşire, I Romani, Profeţi, Psalmi,
Cântarea Cântărilor dar şi la cărţile Noului Testament. În ceea ce priveşte
interpretarea Sfintei Scripturi se ştie că Şcoala Alexandrină folosea metoda alegorică.
Când era vorba a dovedi divinitatea lui Iisus contra arienilor s-a folosit de această
metodă specifică şcolii Alexandrine.
A făcut apoi comentarii la lucrările lui Origen în special la „Peri Arhon”. El şi-
a însuşit învăţături greşite de la Origen între care amintim cele despre preexistenţa
sufletelor şi despre apocatastază.
Lucrări dogmatice: „Despre Sfânta Treime” lucrare ce cuprinde 3 cărţi:
1) Despre Dumnezeirea Fiului în care a arătat că Fiul este deofiinţă cu Tatăl;
demonstrează realitatea Sfintei Treimi prin textele Scripturistice;
2) Despre Sfântul Duh -dovedeşte dumnezeirea Lui şi purcederea de la Tatăl.
Prezenţa Sfântului Duh în Sfânta Treime şi Biserică.
3) Răspunsuri pe care Didim le-a dat arienilor şi macedonienilor cu privire la
dumnezeirea Fiului şi a Sfântului Duh el dovedind netemeinicia acestor erezii.
Lucrare scrisă 380-382, folosită şi de părinţi capadocieni.
„Despre Sfântul Duh” lucrare păstrată în limba latină, fiind tradusă de Fericitul
Ieronim, scrisă în 398, în care dovedeşte dumnezeirea Sfântului Duh; arată că nu e o
creatură a Tatălui aşa cum spun pnevmatomahii.
„Contra Maniheilor” combate învăţăturile ereticilor ce afirmau că binele şi
răul există din eternitate folosindu-se de logică şi citate biblice.
Dintre lucrările pierdute amintim : „Contra arienilor”, „Despre credinţă”,
„Despre suflet”, „Despre providenţă”.
 Doctrina sa este nu numai eterodoxă (fiind influenţat de Origen), ci şi ortodoxă
( el formulând clar doctrina despre Sfânta Treime). Punctul negativ al doctrinei sale
este excesul de zel în învăţătura despre preexistenţa sufletulor. Lucrările sale rămân
până azi scrieri de mare valoare.

CHIRIL AL ALEXANDRIEI

S-a născut în Alexandria Egiptului în anul 370. Studiile primare le-a făcut aici,
apoi a îmbrăţişat viaţa ascetică vieţuind în pustiul Nitric. Fratele mamei sale, Teofil,
era arhiepiscop al Alexandriei care simţindu-se copleşit de lupta cu arienii şi
pnevmatomahii îl cheamă pe Chiril lângă sine hirotonindu-l diacon iar mai apoi preot
şi însărcinându-l cu probleme administrative. În 403, alături de Teofil, a luat parte la
Sinodul de la Stejari unde Sfântul Ioan Gură de Aur a fost condamnat şi depus. După
moartea lui Teofil, în 412 Chiril este ales arhiepiscop al Alexandriei. O parte din
credincioşi Alexandrini l-ar fi dorit pe un alt arhiepiscop semiarian ce e sprijinit şi de
delegatul imperial. Opoziţia faţă de Chiril s-a datorat unchiului său încă de la
începutul arhipăstoririi sale. Chiril a mers pe aceeaşi linie cu unchiul său luptând
împotriva păgânilor. Încetul cu încetul influenţa sa în Alexandria a crescut constant.
Zelul său deosebit şi dorinţa de a conduce această Biserică au făcut de multe ori să
uite pentru principiile Evangheliei. La scurtă vreme după instalare reuşeşte să-i
alunge pe evrei şi novaţieni din Alexandria. Apoi începe lupta împotriva păgânilor din
Alexandria. Guvernatorul Alexandriei (Oreste) era sprijinitor al politeismului şi nu
făcea concesii comunităţii creştine. Chiril intră în conflict cu guvernatorul şi îi
cheamă pe călugării din pustiul Nitric să-I vină în ajutor. Aceştia opresc pe drum
trăsura guvernatorului şi îl chestionează cu privire la creştinismul de faţadă pe care
guvernatorul îl afişa. Guvernatorul crezând că e o cursă ce i-o întinde Chiril a
mărturisit că a fost botezat la Constantinopol. Călugării încep să se agite şi unul
numit Amoniu a îndrăznit să arunce cu pietre înspre guvernator. Garda guvernatorului
îl ucide.
Chiril a fost (indirect) implicat în uciderea filosoafei Hypatia prietenă cu
Oreste. Un grup de creştini au prins-o şi după ce a fost bătută cu pietre a fost dusă
într-o Biserică unde creştinii furioşi au ucis-o. Din nou se dă vina pe Chiril pentru
acest incident.
Mult timp Chiril a trăit cu antipatie faţă de Sfântul Ioan Gură de Aur şi nu voia
să-i aşeze numele în diptice. Chiril e sfătuit să treacă cu vederea peste aceste
incidente dintre el şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Prin 417 îşi reconsideră atitudinea. El
şi-a dat seama că s-au săvârşit multe greşeli pentru poziţia sa şi astfel începe să se
implice mai mult în problemele teologice.
În 428 are loc la Constantinopol alegerea unui nou patriarh (acesta fiind
Nestorie). Acesta din urmă s-a dovedit a fi un neînfricat luptător împotriva ereticilor.
Socotind că în calitate de patriarh al capitalei poate să-şi permită orice, a promovat
erezia ce-i poartă numele.
Auzind de noua învăţătură promovată de patriarhul de Constantinopol, Chiril îi
trimite o scrisoare rugându-l să corecteze învăţătura sa arătând că nu e bine să
izbucnească un nou conflict în Biserică. Nestorie în loc să se îndrepteze îşi
promovează învăţătura sa cu mai multă tărie. În 430 Chiril îl înştiinţează pe Papa
Celestin al Romei despre erezia lui Nestorie. Chiril convoacă un sinod ce îl
condamnă pe Nestorie prin cele “12 anatematisme” (sunt 12 puncte la care Nestorie
trebuie să renunţe pentru a rămâne în comuniune cu Biserica). Nestorie răspunde cu
cele “12 contra anatematisme” Chiril îl acuzâ pe Nestorie de pelagianism în timp ce
Nestorie îl acuză pe Chiril de apolinarism. Chiril întrebuinţează termenul “fisis” când
se referă la persoană, însă Nestorie înţelege prin acest termen natura. Lui Nestorie nu-
i convenea că Roma şi Alexandria îl judecă pe el ce era patriarh al capitalei. În aceste
condiţii s-a convocat la Efes Sinodul al III Ecumenic. Cei prezenţi îl aleg pe Chiril ca
preşedinte al sinodului pentru că era cel mai înaintat în vârstă. Sinodul trebuia deschis
pe 7 iunie, dar s-a amânat până pe 22 iunie. Întrucât Nestorie a fost sprijinit de un
număr mic de episcopi şi Ioan al Antiohiei (prietenul lui) întârzia să apară la sinod,
sinodalii îl condamnă pe Nestorie ca eretic. Între timp soseşte şi Ioan cu delegaţii săi.
Nestorie împreună cu adepţii săi şi cu Ioan al Antiohiei se constituie într-un sinod
paralel la Efes, în timp ce Chiril ţine o şedinţă în faţa delegaţilor papali şi îl
condamnă pe Nestorie ca eretic.
Episcopii orientali n-au recunoscut condamnarea lui Nestorie şi nici cele 12
anatematisme considerându-le neortodoxe şi vedeau în Chiril un eretic ce confundă
cele două firi ale Mântuitorului. După sinod Chiril şi Ioan al Antiohiei se împacă în
433, dar nici cu această împăcare nu sunt nemulţumiţi egiptenii acuzându-l pe Chiril
de concesii, în timp ce episcopii orientali îl acuză de erezie.
După 30 de ani de arhipăstorire şi luptă cu ereticii, la 27 iunie 444, Chiril moare.

Opera - e foarte vastă şi de mare valoare: exegetică, apologetică, dogmatică şi

omiletică.
Lucrări exegetice: „Despre închinarea în Duh şi Adevăr” –17 cap. Aici arată că legile
iudaice au fost interpretate după litera lor şi nu după spiritul lor. Cultura iudaică a
continuat şi în creştinism prin închinarea spirituală la Dumnezeu.
Pe aceeaşi linie se înscrie şi în lucrarea intitulată „Glofila” –13 cărţi. Arată că
în toate cărţile lui Moise se găsesc preînchipuiri ale Mântuitorul. Explică cum Iisus
Hristos este preînchipuit de Avraam, Melchisedec, etc.
Comentarii la Vechiul Testament: la “Profeul Isaia” în 5 cărţi , comentarii la
profeţii mari, la cei 12 profeţi mici, la cărţile Regilor, la Proverbe etc; Comentarii la
cărţile Noului Testament: „Evanghelia după Ioan” (în care dezvoltă problemele
dogmatice şi polemice contra ereziilor vremii; vorbeşte despre divinitatea Sfântului
Duh şi Sfânta Euharistie), la Evanghelia după Matei şi Epistolele Pauline. În toate
foloseşte metoda alegorică de interptretare.
Scrieri apologetice: „Tratat contra lui Iulian Apostatul”. În anul 363 împăratul
Iulian a scris lucrarea „Contra Galileenilor” lucrare ce s-a răspândit foarte repede şi
mult timp nu a fost combătută. În ea împăratul Iulian îi tratează pe creştini cu dispreţ.
Sfântul Chiril a întrebuinţat metoda folosită de Origen în lucrarea „Contra lui Cels”.
Argumentul esenţial al Sfântului Chiril este acela că religia creştină nu e un iudaism
degenerat, nu e o sectă iudaică ci o religie superioară iudaismului. Lucrarea a avut 30
de cărţi azi s-au păstrat doar 10.
 Lucrări dogmatice-polemice: În acestea Sfântul Chiril se ocupă de problema
Sfintei Treimi şi de întruparea Mântuitorului. Dogma Sfintei Treimi e prezentată în
lucrările „Despre Sfânta şi cea deofiinţă Treime” aici scoate în relief învăţătura
despre Sfânta Treime, expune obiecţiile ereticilor şi le răspunde. Una din cele mai
însemnate lucrări dogmatice este: „Şapte dialoguri despre Sfânta Treime”
Vorbind despre întruparea Mântuitorului Chiril combate erezia nestoriană.
-Trei memorii intitulate „Despre credinţa cea adevărată” unul adresat
împărătesei Eudochia, celelate 2 adresate cumnatelor ei;
-„Despre Întruparea Unuia Născut”-memoriu adresat împăratului Teodosie;
-„Contra blestemului lui Nestorie” lucrare în cinci cărţi între care cea mai
însemnată parte este cunoscută sub numele de „Cele 12 anatematisme contra lui
Nestorie”. După ce Nestorie a răspuns acestei lucrări Chiril a alcătuit un “Apologetic
pentru cele 12 anatematisme”;
-„Contra lui Teodoret al Cirului” alcătuită cu în timpul sinodului de la Efes
431, Chiril alcătuieşte o apologie anatematizantă unde explică cele 12 capitole.
-“Că Sfânta Fecioară e Născătoare de Dumnezeu şi nu Născătoare de Hristos.
Lucrări omiletice : 29 de omilii Pascale, 12 omilii la data paştilor , 6 omilii
rostite la Efes, etc.
Epistolele sunt mai importante ca omiliile. Cunoaştem 71 de scrisori scrise
după anul 421.
Doctrina lui Chiril este pe deplin ortodoxă.
Vorbeşte de Sfânta Treime subliniind consubstanţialitatea şi egalitatea
persoanei Sfintei Treimi. Hristologia e importantă. Chiril subliniază terminologia
teologică referitoare la persoanele Sfintei Treimi. El reuşeşte să dovedească pe
Nestorie eretic acuzându-l de disopropism subliniind că Fecioara Maria trebuie
socotită Născătoare de Dumnezeu.

ISIDOR PELUSIOTUL

Originar din Alexandria Egiptului, s-a născut pe la anul 360, a fost dascăl la
şcoala Alexandrină. El se va călugări la mănăstirea Pelusium de lângă Alexandria, e
hirotonit preot apoi stareţ al mănăstiri. El e un discipol şi admirator al Sfântului Ioan
Gură de Aur, dar e şi prieten cu Chiril al Alexandriei. Pentru că ducea o viaţă
disciplinată Isidor a fost admirat de contemporanii săi. Faima şi înţelepciunea sa a
fost admirată de laici, dovedind abilităţi deosebite în mânuirea Sfintei Scripturi. El a
avut curajul ca atunci când persoane însemnate au venit să-l contrazică să le stea
împotrivă. Acelaşi lucru făcea şi cu cei ce conduceau oraşul. Din incinta mănăstiri a
avut influenţe asupra alexandrinilor. A murit pe la anii 435~440. Biserica l-a
canonizat ca sfânt şi e prăznuit pe 4 februarie.
Chiar dacă nu a scris cât Chiril avem de la el 2012 scrisori aranjate în 5 cărţi.
Ele au fost adresate mai multor persoane şi au un caracter exegetic. Scrisorile sale
ating probleme dogmatice şi polemice. Ca şi călugăr el răspunde ereziilor prin viaţa
sa ascetică.
Chiar dacă nu s-a ridicat la înălţimea Sfântului Chiril ortodoxia sa rezultă din
aceste scrieri.
 EUSEBIU DE CEZAREEA

S-a născut în jurul anului 265 în Palestina, probabil Cezareea Palestinei ,

familia sa fiind de origine greacă lucru pe care îl deducem după felul în care Eusebiu
vorbeşte despre iudaism. Studiile le-a făcut în Cezareea Palestinei sub îndrumarea lui
Dorotei. La anul 313 ajunge arhiepiscop de Cezareea Palestinei. Arhiepiscopul
Agapios este cel ce îl hirotoneşte preot şi după moarte lui Agapios comunitatea îl
alege ca arhiepiscop al Cezarei.
Eusebiu de Cezareea era înclinat spre arianism şi de la el avem mai multe
scrieri pe această linie. Ceea ce-l face cunoscut este înclinarea spre cercetare. Numele
său este legat de istorie de aceea este supranumit „părintele istoriei Bisericeşti”. A
murit în jurul anului 345.
OPERA :
Lucrările sale sunt grupare în mai multe categorii.
Grupul cărţilor istorice, „Istoria Bisericească” în 10 cărţi. Lucrarea prezintă
evoluţia Bisericii de la apariţia ei până în anul 324. În Cartea I e relatată viaţa
Mântuitorului predica sa şi se încheie cu legenda despre regele Abgar al Edesei.
Cartea a II-a prezintă predica şi activitatea apostolilor şi alte evenimente până la
războiul iudaic (66-70 d. Hr.). Cărţile III-V prezintă faptele petrecute de la Nero până
la Deciu. Cartea a VI-a tratează viaţa şi scrierile lui Origen. Cărţile VII-VIII relatează
faptele petrecute în Biserica primară a secolelor III-IV oprindu-ne la edictul lui
Galeriu din 311.
Cartea a IX-a vorbeşte de protectorul păgânilor, de edictele date şi persecuţiile
îndurate de creştini pe vremea lui Maximin Daia, de înfrângerea lui de către Liciniu şi
despre Maxenţiu şi Constantin cel Mare.
Cartea a X-a vorbeşte de pacea venită asupra Bisericii după edictul de la
Mediolan şi triumful creştinismului.
În lucrarea „Cronica” sunt prezentate cronologic faptele istorice de la Avraam până
324 d. H. Aceasta este un fel de Istorie universală.
„Viaţa fericitului Constantin” lucrare în 5 cărţi scrisă între 335-340 lucrarea e
un panegiric mai mult decât o biografie a împăratului Constantin. În lucrare vorbeşte
despre raporturile împăratului cu Biserica. Din viaţa împăratului a consemnat doar
faptele demne de laudă.
„Viaţa lui Pamfil” scrisă între 309-310, din care ni s-a păstrat doar un mic
fragment;
„Culegere de acte privitoare la martiri”, sunt prezentaţi martirii de dinaintea lui
Diocleţian;
„Despre martirii Palestinei” sunt prezentate persecuţiile lui Diocleţian.
Lucrări apologetice: „Pregătirea Evanghelică” lucrare în 15 cărţi scrisă în scopul
îndepărtări unor obiecţii aduse de creştini păgânilor cum ar fi sărăcit credinţa
strămoşească ca să treacă la iudaism, dar şi din iudaism aleg ce e mai rău. Eusebiu
posibil să fi îmbrăţişat iudaismul.
„Dovedirea Evanghelică” lucrare în 20 de cărţi ce completează pe cea
menţionată puţin mai sus.
 „Teofania” rezumat al Dovedirii evanghelice. „Extrageri profetice”, „Contra
lui Heraclie”, „Apologie contra lui Origen” e o lucrare alcătuită împreună cu preotul
Pamfil.
Lucrări exegetice amintim comentarii la Psalmi, profeţii Mari şi Cartea Proverbelor;
„Onomasticon” prezintă locuri şi nume din Sfânta Scriptură.
„Regulile Evanghelice” lucrare în care textul Evangheliei e pus în 10 tabele
aşezate în coloane paralele, lucrare asemănătoare cu „Hexapla” lui Origen
Lucrări dogmatice-polemice :
„Împotriva lui Marcel” lucrare în 2 cărţi alcătuită la cererea uni sinod arian
ţinut la Constantinopol în 336 prin care episcopul Marcel al Ancirei e depus în acel
an. În această lucrare Eusebiu îl acuză pe Marcel că nu cunoaşte Sfânta Scriptură, că
nu respectă Sfânta Tradiţie şi că este un om invidios. Lucrarea nu a avut ecou prea
mare în Biserică. De aceea a alcătuit o altă lucrare numită „Teologia Biserici” în care
îl acuză pe Marcel de sebelianism.
Cuvântări şi scrisori:
Eusebiu de Cezareea s-a bucurat de faima unui bun orator. Aceasta se vede şi
din faptul că a fost ales să vorbească în diferite momente din istoria Biserici.
Referitor la scrierile lui Eusebiu avem ştiri în lucrarea „Miriobiblion” a patriarhului
Fotie (sec. IX) Chiar dacă Eusebiu a simpatizat cu arieni, numele său rămâne în
panteonul marilor scriitori Bisericeşti ai secolului al IV-lea.

CHIRIL AL IERUSALIMULUI

Ştim că s-a născut în Palestina, la Ierusalim între 313-315. Studiile şi le-a făcut
la Ierusalim şi de tânăr a îmbrăcat haina monahală fiind preocupat de studiul Sfintei
Scripturi.
Pe la anul 334 e hirotonit diacon de episcopul Macarie al Ierusalimului, iar în
345 e hirotonit preot de Maxim succesorul lui Macarie. Cu acel prilej îi este
încredinţată instruirea catehumenilor şi neofiţilor. Îa anul 350, după moartea
episcopului Maxim, Chiril va fi hirotonit episcop de Ierusalim. Această demnitate i-a
creat necazuri. A intrat în conflict cu mitropolitul Acaciu al Cezareei Palestinei,
succesul lui Eusebiu, pe problemele jurisdicţionale. Arhiepiscopul Cezareei susţinea
că e mai mare în rang şi episcopul Chiril trebuia să i se supună. Chiril, bazându-se pe
ceea ce s-a hotărât la Sinodul I Ecumenic (că episcopiei Ierusalimului să i se dea
onorurile cuvenite) a cerut independenţa faţă de Arhiepiscopia de Cezareea. Acacie
era arian iar Chiril era ortodox. Arhiepiscopul Acacie se va folosi de un moment
prielnic pentru a-l scoate din scaun. La un sinod din 358 Chiril a fost acuzat că şi-a
bătut joc de Biserică şi averea ei.
E scos din scaun şi trimis în exil în Tarsul Ciliciei unde a stat până în 359 când
a fosr rechemat în scaun în urma unui sinod din Seleucia. În 360 a fost iar exilat de un
sinod de la Constantinopol unde Acacie şi-a impus punctul de vedere. În 362,
profitând de libertatea acordată lui Iulian Apostatul care i-a eliberat din exil atât pe
ortodocşi cât şi pe eterodocşi, Chiril s-a întors la Ierusalim. Împăratul Valens l-a
exilat iarăşi în 367 iar după 11 ani se întoarce iar în scaun păstorind până la moartea
sa petrtecută pe 18 martie 386.
 Cel mai însemnat evenimet petrecut în ultima parte a vieţii sale a fost Sinodul
II Ecumenic unde s-a restabilit ordinea în Biserică în urma ereziei pnevmatomahe.
OPERA : Catehezele sale în număr de 24 sunt adevărate perle ale antichităţi creştine.
În ele explică principiile învăţături de credinţă creştină; explică Crezul. Ultimele 5
cateheze sunt numite mistagogice (vorbeşte despre Sfintele Taine).
„O epistolă către Constanţiu”- un raport pe care Chiril îl întocmeşte către
Constanţiu în care prezintă câteva fapte petrecute la Ierusalim. O cruce luminoasă a
apărut deasupra Golgotei şi era atât de mare încât ajungea la Muntele Măslinilor.
Evenimentul s-a petrecut în ziua Cinzecimi.
„O omilie despre slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda”.
Catehezele prezintă învăţături legate de săvârşirea Sfintelor Taine. Arată că
Botezul se săvârşeşte pentru iertarea păcatelor, sfinţirea sufletului, pentru iluminare,
îndumnezeire, asemănarea cu Iisus Hristos şi pentru împreuna locuire cu Duhul Sfânt.
Mirungerea arată că e taina ce urmează botezului; ea are efecte proprii: asemănarea
completă cu Hristos. Când creştinii sunt miruiţi ei sunt hristoşi iar prin ungerea cu
Sfântul Mir harul Duhului Sfânt sălăşluieşte în ei. Vorbeşte de Sfânta Euharistie
insistând asupra prefacerii reale. Potrivit Sfântului Chiril şi a părinţilor greci
momentul prefacerii este Epicleza. De la el avem în Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan
Gură de Aur rugăciunea rostită la epicleză având cuvintele puţin schimbate „Te
rugăm Doamne de-a trimite Sfântul Duh peste darurile de pe Sfântul Altar pentru ca
să se prefacă pâinea în trupul lui Hristos şi vinul în sângele său, căci tot ce atinge
Duhul Sfânt sfinţeşte şi schimbă în întregime.”
Doctrina Sfântului Chiril e ortodoxă; el foloseşte termenul de „omousios”
luptând împotriva arienilor şi sabelienilor. Biserica o numeşte “catolică” pentru că ea
trebuie să se răspândească pe întreg pământul. Adevărata Biserică e fără pată, ea e
stâlp şi temelie a adevărului. Deşi a fost exilat el nu a părăsit Biserica.

SFINŢII PĂRINŢI CAPADOCIENI

Sfântul Vasile cel Mare

Sfântul Vasile cel Mare este unul dintre cei mai mari Sfinţi Părinţi ai Bisericii
noastre. S-a născut la anul 330 în Cezareea Capadociei; familia îi era originară din
provincia Pont. Bunica sa era o creştină evlavioasă. Ea a avut de suferit pe vremea
împăratului Diocleţian. După persecuţii s-a stabilit în Capadochia şi a ajuns ucenică a
Sfântului Grigorie Taumaturgul. Vasile a mai avut 9 fraţi din care doi au ajuns
episcopi: Petru episcop de Sevasta şi Grigorie de Nyssa.
Una din surori (Macrina) a îmbrăţişat monahismul. Tatăl lor (Vasile) era un
retor distins. Bunica sa Macrina a crescut pe lângă Sfântul Grigorie Taumaturgul.
Mama lui Vasile se numea Emilia şi era o bună creştină. Ea a avut o influenţă
benefică educându-şi copii în spirit creştin.
Din Cezareea Capadociei Sfântul Vasile a plecat la studii în Constantinopol şi
apoi la Atena. Aici va lega o prietenie trainică cu Sfântul Grigorie zis de Nazians. Din
relatările lor cei doi erau animaţi de dragostea pentru studiu. Se spune despre cei doi
că „aveau doar două drumuri: al şcoalii şi al bisericii. ”
 La Atena au avut parte de profesori renumiţi ca: Prohereziu şi Himeriu; aici l-
au cunoscut pe împăratul Iulian Apostatul.
În 350, îl regăsim pe Vasile în Capadocia unde preda retorica. Între timp tatăl
său murise şi e sfătuit de mama şi bunica lui să se consacre lui Dumnezeu. În 357 e
botezat de Episcopul Dianeos şi hirotonit citeţ. Sora lui l-a sfătuit să îmbrace haină
monahală. Vasile face o călătorie la mănăstirile din Egipt, Siria şi Mesopotamia
pentru a cunoaşte viaţa monahală. Rămâne uimit de ceea ce a văzut în monahism şi,
întors acasă, pune bazele unei mănăstiri. Se supune votului sărăciei vânzându-şi
averea; o parte din aceasta o dă săracilor şi cu altă parte pune bazele unei mănăstiri pe
malul râului Iris din Pont. Aici l-a chemat şi pe Sfântul Grigorie de Nazians. Cei doi
studiază operele lui Origen şi alcătuiesc lucrarea „Filocalia”. În ea cei doi vor extrage
cele mai frumoase pasaje din lucrările alexandrine.
În anul 360 Sfântul Vasile intră în viaţa publică, îl însoţeşte pe episcopul
Dianeos la Constantinopol pentru a participa la un sinod care trebuia să oficializeze
pentru formula ariană discutată la un sinod de la Rimini din 359. El nu a participat la
discuţii pentru că e un simplu citeţ. În 362 e hirotonit preot de Episcopul Eusebiu al
Cezareei. Acest episcop e dorit să-l ţină în apropierea sa. Sfântul Vasile se retrage iar
la mănăstirea din Pont de unde în 365 e rechemat în Cezareea Capadociei de
Episcopul Eusebiu pe vremea împăratului Valens. Vreme de trei ani e colaborator al
Episcopului Eusebiu. În 368 Capadochia a fost bântuită de foamete. În acel an îi
moare mama. În urma morţii mamei sale moşteneşte o avere considerabilă pe care o
împarte din nou săracilor.
În 370 murind arhiepiscopul Capadociei, Sfântul Vasile e ridicat la rang de
arhiepiscop. Această alegere nu a întâmpinat greutăţi. Tatăl lui Grigorie de Nazianz
(tot un Grigore) ce era adevăratul episcop de Nazianz pare să fi intervenit la alegerea
lui Vasile.
După alegerea sa ca arhiepiscop de Cezareea, Sfântul Vasile devine un apropiat
al Sfântului Atanasie şi împreună luptă contra arienilor. Împăratul Valens -adept al
arienilor, se ştie că i-a exilat pe episcopii ortodocşi. De Sfântul Vasile nu s-a atins
pentru că îi purta o stimă deosebită dar a împărţit episcopia în două permiţând
arienilor să-şi aleagă un episcop. Pentru a apăra Biserica de astfel de diversiuni
Sfântul Vasile înfiinţează noi episcopii în Capadochia numind ierarhi. Pe prietenul
său Grigorie îl numeşte episcop de Sasinia, iar pe fraţii săi la Nyssa şi Sevasta.
Grigorie de Nazianz a refuzat să ocupe scaunul episcopiei afirmând că Sasina e
un loc barbari. Sfântul Vasile a luptat împotriva meletienilor şi apolinariştilor ce
atacau persoana Sfântului Duh. Atunci a scris cele mai multe lucrări polemice dar şi
dogmatice.
Sfântul Vasile a murit pe 1 ianuarie 379 şi încă din anul următor este pomenit
în rândul sfinţilor. Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe 1şi 30 ianuarie, iar Biserica
Apuseană pe 14 iunie.
Ca episcop Sfântul Vasile s-a străduit a ridica nivelul cultural şi spiritual al
clerului şi astfel mănăstirea din Pont a devenit şcoală clericală. Apoi, a avut grijă de
năpăstuiţi societăţii. Este primul ierarh ce a pus bazele unui aşezământ social numit
Vasiliada. Dar a fost şi un spirit prolific. Pentru toate acestea a dobândit apelativul de
“cel Mare”. Un bun orator, un scriitor de prim rang -plin de talent şi prin echilibrul
vieţii sale a reuşit să se impună în spiritul ortodoxiei.
OPERA
Opera sa este vastă. Lucrările lui se pot grupa în mai multe categorii ca:
Lucrări exegetice: „Nouă omilii la Hexaemeron” omilii rostite în săptămâna întâi a
postului Mare din anul 362 când a fost hirotonit preot. S-a oprit la a 5-ea zi a Creaţiei
fără a vorbi de crearea omului (lucru continuat de fratele său Grigorie de Nyssa).
Explicarea celor 5 zile s-a realizat mai mult literar decât teologic; ele au cunoscut o
mare circulaţie iar în Apus Sfântul Vasile l-a modelat pe Sfântul Ambrozie al
Mediolanului.
„Omilii la Psalmi” aici Sfântul Vasile foloseşte alegoria. Omilii la diferite
subiecte în număr de 24 (cea mai cunoscută este omilia 22 „Către tineri”)
„Comentarii la primele capitole din Isaia”
Lucrările ascetice sunt cele mai importante. Pentru ca monahismul să fie unitar
Sfântul Vasile impune reguli generale ce sunt acceptate în Răsăritul creştin.
O lucrare reprezentativă este „Regulile dezvoltate” scrisă între 359-362. Sunt
55 de reguli aşezate sub formă de întrebări şi răspunsuri. El nu recomandă existenţa
izolată a monahului socotindu-o periculoasă. El preconizează mănăstiri mici cu
număr restrâns de vieţuitori ca ei să se cunoască. Recomandă munca împletită cu
rugăciunea. Monahii să se roage de cinci ori pe zi în afară de slujbele temporale.
“Regulile prescurtate” -lucrarea are 313 întrebări scurte la conţinut –sunt luate
în considerare problemele de conştiinţă ale monahilor.
„Precepte de morală” sunt 80 de reguli ce nu-i privesc doar pe călugări ci şi pe
preoţi şi credincioşi. Ele prezintă diferite etape în viaţa omului de rând de la botez
până la moarte.
Mai amintim două cuvântări importante „Judecata lui Dumnezeu” şi „Despre
credinţă”.
Lucrări dogmatice: -amintim două tratate împotriva arienilor:
1) “Combatere a nelegiuitului Eunomiu” -aici Eunomiu de Cizic este socotit mult
prea raţional pentru că afirmâ asemenea gnosticilor că Dumnezeu poate fi cunoscut
(şi chiar în tainele Sale) cu mintea omului. Sfântul Vasile combate direct erezia lui
Eunomiu arătând că Fiul e consubstanţial cu Tatăl şi Duhul Sfânt.
2) „Despre Duhul Sfânt” e o lucrare de circumstanţă; a fost scrisă pentru a se apăra
dumnezeirea Sfântului Duh de atacurile pnevmatomahilor. Patriarhul Macedoniu cu
diaconul Maratoniu au atacat dumnezeirea Sântului Duh şi a fost nevoie de convocare
Sinodului II Ecumenic pentru formularea unei noi învăţături de credinţă. Ultimele
două capitole din lucrare au valoare istorică pentru că prezintă starea reală din
Biserica de atunci.
Sfântul Vasile a intervenit în Sfânta Liturghie restructurându-o. Liturghia
folosită la început a fost cea a Sfântului Iacob cel Mic ce dura şase ore, Sfântul Vasile
a restructurat-o alcătuind rugăciuni Euharistice speciale. Azi, în Biserica noastră, ea
se săvârşeşte de zece ori pe an.
De la Sfântul Vasile ne-au rămas scrisori adresate fraţilor săi, precum şi
bunului său prieten Grigorie de Nazians.
 SFÂNTUL Grigorie de NAZIANS

Este impropriu numit “de Nazians” cu toate că pentru o scurtă perioadă de timp
a păstorit în Nazianz dar n-a fost niciodată titular al aceszei episcopii.
S-a născut la Arianz (o localitate de lăngă Nazians) în jurul anilor 328-329.
Tatăl său, pe nume (tot) Grigore, a fost episcop de Nazians. Înainte de a ajunge
episcop a făcut parte dintr-o sectă iudeo-păgână ( a işiştarienilor sau a adoratorilor
celui preaînalt); s-a botezat şi a ajuns episcop. Soţia s-a, Nona, şi pus amprenta asupra
educaţiei copiilor. Tânărul Grigoriea studiat mai întâi în satul natal, apoi la Cezareea
Capadociei unde s-a întâlnit cu Sfântul Vasile cel Mare cu care a devenit prieten. Cei
doi se reîntâlnesc în Atena. Despre această perioadă din viaţa lui, Grigorie păstrează o
vie amintire afirmând că aici ei nu au cunoscut decât două drumuri: spre şcoală şi
spre biserică.
După terminarea studiilor rămâne in Atena unde a ocupat postul de profesor de
retorică. Revene în Capadocia unde a fost hirotesit lector, prin anul 360 se botează
după care se retrage împreună cu prietenul său la mănăstirea de pe malul râului Iris
unde scriu “Filocalia”.
În 361 se duce la Nazianz pentru că tatăl său avea nevoie de ajutorul său. Tatăl
său îl hirotoneşte preot în 362 în ziua de Crăciun. El nu a primit cu bucurie taina
hirotoniei arătând că a fost forţat a primi taina. După hirotonie va pleca la Sfântul
Vasile pentru scurt timp, pentru ca la rugămintea tatălui său să se întoarcă la Nazians.
Întors la Nazianz va ţine două cuvântări (numite “despre fugă”) justificând plecarea
sa în Pont arătând că nu a fost pregătit pentru hirotonie. În 371 Sfântul Vasile îl
numeşte episcop de Sasima (pentru a contracara expansiunea ariană); el a refuzat să
se aşeze în acest loc socotindu-l un loc nedemn pentru un om liber. După moartea
tatălui său se va stabili în Seleucia coordonând activitatea din eparhia părintelui său.
Aici află de moartea prietenului său Vasile (+379), pleacă la Constantinopol chemat
fiind de împăratul Teodosie cel Mare. Atunci Constantinopolul era în fierbere pentru
că erezia pnevmatomahă producea tulburări încât episcopii nu ştiau ce să creadă. În
Postul Paştilor anului 380 a adunat credincioşii în jurul său într-o capelă numită
“Anastasia” (a învierii) unde au fost ţinute cinci cuvântări celebre despre Sfânta
Treime, cuvântări ce i-au atras numele de “Teologul”.
La Constantinopol nu e scutit de necazuri. Un filosof, Maxim Cinicul, care a
fost trimis la Constantinopol de Petru al Alexandriei, a sperat să ajungă arhiepiscop
de Constantinopol. Poporul însă l-a alungat din cetate. Pe 27 noiembrie 380 Grigoriea
fost ales arhiepiscop al Constantinopolului. În această calitate Sfântul
Grigorieparticipă la Sinodul II Ecumenic.
Era, însă, necesară recunoaşterea lui ca episcop al capitalei. Pentru aceasta
patriarhul Meletie al Antiohiei îl instalează oficial. Lui Meletie i-a fost încredinţată
conducerea lucrărilor Sinodului II Ecumenic (fiind cel mai în vârstă dintre ierarhi).
Acesta moare la scurt timp de la deschiderea sinodului şi cei prezenţi îl propun pe
Grigorie ca preşedinte al sinodului. Între timp au sosit la Constantinopol episcopii
egipteni care au protestat împotriva lui Grigorie arătând că Maxim a fost hirotonit
episcopul capitalei şi el ocupă în acel moment scaunul ilegal. A fost acuzat că dacă nu
a fost în stare să coordoneze viaţa bisericească în Sasima cum o va coordona pe cea
din capitală.
Ca urmare a acestor acuzaţii Grigorie îşi dă demisia din postul de patriarh şi
din cel de preşedinte al sinodului. Cu acel prilej a ţinut o cuvântare duiosă prin care
şi-a luat rămas bun de la credincioşi şi s-a îndreaptat spre Capadocia. Aici va conduce
şi episcopia de Nazianz ce nu avea încă un episcop al său. În 383 va încredinţa
conducerea acestei episcopieii unui văr pe nume Eularios. După numirea acestuia s-a
retras în Arianz unde şi-a petrecut ultima parte a vieţii compunând imne bisericeşti. A
murit prin anii 389-390.
Alături de Sfântul Vasile cel Mare -omul energic, apare chipul blând al lui Grigorie
de Nazianz, despre care nu putem spune că a fost un om de acţiune, Grigorie este prin
excelenţă un orator, de aceea a dobândit numele de “teologul”.
El nu a alergat spre o viaţă monahală desăvârşită însă valurile vieţii l-au purtat
spre ele. Pe lângă faptul că e un mare orator şi un mare poet, avem de la el lucrări
teologice şi laice.
OPERA : lui poate fi grupată în : cuvântări, poeme şi scrisori.
Cuvântările sale sunt în număr de 45 ce sunt împărţite în două grupe: Unele ţinute la
Constantinopol între ani 379-381 iar celelalte la Nazianz.
Dintre acestea amintim: „Cele cinci cuvântări teologice”, „Despre Sfânta
Treime”. În prima cuvântare, ce e una preliminară, arătă că studiul interpretării
Scripturii şi dogmei au aceeaşi bază şi nu e de competenţa oricui de a vorbi despre
Dumnezeu. Arată calităţile ce trebuie să le îndeplinească cel ce teologhiseşte.
În a doua cuvântare vorbeşte despre dumnezeire, existenţa lui Dumnezeu,
atributele şi natura Sa; arată că nimeni dintre oameni nu-L poate cunoaşte pe
Dumnezeu în întregime.
În a treia cuvântare vorbeşte despre calităţile persoanei Sfintei Treimi şi
consubstanţialitatea Tatălui cu Fiul (răspuns ce i-l dă lui Eunomiu).
În a patra cuvântare clarifică textele Sfintei Scripturi folosite de arieni şi arată că ei
interpretează greşit Sfânta Scriptură.
În a cincea cuvântare, prin textele scripturistice şi Tradiţie, arată ce răspuns se
cuvenea pnevmatomahilor. Spune că Sfântul Duh este persoană divină şi că se
deosebeşte de Fiul prin modul de posedare a fiinţei divine. Arată că Tatăl naşte pe
Fiul şi purcede pe Sfântul Duh din vecie.
„Despre cumpătarea ce trebuie păstrată în discuţii” Spune că despre Dumnezeu nu
poate vorbi oricine. Arienii şi laicii trebuie să tacă şi să nu interpreteze Sfânta
Scriptură pentru a nu cădea în erezie.
„Despre sărbătorile creştinilor” -Crăciun, Bobotează şi Paşti.
“Cuvântări funebre”: la înmormântarea Sfântului Vasile, a tatălui său şi a fratelui său
Caesar şi a surorii sale.
Cuvântări morale: „Despre pace” şi „Iubirea săracilor”.
Cuvântări panegirice: vorbeşte de sfinţii Ciprian şi Atanasie cel Mare;
Două cuvântări „Despre fugă”
O importanţă deosebită o au poemele alcătuite în ultima parte a vieţii în Arianz şi
acestea sunt împărţite în două grupe: teologice şi istorice.
Cele teologice sunt in număr de 78: 38 dogmatice şi 40 morale.
Cele istorice sunt în număr de 107: 99 despre el însuşi şi 8 poeme despre alţii;
Ne-au nai rămas 29 de epitafe şi 49 de epigrame.
În câteva poeme ale sale îi combate pe eretici. În ele avântul poetic este foarte
stingher. Cu toate acestea poemele lui au un farmec aparte fiind pline de lirism. A
avut meritul de a găsi în concepţia creştinilor despre om şi viaţă izvorul inspiraţiei
laice. (în limba română, o parte a poemelor sale au fost traduse de pr. Prof. I. G.
Coman).

SFÂNTUL GRIGORIE DE NYSSA

A fost fratele cel mai mic al Sfântului Vasile cel Mare. S-a născut în Cezareea
Capadociei la anul 335. El s-a supus cu blândeţe voinţei fratelui său mai mare. A fost
educat în Cezareea unde a fost hirotesit citeţ. S-a căsătorit, după care aprofesat ca
retor în şcoala din Cezareea. Îndemnat de fratele său Vasile şi de Grigorie de Nazianz
se va retrage pe malul râului Iris la mănăstire. În 371 Sfântul Vasile l-a numit pe
fratele său episcop la Nyssa. Ca episcop nu a fost capabil să rezolve toate problemele
din episcopie. A fost un apărător al ortodoxiei în lupta împotriva arienilor. Astfel că
un sinod arian de la Nyssa din 376 l-a socotit depus şi a trebuit să aştepte moartea lui
Valens pentru a se reântoarce în episcopia sa.
În 379 îl găsim la un sinod din Antiohia unde vorbeşte despre situaţia Bisericii
în general. Datorită calităţilor sale sinodul l-a însărcinat cu restaurarea liniştii din
Palestina şi Arabia.
În 381 îl găsim la Sinodul II Ecumenic unde datorită contribuţiilor sale pentru
apărarea ortodoxiei e numit „stâlp al ortodoxiei”. Împăratul Teodosie cel Mare a dat
un edict în 381 declarându-i eretici pe toţi cei care nu erau în comuniune cu Grigorie
de Nyssa bucurându-se astfel de respectul curţii imperiale. În 394 îl întâlnim la
Constantinopol participând la un sinod unde rosteşte un cuvânt la moartea principesei
Pulheria şi a mamei sale Flacilo ( în jurul anului 395).
Dacă Vasile este numit “braţul care lucrează” iar Grigorie de Nazianz este
“gura care vorbeşte”, Grigorie de Nyssa poate fi numit “capul care cugetă”. Grigorie
nu a fost un orator de talia lui Grigorie de Nazianz însă e un adânc cugetător şi un
mare apărător al ortodoxiei.
OPERA:
Prin scrierile sale atinge toate genurile literare creştine existente atunci.
Lucrări exegetice: „Despre facerea omului” -lucrare scrisă în jurul anului 379 după
moartea Sfântului Vasile cel Mare (scrisă la cerea fratelui lor Petru de Sevasta). În
această lucrare dovedeşte cu citate din Sfânta Scriptură şi cu raţiunea că starea omului
înainte de păcat a fost una de perfecţiune relativă. Aici combate învăţătura lui Origen
despre preexistenţa sufletelor, însă menţine ideea de apocatastază.
„Apologie pentru hexaimeron” dovedeşte crearea lumii în şase zile.
„Viaţa lui Moise” scrisă în 390 şi are un subtitlu “despre perfecţionarea în virtute”.
Lucrarea este adresată unui tânăr pe nume Cezar ce dorea să ducă o viaţă perfectă.
Autorul arată că o astfel de viaţă poate fi dusă doar în virtute; deosebeşte păcatul de
virtute; vorbeşte şi despre viaţă şi despre moarte. Prezintă viaţa lui Moise dar în
explicarea unor evenimente foloseşte alegoria.
 „Despre pitonisă” sau “despre preotese” explicaţie a textului din Cartea II Regi
28. 12. Vorbeşte despre învingerea duşmanului şi îşi pune întrebarea de ce oamenii
mai merg la vrăjitori şi profetese păgâne..
„Despre titlurile Psalmilor” împarte psalmi în 5 cărţi ce corespund celor cinci trepte
ale perfecţiunii creştine. Fiecare titlu de psalm are un sens moral; La psalmul 6 e
adăugată şi o omilie.
„Opt omilii la Eclesiast”; „15 omilii la Cântarea Cântărilor”; „5 cuvântări la
Rugăciunea Domnească”; „ 9 cuvântări despre Fericiri”; „Cuvânt împotriva arienilor”
.
Lucrări dogmatico-polemice: o lucrare importantă „Contra lui Eunomiu” e o lucrare
împotriva arienilor în 12 cărţi scrisă în 381. Eunomiu a scris o lucrare împotriva
Sfântului Vasile cel Mare, la care Grigorie răspunde lucrării lui Eunomiu. Datorită lui
Grigorie de Nyssa s-a putut reconstitui opera lui Eunomiu. El întâi aşează textul lui
Eunomiu apoi îl combate (aşa cum a făcut Origen cu Cels).
Două scrisori împotriva lui Apolinarie –cea mai bună combatere a acestei
erezii;
„Cuvânt despre Sfântul Duh”,
„Despre Sfânta Treime” se foloseşte de filozofia greacă pentru a dovedi existenţa Ei;.
„Marele cuvânt catehetic” lucrare alcătuită în 40 de capitole scrisă după 381; e cea
completă expunere a doctrinei creştine de atunci; în argumentare foloseşte mult
Scriptură dar aduce şi argumente raţionale. Prin ea a reuşit să combată învăţăturile
politeiste şi iudaice dovedind existenţa Sf. Treimi..
„Dialogul despre suflet şi înviere” lucrare în care prin gura Macrinei (soara sa)
îşi expune propriile idei despre moarte şi înviere; combate învăţătura despre
apocatastază.
„Despre copiii care mor prea devreme” –vorbeşte despre lucrarea providenţei
privind moartea timpurie a copiilor.
Lucrări ascetice: „Despre feciorie” scrisă între 370-371 prezintă propria învăţătură
despre votul fecioriei; el arată că cel ce acceptă fecioria de bună voie pătrunde toate
ale sufletului. Cel bogat se teme de moarte, iar săracul de viaţă şi nici unul nu e
fericit.
„Despre fericirea celui ce renunţă la lume”; „O viaţă a Sfintei Macrina”
comentariu despre viaţa Macrinei, un exemplu de sfinţenie.
-Cuvântări dogmatice, morale, panegirice şi funebre.
Scrisori peste 250.
-Pe seama Sfântului Grigorie de Nyssa e pus şi un testament ce s-a dovedit a fi
neautentic.

DOCTRNA SFINŢILOR PÃRINŢILOR CAPADOCIENI

Cei trei mari corifei ai Bisericii de Răsărit au atins în lucrări toate problemele
de doctrină existente în Biserica Răsăriteană. Vorbesc de Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie ca două izvoare ale revelaţiei.
 Pentru a combate filozofia vremi aceştia au trebuit s-o cunoască foarte bine.
Grigore de Nazianz spune că filozofia poate fi asemănată cu una din plăgile
Egiptului.
Despre Sfânta Treime capodocienii au meritul formulării corecte a învăţăturii
Bisericeşti. Pentru a se disculpa ei au reluat din scrierile Sântului Atanasie termenii
referitori la Persoanele Sfintei Treimi clarificând ce înseamnă „usia” natură fire şi
ipostas –modul posedării naturii.
În ceea ce priveşte purcederea Sfântului Duh ei spun clar că Duhul Sfânt
purcede numai de la Tată. Duhul Sfânt e prezent ca Duhul gurii Tatălui. Întrucât în
lucrarea „Despre Duhul Sfânt” Grigorie de Nazianz e puţin confuz, romano-catolicii
spun că ar fi acceptat ideea purcederii şi de la Fiul. Din lucrările lor rezultă că Tatăl e
principiul Treimii, că Fiul e născut din veci din Tatăl şi nu e dinafară. Fiul e născut
din substanţa Tatălui fără să existe o împărţire a substanţei unice. Deci susţin
consubstanţialitatea Tatălui şi a Fiului, Duhul Sfânt e socotit Dumnezeu asemenea
Tatălui şi Fiului, deci nu e inferior Lor. Sfântul Vasile cel Mare defineşte dumnezeirea
Sfântului Duh. Toţi trei au fost adversari ai pnevmatomahilor.
Ca discipoli ai lui Origen şi trăitori printre semiarieni ei au deviat termenul
„omousios” către „omiusios” pentru ca Dogma Sfintei Treimi e foarte greu de
explicat. Dacă s-ar face mai întâi deosebirea dintre persoane atunci s-ar putea uşor
cădea în triteism. Dacă s-ar scoate în evidenţă unitatea fiinţei ar exista riscul de a se
compromite doctrina reală despre distincţia Persoanelor Sfintei Treimi şi să se cadă
într-un modalism.
Hristologia: împotriva lui Apolinarie (ce nega integritatea divino-umană a
Mântuitorului), părinţii capadocieni au demonstrat unirea ipostatică condamnând
învăţătura trihotomică a lui Apolinarie.
Îl combat şi pe Teodor de Mopsuiestia spunând că în Hristos există două naturi
şi nu două firi iar pe Fecioara Maria o numesc “Mama lui Dumnezeu”.
Accentuiază necesitatea botezului pentru intrarea în Biserică -combat practica
rebotezării.
Vorbesc de importanţa Sfintei Euharistii şi arată că elementele se prefac în
trupul şi sângele Domnului.
În lucrările lor accentuiază că fecioria e un mod de viaţă şi nu acceptă
căsătoria.
Eshatologia învaţă că imediat după moarte sufletul este judecat iar la a doua venire va
avea loc judecăţii universale. Sfântul Grigorie de Nyssa arată cum va fi posibilă
reunire trupului şi sufletul.
Prin tot ceea au făcut Sfinţii Părinţi capadocieni au încercat să apere Biserica
de ereziile vremii, iar prin viaţa lor curată ei sunt exemple vrednice de urmat şi rămân
şi azi exemple pentru creştinătate.

AMFILOHIE DE ICONIU

A fost prieten apropiat a Sfântului Vasile cel Mare şi văr cu Sfântul Grigorie de
Nazianz. Deşi e mai puţin cunoscut, s-a bucurat de mare reputaţie printre
contemporani.
 S-a născut în Capadocia în jurul anilor 340-345 oraş unde va primi o bogată
cultură elenistă. Tatăl său a fost rector şi a ajuns să studieze în Antiohia sub
îndrumarea lui Libanius.
La terminarea studiilor s-a decis să urmeze avocatura şi o vreme a stat în
Constantinopol. În 371 se produce o schimbare în viaţa sa după care se dedică vieţii
ascetice, iar în 373 e hirotonit episcop de Laodicea de Sfântul Vasile cel Mare şi de
Grigorie de Nazianz.
Prin 381 pe Amfilohie îl găsim la Constantinopol la Sinodul II Ecumenic şi în
390 prezidează sinodul de la Side, în Pamfilia, unde s-a condamnat secta encratiţilor
(care afirmau că rugăciunea trebuie rostită cu glas tare; ei refuzau munca fiind adepţi
doar ai rugăciunii). Prin 394 participă la un Sinod din Constantinopol.
Moare în jurul anului 403.
Din caracterizarea făcută de Sfântul Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz rezultă că
Amfilohie era un om bun, bun administrator, bun păstor de suflete, bun teolog şi
filozof.
De la el ne-au rămas puţine lucrări deşi s-a afirmat că a scris foarte mult.
-Avem o “Epistolă sinodală” unde vorbeşte de dumnezeirea Sfântului Duh.
-O lucrare în versuri „Iambi către Seleugos” are 333 de versete îndeamnă pe Seleugos
la muncă şi virtute.
-„8 Cuvântări” -îndemn de a ţine postul mare.
- “Tratat despre Sfântul Duh”- e o lucrare neautentică.

MARCEL DE ANCIRA

Este ales episcop de Ancira în prima perioadă a arianismului el a îmbrăţişat

erezia şi scris împotriva capadocienilor. Titlurile lucrărilor lui nu se cunosc ceea ce
ne-a rămas de la el e o “mărturisire de credinţă ariană” şi o “epistolă despre Sinodul
de la Sardica”. E o personalitate controversată; sinodul din Sardica declarându-l
eretic alţii considerând-l ortodox.

DIODOR DIN TARS

Acesta s-a născut în Antiohia (sau în Tarsul Ciliciei) dintr-o familie distinsă, în
jurul anului 330. Studiile şi le-a făcut în Antiohia şi Atena. Împreună cu prietenul său
Cartelius stă la o mănăstire din Antiohia timp de 10 ani. Luptă împotriva păgânilor şi
a ereticilor apolinarişti combătându-l pe Iulian Apostatul. I-a avut ca discipoli pe
Teodor de Mopsuestia şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Arhiepiscop de Antiohia era
Meletie ce a suferit diferite exiluri. Diodor a avut meritul de a strânge pe ortodocşi în
jurul său.
În 362 este exilat şi se întoarce în 372. După exil e numit episcop în Tarsul
Ciliciei. Participă la Sinodul II Ecumenic şi e socotit de patrologi stâlp al ortodoxiei.
A murit în jurul anilor 391-392.
Opera sa cuprinde lucrări exegetice, istorice, dogmatice şi morale :
- Comentarii la Vechiul Testament şi Noul Testament;
- o cronică ce îndreaptă cronica lui Eusebiu de Cezareea.
- Lucrări dogmatice: un fragment „Despre Sfântul Duh”, „Despre unitatea lui
Dumnezeu”- lucrare împotriva iudeilor, „Despre suflet”, „Despre învierea morţilor”.
Doctrina sa :
Scrierile lui Diodor sunt mai puţin folosite de scriitorii vremii, fiind contestată
ortodoxia sa. În scrierile sale a exagerat în ceea ce priveşte umanitatea Mântuitorului
separând mult cele două firi, afirma că logosul a locuit ca într-un templu în Omul
Iisus; afirma că omul născut din Fecioara Maria nu poate fi Fiul lui Dumnezeu, astfel
mulţi l-au bănuit că ar fi părintele nestorianismului.
El se pare că a întrezărit pericolul unei erezii, retrăgându-se din viaţa publică.
Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte cu admiraţie despre el şi spune că nu s-a
împiedicat de aparentele greşelii a lui Diodor. Mai târziu Chiril al Alexandriei a scris
împotriva discipolilor lui Diodor şi Teodor de Mopsuestia.
În 448 Diodor, alături de Teodor, a fost condamnat de un sinod de la
Constantinopol, dar numele său nu apare în actele de condamnare a Sinodului V
Ecumenic. Diodor are meritul de a căuta sensul spiritual în evenimentele istorice.
Pentru că a fost condamnat în 448 multe dintre lucrările lui s-au pierdut.

EVAGRIE PONTICUL

Este produsul şcolii Antiohiene. S-a născut în provincia Pont din Asia Mică,
locul naşterii fiind Iboa, pe la 345-346. Evagrie i-a cunoscut pe Vasile cel Mare şi pe
Grigorie de Nazianz. Cei doi au contribui la formarea sa. Sf. Vasile cel Mare l-a făcut
lector al Bisericii din Cezareea Capadochiei, iar Sf. Grigorie l-a hirotonit diacon.
Când în 380 Grigorie a ajuns la Constantinopol, l-a luat cu sine pe Evagrie care a
rămas acolo şi după demisia Sf. Grigorie. În 382 plecă în Egipt unde s-a călugărit,
fiind unul din adepţii lui Origen, alături de cei patru “fraţii lungi”. I s-a oferit scaunul
episcopal însă a preferat să rămână pentru toată viaţa în monahism. El a fost un
teolog mistic şi printre altele afirma că rugăciunea e fără cuvinte şi este un act pur
mental ce se face fără vreo închipuire fizică a lui Dumnezeu. Este condamnat alături
de Origen şi Didim cel Orb la Sinodul V Ecumenic din 553.
De la Evagrie ne-au rămas următoarele lucrări:
-“Lucrari antieretice” -8 cărţi ce combat cele 8 vicii capitale : lăcomia, invidia,
trândăvia, etc. ,
-“Patru culegeri de porunci”- I-Călugaria, II-Gnosticul, III-Maxime pentru fecioare,
IV-Maxime pentru călugări,
- “Despre liniştirea sufletului”
- 66 scrisori adresate mai multor episcopi.
El a fost tributar şcolii Alexandrine. Ca şi Origen a susţinut preexistenţa sufletelor şi
apocatastaza de aceea este condamnat la sinodul V Ecumenic. Lucrările sale arată
cum trebuie să fugă călugării de ispite. Această temă este reluată şi de Sf. Ioan
Casian.
TEODOR DE MOPSUESTIA

Acest ierarh a fost aşezat în rândul ereticilor de sinodul V Ecumenic fiind

mentorul ereticului Nestorie iar scrierile lui sunt controversate. S-a născut la Antiohia
în jurul anului 350 într-o familie bogată. Împreuna cu Sf. Ioan Gura de Aur a studiat
la şcoala catehetică de aici sub îndrumarea profesorului Libanius.
Pentru scurt timp a fost avocat dar influenţat de Sf. Ioan Gura de Aur a intrat în
monahism în mănăstirea condusă de Diodor din Tars şi Cartelius, în anul 370. După o
vreme părăseşte mănăstirea şi revine în Antiohia revenind la avocatură deoarece nu
voia să se călugărească. Ioan Gură de Aur reuşeste să-l convingă pe Teodor să se
întoarcă în mănăstire. El îşi va dedica viaţa ascetismului. Studiază Sf. Scriptura sub
îndrumarea lui Deodor care il va ajuta să-şi însuşească metoda de interpretare
istorico-literară.
În anul 383 a fost hirotonit preot in Antiohia de episcopul Flavian şi până în
392 va dobândi faima de mare predicator şi luptător împotriva origeniştilor, arienilor
şi apolinariştilor. În această perioadă reuşeste să-şi facă discipoli pe Teodoret al
Cirului, Ioan viitor episcop de Antiohia, Rufin, Nestorie-viitor patriarh al
Constantonopolului.
În 392 este ales episcop de Mopsuestia în apropiere de Tars. Participă la un
Sinod din Constantinopol în anul 394 unde este remarcat de împaratul Teodosie cel
Mare. Împăratul îl cheamă să predice la curtea imperială arătându-şi admiraţia faţă de
ştiinţa sa de carte. În anul 404 îl întâlneşte pe episcopul pelagian din apus Iulian de
Eclanum, îl susţine pe Sf. Ioan Gura de Aur la sinodul de la Stejari unde îşi manifestă
dorinţa de a împărtăşi aceeaşi soartă cu Ioan.
În anul 428 Nestorie, ce primise învăţătura de la Teodor, ocupă scaunul
patriarhal de la Constantinopol, dar in acelasi an Teodor de Mopsuestia moare.
Teodor este condamnat ca eretic la Sinodul V ecumenic. Primul ce l-a denunţat
ca eretic a fost Chiril al Alexandriei, întrucât socotea că din cauza lui s-au iscat
disputele hristologice. Chiril începe campania împotriva lui Teodor. În anul 553 atât
opera cât şi persoana lui Teotor de Mopsuestia au fost condamnate la Sinodul V
ecumenic. Prin scrierile lăsate, Teodor e socotit gloria şcolii antiohiene. El a admis
autoritatea Sf. Parinţi şi a sinoadelor doar cu vorba.

OPERA:

Teodor s-a remarcat ca un excelent exeget. “Comentariu la Vechiul Testament,

Geneză şi Psalmi”. În comentariile lui s-au strecurat păreri personale dovedite a fi
nefondate. “Comentarii la profetii mici, Ecleziast, Cantarea Cantarilor, Cartea Regi,
comentarii la Noul Testament, Evanghelii, Faptele Apostolilor şi Epistolelel
Pauline”.
Lucrari dogmatice:
“Despre mistere “, “Despre sfintele Taine”, “Despre credinta in Dumnezeu” ,
“Intruparea Mantuitorului”, “Despre preotie”, şi “Împotriva lui Eunomiu” etc.
De la el a rămas o culegere de epistole, “Cartea mărgăritarelor” ce este folosită de
Biserica nestoriană.
 În exegeză a adoptat principiul şcolii antiohiene cunoscut ca fiind liberal şi
exagerat. Interpretarea istorico-literară a făcut din el un raţionalist. Meritul său
deosebit e că la fiecare carte biblică comentată face o introducere, prezintă contextul
istoric în care s-a scris, date despre autor, comentarii pe marginea limbii şi stilului
intrând în vocabularul cărţii. Face comentarii după Septuagintă. În comentariile sale
l-a avut model pe Origen. El a făcut câteva greşeli scoţând din cărţile Vechiului
Testament cărţile: Cronici, Ezdra, Iov şi Cântarea Cântărilor, cărţile necanonice, iar
din Noul Testament scoate: Epistola Sf. Iacob, II Petru, I-II Ioan, Iuda şi Apocalipsa.
Inspiraţia cărţilor Sfintei Scripturi e socotită de doua feluri:: Inspiratie superioara şi
Inspiratie inferioara.
Doctrina
În lucrările lui vorbeşe despre distincţia dintre cele doua firi ale Mântuitorului.
Învaţă despre unitatea personală a celor doua firi-unirea morală a celor două firi,
Fecioara Maria nu o socoteşte a fi Theotocos. Ca şi Pelagie neagă realitatea păcatului
originar afirmând că Adam a fost creat muritor aşa ca şi noi şi doar Dumnezeu, în
voia Sa, ne poate mântui.
TEODORET AL CIRULUI

S-a născut în Antiohia în jurul anului 393 dintr-o familie înstărită. Studiile le-a
făcut la Antiohia fiind discipol a lui Teodor de Mopsuestia şi coleg cu Ioan al
Antiohiei. Atunci când Ioan a devenit arhiepiscop al Antiohiei şi Nestorie arhiepiscop
de Constantiopol, Teodoret se retrage la o mănăstire de lângă Antiohia. De tânăr a
fost ales episcop de Cir, oraş lângă Eufrat, aici ducând o viaţă liniştită.
Ajunge să fie implicat şi el în controverse hristologice. Nu se poate spune că
Teodoret a împărtăşit ideile ereticului Nestorie. Când Sf Chiril al Alexandriei face
publice cele 12 anatematisme, Teodoret interevine împotriva lor fiind convins că cele
12 anatematisme conţin idei apolinariste. Atacă cu violenţă scrierile Sf. Chiril al
Alexandriei. La Efes în anul 431 a fost de partea lui Nestorie şi Ioan al Antiohiei
refuzând semnarea actelor de depunere a lui Nestorie din scaun.
Prin 433 a avut loc Sinodul de Unire prin care s-a încercat împăcarea
Orientului cu Egiptul (Ioan al Antiohiei cu Chiril al Alexandtiei).. Astfel s-a cerut
condamnarea lui Nestorie şi s-a alcătuit un simbol de credinţă din care au fost scoase
învaţăturile greşite ale lui Nestorie. El a refuzat să semneze actelor sinodului.
În anul 435 acceptă actele acestui sinod şi astfel nu a fpst condamnat ca şi
Nestorie. În anul 438 îl apără pe Teodor de Mopsuestia ce era atacat de Chiril al
Alexandriei. Odată cu moartea lui Chiril (444) şi Ioan al Antiohei (446) s-au pus
capăt certurilor dintre Biserica Alexandrină şi Antiohiană.
Urmaşul lui Chiril a fost Dioscor ce a început să promoveze o nouă învăţătură
contrară şcolii antiohiene. A încercat distrugerea nestorianismului promovând
monofizitismul. Astfel Dioscor este condamnat de Teodoret al Cirului care a denunţat
monofizitismul ca erezie.
La sinodul tâlhăresc (449) Teodoret este înlăturat din scaun şi este închis la
Mănăstirea Nicerta din Antiohia. Situaţia s-a schimbat în jurul anului 451 când
sinodul IV Ecumenic condamnă atât nestorianismul cât şi monofizitismul şi Teodoret
al Cirului s-a reîntors în scaun murind în 458 împăcat cu Biserica.
La sinodul V ecumenic (din 553) scrierile lui Teodoret împotriva lui Chiril al
Alexandriei au fost condamnate fiind soscot eretic.

OPERA
Avem lucrari exegetice şi apologetice.
Lucrări exegetice: “Comentarii la Jedecatori, Rut, Regi, Cronici, ‘’, explicând
locurile mai greu de înţeles, “Comentarii la epistolele pauline”.
Lucrări apologetice: “Vindecări de bolile păgâneşti”- ultima şi cea mai completă
apologie a Bisericii. Lucrarea are 12 cărţi fiind scrisă între 429-437. Din ea rezultă că
Teodoret era preopcupat de problem filozofice şi teologice, explicând origionalitatea
naturii omului şi existenţei lumii. Soluţiille păgâne le supune soluţiilor creştine.
Lucrarea “Despre proviodenta “ - este o lucrare împotriva evreilor.
Lucrarile dogmatice – “Respingerea cele 12 anatematisme” (ale Sf. Chiril), lucrare de
frunte a şcolii Antiohiene scrisă în jurul anului 430 (păstrată în răspunsul lui Chiril al
Alexandriei):
“Cinci cuvântări despre întrupare “ - scrisă în 432 (o continuare a celei menţionate
mai sus);
”Cerşetorul“-lucrare ce combate eutihianismul socotitind monofiziţii asemenea
cerşetorilor ce încercară să-i ademenească pe aderenţii. O lucrare în patru părţi;
primele trei prezintă dialogul dintre un monofizit (cerşetorul) şi un ortodox. Cartea a
patra este un rezumat a soluţiilor tratate didactic.
Lucrările istorice - amintim “Istoria Bisericii “ – în 5 cărţi, lucrare apărută în 450, în
care redă evenimentele petrecute în Biserică între anii 323-428;
“O istorie a călugărilor “ ce prezintă prin această lucrare viaţa monahală şi
Bisericească. Teodoret al Cirului este o mare personalitate a Bisericii chiar dacă în
unele lucrări întâlnim învăţături străine Bisericii. El a încercat să împăcarea
monofiziţilor cu Biserica. Sinodul V ecumenic l-a condamnat ca eretic alături de
Origen.

Sf. IOAN GURA DE AUR

Anul 2007 a fost declarat, în toată lumea creştină, „ Anul Sfântului Ioan Gură
de Aur”, prin aceasta marcându-se 1600 ani de la trecerea sa la cele veşnice.
Ioan Gură de Aur este cel mai de seamă reprezentant al şcolii Antiohiene. Anul
naşterii sale nu este cunoscut. Patrologii stabilesc că acest eveniment s-a petrecut
între 344-354 (probabil 352). Locul naşterii este Antiohia. Tatăl său, Secundus, a fost
ofiţer în armata orienatală şi a murit la scurtă vreme după ce Ioan s-a născut. Mama
sa, Antusa, făcea parte dintr-o familie de creştini înstăriţi din Antiohia. Ea a refuzat să
se recăsătorească dedicându-şi întrega viaţă fiului său dându-i o educaţie creştină
aleasă şi una clasică perfectă.
Întrucât a făcut parte dintr-o familie înstărită a putut să-i ofere o cultură vastă.
Ioan a studiat retorica sub îndrumarea lui Libanius iar filosofia cu Andragatios. Cu
toate că a studiat cultura şi civilizaţia greacă nu a fost prea mult influenţat de aceasta.
El se ataşează de creştinism şi la 18 ani se declară a fi destul de matur pentru a se
boteza.
Botezat în anul 369 sau 370 de arhiepiscopul Meletie al Antiohiei (360-381),
este hirotonit citeţ sau lector. Simţind un imbold de a se retrage din lume, el se dedică
ascetismului fără a o părăsi pe mama sa. În acest sens, i-a cercetat pe stareţul Diodor
(viitor episcop de Tars) şi pe Carterios ce vieţuiau la o mănăstire de lângă Antiohia pe
care o şi conduceau. Aici s-a împrietenit cu Teodor de Mopsuestia (350-428),
împreună fiind discipoli ai lui Diodor. Ioan legase prietenie şi cu un camarad, Vasile,
probabil viitor episcop de Rafaneea, cu care se angajase să meargă pe acelaşi drum în
viaţă. Dar, la un moment dat, Sfântul Ioan şi-a trădat prietenul pe care nu l-a
împiedicat să accepte episcopatul, în timp ce el, Ioan, a fugit de această înaltă cinste,
profesând avocatura. Antusa a fost cea care l-a întors de pe calea care o luase Din
acest răstimp datează cele mai însemnate opere cu caracter oratoric, între care se
distinge lucrarea”Despre preoţie”.
Mama lui Ioan moare în 374. La scurtă vreme, Ioan, se retrage la o mănăstire
de lângă Antiohia unde a stat vreo 4 ani după care a îmbrăţişat viaţa monahală de tip
eremitic petrecând 2 ani, retras într-o chilie (peşteră). Întrucât sănătatea i s-a şubrezit,
în 380, părăseşte chilia şi revine în Antiohia. În 381 este hirotonit diacon de Meletie
al Antiohiei, iar in 386 este hirotonit preot de arhiepiscopul Flavian al Antiohiei (381-
404), prilej cu care rosteşte o minunată cuvântare. Vreme de 12 ani Ioan s-a dovedit
un bun predicator reuşind prin predicile sale să-şi capteze credincioşii. În acest
răstimp a rostit cele mai însemnate cuvântări între care amintim cele“21 omilii
despre statui”- în Postul Mare a anului 397.
În acel an împăratul Arcadius (395-408) a majorat impozitele şi poporul s-a
răsculat sfărâmând statuile familiei imperiale. Ioan reuşeşte să potolească mulţimea
furioasă. Folosindu-se de acest prilej, Ioan caută ca prin omiliile sale să vindece
viciile locuitorilor din Antiohia. În ultima omilie îi anunţă pe Antiohieni că
arhiepiscopul Flavian a obţinut iertarea lor de la împărat. În predicile sale s-a ridicat
împotriva ereticilor şi s-a ocupat de formarea morală a credincioşilor. Predicile sale
au o structură aparte distingându-se două părţi: partea I, are un conţinut exegetico-
dogmatic -prezintă învăţătura Bisericii pe înţelesul tuturor, iar partea a II-a are un
conţinut moral.
În timpul celor 12 ani de preoţie la Antiohia, Sfântul Ioan a desfăşurat şi o
prodigioasă activitate misonară. A combătut pe eretici, în deosebi pe anomei şi pe
iudeo-creştini şi s-a străduit să-i formeze din punct de vedere moral pe credincioşii
săi. Acum comentează, de la amvom, Geneza, Evangheliile după Ioan şi Matei şi
Epistolele Sfântului Apostol Pavel.
În anul 397 moare arhiepiscopul Nectarie al Constantinopolului (cel ce a fost
ales în timpul sinodului II Ecumenic). Împăratul şi poporul doresc ca Ioan să ocupe
postul de patriarh al Constantinopolului. Eunucul curţii imperiale, Eutropios, om de
temut şi influent la curtea imperială a lui Arcadius, l-a dorit pe Ioan. Teofil al
Alexandriei l-ar fi dorit ca arhiepiscop al capitalei pe un amume Isidor. Până la urmă
împăratul şi poporul îl aleg, la 17 decembrie 397 şi îl înscăunează pe 26 februarie
398, ca arhiepiscop al Constantinopolului, pe Sfântul Ioan Gura de Aur.
Teofil al Alexandriei nu a văzut cu ochi buni această alegere şi dorea sprijinirea
ca şi candidat a lui Isidor. Cu toate acestea Teofil a fost cel ce l-a hirotonit şi
înscăunat pe Ioan.
Capitala imperiului Bizantin trecea printr-o perioada de criză morală şi Ioan s-a
străduit să stăvilească neregulile de la curtea arhiepiscopală prin revigorareea
moralităţii clerului. A înlăturat luxul de la palatul arhiepiscopal iar la catedrala
arhiepiscopală a interzis fecioarelor să locuiască împreună cu clericii. A interzis
clerului de a mai folosi donaţiile făcute Bisericii pentru cei săraci.
Râvna sa de reformator implacabil, tonul tăios şi neiertător al predicilor sale
care criticau aspru toate păcatele şi pogorămintele, de jos şi pînă sus, vizăndu-I chiar
pe Eutropios şi pe împărăteasa Eudoxia. Dragostea sa pentru săraci, pentru adevăr şi
pentru dreptate, i-au făcut mulţi duşmani. În acest răstimp a continuat să-şi scrie
predicile şi comentariile sale; acum termină comentariile la Scrisorile pauline
(Coloseni, Tesaloniceni, Evrei), scrie comentariul asupra Psalmilor, apoi la Faptele
Apostolilor; face misiune externă formând şi trimiţând misionari până la goţii de la
Marea Neagră şi Dunăre unde a rânduit preoţi şi episcopi. Ioan a luptat împotriva
ereticilor cu duhul blândeţii. Pe vremea lui arienii au organizat mai multe procesiuni
în Constantinopol unde, circulând pe străzi, cântau cântece ariene încercând astfel
atragerea ortdocşilor de partea lor. Sfântul Ioan organizează şi el astfel de
demonstraţii, grupurile ajungând să se încăiere între ele. În acest context, Sfântul Ioan
este acuzat de tulburarea liniştii publice. Până la urmă creştinii ortodocşi au avut
câştig de cauză dar, cu toate acestea, lupta împotriva ereziilor a continuat.
Prin toată atitudinea sa Ioan a încercat aplanarea conflictelor cu ceilalţi dar nu
a reuşit să se ferească de cei care erau împotriva Bisericii. În 401 a participat la
Sinodul de la Efes unde au fost judecaţi 6 episcopi acuzaţi de simonie. Tot el a fost
cel ce i-a determinat pe membrii sinodului să-l aleagă ca episcop a-l Efesului pe
călugărul Heraclie. Aceste lucruri au fot interpretate de Teofil ca un amestec în
problemele altor Biserici.
Unele întâmplări din vremea episcopatului său au fost prilej de verificare a
caracterului său, dar şi de concentrare a duşmăniei împotriva persoanei sale. Eutropiu
acceptase aducerea Sfântului Ioan în scaunul Constantinopolului şi-l ajutase în
lucrările sale de început. Dar Eutropiu era lacom şi vicios (a deposedat de averi pe
câţiva demnitari). Sfântul Ioan l-a criticat de la amvon. Drept urmare, Eutropiu a voit
să suprime Bisericii dreptul de azil. Ioan i s-a opus. Când, în 399, Eutropiu a căzut în
dizgraţie şi a cerut azil Bisericii, Sfântul Ioan l-a primit în Biserică şi l-a apărat de
poliţia imperială care venise să-l aresteze dar, în cele două cuvântări “despre umilinţă
sau Către Eutropiu“ ţinute cu acest prilej, a arătat cât e de trecătoare slava lumii
acesteia şi cât de bună şi ocrotitoare este Biserica. Pentru nedreptăţi de felul celor
comise de Eutropiu, autorul nostru o mustră şi pe împărăteasa Eudoxia care, după
căderea lui Eutropiu, ajunsese suverană absolută în imperiu.
Legăturile cu familia imperială au fost întrerupte sau au fost reci. Duşmanii lui
Ioan începură să murmure. Venirea Fraţilor Lungi la Constantinopol, izgoniţi de
Teofil din Egipt pentru că erau ”origenişti”, avea să marcheze ultima parte a vieţii
Sfântului Ioan. Ioan îi primi pe Fraţii Lungi, îi aşeză undeva în Constantinopol, dar
nu a imtrat în comuniune cu ei şi nu le-a primit plângerile contra lui Teofil. Aceştia s-
au adresat împăratului, care dispuse convocarea lui Teofil în faţa episcopului
Capitalei. Teofil şi-a luat măsuri de siguranţă, trimiţâmd înainte pe Epifaniu episcop
de Salamina (Cipru), spre a-l descalifica pe Sfântul Ioan ca fiind “origenist”, dar
bătrânul episcop din Salamina şi-a dat seama, până la urmă, de cursa în care fusese
atras şi a plecat grăbit acasă. Teofil însă, care a venit la Constantinopol însoţit de 26
de episcopi, a ştiut să-şi ralieze încă 10 episcopi nemulţimiţi de Ioan, 3 văduve care
se socoteu insultate de Ioan şi pe împărăteasa Eudoxia. În acest context a avut loc un
sinod, prezidat de mitropolitul Pavel al Hracleei, care l-a convocat pe Ioan să se
prezinte la “Stejar”, aproape de Calcedon, spre a se dezvinovăţi de calomnii sau de
lucruri ridicole. Ioan nu s-a prezentat şi datorită atitudinii sale şi-a atras mulţi
duşmani. Teofil nu a rămas neutru la implicarea lui Ioan în alegerea episcopului de
Efes şi la acest sinod Sfântul Ioan Gura de Aur a fost condamnat şi ca eretic,
hotărându-se scoaterea sa din scaun, urmând ca el să fie exilat din Constantinopol.
Datorită unui semn divin (Constantinopolul a fost zguduit de un cutremur), poporul a
văzut în aceast eveniment mânia lui Dumnezeu ce a venit asupra lor (lucru sesizat şi
de împărăteasa Eudoxia) şi Ioan este rechemat în oraş fiind aşezat cu mare fast de
popor, din nou, pe scaunul arhiepiscopal.
 Exilat din ordinul împăratului, aflându-se deja în Bitinia, Sfântul Ioan a fost
rechemat din cauza răscoalei poporului care-şi cerea păstorul. El a fost primit în
triumf; dar împăcarea n-a durat decât două luni.
Spre sfîrşitul anului 403, Ioan a criticat aspru neorânduielile care s-au produs
cu ocazia inaugurării unei statui a Eudoxiei aproape de biserica Sfânta Sofia unde
slujea el. Eudoxia, după sfatul lui Teofil, a convocat un nou sinod în care l-a depus a
doua oară pe Ioan, pentru că nu a fost reintegrat de un sinod după prima depunere.
Aceasta se petreceau în postul Paştelui din anul 404 când Sfântul Ioan tocmai se
pregătea (în Sâmbăta Mare) să boteze o mulţime de catehumeni. Soldaţii au intrat în
baptisteriu şi cu forţa au încercat să împrăştie mulţimea adunată. Apa din baptisteriu
s-a înroşit de sângele vărsat. Ioan a fost arestat în palatul arhiepiscopal şi exilat, după
Rusalii, la 24 iunie 404.
Exilul al doilea, şi cel final, al Sfântului Ioan ne este cunoscut din scrisorile
sale numeroase adresate prietenilor devotaţi. În ele se plânge de suferinţele şi
necazurile lui pe drumul lung şi silnic al deportării, dar spune că este mereu
preocupat de scumpa sa Biserică şi de răspândirea Evangheliei. După o oprire scurtă
la Niceea, Sfântul Ioan a ajuns, după 70 de zile, la Cucuz sau Arabissos, în Armenia
Mică. El a suferit aici mai mult din cauza climei, a lipsurilor şi a primejdiilor din
partea tâlharilor decât din cauza plecării din capitală. Intervenţia partizanilor săi de la
Constantinopol, numiţi “ioaniţi”, şi moartea Eudoxiei, spre sfârşitul anului 404, nu i-
au schimbat situaţia. Ioan a scris de la Cucuz şi papei Imocenţiu I (401-417),
cerându-i ajutor, dar acesta n-a putut face nimic pentru el.
Din cauza legăturilor sale frecvente (prin scrisori) cu prietenii de la
Constantinopol şi Antiohia, autorităţile au primit ordin să-l deporteze la Pityus, un
orăşel pe malul răsăritean al Mării Negre. El a murit în drum spre această localitate,
lângă Comana, în Pont, în ziua de 14 septembrie 407.
Ultimele cuvinte ale sale au fost: ‘’Slava lui Dumnezeu care a făcut toate”. În
anul 438 impăratul Teodosie al II-lea (408-450) a dispus ca rămăşiţele pământeşti ale
Sfântului Ioan să fie aduse la Constantinopol şi să fie asezate în biserica Sfinţilor
Apostoli alături de cele ale mamei sale Eudoxia, ca semn al împăcării dintre cei doi.
OPERA:

După Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cel mai prolific scriitor. În
colecţia Migne, operele sale cuprinzând 18 volume. O parte din lucrări le-a scris
personal, altele le-a dictat iar a treia categorie ar fi cea a operelor atribuite Sfântului
Ioan. Multe din scrierile Sfântului Ioan s-au pierdut.
Există diferite clasificări ale lucrărilor Sfântului Ioan. Cea mai completă ar fi
în: tratate, cateheze, scrieri despre Sfânta Scriptură, comentarii despre cărţile Sfintei
Scripturi, omilii, cuvântări, ecloge, scrisori şi rânduieli bisericeşti.
În acest studiu aş propune câteva dintre ele pe care le-aş rândui în felul
următor:
A)lucrări privind viaţa religioasă: Îndemn către Teodor cel căzut, lucrare alcătuită
între 371-372 şi cuprinde 2 scrisori adresate prietenului său Teodor de Mopsuestia
prin care îl îndeamnă să-şi continuie drumul spre monahism. În aceste scrisori
vorbeşte despre iad şi binefacerile raiului.
Despre pocăinţă-în care se vorbeşte de necesitatea şi folosul pocăinţei.
Contra adversarilor vieţii monahale-sunt 3 cărţi scrise concomitent cu primele două
amintite mai sus. Aici combate obiecţile făcute de unii creştini cum că viaţa
mănăstirească ar fi neconformă cu principiile Mântuitorului Iisus Hristos.
O comparaţie între un rege şi un călugăr- în care se vorbeşte despre puterea unui
rege şi modestia unui călugăr.
Despre preoţie- este o lucrare în şase cărţi, scrisă sub forma unui dialog între el şi
prietenul său Vasile, lucrare redactată între 381-385. În această lucrare Sfântul Ioan
Gură de Aur îi dă sfaturi practice arătând care este sarcina preotului. În cartea I îi
prezintă prietenului său felul în care chiar el ar fi vrut sa intre în mănăstire, cu toate
că mama lui s-a opus acestui lucru. Arată cum Sfântul Ioan l-a îndeamnat pe Vasile să
accepte episcopatul, dar Vasile refuză fugind nu doar de acest lucru (episcopat) ci şi
de preoţie; până la urmă Vasile acceptă hirotonia. Cărţile II-III prezintă sarcinile
preotului arătând că de la preot se cere o dragoste ca a lui Hristos. Arată că preotul
este mai presus de regii pământeni, decât îngerii din ceruri şi chiar decât părinţii
naturali pentru că el Îl ţine în mâinile sale pe însuşi Hristos la Sfânta Liturghie.
Atrage atenţia preotului să nu se mândrească cu aceasta arătând care sunt virtuţiile pe
care trebuie să le practice. Cărţile IV-V vorbesc despre datoria preotului de a
propovădui. Cartea a VI-a face o comparaţie între viaţa preotului şi a călugărului;
vorbeşte despre bucuriile familiei şi bucuriile vieţii ascetice. Viaţa preotului
presupune virtute.
B.Despre educaţie şi castitate: Despre gloria deşartă şi educaţia copiilor. Despre
feciorie (381) – aici laudă castitatea fără a fi condanată căsătoria. Către o văduvă
tânără – este un mic tratat adresat unei văduve tinere aristocrată, o consolează pentru
pierderea soţului dându-i sfaturi folosindu-se de citate din Sfânta Scriptură. Arată
cum trebuie să-şi ducă viaţă o văduvă tânără. Despre căsătoria unică –dă sfaturi unei
văduve de a nu se recăsători. Despre disciplină – lucrare alcătuită la începutul
episcopatului său prin care interzice fecioarelor şi diaconilor de a locui împreună,
spre a nu da prilej de bârfă.
C. Lucrări apologetice. Despre preafericitul Vavila sau contra lui Iulian al grecilor,
Contra iudeilor şi păgânilor că Hristos este Dumnezeu – lucrări în care prin citate din
Vechiul şi Noul Testament se dovedeşte dumnezeirea lui Hristos. Către Stagir –
călugăr tânăr chinuit de dureri sufleteşti. Aceste suferinţe, zice autorul, vin din partea
diavolului. Sfântul Ioan arată care e folosul suferinţei pentru călugării tineri. Două
tratate despre folosul suferinţei.
D. Scrisorile. Sfântul Ioan Gură de Aur a purtat o bogată corespondenţă în timp ce
era în exil (404-407). De la el ne-au rămas cam 240 de scrisori. În ele ne dă ştiri din
exil şi îi îndeamnă pe cei care au rămas fideli curţii imperiale ca să stăruie pentru a fi
reabilitat. Sunt scrisori pline de recomandări. Saptesprezece scrisori către diaconiţa
Olimpia – este o văduvă de 18 ani ce nu s-a mai căsătorit. Împăratul Teodosie al II-
lea o cunoştea pe Olimpia şi dorea ca o rudenie a sa să se căsătorească cu ea,
ameninţându-o că dacă va refuza o va închide. Sfântul Ioan preamăreşte virtutea
sfântă a suferinţei.
E. Sfânta Liturghie
F. Lucrări omiletice. Cuvântări ocazionale- Despre statui şi despre căderea lui
Eutropios, două cuvântări din preajma exilului său;
G. Lucrări polemice: Douăsprezece cuvântări contra arienilor, 8 cuvântări contra
iudeilor,
H. Lucrări morale: Trei cuvântări despre pocănţă şi despre milostenie,
I. Cuvântări la sărbători
J. Cuvântări Panegirice
K. Omilii exegetice la aproape toate cărţileVechiul şi Noului Testament.

Din toate lucrările sale reiese că Sfântul Ioan Gură de Aur e păstrător al
Tradiţiei şi apărător al dreptei credinţe niceenice. Vorbeşte despre persoanele Sfintei
Treimi în termeni precişi. Cu toate că a fost format la şcoala antiohiană susţinea
unitatea celor două firi a persoanei lui Iisus Hristos. Când vorbeşte despre Fecioara
Maria nu poate să folosească termenul de Teothocos dar lasă să se înţelegă acest
termen. Teologia lui are şi aspect social. Este supranumit “ambasadorul săraciilor şi
călugărilor” deoarece prin predicile sale a încercat să îndrepteze anumite anomalii
sociale ridicându-se şi împotriva sclaviei. Operele Sfântul Ioan Gură de Aur îl fac să
fie unul din cei mai însemnaţi părinţi răsăriteni.
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost predicatorul prin excelenţă al Bisericii
Ortodoxe şi este şi astăzi modelul ideal al vorbitorului bisericesc. Cuvântările sale
sunt pline de suflul evlaviei. În ele se găsesc date asupra culturii timpului, asupra
moravurilor şi credinţelor generale ale vremii.
Sfântul Ioan a fost unul dintre cei mai mari păstori ai Bisericii creştine. El a
sintetizat în chip fericit pe conducătorul de suflete, luminat, cumpătat, atent, calm, cu
vorbitorul îndemânatec, care face din cuvânt arma de executare a programului său
pastoral. Tratatul său Despre preoţie este cartea clasică a creştinismului asupra
dumnezeieştii taine a hirotoniei, care a însufleţit, a încurajat, a călăuzit şi a înălţat
continuu milioane de preoţi creştini de-a lungul veacurilor.
Sfântul Ioan s-a aruncat în vâltoarea vieţii sociale, pe care a încercat s-o
purifice, reformându-i moravurile şi orientând-o spre limanul dătător de viaţă al
Evangheliei. El a biciuit viciile, îngîmfarea, simonia, necinstea, prostia, lăcomia,
luxul şi toate ticăloşiile societăţii din vremea sa, începând de la călugăr, până la
împărat. De aceea el poate fi numit unul dintre cei mai de seamă reformatori ai
societăţii creştină ai vremii sale. El este nu numai un critic nemilos al decăderilor
contemporanilor săi, ci şi un organizator neîntrecut al asistenţei sociale, după modelul
celei de la Cezareea Capadociei.
Sfântul Ioan a fost un catehet şi un pedagog de înaltă ţinută, între atâţia
cateheţi şi pedagogi ai veacului său: Sfinţii Chiril al Ierusalimului, Niceta de
Remesiana şi Fericitul Augustin. În tratatul său Despre slava deşartă şi despre
educaţia copiilor, el a anticipat cu mai bine de 15 veacuri metoda devenită clasică a
pedagogiei moderne prin celebra teorie a treptelor formale. El preconizează educaţia
copiilor de ambele sexe pe baza Sfintei Scripturi şi recomandă cinci categorii de
pedagogi: 1.părinţii, 2. conştiinţa, 3. pedagogii de profesiune, 4. monahii şi 5.
Dumnezeu.
 Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un prieten incomparabil. Poate niciodată nu s-a
scris, după Platon, Aristotel, Cicero şi Grigorie de Nazianz, cuvinte mai înaripate şi
mai înălţătoare despre prietenie ca acelea ale autorului nostru.
Sfântul Ioan nu este numai o comoară de exegeză teologică, istorică şi morală,
ci şi o neasemuită desfătare literară pentru iubitorii de literatură frumoasă. Operele lui
au fost traduse în toate limbile de circulaţie din lume.
Sfântul Ioan este un scriitor şi un teolog normativ pentru Biserica Ortodoxă,
alături de alţi doi mari Părinţi capadocieni: Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Grigore
de Nazianz, toţi trei fiind numiţi la fel: ” Mari dascăli ai lumii şi ierarhi” (rugăciunea
de la Litie) . Autorul nostru a trăit cum a învăţat şi a învăţat cum a trăit, adică după
Evanghelie, având ca model pe Domnul nostru Iisus Hristos.
Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte la 13 noiembrie (singur), iar la 30 ianuarie –
împreună cu sfinţii capadocieni amintiţi mai sus.

Sf. EFREM SIRUL

Unul din cei mai importanţi scriitori Bisericeşti din Siria. Viaţa lui nu poate fi
reconstituită cu exactitate deoarece în Siria biografii săi au legat anumite evenimente
din viaţa sa şi de anumite legende.
S-a născut în jurul anului 306 în localitatea Nisibi. Urmare a influnţei
episcopului Iacob de Nisibi s-a dedicat vieţii monahale. Împreună cu acesta, când
încă nu împlinise 20 de ani, a aparticipat la Sinodul I Ecumenic. Mai întâi i s-a
încredinţat conducerea şcolii catehetice din Nisibi. Tot episcopul Iacob l-a hirotonit
diacon şi a rămas diacon toată viaţa. Se pare că între anii 338-350 când cetatea Nisibi
a fost atacată de armatele lui Sapor al II-lea Efrem ar fi fost de mare ajutor
locuitorilor cetăţii pe care i-a încurajat. Unii dintre biografii săi spun că înfrângerea
lui Sapor s-ar fi datorat rugăciunilor lui Efrem.
Prin anul 363 cetatea Nisibi a fost cucerită de perşi, de aceea Efrem cu un grup
de creştini s-ar fi refugiat la Edessa -în apropierea Eufratului. Aici şi-a petrecut
ultimii ani ai vieţii alcătuind numeroase scrieri. A trăit pe un munte în apropiere de
oraşul Edesa reuşind să adune în rândul său numeroşi discipoli cu care a colaborat.
Împreună cu o parte din aceşti colaboratori ai săi a revigorat învăţământul din Edessa
punând bazele şcolii catehetice de aici. Şcoala a fost cunoscută sub numele de “şcoala
perşilor”. Data morţii sale este 9 iunie 373.
Biografii săi au afirmat că a slujit lui Dumnezeu prin tot ceea ce a făcut. Efrem
a lăudat pe Dumnezeu în cântări, I-a combătut pe eretici în scrierile sale, lucrări ce au
avut un caracter didactic. Cântarea Bisericească a fost foarte eficientă, dar el a reuşit
să-i adune pe credincioşi la învăţătura creştină şi prin cuvântări. De aceea Sf. Efrem e
numit lira sau harfa Sf. Duh.
Majoritatea lucrărilor rămase de la el sunt scrise în versuri. În aceste lucrări Sf.
Efrem nu se lansează în speculaţii filosofice şi teologice. El a scris mai mult pentru
creştinii de rând şi pentru călugări. Datorită acestui fapt scrierile lui s-au bucurat de o
mare popularitate în rândul creştinilor din Nisibi şi Edessa. E un poet de factură
orientală cu imaginaţie bogată redând precis învăţătura Bisericii. Nu avem o colecţie
complectă a lucrărilor lui pentru că aceste lucrări s-au răspândit în întregul Răsărit
creştin. Unele lucrări au fost curând traduse în limbile: greacă, armeană, latină, coptă,
arabă şi etiopiană.
Din punct de vedere a formei lucrărilor lui acestea pot fi împărţite în lucrări
versificate şi lucrări în proză. Din punct de vedere al conţinutului acestea ar fi lucrări
exegetice, dogmatice, polemice, morale şi ascetice.
PROZA: în afară de câteva cuvântări toate celelalte scrieri în proză sunt
comentarii biblice. El a comentat întreaga Sf. Scriptură -in afară de scrierile deutero-
canonice. Cele mai multe lucrări s-au păstrat în limba siriacă. Metoda folosită de el în
interpretare a fost cea alegorică, dar a fost influenţat şi de metoda istorico-literară
(folosit la şcoala antiohiană).
Lucrările în versuri sunt cele mai cunoscute, Sf. Efrem punând bazele metricii
poeziei siriene. Aceasta se caracterizează prin numărul de silabe dintr-un vers fără a
se ţine seamă de cantitate. Versurile sunt aşezate două câte două ca să formeze fraza
metrică. E o imitaţie după paralelismul biblic. Versurile sunt aşezate de la 4 la 12 într-
o strofă. Poezia siriacă a cunoscut două genuri. Omiliile poetice sunt numite misure.
Acestea aparţin genului narativ chiar epic. Astfel de imne au fost scrise pentru a fi
cântate la sărbători dând astfel liturghiei o admosferă aparte. Al doilea gen este cel
liric. Din această categorie fac parte imnele numite şi madraşe. Sf. Efrem a scris în
ambele genuri el folosind în general versurile de 7 silabe.
Dintre scrierile exegetice amintim 45 de imne la diferite pasaje ale Vechiului
Testament.
Lucrări dogmatico-polemice. Amintim diferitele cuvântari şi imne impotriva
ereziilor. Imne despre cei ce neagă Sf. Treime, Cuvântări despre credinţă, 4 cuvântări
împotriva lui Iulian Apostatu, Cuvântări despre Sfintele Taine.
Cuvântări morale şi ascetice. Sunt cele mai multe la număr. În lucrările sale
vorbeşte Despre liberul albitru, 70 de îndemnuri la pocăinţă,
Cuvântări şi cântece funebre ş.a.m.d..
O categorie aparte ar fi cea a cântecelor nisibiene, acestea vorbind despre
Nisibi şi istoria acestei localităţi. Cântecele au mai mult un caracter moral decât
istoric. Un imn interesant este cel care prezintă dialogul dintre un demon şi moarte,
arătând că cei doi s-au certat pentru că nu ştiau care este mai puternic.
Sf. Efrem nu a făcut speculaţii teologice deosebite şi nu a căutat să le impună în
învăţătura Bisericii. Cu toate acestea e un teolog ortodox pentru că ceea ce învaţa în
Biserică punea şi în practică.
Învăţătura lui s-a bazat pe Sf. Scriptură şi arată că orice fel de cercetare ce nu-
şi are rădăcina în Sf. Scriptură şi în Biserică este o cercetare greşită. Vorbeşte de
viciile de care trebuie să se ferească adevăraţii creştini.
Învăţătura despre Sf. Treime: a formulat doctrina despre Tatăl, Fiul şi Sfântul
Duh. Vorbeşte de cele şapte Sfinte Taine acceptând prezenţa reală a Mântuitorului în
Sfânta Euharistie.
-Biserica este soaţa lui Hristos, este casa lui Dumnezeu este veşnică şi păstrătoare a
adevărului.
-Despre Fecioara Maria spune că este Maica lui Dumnezeu. Învăţătura despre
Mântuitorul e clar formulată arătând că nu ne putem mântui decât în Hristos.
-Când vorbeşte despre a doua venire îi împarte pe oameni în trei categorii: 1- pe cei
ce sunt deasupra judecăţii; 2- cei ce urmează să fie judecaţi; 3. cei ce sunt dinafara
judecăţii. După judecată atât cei drepţi cât şi cei păcătoşi vor trece prin focul ce iese
din gura iadului, dar acesta nu îi va atinge decât pe cei păcătoşi. Răsplata drepţilor şi
păcătoşilor vor fi veşnice.
Despre rai – lucrare în trei părţi unde vorbeşte despre Vârful, Laturile şi Uşa
Raiului.
În concluzie putem spune că Sf. Efrem Sirul deşi nu a fost un teolog profund
poate fi aşezat alături de marii Sfinţi răsăriteni ai veacului al IV-lea, Vasile cel Mare,
Atanasie cel Mare, Grigorie de Nazianz s.a.m.d.

ILARIE DE POITIER

S-a născut în Abisinia în anul 315. Nefiind mulţumit de filozofia vremii de

atunci (în legătură cu destinaţia omului) se converteşte la creştinism după citirea
Evangheliei Sf. Ioan. Se botează pe la 345 când era căsătorit şi avea o fiică. Devine
un creştin zelos, iar episcopul locului l-a hirotonit preot prin 353 şi prin 355 devine
episcop de Poitier. Ca episcop a dus o viaţă curată.
Arianismul atunci provoca tulburări în Răsărit dar se răspândea şi în Apus.
Arienii ajung să îi determine pe episcopii apuseni din Galia să formuleze o mărturie
de credinţă în care reuşesc să impună şi precepte ariene. Această mărturisire a fost
aprobată în 355 la Milano. În 356 se ţine un sinod la Besier unde episcopul Saturnin
de Arles a căutat să atragă de partea sa la arianism şi pe alţi episcopi din apus. Ilarie
nu semnează mărturisirea de credinţă ariană. Datorită acestui fapt a fost exilat în anul
356 (pentru 4 ani) în Frigia, dar nu a fost depus din preoţie.
El trimite scrisori în eparhia sa îndemnându-şi credincioşii să nu treacă la
arianism. Într-o scrisoare spune că exilul i-a fost de folos deoarece s-a familiarizat cu
literatura greacă şi a reuşit să se iniţieze în discuţii cu arienii. Acest lucru s-a văzut în
lucrările alcătuite în exil unde aduce probe decisive despre zdrobirea arianismului.
Atunci s-a alcătuit lucrarea „De trinitate”.
Altă lucrare „De Sinodis” (358), alcătuită la cererea episcopilor din Galia în
care prezintă spiritul creştin răsăritean. În această lucrare sunt prezentate documente
despre sinoadele din răsărit. Arienilor nu le-a fost pe plac scrisul lui Ilarie şi încearcă
să-l convingă pe împăratul Constanţius să-l depună din episcopat. La Constantinopol,
Ilarie cere lui Constanţiu să aibă o confruntare cu Saturnin. Impăratul nu acceptă, dar
îi permite reîntoarcerea în scaun. Întors, scrie împotriva împăratului un pamflet.
Odată întors i-a combătut pe arieni în 361 la un sinod de la Paris iar hotărârea
sinodului de la Niceea devine biruitoare.
În 362 ajunge în Italia unde 2 ani se luptă pentru adevărata credinţă. La Milano
discută public cu Auxenţiu (despre arianism). Auxenţiu îi cere împăratului să îl
trimită pe Ilarie înapoi în episcopia sa.
Moare pe 13 ianuarie 368. Este supranumit Atanasie cel Mare al Apusului
datorită luptei cu arienii.
Opera lui se constituie din tratate dogmatice, memorii şi scrisori.
 Lucrări dogmatice. „De trinitate” unde vorbeşte despre dumnezeirea Fiului.
„De sinodis” în doua cărţi. Prima cu conţinut istoric este un memoriu adresat
episcopilor din Occident, pin care îi informează despre luptele cu arlienii în Răsărit. A
doua carte are un conţinut semiarian.
Lucrări istorice şi polemice. „fragmente din opere istorice” unde sunt
prezentate 15 documente de bază ale arienilor.
Lucrări apologetice. „Apologetica”; „Către Constanţiu”; „Pamflet împotriva
lui Constanţiu”; „Împotriva lui Auxenţiu”. A mai făcut comentarii la cărţile de Noul
Testament şi Vechiul Testament (Ps., Iov)
Scrisori nici una nu ni se mai păstrează. Se crede că ar fi purtat corespondenţe
multe cu episcopii Bisericilor răsărizene.
Doctrina lui este ortodoxă. El încearcă împăcarea curentului latin (Novaţian,
Tertulian, Ciprian) cu cel grecesc. În apus Fericitul Augustin, Ambrozie i-au folosit
scrierile lui.
Chiar dacă doctrina Biserici nu este prezentată sistematic, el rămâne unul
dintre cei mai mari scriitori ai Apusului. Doctrina trinitară este tributară lui Atanasie
cel Mare. El vorbeşte despre consubstanţialitatea Tatălui cu Fiul fără să vorbească şi
despre Duhul Sfânt.
În lucrarea „De Sinodis ” – susţine că Tatăl şi Fiul sunt două persoane distincte,
că Fiul este născut din veci, dar vorbim de un singur Dumnezeu. Aminteşte şi de Sf.
Duh şi spune că nu trebuie confundat cu Tatăl şi cu Fiul. În lucrarea De Trinitate
susţine că Duhul Sfân are natura de la Fiul. El mai spune că Hristos este piatra din
capul unghiului. Logosul s-a dezbrăcat de haina dumnezeirii pentru a se face om. De
aici el trage concluzia că Logosul şi-a pierdut natura divină. Chenoza o înţelege ca o
stare de decădere din gloria divină.
După moartea sa a fost acuzat de dochetism pentru că în scrierile lui spune că
Hristos nu a cunoscut durerea fizică. Vorbeşte despre Taine (Botez, Euharistie- pâinea
şi vinul sunt Trupul şi Sângele Domnului). Greşeşte când spune că păcatul strămoşesc
în urmaşi lui Adam s-a transnis prin naştere.

AMBROZIE DE MILANO

S-a născut înainte de 340 (unii spun că probabil în 339) la Treveri, dintr-o
familie creştină nobilă. Tatăl său numit tot Ambrozie (creştin) ajunge prefect în Galia.
Acesta moare tânăr, lăsând în urmă trei copii (Marcelina, Sotir şi Ambozie). Ei cu
mama lor se mută la Roma unde Marcelina se călugăreşte iar Sotir moare (în 377).
Ambrozie studiază Dreptul şi devine guvernator al provinciilor Emirei şi Sigurei.
Această provincie avea capitala la Milano. Pe vremea lui, episcop de Milano era
Auxenţiu. El moare în 374 şi Ambrozie este delegat să supravegheze alegerea unui alt
episcop. El îi linişteşte pe arienii şi ortodocşii adunaţi într-o biserică şi în acea linişte
un glas de copil s-a auzit: “Ambrozie să fie episcop”; credincioşi s-au raliat acestei
idei. Ambrozie era doar catehumen de aceea a refuzat numirea ca episcop. Clerul şi
credincioşii îl presează şi astfel el se botează, pe 7 decembrie 374, apoi este hirotonit
episcop. Din acel moment el se străduieşte să dobândească o cultură teologică; citeşte
Biblia şi operele teologilor răsăriteni şi apuseni. Cei ce l-au ajutat au fost Sf. Atanasie
cel Mare, Chiril al Ierusalimului, Didim cel Orb şi Grigorie de Nazians.
El citeşte şi lucrările lui Ipolit şi dobândeşte o cultură teologică necesară pentru
un episcop.
Activitatea publică ca episcop o începe prin predici. Îi îndemna pe oameni să
nu înveţe semenii doar prin cuvânt ci şi prin faptă. Dă exemplu în acest sens, şi îşi
împarte averea săracilor. Mai târziu vinde vasele Biserici pentru a răscumpăra câţiva
prizonieri. Fericitul Angustin spune că a fost „ omul tuturor”.
El i-a primit pe toţi. Lui Ambrozie i se datorează convertirea Fericitului
Augustin pe care îl scoate din secta maniheilor. El se ridică şi împotriva arienilor,
scriind împotriva lor, apărând şi învăţătura despre Sf. Duh.
Împărăteasa Justina îi sprijinea pe arieni lucru ce nu l-a împiedicat pe
Ambrozie să se ridice împotriva ei. Pentru a-i readuce pe arieni la ortodoxie,
Ambrozie alcătuieste căntări. Pe lângă activitatea Bisericească, Ambrozie este şi un
bun politician, activând sub 4 împăraţi: Valentinian. I, Graţian, Valentinian II şi
Teodor cel Mare (pe acesta din urmă sfătuindu-l în politica sa bisericească).
Din timpul disputelor cu Justina, au rămas doua cuvântări celebre. Moare în 397 la
Milano şi este inmormântat în bazilica ce îi poartă numele. Şi azi mai există două
ruine ale acelei bazilici. Ca episcop a fost un bun cârmuitor şi sfătuitor
OPERA – lucrări exegetice, morale, scrieri şi imne.
Lucrări exegetice „Comentariu la cele 6 zile ale creaţiei (Hexaimeron)”. A
mai făcut unele comentarii la cărtile Noului Testament şi la Evanghelia de la Luca.
Lucrări morale „De oficiis ministrorum” scrisă în anul 391 şi se împarte în trei
cărţi. Lucrarea este o adaptare a lucrării „De oficiis” a lui Cicero. În ea se referă la
morala creştină. În această lucrare înlocuieşte elementele păgâne cu cele creştine.
Lucrări ascetice „Despre văduvie” prin care nu recomandă văduvilor să se
recăsatorească. „Discursuri” cuvântări ţinute la intrarea sa în monarhism şi în care
vorbeşte despre feciorie.
Deşi nu a fost un dogmatist el alcătuieşte unele tratate de dogmatică împotriva
arienilor. Avem trei tratate : 1)”De Fides”- vorbeste despre Sfănta Treime; 2)”De
Spirito Santo” –în ea vorbeşte şi despre consubstanţialitatea Tatălui cu Fiul; 3)”De
incarmartione Domini”- vorbeşte despre infinitatea lui Dumnezeu şi despre
integritatea naturii umane a Domnului.
Cuvântări – împotriva împăraţilor arieni, împotriva lui Auxenţiu.
Fericitul Augustin spune că imnele lui Ambrozie l-au desfătat cu dulceaţa cuvintelor
lor. Ideile principale din aceste imne nu sunt originale în ele se vorbeşte despre
raporturile dintre Biserică şi stat. Biserica trebuie să colaboreze cu Statul, iar Statul
trebuie să protejeze Biserica. Tot aici vorbeşte despre superioritatea moralei creştine
faţă de cea păgână. Cântă modestia, castitatea, superioritatea căsătoriei, căsătoria a II-
a fiind socotită o slăbiciune. Fecioria este virtutea esenţială şi specifică
creştinismului. Ascetismul lui poate fi suspectat de misticism.
 NICETA DE REMESIANA

S-a Născut prin 335-336 şi prin 375 a ajuns episcop de Remesiana în Bulgaria.
Aici desfăşoară o activitate misionară făcând misiune atât printre beşi cât şi printre
arieni. A făcut două călătorii în Apus prilej cu care l-a întâlnit pe Paulin de Nola.
Acesta ne dă ştiri despre Niceta în două poeme în care îl laudă pentru activitatea
misionară. Aici îl numeşte „venerabilulu episcop ce a făcut misiune în Dacia
Ripensis”.
Niceta a făcut nisiuni în Dobrogea şi Muntenia. Ultima ştire despre el o aflăm
dintr-o scriere a Papei Inocenţiu I (409-415) unde se spune că Niceta era printre
barbarii din Dacia. Moare pe la 430-440.
De la el avem un „Catehism” în şase cărţi- scris pentru candidaţii la botez. -
„Către o călugăriţă alunecată ” unde vorbeşte despre Hristos, arătând rolul
călugăriei. Vorbeşte despre feciorie şi cum trebuie să fie o călugăriţă.
-„Despre diferitele nume date lui Hristos ” aici vorbeste despre Hristos şi numele pe
care l-a primit.
-„Despre priveghi”; „Despre utilitatea cântecelor şi imnelor” lucrări cu caracter
misionar şi pline de sfaturi date în timpul vieţi sale în Dobrogea şi Muntenia.
-De la el mai avem un „Te Deum” imn în proză ritmică, dar autenticitatea acestei
lucrări a fost mult discutată în Apus.
Cea mai însemnată lucrare a sa are cu conţinut istoric: „Despre Sinod” Prezintă
aici învăţătura ariană şi felul cum a fost condus Sinodul I Ecumenic. Doctrina lui
Niceta e deplin ortodoxă. Combate arienii după ce se inspiră din teologia vremii.
Mare catehet, misionar reuşeşte să aducă la crştinism mulţi barbari de lângă Dunăre.
Niceta este o punte de legătură dintre teologia Apusului şi cea a Răsăritului prin
faptul că a pus în aplicare regulile monahale ale Sf. Vasile cel Mare. De la el avem
îndemnul cântării în comun la Sf. slujbe.

FERICITUL IERONIM

Numele întreg este Sofronius Eusebius Ieronimus. S-a născut în localitatea

Stridoniu în anul 348 dintr-o familie creştină. Este trimis la Roma pentru studiu,
studiind aici stiinţele profane uimindu-i chiar şi pe dascăli săi. Mai târziu va spune că
atunci cănd a hotărât să se dedice crştinismului, în sufletul lui s-a dat o luptă pentru
că s-a legat mult prea tare de ştiinţele profane. El se dedică teologiei şi ajunge un
strălucit retor.
La Roma îşi adună o bibliotecă mare, copiind multe scrieri. Papa Liberius îl
boteaza în anul 365. De la Roma ajunge la Treveri şi studiază teologia. Pleacă la
Aquileea pentru a se călugari. Aici trăieşte printre asceţi -între care şi Rufin cu care se
împrieteneste. Prin 373 câţiva colegi ai lui se hotărăsc să plece în Răsărit şi astfel şi
Ieronnim ajunge la Ierusalim. Pe drum se îmbolnăveşte şi se opreşte la Antiohia unde
audiază prelegerile de exegeză ale lui Apolinarie de Laodiceea. Din Antiohia se
retrage în pustiul Calcis (Siria) unde stă din anul 375 până în 378.
În Antiohia se iscă nişte certuri în care este amestecat şi Ieronim. Fiind acuzat
şi el, părăseşte pustiul Calcis şi revine în Antiohia unde nu stă multă vreme cu toate
că este hirotonit preot de către episcopul Paulin. Prin anul 380 ajunge la
Constantinopol unde îi cunoaşte pe Grigorie de Nazianz şi Grigorie de Nysa, cu care
participă la Sinodul II Ecumenic (381).
În anul 382 ajunge la Roma însoţit de către Paulin al Antiohiei şi Epifanie de
Salamina. Aici se discută despre problema schismei meletine. La Roma Papa
Damasus îl admiră şi îl face secretar. Aici începe să facă o revizuire a textului Sf.
Scripturi.
Tot aici întâlneşte unele femei oculte ce fregventau anumite cercuri în care ar fi
dorit să experimenteze viaţa ascetică. În fruntea femeilor era Marcela care îi cere lui
Ieronim să le explice Scriptura. Datorită ataşementului faţă de acest cerc Ieronim a
atras asupra sa mulţi duşmani care l-au incriminat că doreşte să atragă femeile spre
călugărie.
În 385 părăseşte Roma, însoţit de către Paula şi cele două fiice ale ei şi se
îndreaptă spre Răsărit. După ce trece prin Alep şi Egipt ajunge în 386 în Palestina.
Aici, în 389 fondează o mănăstire de călugări la Betleem, iar Paula pune bazele unei
mănăstiri de călugăriţe. În această mănăstire îşi va petrece ultimele zile ale vieţii sale.
Între anii 394-404, Ieronim a fost tulburat de discuţiile despre Origen. Ieronim
admirându-l pe acesta, preia idei de la el şi se socoteşte ucenicul său. Atunci, Epifanie
de Salamina îl atacă pe Origen, fapt pentru care Ieronim se dezice de învăţătura lui
Origen. În apărarea lui, Ieronim zice că a adus laude interpretărilor făcute la Sf.
Scriptură de către Origen dar că nu a acceptat toate învăţăturile sale dogmatice ale lui.
El acceptă filosofia lui Origen şi nu apostolatul lui. Datorită acestor discuţii, el rupe
legătura cu prietenul său Rufin.
Ieronim moare la Betleem pe 3 septembrie 420 fiind înmormântat în incinta
mănăstirii. Mai târziur trupul său a fost dus la Roma.
La începutul sec. al V-lea Ieronim a fost unul dintre cei mai mari teologi şi
părinţi latini. Împreună cu Augustin au ţinut în aceea perioadă stindardul Bisericii
Apusene „în picioare”. Era bun cunoscător al Bibliei, al latinei creştine şi al latinei
profane. Învaţă limbile, greacă şi ebraică aceasta simţindu-se în limbajul său bogat în
termeni. Toate calităţile lui le-a pus în slujba Sf. Scripturi pe care o traduce în latină şi
o comentează.
Lucrările sale se pot împărţi în: scrieri exegetice, dogmatice, polemice, istorice
şi scrisori.
Exegetice
Cea mai importantă lucrare a fost traducerea Bibliei în limba latină şi
revizuirea textului deoarece credea că textul “italei” era depăşit mai ales că acolo s-au
strecurat şi greşeli. Această traducere s-a făcut la îndemnul Papei Damasus şi din
secolul al V-lea se numeşte „Vulgata”, devenind traducerea oficială a Apusului.
„Carte de probleme ebraice la Geneză ”- dă lămuriri legate de locurile mai
greu de înţeles din cartea Facerii.
Comentarii la Psalmi, Eclesiast, Profeţ, Comentarii la cărţile Noului
Testament (Matei, Epistolele Pauline, Apocalipsa). O lucrare importantă „Despre
numele ebraice din Sfânta Scriptură” – în această lucrare autorul scoate toate numele
din Sf. Scriptură, le aşează în ordine alfabetică şi le explică etimologic.
 Dintre omilii amintim cuvântările rostite în faţa călugărilor din Betleem, la
Psalmi, Evanghelia de la Marcu etc.
De la el nu avem lucrări strict dogmatice dar avem unele scrieri din care rezultă
interesul de a apăra credinţa creştină. „Dialog între un luciferian şi un ortodox”,
„Împotriva lui Iovian”, „Împotriva lui Vigilaţiu”, „Împotriva lui Pelagiu”- carte în
care se vorbeşte despre har şi predestinaţie.
Lucrări istorice „Lmpotriva lui Ioan al Ierusalimului” – lucrare în care se
combat ideile prietenului său Ioan ce era origenist. Cea mai cunoscută lucrare „De
viris ilustribus” (Despre bărbaţi celebri)– a fost scrisă la Ierusalim în 392 prin care
arată că şi creştinii au oamenii celebri.
Aproximativ 125 de scrisori şi câteva traduceri din lucrările înaintaşilor lui.
Dintre care cele mai importante traduceri amintim: o lucrare despre „Sfântul Duh” a
lui Didim cel Orb, Epistolele pascale ale lui Teofil al Alexandriei, Regulile monahale
alcătuite de Pahomie cel Mare.
Doctrina sa este una ortodoxă. Fericitul Ieronim îl imită pe Origen, şi în
scrierile lui se foloseşte de trei sensuri: literar, moral şi spiritual. Cărţile necanonice
ale Vechiului Testament le socoteşte eretice.
-Privitor la Maica Domnului, îi susţine pururea fecioria.
-Ca luptător contra lui Pelagiu, a formulat clar învăţătura despre har deoarece arată că
mântuirea se realizează de om numai prin harul pe care îl primim de la Sf. Botez.
Asceţilor le recomandă o intensă trăire a vieţii religioase şi o studiere atentă a cărţilor
Sfintei Scripturi.
-În ceea ce priveşte ierarhia Bisericească, el vorbeşte despre o egalitate a episcopilor
cu preoţii, dar mai tărziu face diferenţa între ei. S-a făcut această încurcătură deoarece
el folesea cuvântul de „prezbiter” în loc de “episcop”.
-În ceea ce priveşte Eshatologia, Ieronim îmbrăţişează ideile lui Origen despre
apocatastază, spunând că toţi oamenii vor avea fericirea cea veşnică chiar şi diavolul,
iar despre iad susţinea că este un loc cu pedepse trecătoare şi după ce păcătoşii se vor
chinui o vreme în iad vor fi mântuiţi. Datorită acestor învăţături Biserica noastră nu-l
socoteşte sfânt ci numai fericit.

FERICITUL AUGUSTIN

S-a născut în anul 354 la Tagaste (în Nordul Africii). Familia sa a fost una
modestă. Tatăl său, Patricius, era păgân iar mama sa, Monica, o creştină împodobită
cu o rară râvnă pentru credinţă. Ca urmare a influenţei mamei sale studiază la şcoala
catehetică din Cartagina.
Prin 383 ajunge la Roma unde obţine catedra de retorică după care se mută la
Milano. În 386 renunţă la acest post pe motiv de sănătate (dar şi din motive de ordin
moral). Trece printr-o perioadă de criză spirituală. Datorită studiilor profane, se
depărtează de Hristos şi se dedică patimilor trupeşti. În Cartagina, spre exemplu, a
avut o relaţie cu o femeie dintr-un cerc dubios. În speranţa că poate învăţa ce este
adevărul, el face meditaţii transcedentale, astfel ajunge în secta maniheistă, crezând
că aici găseşte adevărul. El adoptă întru totul învăţătura lor spunând că totul e materie
chiar şi Dumnezeu. Răul este o substanţă separată vie şi a fost însufleţită de om.
Se întoarce la Tagaste, unde mama sa îl primeşte cu bucurie. N-a reuşit să afle
adevărul în maniheism. Ajunge la Milano unde Ambrozie îl converteşte la creştinism.
La Milano citeşte mult şi devine din nou creştin.
În 386 trece prin criza finală, mai ales că atunci citeşte Sf. Scriptură şi primeşte
pe deplin creştinismul. Se retrage lângă Milano unde alături de mama sa şi un prieten
duc o viaţă liniştită vreme de un an.
În 387 revine la Milano şi primeşte botezul de la Sf. Ambrozie. În acelaşi an
mama sa moare. În 388 Augustin revine la Tagaste punând bazele unei mănăstiri de
călugări. În 391 în timpul unei călătorii în Hyporegius, episcopul Valerius îl
hirotoneşte preot. Apoi ajunge episcop şi vicar al lui Valerius. În 396 Valerius moare
şi Augustin îl înlocuieşte.
Din 396 desfăşoară o intensă activitate ca episcop luptând împotriva ereticilor
şi a schismaticilor. Luptă contra pelagianismului şi semipelagianismului. În Cartagina
reuşeşte să ţină câteva sinoade condamnând maniheismul şi donatismul.
În 411 la sinodul din Cartagina s-a realizat împăcarea donatiştilor cu Biserica dar îl
condamnă pe Celestin (un apropiat al lui Pelagiu). Augustin combate apoi pe
episcopul Iulian ce susţinea întăţătura lui Pelagin. Moare în 28 august 430 -an în care
Africa de Nord era cucerită de vandali.
Biserica Ortodoxă îl socoteşte doar “fericit” datorită trecutului său, iar Biserica
Romano-Catolică îl socoteşte cel mai mare sfânt al Apusului.
OPERA -este foarte vastă. În colecţia Migne, operele lui se întind pe parcursul a
cinci volume. Cea mai cunoscută lucrare “Confesiuni” , are 13 cărţi scrise în 400. În
primele noua cărţi vorbeşte despre viaţa intimă, morală, viaţă trăită până la moartea
mamei sale. În cartea a IX-a prezintă înmormântarea mamei sale şi rugăciunea rostită
de el. În cartea a X-a vorbeşte despre noua stare a lui şi prezintă convertirea sa.
Ultimele 3 cărţi sunt reflecţii la Cartea Facerii. Prin anul 427 alcătuieşte a II-a lucrare
“Confesiuni” unde vorbeşte despre operele pe care le-a scris.
Lucrări filosofice. “Contra Academicienilor ” în 3 cărţi scrise în noiembrie 386 şi
conţine dialoguri ale lui cu discipolii săi despre adevăr. El zice că nu căutarea
adevărului ci cunoaşterea lui duce la fericire.
“Despre viaţa fericită” susţine că fericirea omului constă în cunoaşterea adevărului
suprem care este Dumnezeu.
“Despre ordine”, în 2 cărţi, tratează problema Providenţei şi a origini răului.
“Convorbiri-cu el însuşi”, un dialog cu raţiunea proprie. La începutul acestei lucrări
gasim o rugăciune, apoi îşi propune să-L cunoască pe Dumnezeu prin rugăciune, apoi
îi îndeamnă pe credincioşi să se roage că numai aşa îl vor cunoaşte pe Dumnezeu.
Constată că adevărul este mai presus de lume şi este nemuritor. Spune că şi sufletul,
care este sediul adevărului, este nemuritor.
“Cele 7 arte principale” (gramatica, dialectica, retorica, muzica, geometria,
astronomia şi filozofia).
O lucrare asemănatoare cu cea a “convorbirilor” este despre “”nemurirea sufletului”.
Lucrări apologetice.“De civitate Dei”-cea mai importantă lucrare după “confesiuni”.
A fost scrisă cu ocazia cuceririi Romei de vizigotul Aharic, prin 410. Păgânii din
Roma i-au acuzat pe creştini că ar fi cauza răului. Fer. Augustin răspunde acestor
acuzaţii arătând că asemenea nenorociri au fost şi înaintea crştinilor.
Lucrări exegetice. De la el avem comentarii la textele sfinte pornind de la textul Itala.
Cea mai însemnată lucrare este numită “Despre doctrina creştină” în 4 cărţi. Este o
sinteză doctrinară în care face o introducere la cărţile Sf. Scripturi apoi un rezumat
doctrinar şi moral. Cărţile 2-3 pot fi socotite un manual de ermineutică biblică . În
cartea 4 se dau sfaturi omiletice.
Tot din această caregorie fac parte şi câteva omilii la: Psalmi, Facere, tratate
despre Evangheliile după Ioan, Luca şi Matei.
Cea mai importantă lucrare dogmatică este “Despre Sfânta Treime” în 15 cărţii
împărţite în două. Prima grupă, cărţile 1-7 vorbesc despre dogma Sfântei Treimi şi
felul în care Sfânta Treime a fost prezentată de Sf. Scriptură şi Sf. Părinţi. Partea a II-
a cuprinde cărţile 8-15 în care vorbeste despre analogiile ce ar putea fi găsi în om şi
ar putea folosi la înţelegerea Tainei Sfintei Treimi. Ex. În suflet avem cugetare,
conoştiinţă şi iubire. Toate sun egale, făcând un tot unitar. La fel este şi Sfinta Treime.
Ex. Memoria , inteligenţa şi voinţa. Se foloseşte de imaginea trupui alcătuit din trei
eslemente mai importante: cap, trup şi membre. În cartea a XV-a revine la exlicarea
existenţei Sfintei Treimi.
Lucrarea “Despre credinţă şi adevăr ” explică simbolul apostolic. Un “Enchiridion”
către Laurenţiu, un roman pios, dar poate fi socotit şi un manual de dogmatică.
Lucrări polemice. “Contra maniheilor” -carte în care prezintă doctrina maniheilor
vorbeşte de obiceiurile lor, de liberul albitru şi de religia adevărată.
-“Contra donatiştilor” dezvoltă pe larg doctrina despre Biserică şi Taine, arătând că
în Biserică se află şi sfinţi şi păcătoşi şi că efectul tainelor nu depinde de ţinuta
morală a celui ce le administrează.
-“Lucrări morale şî pastorale” despre minciună, răbdare, virginitate. -
-“Cuvântări din timpul episcopatului său” cunoaştem cam 363 de predici până azi şi
peste 220 de scrisori şi un număr impresionant de scrisori.
Fericitul Augustin a fost unul dintre cei mai mari gânditori ai antichităţii creştine.
Doctrina. În doctrină aduce noutăţi; cercetează şi lămureşte problemele de
tologie fundamentală atunci când vorbeşte de existenţa lui Dumnezeu. El arată că
Dumnezeu nu e ceva ce poate fi intuit direct. Existenţa Lui este evidentă prin
caracterul schimbător al fiinţelor ce ne încinjoară. Caracterul lor schimbător te face să
te gândeşti la o fiinţă perfectă. În explicarea fenomenului cunoaşterii lui Dumnezeu,
Fer. Augustin foloseşte metoda treptelor. El priveşte lucrurile ce-l înconjoară pe om şi
îl invocă pe autorul acestora. Apoi pleacă mai departe cu gândul şi încearcă să îl
perceapă pe acel autor. Pentru că în sufletul lui plin de cunoştinţe nu-l află pe “acel”
autor merge mai departe căutându-l în sufletul propriu şi în centrul sufletului său. Se
foloseşte de argumente scripturistice şi de analogii. Respinge subordinaţionismul şi
modalismul.
Spune că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl prin Fiul. Despre lume spune că este
opera lui Dumnezeu. Lumea s-a făcut din nimic şi este opera Treimii.
-Despre Fecioara Maria- susţine pururea fecioria ei. Vorbeşte despre îngeri şi demoni
arătând că sunt spirite, că nu sunt eterni şi că sunt creaţi. El nu se ocupă de momentul
creării îngerilor. Spune că demoni duc oamenii la pierzanie determinându-i să
săvârşească răul.
-Omul este creaţia lui Dumnezeu. De la Dumnezeu omul primeşte în dar harul. Prin
darurile primite omul s-a aflat intr-o stare perfectă dar datorită păcatului a căzut din
această stare. Alegând răul nu s-a mai supus voii lui Dumnezeu şi a pus în practică
înclinările spre rău. Prin păcat omul a ajuns la moarte, aşa s-a născut în om păcatul
strămoşesc. Vorbeşte de naşterea fără de păcat al lui Iisus apoi arată că şi copii
nebotezaţi vor fi pedepsiţi dar mai uşor.
-În disputele cu pelegienii vorbeşte despre harul divin din om. În noi este un har
interior şi unul exterior. Cel exterior influenţează voinţa şi libertatea omului pentru că
harul interior datorită păcatului strămoşesc nu-l mai poate recunoaşte pe Dumnezeu.
Acţiunea harului exterior este de neoprit şi că acesta lucrează în om mântuirea.
Datorită păcatului strămoşesc funcţiile sufleteşti ale omului nu au fost distruse şi
mântuirea se face doar prin harul lui Dumnezeu. Susţine predestinaţia.
- In Biserică, spune, că este prezent harul lui Dumnezeu. Ierarhia Bisericească poate
continua prin predică, iertarea păcatelor şi Sfintele Taine lucrarea începută de Hristos.
Biserica este sfântă şi unitară datorită lui Hristos. Sfintele Taine alcătuiesc tezaurul
Biserici. Fiecare taină are un element material şi unu spiritual. Taina este semnul
material al unui lucru sfânt. Valabilitatea tainei nu depinde de vrednicia săvârşitorului
căci adevăratul săvârsitor este Hristos. Despre repetarea tainelor spune că botezul nu
se poate săvârsi şi a doua oară, iar despre eficacitatea tainelor arată că aceasta
depinde doar de credincios. Botezul produce o prefacere generală iar efectul lui este
iertarea păcatelor. Despre Euharistie a vorbit alegoric, negând prezenţa reală al lui
Hristos.
-Esatologia: -respinge hiliasmul dar şi învăţătura lui Origen care nega eternitatea
iadului, admiţând existenţa focului curăţitor imediat după moarte. Prin aceasta apără
învăţătura despre purgatoriu.
Datorită greşelilor lui dogmatice, Biserica noastră l-a numit fericit. El a fost un
scriitor prolific şi a pus probleme ce nu au mai fost puse până la el. Lucrările lui
constitue perle ale literaturii creştine.

SF. IOAN CASIAN

Sf. Ioan Casian este binecunoscut în Răsărit şi în Apus, pentru că el a scris

lucrări ascetice ce au circulat în Apus şi Răsărit.
Istoricul Vasile Pârvan a reuşit să demonstreze că Sf. Ioan Casian s-a născut
intr-o localitate aşezată între braţele Dunării (Dobrogea de azi). Documentele din sec.
al IV-lea atestă existenţa unei localităţi numite Vicuas Casiaci, azi satul numit Casian.
Data naşterii lui aste aşată în a doua jumătate a sec. al IV-lea şi se pare că de
tânăr a fost atras spre viaţa monahală, mai ales că în Dobrogea viaţa Bisericească era
bine organizată. Cunoaştem foarte bine şirul de episcopi din sec. al IV-lea de la
episcopia Tomisului. Acolo unde a existat o episcopie trebuie să fi existat şi o
mănăstire.
Modelul după care au fost organizate mănăstirile în Sciţia cu siguranţă a fost
cel răsăritean. În Egipt au apărut trei forme de viaţă monahală eremitică,
semieremitică şi comunitară, ele dezvoltându-se în tot Răsăritul.
Din documentele ce le avem rezultă că Sf. Ioan Casian, într-o mănăstire necunoscută
de noi, l-a întâlnit pe un tânăr Gherman. În dorinţa de a cunoaşte sistemul vieţii
monahale cei doi au hotărât să facă o călătorie în Egipt. Ei ajung până la urmă acolo
şi vizitează lavrele egiptene şi comunităţile monahale de acolo.
Din Egipt, în drumul lor de întoarcere spre casă, se opresc la Constantinopol
unde Sf. Ioan Casian îl cunoaşte pe Grigorie de Nazianz care se pare că l-a hirotonit
diacon. Alţi patrologi susţin că hirotonirea întru diacon a Sf. Casian a fost făcută de
către patr. Nactarie (391-397).
Din Constantinopol revin în ţară şi împreună cu o soră a lui Ioan, fac o nouă
călătorie în Ţara Sfântă. Aici Sf. Ioan pune bazele unei mănăstiri de călugări iar sora
lui a uneia de maici. Din Ţara Sfântă hotărăsc să mai viziteze Egiptul după care cei
doi prieteni se întorc spre Sciţia. Pe dum însă sunt jefuţi şi bătuţi. În urma bătăii
Gherman moare în localitatea Niş (Bulgaria), iar Ioan ajunge în Apus. Aici devine un
apropiat al Papei Damasus şi un bun prieten cu Papa Leon I cel Mare.
Disputele hristologice au marcat mai puţin Apusul Europei, dar cele privitoare
la ortodoxia lui Origen ajung şi în Apus. Ieronim, după ce l-a admirat pe Origen , spre
sfârşitul secolului al IV-lea, îl condamnă.
Din îndemnul Papei Celestin Sf. Ioan Casian ajunge în Galia. Aici, prin 410,
organizează viaţa monahală, şi la Marsilia construieşte o mănăstire de călugări şi una
de maici. În timpul vizitelor făcute în Egipt a sesizat că fiecare stareţ propune
propriile reguli, de aceea pentru mănăstirile întemeiate de el a alcătuit un set de
rânduieli. Aşa se face că de la el ne-au rămas două lucrări:
-“Aşezăminte monahale”- în această lucrare vorbeşte despre calităţile călugărilor,
modul de viaţă a lor şi datoriile lor faţă de viaţă. Pentru aceasta Ioan Casian este
socotit organizatorul monahismului Apusean, iar marsilienii îl socotesc protectorul
Marsiliei.
-Tot pentru nevoile viaţii monahale scrie “Convorbiri duhovniceşti” – în care pune
în gura unor Părinţi ai Bisericii Răsăritului căteva dialoguri dintre monahi.
Sf. Ioan Casian a murit în Apus în jurul anului 430, iar la scurtă vreme Biserica de
Apus l-a aşezat în rândul sfinţilor. Şi noi, alături de Gherman, îl prăznuim pe 29
februarie.

SF. MAXIM MĂRTURISITORUL

Viaţa
Sf. Maxim Mărturisitorul s-a născut într-o familie nobilă, în apropierea
Constantinopolului. Rămas orfan la vârsa de 9 ani, a fost încredinţat unei mănăstiri
din Palestina. În 614 se retrage la o mănăstire din Chrysopolis, pe malul estic al
Bosforului, iar după alţi 10 ani se mută în Mănăstirea Sfântul Gheorghe din Cyzic. În
626 va pleca şi de aici. Se găseşte apoi mai mult timp în Cartagina, tot ca monah,
unde, în anul 646 are o dispută cu viitorul şi fostul patriarh al Constantinopolului,
Pyrrhus.
Devine principalul apărător al Ortodoxiei împotriva ereziei monotelite.
La 649 apare la Roma, pregătind Sinodul condus de Papa Martin I, de
condamnare a monotelismului. În 653 este adus cu forţa la Constantinopol, împreună
cu Papa, deoarece Împăratul susţinea Monotelismul, iar în 655 vor fi condamnaţi. Sf.
Maxim e trimis în exil la Bizya, în Tracia. La 656, împăratul Constantin al II-lea îl
aduce la Constantinopol şi încearcă să îl determine să treacă de partea Monoteliştilor,
dar Maxim refuză. Este torturat şi trimis din nou în exil, la Terebesis, în Tracia.
În anul 662 este adus din nou la Constantinopol, cu noi persuasiuni de trecere la
Monotelism. Refuză a doua oară, este torturat, împreună cu ucenicul său Anastasie,
prin tăierea limbii şi a mâinii drepte.
Este aruncat din nou în exil, pe coasta orientală a Mării Negre. Acolo moare la
vârsta de 82 de ani, epuizat de torturi dar fără să fi făcut nici o concesie de la
Ortodoxie.

Opera
În perioada de la Cyzic a scris:
Epistole adresate lui Ioan Cubicularul
Cuvânt ascetic
Capetele despre dragoste
Cele 100 capete despre cunoaştere.
În perioada dintre 626-634 scrie a doua grupă de texte:
Despre Diferite locuri cu multe şi adânci înţelesuri din Sfinţii Dionisie şi Grigore
Explicare la Tatăl Nostru
Cele 200 capete despre teologie şi iconomia întrupării
Despre cunoaştere
Quaestiones ad Thalasium
Mystagogia

Teologia
Concepţia Sfântului Maxim Mărturisitorul este marcată de scrierile Sf. Dionisie
Areopagitul. Vocabularul platonician prezent în textele Sf. Maxim Mărturisitorul
conferă acestora o valoare filosofică însemnată. Dacă aristotelismul poate fi urmărit
lexical în Scolastica Apuseană şi conectat astfel la gândirea modernă, destinul
platonismului în Evul Mediu interferă până la un moment dat cu opera gânditorilor
bizantini. Recuperarea platonismului în Renaşterea Occidentală va avea loc şi prin
intermediul unor minţi infuzate de platonismul oriental, cum va fi cazul lui Nicolaus
Cusanus, inspirat cu siguranţă de textele lui Maxim Mărturisitorul.
Accentul care identifică gândirea sa este ideea conform căreia întregul Cosmos are un
model liturgic şi fractalic: întregul este prezent în fiecare parte iar părţile nu
alcătuiesc Unitatea prin simplă însumare.
Monah, mistic bizantin, autorul unor opere importante pentru teologia Bisericii
răsăritene. Textele sale mistice au fost incluse în Filocalia. Tratează mai ales despre
iubire ca şi concept creştin, dar are şi o importantă exegeză asupra unor autori cum ar
fi Dionisie Areopagitul sau Grigore de Nazianz. Supranumele de Mărturisitorul
provine din faptul că nu a cedat insistenţelor imperiale de a trece la Monotelism, în
ciuda torturilor la care a fost supus.
 Din punct de vedere filosofic, foloseşte un vocabular platonician, abordând şi
subiecte de interes pentru istoria filosofiei, cum ar fi problema cunoaşterii, proleme
ontologice, cosmologice şi antropologice. Evident, poziţia sa este una creştină.

SF. IOAN DAMASCHINUL

Sf.Ioan Damaschinul este ultimul mare părinte Bisericesc al Răsăritului. S-a

născut în Damasc -de unde îi vine şi numele de Damaschinul - la începutul celei de a
doua jumătate a secolului VII, dintr-o familie nobilă şi bogată care se găsea în fruntea
administraţiei fiscale a Siriei încă de la începutul sec. al VII-lea. Cu toate ca Siria a
vut nefericirea să treaca pe sub mai multe stăpâniri, totuşi membrii familiei lui
Damaschin nu au fost înlăturaţi din funcţia lor.
Cel care face celebră familia lui Damaschin, dar o celibritate cu nume rău printre
ortodocşi, a fost bunicul său Mansur. Acesta a avut nefericitul rol de a preda capitala
Damasc, la 4 sept 635, în mâinile arabilor. Eutihie (876-940), Patriarhul Alexandriei îl
acuză formal de trădare. Lui Mansur a succedat fiul său Sergie (cu nume arab, Sargun
Ben Mansur), tatăl Sf. Ioan Damaschinul. După mărturisirea cronografilor arabi şi
creştini, Sergie a fost consilierul intim al califului Musawiah.
Serghie, având o situaţie financiară şi socială aparte, a reuşit să-i dea fiului său
Ioan o educaţie aleasă. Ela a reuşit să angajeze ca profesor particular al lui Ioan şi al
fiului său adoptiv Cosma, pe un călugăr cu numele Cosma -originar din Italia,
răscumpărat din robie.
După moartea tatălui său, petrecută în 690, Ioan ocupă aceiaşi dregătorie până
în anul 718, când califul Omar II (717-720) porneşte o politică sângeroasâ contra
creştinilor. Acest calif dorea ca în statul său să nu rămână decât mahomedani. În acest
scop el a interzis consumarea vinului în oraşe, a silit pe creştini să se facă
mahomedani -omorând pe cei care se opuneau, etc. Tot el decretează că un creştin nu
poate ocupa o funcţie mare în stat. Probabil că Omar al II-lea i-a cerut lui Ioan să-şi
menţină postul în schimbul credinţei, însă acesta a refuzat sacrificându-şi rangul şi
situaţia materială pentru Mântuitorul Hristos.
După ce şi-a împărţit averea săracilor s-a retras împreună cu fratele său adoptiv
Cosma la mănăstirea Sf. Sava.
Patriarhul Ioan al V-lea al Ierusalimului (706-735) îl hirotoneşte preot şi îl
însărcinează să predice în Biserica Învierii din Ierusalim. Faima lui de adânc
cunoscător al problemelor teologice se răspândeşte, iar când Leon Isaurul (717-741)
publică edictul contra icoanelor în 726, patr. Ioan al V-lea al Ierusalimului s-a
adresat lui Ioan care a scris primul tratat “Despre icoane”-contra ereziei iconoclaste;
apoi, scrie cel de al doilea “tratat” pentru credincioşii care nu înţeleseseră primul
tratat, iar mai târziu scrie al treilea “tratat” în care sistematizează ideile despre cultul
icoanelor cuprinse în primele două tratate. A luat apoi, parte acrtivă la un Sinod anti-
iconoclast al episcopilor orientali. Rolul său în desbaterile acestui sinod a fost atât de
mare încât posteritatea I-a atribuit lui Damaschin anatematizarea împăratului Leon.
Sf. Ioan Damaschin a activat în mănăstirea Sf. Sava şi în Ierusalim de unde şi
numele său de Aghiopolit. Din 734 până la sfârşitul vieţii sale a stat în mănăstirea Sf.
Sava împreună cu nepotul său Stefan. După cum ni se relatează într-o biografie
atribuită patriarhului Ioan al Ierusalimului, spre sfârşitul vieţii, Sf. Ioan Damaschinul
a făcut o revizuire a operelor sale în ceea ce priveşte fondul şi forma. Sf. Ioan
Damaschinul a murit în măn. Sf. Sava în anul 749.

OPERA Sf. Ioan Damaschinul este bogată şi variată. Ea poate fi grupată în:,
dogmatică, polemică, exegetică, morală, ascetică, omiletică şi imnologică.
Opera dogmatică
“Izvorul cunoştinţei”- compus din trei lucrări:
a) Capitole Filosofice (Logica)
b) Despre erezii
c) Expunerea exactă a credinţei ortodoxe (este cea mai bună expunere dogmatică a
învăţăturii creştine);
“Libel despre dreapta credinţă”
“Despre Sfânta Treime”
“Epistolă către arhim. Iordan, despre imnul trisaghion”
“Introducere elementară în dogmă”
“Despre cei în credinţă adormiţi”
“Expunerea credinţe ortodoxei”
Opere polemice
“Trei tratate contra celor care atacă Sf. icoane”
“Tom ca din partea preasfinţitului Petru episc. Damascului către aşa zisul Ep.
iacobit al Dareii ”
“Despre firea compusă contra acefalilor”
“Despre cele două voinţe şi activităţi şi despre celelalte însuşiri naturale ale lui
Hristos şi pe scurt şi despre cele două firi şi o singură ipostază”
“Contra ereziei nestoriene”
“Dialog contra maniheilor”
“Discuţia dintre un salacin şi un creştin”
“Discuţia lui Ioan ortodoxul cu un maniheu”
“Despre balauri”
Opere exegetice
“Comentariu la epistolelel Sf. Apostol Pavel, după Sf. Ioan Hrisostom”
Operele morale şi ascetice
“Sfintele paralele”
“Despre sfintele posturi”
“Despre cele 8 duhuri ale răutăţii”
“Despre virtuţiile şi viciile sufleteşti şi trupeşti”

TEODOR STUDITUL

A trăit între anii 759-826. A fost un strălucit imnograf şi teolog ortodox şi stareţ
al Mănăstirii Sfântului Ioan Botezătorul de la Studion, în marginea oraşului
Constantinopol, capitala Imperiului bizantin. Cea mai împortantă contribuţie
teologică a sfântului Teodor Studitul, Despre sfintele icoane, a fost o apărare a
icoanelor în timpul celei de-a doua perioade a iconoclasmului (814-842). Este
prăznuit la data de 11 noiembrie în Biserica Ortodoxă.
Viaţa
Acesta a trăit pe când împărăţea Constantin V Copronim (741-775) şi era din
părinţi evlavioşi, anume Fotino şi Teoctista. Alegându-şi el de mic viaţa cea bună
(monahală) şi învăţând carte, a ajuns la înălţimea cunoştinţei. Deci, călugărindu-se şi
plinind tot felul de fapte bune, s-a învrednicit harului preoţesc de la Sfântul Tarasie,
patriarhul Constantinopolului. Şi fiind atunci egumen la Mănăstirea Studion
Preacuviosul Platon şi lăsând acela egumenia, a primit egumenia fericitul acesta, care
a povăţuit bine şi cu plăcere dumnezeiasca turmă cea încredinţată lui, păstorind-o la
păşunea mântuirii.
Fiindcă a mustrat cu îndrăzneală împreună cu Sfântul Tarasie pe împăratul
Constantin VI (780-797), feciorul Irinei, că şi-a lepădat pe legiuita sa femeie şi a luat
pe alta, Sfântul Tarasie a fost scos din scaunul său, iar pe marele Teodor bătându-l, l-
au izgonit la Tesalonic. Apoi, Constantin fiind orbit, a fost lipsit şi de împărăţie, Irina
a devenit împărăteasă (797-802). Atunci a fost chemat Teodor din surghiun.
Însă când s-a făcut împărat Nichifor I (802-811), care se numea şi Stavrachie,
iarăşi a fost izgonit sfântul la Tesalonic. Iar când a împărăţit Leon Armeanul şi căuta
să înlăture sfintele icoane, mustrând cu îndrăzneală fericitul Teodor pe împăratul
pentru această faptă, a fost izgonit de către dânsul la Metop, lângă lacul Apoloniada,
în Frigia, şi de acolo iarăşi a fost trimis spre partea răsăritenilor, unde a primit vreo
sută de toiege pe spinare pe care le-a suferit cu vitejie. Şi iarăşi a fost chinuit de mai-
marele oastei cu grele bătai.
Şi de acolo a fost trimis la Smirna şi închis într-o temniţă, unde i s-au pus
picioarele în butuci pentru chinuri. După aceea, dacă a luat Mihail II Gângavul (820-
829) împarăţia, a fost scos din legături marele Teodor şi chemat din surghiun. Şi
având puţină odihnă, s-a aflat cu prietenii săi şi cu bună nădejde a răposat întru
Domnul.
Era om uscăţiv, palid la faţă, cu păr cărunt şi cam pleşuv la cap.

OPERA
Despre sfintele icoane
Cuvântări duhovniceşti
Scrisori
Iisus Hristos - prototip al icoanei Sale. Tratatele contra iconomahilor, Editura Deisis,
Alba Iulia, 1994 (Titlul cărţii este dat de editorul în limba română a câtorva din
scrierile Sf. Teodor Studitul. Cartea cuprinde cele trei Tratate contra iconoclaştilor,
15 probleme puse iconomahilor, 7 capitole împotriva iconomahilor şi Epistola catre
Platon despre venerarea icoanelor. În anexă mai cuprinde Definiţia dogmatică a
Sinodului VII Ecumenic şi Epistola Sf. Grigore de Nyssa despre diferenţa dintre fiinţă
şi ipostas. - cf. Apologeticum
Cuvintele Sfîntului Teodor Studitul, Episcopia Ortodoxă Română Alba Iulia, Alba
Iulia, 1994 (Lucrarea a fost tradusă şi tiparită pentru prima dată în limba română în
anul 1784 de Filaret, episcopul Râmnicului. Arhimandritul Athanasie Dinca le-a
diortosit şi retipărit la Căldăruşani în anul 1940. Ediţia a treia a fost tiparită de
Episcopia Alba Iulia în anul 1994. Cartea conţine 95 de cuvântări duhovniceşti.
Despre Sfântul Teodor Studitul vezi şi Atanasie Dincă, Sfântul Teodor Studitul. Viaţa
şi opera, , Bucureşti, 1940

PATRIARHUL FOTIE

Photius (cca. 820- cca. 897), cunoscut şi sub numele de Fotie, Fotiu sau
Fotios, a fost un important teolog şi filosof bizantin, părintele curentului umanist din
Bizanţ, unul din precursorii organizării Universităţii de stat din Constantinopol.
Ortografia consacrată a numelui în colecţia lui Migne este "Photius". Fotie este
considerat ca cel mai influent Patriarh al Constantinopolului din punct de vedere
doctrinar, după Ioan Gură de Aur (Ioan Chrysostom 345 - 407 e.Hr.). Fotie a fost
Patriarh al Constantinopolului în anii 858-867 şi 877-886 şi a fost sanctificat de
Biserica Ortodoxă.
Spirit universal, a deţinut şi calitatea de profesor, având o reputaţie
extraordinară. Legendele spun că la cursurile sale veneau studenţi din Egipt,
Babilonia, Persia, şi chiar din Occidentul latin. Alături de Leon al VI-lea Filozoful, a
fost profesor de dialectică al Sf. Chiril, apostolul slavilor. De altfel, Fotie s-a implicat
cu fervoare în susţinerea misionarismului ortodox în rândul popoarelor slave şi a
contribuit la schismul bisericesc dintre Roma şi Constantinopol.
În 863, din încredinţarea împăratului Mihail al III-lea şi a patriarhului Photius,
fraţii Chiril şi Metodiu, originari din regiunea Salonic, s-au dus în Moravia. Fiind
familiari cu dialectul slav vorbit acolo, au început în Moravia o acţiune sistematică de
convertire a slavilor la creştinism, care s-a prelungit timp de cîţiva ani.
Idei filosofice
În filosofie, principala sa preocupare au fost logica şi dialectica, având o
predispoziţie spre opera lui Aristotel. Amphilochia, compusă în decursul primilui exil
din anii 867 - 877 şi dedicată favoritului său discipol Amphilochius din Cyzicus, este
o compilaţie de întrebări şi răspunsuri pe teme biblice, teologice şi filizofice. În
cadrul celor 324 de întrebări şi răspunsuri, Fotie discută,între altele, argumentele
contrare cu privire la natura genurilor şi speciilor. Astfel, avem de-a face cu o
importantă implicare, din secolul IX, în problema universaliilor. Fotie susţine o
poziţie intermediară (de tipul celei exprimate de Boethius), conform căreia genurile şi
speciile au un conţinut real dar necorporal, indică esenţa subiecţilor însă nu
desemnează.
Gândirea teologică
În teologie, Fotie a fost loial părinţilor de la primele sinoade ecumenice. Se
opune utilizării formulei Filioque în Crez. Erudiţia şi autoritatea sa va fi invocată de
către antipalamiţii din secolul al XIV-lea împotriva deosebirii între fiinţă şi energie,
susţinută de Grigore Palamas.
Opera
Principalele lucrări ale lui Fotie sunt:
-Lexiconul, o enciclopedie-compilaţie conţinând în jur de 8000 de articole
-Biblioteca sau 'Myriobiblon", este un rezumat cu citate a 279 de lucrări studiate de
Fotie, alcătuită la cererea fratelui său Tarasius. Myriobiblon-ul este bazat pe autori
clasici care tratează, între altele, istoria, filozofia şi teologia. Datorită acestei lucrări
s-au păstrat conspecte ale multor texte bizantine pierdute. [3] În prezent, există o
traduce prescurtată în română Myriobiblon-ului [4]. Myriobiblon- ul complet a fost
tradus în franceză de René Henry şi publicat la Paris, Editura "Les Belles Lettres",
1959-1991.
-Mistagogia Duhului Sfânt, o lucrare dogmatică dedicată problemei lui Filioque,în
care se opune introducerii formulei Filioque în Crez.
Amphilochia, o lucrare complexă pe 324 de teme în care Fotie discută diferite
probleme: despre Biblie, teologie, filosofia lui Aristotel şi a lui Platon, probleme
lingvistice, despre calende, despre piatra magnetică, despre categorii şi raţionamente,
despre aporii, gen şi specie.
Lucrări academice despre Fotie în limba română
-Lucaciu V., Istoria lui Fotiu Patriarhul Constantinopolului, urzitorul schismei
cereşti, (Baia Mare: Tipografia lui Michail Molnar, 1892) (prelucrată după preotul I.
Jager)
-Georgescu G., Fotiu şi activitatea lui ierarchică faţă de Episcopul Romei teză pentru
licenţă, (Bucureşti: Carol Göbl, 1895)
Bibliografie
John Meyendorff, Teologia bizantină, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996.

SFÂNTUL SIMEON NOUL TEOLOG

Sf. Simeon Noul Teolog s-a născut în anul 949 în Galateea (Paflagonia) şi a
studiat la Constantinopol. Tatăl său l-a pregătit pentru o carieră în avocatură şi pentru
o scurtă perioadă tânărul a ocupat o poziţie înaltă la curtea imperială. La vârsta de 14
ani l-a întâlnit pe vestitul părinte Simeon Evlaviosul la mănăstirea Studion, care avea
să-i marcheze adânc dezvoltarea spirituală. Tânărul a rămas în lume pentru mai mulţi
ani, pregătindu-se pentru viaţa monahală sub ascultarea părintelui, iar când a împlinit
27 de ani a intrat în mănăstire.
Sf. Simeon Evlaviosul i-a recomandat tânărului să citească scrierile Sf. Marcu
Ascetul (prăznuit în 5 martie) pe lângă alţi scriitori duhovniceşti. El a citit acele cărţi
cu atenţie şi punea în practică ceea ce citea. În mod deosebit l-au impresionat trei
puncte din cartea Sf. Marcu "Despre legea duhovnicească" (vezi Vol. I din Filocalia
românească). În primul rând, trebuie să-ţi asculţi conştiinţa şi să faci ce-ţi spune ea,
dacă doreşti să-ţi vindeci sufletul. În al doilea rând, numai prin îndeplinirea
poruncilor poţi atrage asupra ta harul Sfântului Duh. În al treilea rând, cel ce se roagă
numai trupeşte fără cunoştinţa spirituală este ca şi orbul care a strigat, "Fiul lui David,
ai milă de mine (Luca 18,38). Când orbul şi-a recăpătat vederea, atunci L-a numit pe
Hristos Fiul lui Dumnezeu. (Ioan 9,38).
Sf. Simeon s-a rănit cu dragostea pentru frumuseţea duhovnicească şi a
încercat să o dobândească. Pe lângă pravila dată de părintele său, conştiinţa îi spunea
să mai adauge câţiva psalmi şi metanii, repetând constant "Doamne, Iisuse Hristoase,
miluieşte-mă!" Bineînţeles că şi-a ascultat conştiinţa.
 În timpul zilei ajuta oamenii nevoiaşi care locuiau în palatul lui Patrikie, iar
noaptea rugăciunile lui se prelungeau, prinzându-l miezul nopţii la rugăciune. Odată,
în timp ce se ruga, o lumină divină, foarte strălucitoare, a coborît asupra lui, inundând
camera. N-a văzut decît lumina în jurul său şi nu a mai simţit pământul de sub el. I s-
a părut că el însuşi s-a transformat în lumină. Apoi mintea i-a urcat la ceruri şi a văzut
o a doua rază, mai strălucitoare ca cea dintîi, iar la capătul ei părea că se afla Sf.
Simeon Piosul, cel care i-a dat spre citire scrierile Sf. Marcu Ascetul.
La şapte ani după acea viziune, Sf. Simeon a intrat în mănăstire, unde a înăsprit
postul şi privegherea, învăţând lepădarea de sine. Vrăjmasul mântuirii noastre i-a
ridicat pe fraţii din mănăstire împotriva Sf. Simeon, care era indiferent la laudele sau
reproşurile altora. Datorită nemulţumirilor din mănăstire, Sf. Simeon a fost trimis la
mănăstirea Sf. Mamas din Constantinopol. El a primit schima monahală acolo,
înăsprindu-şi nevoinţele duhovniceşti.
Prin citirea Sfintelor Scripturi şi a scrierilor sfinţilor părinţi, precum şi prin
conversaţiile pe care le purta cu sfinţi părinţi, el a atins un nivel duhovnicesc înalt,
îmbogăţindu-şi cunoţtinţele ziditoare de suflet.
Prin anul 980, Sf. Simeon a fost făcut egumen al Mănăstirii Sf. Mamas şi a
rămas în funcţie timp de 25 de ani. El a reparat şi restaurat mănăstirea care avusese de
suferit din cauza neglijenţei fraţilor şi a impus ordine în viaţa călugărilor mănăstirii.
Această disciplină monastică strictă pe care sfantul se lupta să o respecte a
adus multe nemulţumiri în rândul fraţilor. Odată, după Sfânta Liturghie, câţiva
călugări l-au atacat şi aproape că l-au omorît pe Sfântul Simeon. Când patriarhul
Constantinopolului i-a scos din mănăstire şi vroia să-i predea autorităţilor civile, Sf.
Simeon a cerut ca aceştia să fie trataţi cu blândeţe şi să fie lăsaţi să trăiască în lume.
Prin anul 1005, Sf. Simeon şi-a dat demisia din funcţia de egumen în favoarea
lui Arsenie, stabilindu-se undeva lângă mănăstire, în linişte. Acolo el a creat operele
sale teologice, din care unele fragmente apar în Filocalie.
Tema primară a scrierilor sale este activitatea ascunsă a perfecţiunii
duhovniceşti şi lupta cu patimile şi gândurile rele. El a scris şi instrucţiuni pentru
călugări: "Capitole teologice şi practice", "Tratat despre cele trei metode de
rugăciune" şi un "Tratat despre credinţă". Mai mult, Sf. Simeon era şi un poet creştin,
scriind "Imnuri despre iubirea divină", în jur de 70 de poezii cu semnificaţie
religioasă profundă.
Învăţăturile nepreţuite ale Sf. Simeon despre misterele rugăciunii minţii şi
despre lupta duhovnicească i-au adus numele de "Noul Teolog." Aceste învăţături nu
au fost creaţia Sf. Simeon, ci fuseseră uitate în timp. Unele dintre ele păreau ciudate
şi de neacceptat pentru contemporanii săi, ceea ce a dus la conflicte cu autorităţile
ecleziastice din Constantinopol, iar Sf. Simeon a sfârşit prin a fi exilat din oraş. El a
traversat strâmtoarea Bosfor şi s-a stabilit la vechea mănăstire a Sfintei Macrina.
În anul 1021, sfântul a adormit în pace întru Domnul. În timpul vieţii sale a
primit darul facerii de minuni şi chiar după moartea sa s-au petrecut numeroase
minuni, printre care găsirea miraculoasă a icoanei sale.
Viaţa sa a fost scrisă de ucenicul sau, Sf. Nichita Stithatul.

Operele sfântului Simeon se impart in patru categorii:

1.Cateheze, in numar de 34. Din ele s-au format un numar de "Cuvantari" (P.G. 120)
si de "Cuvântări alfabetice" (cod. Monac. 177) .
2.Cuvântări teologice si etice.
3.Capete.
4.Imne.
Data alcătuirii acestor scrieri e greu de precizat. Catehezele au fost compuse si
tinute in timpul petrecerii sfântului Simeon la Mănăstirea Studion, după obiceiul
acestei manastiri. Tot acolo a scris imne, lucrari exegetice si scrisori, care nu s-au
pastrat. Dupa demisia din postul de egumen, a alcatuit capetele despre virtuti si
despre patimile opuse lor. In timpul certei cu Stefan al Nicomidiei, a alcatuit mai ales
bucatile oratorice. Din timpul retragerii sale, Nichita mentioneaza numai compunerea
de imne.
S-a spus ca invatatura sfantului Simeon se incadreaza cu greu in traditia
parintilor anteriori,- ca ea e mai mult marturia unei experiente personale. In esenta
insa, invatatura lui se reduce la invatatura parintilor anteriori. Avem la el aceeasi
invatatura despre curatirea de patimi, despre dobandirea virtutilor si a nepatimirii, ca
prima treapta a urcusului duhovnicesc, aceeasi invatatura despre contemplarea
nepatimasa a ratiunilor dumnezeiesti ale lucrurilor prin care omul revine la starea
naturii lui, invatatura precizata mai ales de sfantul Maxim Marturisitorul si
considerata ca treapta a doua a urcusului duhovnicesc ; in sfarsit, aceeasi invatatura
despre unirea cu Dumnezeu sau cu Hristos prin Duhul Sfant, care e, in toata traditia
duhovniceasca patristica, treapta a treia si ultima a urcusului duhovnicesc.
Ceea ce formeaza o nota mai aparte in preocuparea sfantului Simeon este
accentul deosebit de puternic pus pe simtire, pe constiinta, pe lumina si pe iubire.
Toate acestea stau intr-o legatura intre ele, dar si cu intreaga invatatura a parintilor
despre curatirea de patimi, sau despre virtutile care culmineaza in nepatimire si in
iubirea de Dumnezeu si in "vederea" Lui.
Este firesc ca unui protestant, cum a fost Karl Holl, sa i se fi parut invatatura
sfantului Simeon despre o viata atat de duhovniceasca, cum a fost cea traita de el,
cam stranie. Doctrina protestanta despre ruinarea totala si iremediabila a naturii
omenesti prin pacat nu poate socoti posibile o purificare, o sfintire a credinciosului si
o vedere a lui Dumnezeu. Este firesc, de asemenea, ca teologii catolici sa fi gasit
unele puncte din invatatura sfantului Simeon anevoie de incadrat in "Ortodoxie".
Caci ei pornesc in intelegerea lor despre "Ortodoxie" de la doctrina catolica, dupa
care Dumnezeu e cunoscut prin ratiunea care face deductii logice despre Dumnezeu
de la distanta, dar nu printr-un contact al sufletului purificat cu Dumnezeu. Doctrina
catolica despre eliberarea de pacate prin simpla absolutie juridica, acordata de preot
in baza recunoasterii lor de catre penitent, doctrina bazata pe modul general juridic
prin care Hristos ne-a obtinut mantuirea, nu poate considera intrarea intr-un contact
nemijlocit al sufletului cu Dumnezeu, decat ca o gratie speciala, acordata unor
anumite persoane, gratie care nu e necesara pentru mantuire.
Multi au criticat afirmatia sfantului Simeon ca orice crestin care vrea sa se
mantuiasca trebuie sa ajunga la sfintirea sau la constiinta harului prezent in el de la
Botez. Teologii catolici, desi au devenit in timpul din urma mai intelegatori fata de
aceasta afirmatie, socotind-o incadrata in linia unui curent de spiritualitate
sentimentala, reprezentat de Diadoh, Marcu Ascetul, Macarie, manifesta totusi, cel
putin unii dintre ei, anumite rezerve in ce priveste valabilitatea acesteia pentru toti
crestinii.
Dar daca avem in vedere ca, dupa sfantul Simeon, "simţirea" sau "vederea"
(contemplarea) lui Dumnezeu, se iveste in om pe masura curatirii sale de pacate, care
crestin nu e dator sa se nevoiasca pentru imputinarea pacatelor sale, ca o conditie
pentru mantuire ? In orice caz aceasta este o invatatura proprie Ortodoxiei, spre
deosebire de protestantism care considera ca omul se mantuieste prin simpla credinta
fara nici un efort de iesire din starea de pacat, si spre deosebire, in oarecare masura,
chiar de catolicism, in care efortul de purificare e destul de putin pretuit.
In orice caz, sfantul Simeon nu cere o "simtire", o "vedere" maxima si egala de
la toti crestinii. El face o deosebire intre "simtirea" sau "vederea" lui Dumnezeu de
aici si din viata viitoare si are o intelegere pentru gradele mai reduse de "simtire" sau
de "vedere" a lui Dumnezeu ale multor credinciosi. In Cuvantul V moral, foarte
important din acest punct de vedere, el spune : "Acum marturisim si spunem ca luam
arvuna masurata a tuturor bunatatilor, iar totul, nadajduim sa luam dupa moarte".
In general, invatatura sfantului Simeon despre "simtirea" sau "vederea" lui
Dumnezeu inca in timpul vietii de aici se bazeaza pe distinctia ce o face el intre
rationamentul asupra lui Dumnezeu si legatura nemijlocita pe care o are cu puterea
lui Dumnezeu sufletul care inainteaza in virtuti si a ajuns la anumite grade ale iubirii.
Caci chiar in acestea este lucratoare puterea lui Dumnezeu. Rationamentul face
presupuneri despre Dumnezeu din auz. De aceea nu reprezinta adevarata cunoastere.
Adevarata cunoastere e din "vedere". Prin "vedere", cel ce cunoaste sesizeaza o
lumina care iradiaza din cel cunoscut, o lumina materiala daca e un obiect sensibil, o
lumina spirituala, daca e un focar spiritual. Dar lumina aceasta e in acelasi timp un
sens, pentru ca reprezinta o anumita particularitate a celui cunoscut. "Iar cand auzi
despre lumina, sa nu socotesti ca ea e numai cunostinta fara lumina". Altceva e sa
cunosti un om din auzite si altceva e sa-l cunosti din vedere. Aceasta e o cunoastere in
lumina lui. Tot asa, altceva e sa cunosti pe Dumnezeu din auzite si altceva e sa-L
cunosti prin "lucrarea si puterea Preasfantului Sau Duh, sau a luminii" (Cuvantui V
moral).
Oricine nazuieste sa-si imputineze pacatele, sa sporeasca in virtuti, cunoaste in
sine puterea lui Dumnezeu, care-l ajuta in acest efort, deci "simte" pe Dumnezeu, sau
"il vede". Si tot cel ce vrea sa se mantuiasca trebuie sa se nevoiasca pentru
imputinarea pacatelor sale, pentru slabirea obisnuintelor sale de a pacatui, pentru
deprinderea sa de a face binele si de a-l imprima in fiinta sa. E prea mult sa se ceara
aceasta credinciosilor ? Nicidecum.
Caracteristic pentru valoarea netrecatoare ce o acorda sfantul Simeon
persoanei, este accentul pus de el pe constiinta de sine, care ramane in sfinti, in viata
viitoare, ba chiar se clarifica la culme ; si odata cu ea constiinta despre ceilalti, sau
cunoasterea lor. Daca constiinta aceasta se estompeaza in extazul trecator din cursul
vietii pamantesti, sau in starea dominata de patimi, ea se ascute la maximum in viata
vesnica (Cuvantul I moral). Numai in relatie cu alte constiinte si in ultima instanta cu
constiinta divina, care ne iubeste si ne cere iubirea la maximum, se adanceste si
constiinta proprie a credinciosului. Constiinta personala si comuniunea intre persoane
se promoveaza reciproc. Aceasta inseamna ca numai in lumina ce iradiaza din altii, si
in ultima analiza din Dumnezeu, se adanceste constiinta proprie a fiecaruia.
Despartirea Bisericii din Apus de cea din Rasarit a fost efectul unei despartiri a
spiritului juridico-rational,- dezvoltat in Occident, de crestinismul duhovnicesc
pastrat in Rasarit. Prin sfantul Simeon Noul Teolog si prin sfantul Grigorie Palama s-
a pus in evidenta directa aceasta despartire pe planul adanc al spiritualitatii. In Rasarit
spiritualitatea a fost inteleasa totdeauna ca contact nemijlocit al sufletului cu puterile
Duhului Sfant, pe baza ascezei purificatoare a intregului om, deci inclusiv a trupului.
In Occident, "spiritualitatea" a fost inteleasa tot mai mult ca o subtila speculatie
rationala, nepreocupata de aceasta purificare a trupului.
Sfantul Simeon vede in spiritul duhovniciei integrale a crestinismului originar
si rasaritean relatia intima intre suflet si trup (Cuvantul VI moral).

SFÂNTUL GRIGORIE PALAMA

Arhiepiscop de Tesalonic, a fost dintre cei mai profunzi şi mai originali teologi
ai Bisericii Ortodoxe din secolul al XIV-lea. Este considerat un sfânt părinte al
Bisericii.
El este înscris în calendarul ortodox cu zi de prăznuire la data de 14 noiembrie,
dar fiind cinstit în chip aparte în Duminica a doua a Sfântului şi Marelui Post, numită
şi Duminica Sfântului Grigorie Palama.
Viaţa
Sfântul Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, s-a născut în anul 1296
în Constantinopol. Tatăl Sfântului Grigore a devenit un important demnitar la curtea
lui Andronicus al II-lea Paleologul (1282-1328), dar a murit la scurt timp, Andronicus
devenind turorele copilului Grigore rămas orfan. Înzestrat cu abilităţi intelectuale şi
ambiţie, Grigore a stăpânit toate subiectele de studiu care făceau parte la vremea
aceea din cursul complet de educaţie superioară medievală. Împăratul spera ca tânărul
să se îndrepte spre munca în cadrul guvernului, dar Grigore, abia împlinind 20 de ani,
s-a retras în Muntele Athos în anul 1316 (după unele surse 1318) devenind novice la
Mănăstirea Vatoped, sub îndrumarea monahicească a Părintelui Nicodim de la
Vatoped (prăznuit în 11 iulie). Acolo a fost tuns şi a pornit pe calea sfinţeniei. Un an
mai târziu, Sfântul Evanghelist Ioan Teologul i-a apărut în vis şi i-a promis că-l va
proteja pe calea sa duhovnicească. Mama şi surorile lui Grigore au devenit şi ele
călugăriţe.
După săvârşirea Părintelui Nicodim, Sf. Grigore a stat opt ani sub îndrumarea
duhovnicească a Părintelui Nichifor iar după moartea Părintelui Nichifor, Grigore s-a
tranferat la Lavra Sf. Atanasie Athanitul (prăznuit în 5 iulie). Aici a slujit la trapeză şi
apoi a devenit cântăreţ în biserică. După trei ani s-a mutat la schitul Glossia,
nevoindu-se mai abitir pentru a atinge perfecţiunea spirituală. De la stareţul
mănăstirii a învăţat meşteşugul rugăciunii neîncetate pe care o practică monahii,
începînd cu marii pustnici ai deşertului din sec. al IV-lea, Evagrie Ponticul şi Sf.
Macarie al Egiptului (prăznuit în 19 ianuarie).
Mai târziu, în sec. al XI-lea, Sf. Simeon Noul Teolog (prăznuit în 12 martie) a
dat indicaţii amănunţite despre activitatea mentală pentru cei care practicau
rugăciunea exterioară, iar sfinţii din Athos au pus-o în aplicare. Practicarea rugăciunii
minţii sau a inimii pentru care este nevoie de solitudine şi linişte se numeşte isihasm
(de la grecescul "hesychia" care înseamnă calm şi linişte), iar practicanţii se numesc
isihaşti.
În timpul şederii sale în Glossia viitorul ierarh Grigore a fost complet absorbit
de spiritul isihast acesta devenind noul său mod de viaţă. În anul 1326, datorită
ameninţării invaziei turce, el împreună cu ceilalţi fraţi ai schitului s-au retras în
Tesalonic, unde a fost hirotonit ca preot.
Sf. Grigore a combinat îndatoririle sale preoţeşti cu viaţa de pustnic. Cinci zile
pe săptămână le petrecea în linişte şi rugăciune iar sâmbăta şi duminica venea în
mijlocul oamenilor, slujind sfintele slujbe şi predicînd, smulgînd oamenilor
sentimente de iubire dar şi multe lacrimi prin cuvintele sale. Uneori participa la
întrunirile duhovniceşti ale tinerilor educaţi conduse de viitorul patriarh Isidor. După
reîntoarcerea din Constantinopol, Sf. Grigore a găsit un loc potrivit în care să
vieţuiască în solitudine, lângă Tesalonic, la Bereia. Aici a adunat în jurul lui în timp
scurt mai mulţi călugări, pe care i-a îndrumat timp de cinci ani.
În anii 1330 au avut loc importante evenimente în viaţa Bisericii de Răsărit, în
urma cărora Sf. Grigore a fost plasat printre cei mai importanţi apologeţi universali ai
ortodoxiei, fiind foarte renumit ca profesor al isihasmului.
Prin 1330 învăţatul călugăr Varlaam sosea în Constantinopol din Calabria,
Italia. Acesta a fost autorul unor tratate de logică şi astronomie, fiind renumit pentru
calităţile sale oratorice ieşite din comun. Varlaam a primit o catedră la universitatea
din capitală şi a început să adâncească studiul scrierilor Sf. Dionisie Areopagitul
(prăznuit în 3 octombrie), a cărui teologie "apofatică" ("negativă", în contrast cu
"katafatică" sau "pozitivă") era în mod egal apreciată atât în Bisericile de Răsărit cât
şi în cele de Apus.
La scurt timp, Varlaam a călătorit la Muntele Athos, unde s-a familiarizat cu
viaţa spirituală a isihaştilor. Susţinînd imposibilitatea cunoaşterii esenţei lui
Dumnezeu, el a declarat că rugăciunea minţii era o eroare eretică. În călătoriile sale la
Constantinopol şi Tesalonic, călugărul Varlaam a intrat în dispute cu călugării,
încercînd să demonstreze natura materială creată a luminii din timpul Schimbării la
faţă a Mântuitorului de pe Muntele Tabor. Acesta ridiculiza învăţăturile călugărilor
despre metodele rugăciunii şi despre lumina necreată văzută de isihaşti.
Sf. Grigore, la rugămintea călugărilor athoniţi, a răspuns prin admonestări
verbale la început, dar văzînd că nu au nici un rezultat, a început să aştearnă pe hârtie
argumentele sale teologice. Astfel a apărut "Triade în apărarea sfinţilor isihaşti"
(1338). Prin 1340 sfinţii din Muntele Athos au compilat, cu ajutorul sfântului, un
răspuns general împotriva atacurilor lui Varlaam, grupat sub titlul "Tomul Aghiorit".
La Sinodul din Constantinopol din 1341 ţinut la Biserica Sf. Sofia, Sf. Grigore a
polemizat cu Varlaam, axîndu-se pe ideea naturii luminii de pe Muntele Taborului. În
27 mai 1341 Sinodul a fost de acord cu punctul de vedere al Sf. Grigore, şi anume că,
Dumnezeu, de neatins prin esenţa Sa, ni se descoperă prin energiile Sale direcţionate
spre lume şi percepute de noi, cum a fost lumina de pe Muntele Taborului, dar acestea
nu sunt nici materiale şi nici create. Ipotezele lui Varlaam au fost condamnate ca
erezii, acesta fiind anatemizat şi izgonit în Calabria.
 Dar disputele dintre Palamiţi şi Varlaamiţi erau departe de a se fi încheiat.
Acestora din urmă li s-au alăturat discipolul lui Varlaam, călugărul bulgar Akyndinos,
precum şi Patriarhul Ioan XIV Kalekas (1341-1347); împăratul Andronicus III
Paleologul (1328-1341) înclina şi el spre punctul lor de vedere. Akyndinos, al cărui
nume însemna "cel care nu face rău", de fapt a cauzat un mare rău prin învăţăturile
sale eretice. Akyndinos a scris o serie de mici tratate în care îi denunţa Sf. Grigore şi
pe călugării athoniţi drept provocatori de tulburări în cadrul Bisericii. La rândul său,
sfântul a scris un răspuns detaliat în care demonta erorile lui Akyndinos. Însă
patriarhul îl susţinea pe Akyndinos şi l-a numit pe Sf. Grigore vinovat de toate
tulburările din cadrul Bisericii. În 1344 l-a închis în temniţă timp de patru ani. În
1347, când Ioan al XIV-lea a fost înlocuit de Isidor (1347-1349), Sf. Grigore a fost
eliberat şi numit Arhiepiscop al Tesalonicului.
În 1351 Sinodul din Vlaherne a apărat cu solemnitate caracterul ortodox al
învăţăturilor sale, însă poporul nu l-a acceptat uşor pe Sf. Grigore, astfel încât el a
trebuit să se mute dintr-un loc în altul. Într-una din călătoriile sale la Constantinopol
pe un vapor bizantin, a căzut în mâinile turcilor. Chiar în captivitate, Sf. Grigore a
predicat atât prizonierilor creştini cât şi răpitorilor săi musulmani. Hagarenii au fost
uimiţi de înţelepciunea cuvântului său, dar musulmanii nu au putut suporta acestea şi
l-au bătut, ba chiar l-ar fi omorât cu plăcere dacă n-ar fi nădăjduit într-o răscumpărare
mare. La un an, Sf. Grigore a fost răscumpărat şi s-a întors la Tesalonic.
Sf. Grigore a făcut multe minuni în cei trei ani dinaintea morţii sale, vindecînd
mulţi bolnavi. În ajunul morţii sale, Sf. Ioan Gură de Aur i-a apărut într-o viziune,
adresîndu-i cuvintele: "Spre înălţimi! Spre înălţimi!" Sf. Grigore Palama a adormit
întru Domnul în 14 noiembrie 1359.
În 1368 a fost canonizat la Sinodul din Constantinopol Pentru lupta dusă contra
ereticilor şi pentru teologia sa profundă, contemporanii l-au cinstit pe Grigorie
Palama ca pe un "al doilea Atanasie" (referirea este la Sfântul Atanasie cel Mare). La
câţiva ani după moartea lui, în anul 1386, a fost proclamat sfânt de către un sinod în
Constantinopol sub Patriarhul Filotei (1354-1355, 1364-1376) - care a scris viaţa
sfântului şi slujbele adresate acestuia -, iar pomenirea lui se face în chip aparte în a
doua Duminică din Postul Mare, ca o prelungire a sărbatorii triumfului Ortodoxiei
împotriva tuturor ereziilor.

NICOLAE CABASILA

Data exactă a naşterii sale nu este cunoscută. S-a născut în jurul anului 1322,
(între 1319 şi 1323).
Scriitor laic, teolog şi mistic sacramental bizantin, apropiat al împăratului Ioan
VI Cantacuzino, împreună cu care s-a retras la mănăstire. Până nu demult o parte a
istoriografiei ecleziastice îl confunda cu unchiul său (din partea mamei), Nil Cabasila,
al cărui nume de laic era tot Nicolae. Cum Nil Cabasila a fost arhiepiscop al
Tesalonicului timp de doi ani (1361-1363), prin confuzie se considera că Nicolae
Cabasila a fost episcop.
În disputa isihastă a ţinut partea monahilor din Muntele Athos, deşi a preferat
să urmeze o cale spirituală mai puţin mistică decât doctrina energiilor necreate.
Cabasila este un sfânt al Bisericii Ortodoxe şi este comemorat pe data de 20 iunie.

Viaţa
Nicolae Cabasila s-a născut la Tesalonic în jurul anului 1322. Se trăgea, prin
tatăl său, din familia Chamaetos, dar la maturitate a preferat să-şi ia numele de
familie al mamei sale: Cabasila, o familie veche şi renumită în imperiu la acea vreme.
Dascălii săi, în învăţătura profană, literară şi filosofică, şi cea spirituală şi teologică
au fost:
Nil Cabasila- unchiul său, teolog renumit pentru tratatele sale împotriva
Latinilor, oponent al încercărilor de unire dintre Biserica Ortodoxă (a Orientului) şi
Biserica Romano-Catolică (a Occidentului); a fost arhiepiscop al Tesalonicului timp
de doi ani (1361-1363).
Dorotei Vlates - unul din părinţii duhovniceşti cei mai renumiţi din Tesalonic;
la 1355 acesta a fondat, împreună cu fratele său Marcu, pe acropola Salonicului,
Mănăstirea Pantocratorului (1355), care le poartă astăzi numele (Mănăstirea
Vlatadon); mai apoi a devenit arhiepiscop al Tesalonicului (1371-1379) . Între cei
care au vieţuit la această manastire îi amintim pe:
-Grigorie Palama (1296-1359) - viitor arhiepiscop de Tesalonic (1347-1359),
unul dintre cei mai profunzi şi mai originali teologi ai Bisericii Ortodoxe din secolul
al XIV-lea.
-Isidor Buheiras - viitor Patriarh de Constantinopol (1347-1349/50), care
îndruma mai multe cercuri de laici practicanţi ai Rugăciunii lui Iisus, la care participa
şi tânărul Nicolae Cabasila.
În timpul studiilor la Şcoala de Filosofie din Constantinopol (prin anii 1340-
1350) izbucneşte disputa palamită, dar Cabasila se arată mai interesat de viaţa socială
şi politică.
Opera
Opera sa principală este Viaţa în Hristos - Περι της εν Χριστω ζωης (editată de
W. Gass, 1849), în care expune principiul conform căruia unirea cu Hristos este
actualizată şi desăvârşită prin trei dintre tainele Bisericii, anume botezul, mirungerea
şi euharistia.
Mai este cunoscut un Comentariu la Sfânta Liturghie (sau: Tâlcuirea
Dumnezeieştii Liturghii -traducerea în limba română a Pr. Prof. Dr. Ene Branişte a
cunoscut trei ediţii imprimate - 1946, 1989, 1997 - şi una digitală la Apologeticum),
în care arată de asemenea arată o profundă înţelegere a sacramentelor şi vieţii
liturgice.
A mai scris omilii pe diverse teme. O mare parte din textele sale sunt încă
needitate. A murit în anul 1391.

NICODIM AGHIORITUL

Viaţa
Sfântul Nicodim Aghioritul s-a născut în anul 1749 în insula Naxos din
arhipelagul Cicladelor (Grecia). Părinţii săi, pioşi şi cu frica de Dumnezeu, i-au dat
numele Nicolae la Sfântul Botez şi l-au încredinţat preotului satului ca să-l înveţe să
citească. Spre deosebire de ceilalţi copii, nu-i plăceau jocurile zgomotoase,
dedicându-şi timpul liber lecturilor. Fusese înzestrat de Dumnezeu nu numai cu o
inteligenţă vie, ci şi cu o memorie ieşită din comun, care îi permitea să reşină pe dată
tot ceea ce citea şi să repete apoi totul fără nici o greşeală. Trimis la Smirna la vârsta
de 16 ani pentru a urma învăţătura dascălului Ierotei la şcoala Evanghelică, se face
plăcut tuturor, învăţătorului şi confraţilor, pentru blândeţea sa şi rafinamentul
deprinderilor sale. În afara Literelor profane şi a diferitelor discipline ale ştiinţelor
sacre, învaţă latina, franceza şi ajunge să stăpânească greaca veche, ceea ce îi permite
să îndeplinească misiunea pe care i-o pregătise Dumnezeu: să facă accesibile
poporului grec ortodox aflat sub asuprire comorile Tradiţiei Bisericii.
După patru ani de studii la Smirna, ca urmare a unei campanii militare rusești,
otomanii ii omoară pe grecii din regiune, astfel că Sfântul Nicodim este constrâns să
se întoarcă la Naxos, în patria sa. Îi întâlneşte acolo pe călugării Grigore, Nifon si
Arsenie, exilaţi din Sfântul Munte, şi aceştia îi trezesc dragostea pentru viaţa
monahală şi îl iniţiază în practica ascezei şi a rugăciunii interioare. Aceştia îi spun că
la Hidra locuia un om de o mare virtute, versat în doctrina Părinţilor Bisericii,
Mitropolitul Macarie de Corint. Nicolae s-a dus la el şi a găsit în jurul Sfântului
Ierarh o intensă preocupare de a traduce izvoarele Tradiţiei bisericesti. Acolo l-a
cunoscut şi pe renumitul sihastru Silvestru din Cezareea, care trăia într-o chilie
retrasă nu departe de oraş. Acest om sfânt i-a făcut o prezentare a vieţii în singurătate
cu asemenea ardoare, încât Nicolae s-a hotărît să ia jugul uşor şi blând al lui Hristos.
Luând scrisori de recomandare din partea lui Silvestru, s-a îmbarcat spre Muntele
Athos (1775).
Mai întâi a intrat în Mănăstirea Dionisiu unde a primit repede haina
monahicească sub numele de Nicodim. Numit secretar şi lector, a devinit la scurt
timp modelul tuturor fraţilor, atât în serviciile pe care le înfăptuia cu supunere şi fără
să crâcnească, precum şi în sârguinţa pe care o demonstra în rugăciune şi asceză. Se
străduia în fiecare zi ca trupul să se supună minţii şi pregătea pentru luptele vieţii
isihaste.
După doi ani, Sfântul Macarie din Corint, în vizită la Sfântul Munte, l-a
însărcinat pe Nicodim cu revizuirea şi pregătirea pentru editarea Filocaliei. Tânărul
călugăr s-a retras într-o chilie la Karyes pentru a îndeplini această sarcină demnă de
marii învăţători ai isihiei care cerea o cunoaştere profundă a ştiinţei sufletului. La fel
a făcut şi pentru lucrările Everghetinos şi Tratatul despre deasa împărtăşire.
După ce a terminat prima lucrare, s-a întors la Dionisiu, dar contactul cu
Părinţii Filocaliei, precum şi exerciţiul intens al Rugaciunii lui Iisus i-au trezit dorinţa
de a i se dedica cu totul. Cum a auzit vorbindu-se de Sfântul Paisie Velicikovski, care
conducea mai bine de o mie de călugări din Moldova în această sfântă activitate a
minţii îndreptate către inimă, el a încearcat să li se alăture. Dar, prin pronia lui
Dumnezeu, o furtună l-a împiedicat să îşi atingă scopul. Revenit la Muntele Athos şi
arzând de dorinţa de a se consacra rugăciunii in linişte totala, nu s-a mai întors la
Dionisiu, ci s-a retras într-o chilie în apropiere de Karyes, apoi la Schitul Kapsala,
dependinţă a mănăstirii Pantocratorului, într-o sihăstrie închinată Sfântului Atanasie,
unde a copiat manuscrise pentru a-şi acoperi nevoile zilnice. Aici a putut să se dedice
zi şi noapte rugăciunii şi meditaţiei la învăţătura Sfinţilor Parinţi, urcând repede
treptele Scării spirituale.
La puţin timp după aceasta, bătrânul Sfânt Arsenie din Peloponez, pe care l-a
cunoscut la Naxos s-a întors la Athos pentru a pune bazele unui schit. Nicodim a
renunţat la singurătate şi a devenit ucenicul acestuia. Abia au terminat construcţia
unei noi chilii când ei hotarăsc să se retragă pe o insulă pustie şi aridă, Skyropoula, în
faţa Eubeei (Ivia) (1782). Datorită dificultăţilor de a-şi asigura cele necesare
existenţei, Arsenie a pleacat în altă parte, lăsându-l singur pe Nicodim. Acolo, la
cererea vărului său, Episcopul Ierotei din Euripos, Sfântul Nicodim a redactat
capodopera sa: Manualul sfaturilor celor bune, despre păstrarea simţurilor şi a
gândurilor, şi despre activitatea minţii (Traducerea românească este publicată la noi
sub numele de Paza celor cinci simţuri).
În vârstă de numai 32 de ani, fără cărţi şi fără note, neavând ca sursă de
inspiraţie decât comoara impresionantei sale memorii şi neîncetatul său dialog cu
Dumnezeu, el expune în această lucrare esenţa întregii doctrine spirituale a Părinţilor,
ilustrată cu un mare număr de citate, însoţite de referinţele lor exacte. În această
lucrare, el ne învaţă cum să eliberăm inteligenţa, mintea (nous) de lanţul care o leagă
de plăcerile simţurilor, pentru a-i permite să se înalţe, prin rugăciunea interioară
(cunoscută şi ca "rugaciunea inimii" sau "rugăciunea lui Iisus") la "plăcerile"
spirituale ale contemplaţiei (theoria). În timpul acestei şederi pe insula pustie, Sfântul
are de înfruntat violente atacuri ale demonilor, care incercau sa îl alunge de acolo.
Spre deosebire de atitudinea sa temătoare din tinereţe, când nu indrăznea să doarmă
cu uşa închisă, acum, când duhurile întunericului veneau să şoptească la fereastra lui,
el nu îşi ridica privirea din carte decât pentru a râde de încercările lor neputincioase.
După un an petrecut la Skyropoula, se întoarce la Athos, unde primeşte Marea
Schimă călugărească şi obţine chilia Sfântului Teonas la Kapsala. Acceptă sa
primească un ucenic, Ierotei şi se consacră mai mult ca niciodată scrierilor şi învăţării
fraţilor care veneau să se instaleze în împrejurimi pentru a profita de ştiinţa lui.
Cu ocazia unei noi şederi în Sfântul Munte, Sfântul Macarie îi încredinţează
editarea traducerii operelor complete ale Sfântului Simeon Noul Teolog. În
introducerea la această lucrare, care conţine învăţături atât de profunde despre
contemplaţie, Sfântul Nicodim precizează că asemenea cărţi nu sunt făcute doar
pentru călugări, ci şi pentru mireni, căci toţi creştinii au fost chemaţi să trăiască
desavârşirea Evangheliei. El redactează apoi Manualul Duhovnicului. El mai
compune şi o admirabilă Liturghie spre cinstirea Sfântului Simeon, a cărui prăznuire
a instituit-o la 12 octombrie şi adună într-o culegere unică, după cele opt glasuri şi
pentru fiecare zi a săptămânii, canoanele închinate Maicii Domnului cântate la
sfârsitul Vecerniei sau la Pavecerniţă în mănăstiri. În afara multor altor compoziţii
liturgice, el publică atunci două lucrări adaptate după renumite cărţi spirituale din
tradiţia occidentală: Războiul nevăzut de Lorenzo Scuppoli (1589) (Sfântul Nicodim
se folosise de o ediţie manuscrisă în limba italiană care se găseşte şi astăzi la
mănăstirea Sfântului Ioan Teologul din Patmos şi care îi fusese împrumutată fără
îndoială de Sfântul Macarie din Corint) şi Exerciţii spirituale, care au cunoscut până
în zilele noastre un succes nedezminţit (considerată a fi o adaptare a renumitului tratat
al lui Ignatie de Loyola, fondatorul Ordinului călugăresc occidental al iezuiţilor,
această lucrare este de fapt inspirată din Exerciţiile spirituale, precum şi din alte
opere ale autorului spiritual italian J.P. Pinamonti). Departe de a fi simple traduceri,
aceste lucrări au fost profund restructurate şi adaptate de Sfântul isihast, care
introduce în ele o învăţătură fără cusur despre căinţă, asceză şi Rugăciunea lui Iisus.
Între timp, cartea despre deasa împărtășire suscitase reacții puternice printre
călugării care apărau obiceiul, de dată târzie şi contrar Sfintelor Canoane şi tradiţiilor
apostolice, al împartăşirii de numai trei sau patru ori pe an. Acuzată de erezie
novatoare, cartea este condamnată de Patriarhul Procopie al Constantinopolului. Dar,
odată cu instalarea lui Neofit al VII-lea (1789), interdicţia a fost suspendata, iar
Colivazii au fost recunoscuţi drept adevăraţii apărători ai Tradiţiei. Calomnii vulgare
şi ridicole continuă însă să circule în anumite medii mănăstireşti împotriva Sfântului
Nicodim, mergând pâna la a-l acuza de faptul că ar fi ascuns Sfânta Împărtăşanie în
culionul său pentru a putea să se împărtăşească mergând. Dar Sfântul prefera să tacă,
neaşteptând decât de la Dumnezeu încuviinţare şi plângea rugându-se pentru
convertirea celor care se găseau în greşeală în privinţa pomenirii morţilor duminica.
Ieromonahul Agapie din Peloponez venise la Muntele Athos pentru a propune
Sfântului Nicodim să preia spre traducere o culegere a Sfintelor Canoane pe care el o
pregătise şi să o îmbogăţească în comentarii. Sfântul, pentru care viaţa şi disciplina
Bisericii erau mai preţioase decât propria sa viată, se pune pe lucru cu îndârjire,
reunind patru caligrafi pentru a termina la timp această culegere absolut necesară pe
care o numeşte Pidalion (Cârma Bisericii Ortodoxe). El lucrează zi şi noapte timp de
doi ani, compilând, corectând textele greşite sau contradictorii, punând în paralel
Canoanele Sinoadelor, cele ale Părinţilor şi decretele bizantine (nomocanoanele), dar
mai ales îmbogăţind opera cu un număr impresionant de note care furnizeaza
criteriile de aplicare a Canoanelor la viaţa Bisericii. După ce cartea a fost terminată şi
trimisă la Constantinopol, lucrarea aşteptă multă vreme binecuvântarea patriarhală.
Apoi a fost transmisă Ieromonahului Teodoret, care se găsea în Ţările Române,
pentru a fi editată printr-o subscripţie a tuturor călugărilor atoniţi. Dar acesta din
urmă, adversar al Colivazilor şi al împărtăşirii dese, introduse corecturi proprii în
Pidalion, trădând astfel gândirea autorului şi Tradiţia Bisericii. Când ajunge la
cunoştinţa Sfântului forma ediţiei apărute la Leipzig in 1800, acesta, adânc mâhnit,
strigă: "Ar fi făcut mai bine să mă lovească în inimă cu o spadă decât să adauge sau
să suprime ceva în această carte!".
Cam în aceeaşi perioadă, i se aduse la cunoştinţă faptul că manuscrisul
operelor complete ale Sfântului Grigorie Palama (prăznuit la 14 noiembrie), care
fuseseră adunate cu mare greutate şi adnotate de Sfântul Nicodim la cererea Sfântului
Atanasie din Paros (pomenit la 24 iunie) şi a Mitropolitului Leon din Heliopolis,
fusese reţinut la tipograful său din Viena şi distrus de austriecii aflaţi în căutarea
mesajelor de propagandă revoluţionară adresate grecilor de către Napoleon
Bonaparte. Această veste se adăugă supărării sale, făcându-l să plângă amarnic nu
numai pentru timpul consumat în această lucrare de neînlocuit, ci mai ales pentru
pierderea unei asemenea comori.
După ce a rămas câtva timp în compania lui Silvestru din Cezareea în chilia
Sfântului Vasile, unde altădată trăise Sfântul Teofil Izvorâtorul de Mir (prăznuit pe 8
iulie), Nicodim îşi reia viaţa singuratică şi îşi continuă lucrarea apostolică. Îmbrăcat
în zdrenţe şi încălţat cu saboţi greoi, se considera cel mai lipsit de însemnătate dintre
toţi. Nu gătea niciodată şi mânca orez fiert sau miere diluata în apa, însoţită de câteva
măsline şi de fasole muiată. Când era chinuit de o foame puternică, se ducea la
vecinii săi la masă; dar cel mai adesea, antrenat în discuţii, uita să mănânce. Nu era
cunoscut să aiba alte activităţi în afară de rugăciune şi de studiu. La orice oră din zi
sau din noapte putea fi găsit fie aplecat asupra unei cărţi fie asupra mesei sale de
lucru, fie, cu bărbia înclinată spre partea superioară a trupului, pentru a face să
coboare mintea sa în cele mai profunde părţi ale inimii şi să cheme cu ardoare Sfântul
Nume al lui Iisus. Devenise cu totul "rugăciune" şi, prin aceasta uniune intimă cu
Hristos, Harul dumnezeiesc lăsase în inima sa toată comoara Bisericii. Când scria, era
atât de cufundat în ceea ce făcea încât, într-o zi, un călugăr venit să îl viziteze şi
găsindu-l la lucru îi puse în gură o bucată de pâine proaspătă. Când trecu din nou
seara pe la el, îl găsi pe Sfânt în aceeaşi poziţie, cu bucata de pâine în gură, ca şi cum
nu şi-ar fi dat seama de nimic.
El redacta atunci un amplu comentariu despre Epistolele Sfântului Pavel, după
Sfântul Teofilact al Bulgariei, precum ăi comentariul Epistolelor Catolice. Compunea
totodată şi un comentariu la cele nouă Ode scripturale, intitulat Grădina Harului şi
traducea comentariul la Psalmi scris de Eftimie Zigaben. La fel ca în toate celelalte
opere ale sale, Sfântul Nicodim depăşea cu mult sarcina unui simplu traducător.
Plecând de la un comentator tradiţional, el îl completa cu note din abundenţă, pline de
mărturii ale celorlalţi Părinţi ai Bisericii despre nenumarate subiecte. Izvor nesecătuit,
el edită şi o selecţie a Vieţilor Sfinţilor din vechime (Neon Eklogion) şi Noul
Martirologiu: culegere a vieţilor noilor Martiri, destinată să întărească credinţa
creştinilor asupriţi sub jugul otoman şi datorită căreia mulţi dintre cei care negau
existenţa lui Dumnezeu s-au convertit şi s-au adăugat la glorioasa armată a
mucenicilor. Plin de grijă ca întotdeauna faţă de educaţia poporului lui Dumnezeu, el
compune de asemenea un Manual al bunelor deprinderi creştine (Hristoitia),
admirabil rezumat al învăţăturilor morale ale Sfântului Ioan Gură de Aur.
Zilnic, toţi cei care fuseseră răniţi de păcat sau de apostazie (lepădarea de
credinţă), neglijând să ceară ajutor de la episcopi şi duhovnici, alergau spre ascetul
din Kapsala pentru a găsi vindecare şi mângâiere sufletului lor. Şi nu numai călugări,
ci şi mireni veniţi de departe, astfel încât Sfântul se plângea că nu putea să se mai
dedice rugăciunii asa cum şi-o dorea şi ar fi vrut să plece din nou într-un loc pustiu şi
necunoscut. Dar boala îl împiedică de la aceasta. În vârstă de numai 57 de ani, dar
epuizat de asceză şi de lucrările de editare - care ar putea umple o bibliotecă întreagă
- el slăbi într-atât încât nici o sporire a hranei nu putea să îl vindece. Îşi părăsi atunci
sihăstria de la Kapsala pentru a trăi o vreme în chilia prietenilor săi Skurtei, la Karyes
(acolo sunt păstrate Moaştele sale, în biserica de curând ridicată în cinstea sa), apoi la
unul din vecinii lor, călugăr iconograf. Atunci a redactat el, cu preţul a doi ani de
muncă, Sinaxarul.
Se întoarse apoi in chilia sa de la Kapsala, unde redactă bogatul său
Comentariu la canoanele sărbătorilor (Eortodromion) şi cel al xxx (Noua Scară) ce se
cântă dimineaşa la Utrenie. Termină această ultimă lucrare în care se regăseşte
întreaga sa ştiinţă teologică şi seva sa spirituală, în timp ce era doborât de anemie, îşi
pierduse dinţii şi devenise aproape surd (1808). Noi calomnii făcuseră ca Atanasie din
Paros şi alţi trei Colivazi să fie condamnaţi pe nedrept de către Patriarhul Grigorie al
V-lea al Constantinopolului. Sfântul Nicodim nu putu sa îi apere, dar se mulţumi să
redacteze o Mărturie de credinţă.
De altfel, starea sa de sănătate nu întârzie să se înrăutăţească. După ce a mai
revăzut o data comentariul său despre Anavathmoi, el spuse: "Doamne, scoate-mă de
aici, m-am săturat de lumea aceasta!". Din zi în zi, hemiplegia i se întinse la toate
membrele. El repeta cu voce tare Rugăciunea lui Iisus, cerându-şi iertare de la fraţi că
nu poate să o păstreze în secret. După ce s-a mărturisit şi a primit Sfânta
Împărtăşanie, el luă în mâinile sale Moaştele Sfântului Macarie de Corint şi ale lui
Partenie Skourtaios. Sărutându-le cu lacrimi, spuse : "Aţi plecat la ceruri şi vă
odihniţi de virtuţile pe care le-aţi cultivat pe pământ, gustând deja din slava
Domnului Nostru. Eu sufăr din cauza păcatelor mele. De aceea, pe voi care sunteţi
Părinţii mei, vă implor să mijlociţi pentru mine pe lângă Domnul ca să aibă milă de
mine şi să mă facă vrednic de locul în care vă gasiţi voi". În timpul nopţii strigă:
"Mor, mor, aduceţi-mi Sfânta Împărtăşanie". După ce s-a împărtăşit, îl cuprinse o
nespusă pace şi, încrucişându-şi mâinile pe piept, răspunse călugărilor care îl întrebau
dacă era la odihnă: "L-am făcut pe Hristos să intre în mine, cum să nu fiu la odihnă?".
Când se făcu ziuă, pe 14 iulie 1809, el îşi dădu sufletul în mâinile Domnului. Unul
dintre cei prezenţi strigă: "Era mai bine să fi murit azi o mie de creştini decât
Nicodim!". Dar dacă Luceafărul s-a ascuns, razele sale nu au încetat să lumineze
Biserica, iar cărţile sale rămân o sursă inepuizabilă de învăţătură, de mângâiere şi de
încurajare la plinătatea vieţii întru Hristos.