Tema și viziunea despre lume în „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

Primul volum de poezie a lui Blaga, „Poemele luminii”, apărut în 1919, promovează o „poezie
cosmică, străbătută de fiori metafizici” (Dicționarul General al Literaturii Române) și conține și poezia
manifest, artă poetică, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Volumul reliefează concepția
metafizică a poetului așa cum va fi ea prezentată și în volumul filosofic „Trilogia cunoașterii.”

1.Încadrare într-un curent/specie

Ca specie „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o artă poetică, poezie ce prezintă idei
despre menirea poetului în univers, viziunea sa despre lume și rolul artei sale. Aparține
expresionismului prin expresia pură a stărilor sufletești ale autorului („eu iubesc”, „îmbogățesc”) și
prin imaginile artistice puternice, violente, prin elanul vital, starea de neliniște și impuls interior ce
derivă din text: „eu nu strivesc”, „nu ucid”. Este modernă prin limbajul ambiguu, prin înnoirile
prozodice: măsură variabilă, vers liber, ingambament („Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului
ascuns/ în adâncimi de întuneric…”) prin intelectualism dar și prin noutatea metaforei (misterul este
sugerat aici de metafora „vraja nepătrunsului ascuns”, iar „lumina” sugerează cunoașterea),
dimensiune subliniată și de Dumitru Micu (Scurtă istorie a literaturii române”): „modernismul
blagian este înainte de orice «metaforă revelatorie»”.

2.Tema ilustrată prin două secvențe semnificative

Tema poeziei este cunoașterea poetică, act de exprimare artistică autentică a eului liric blagian.
Aceasta este de tip luciferic, artistic, intuitiv, definind viziunea despre lume specifică autorului.

Ideea cunoașterii se construiește în primul rând pe motivul luminii, foarte prezent în volumul
Poemele luminii, aici fiind asociat pe de o parte eului liric (în urma actului artistic), dar și oamenilor
de știință (în urma cunoașterii raționale); în al doilea rând, luna, care prin lumina difuză mărește
taina nopții, este asemănată cu efectul actului artistic al poetului ce îmbogățește tainele lumii.

Viziunea despre lume se construiește în jurul ideii de mister, un concept fundamental la Blaga,
enunțat în opera filosofică Trilogia cunoașterii. Pentru Blaga există două modalităţi de cunoaştere a
tainelor universului: cunoaşterea luciferică sau minus cunoaşterea, care mărește misterul, şi cea
paradiziacă sau plus cunoaşterea, care descifrează misterul. Rolul poetului nu este de a descifra
tainele lumii şi de a le ucide astfel (“lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”), ci de a le
spori misterul prin actul de creație artistică (“eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”).

3.Elemente de structură

Lirismul poeziei este unul subiectiv. Mărcile lexico-gramaticale ce denotă prezența eului liric în text
sunt pronumele personal „eu” ce apare de mai multe ori în textul poetic dar și verbe de persoana I:
„nu strivesc”,„nu ucid”, „iubesc”, expresii ale stării interioare extaziate ale poetului.
Prozodia este specifică poeziilor moderne. Astfel întâlnim aici versul liber precum și măsura variabilă
(între două și treisprezece silabe). O notă prozodică modernă este și ingambamentul (reluarea ideii
dintr-un vers în următorul care va fi scris cu literă mică):

„Lumina altora

sugrumă vraja nepătrunsului ascuns

în adâncimi de întuneric, (…)”

Compoziția

Poezia conține 3 secvențe lirice. Prima secvență începe cu pronumele personal de persoana I „eu”,
menționat pentru prima dată în titlu și apărut de 7 ori în poezie. Aceasta conturează exacerbarea
eului creator în raport cu lumea exterioară, influență expresionistă în poezie. Verbele de persoana I
„nu strivesc”, „nu ucid” definesc cunoașterea luciferică, exprimând refuzul de a distruge cu mintea
tainele acestui univers. Metafora misterului („corola de minuni a lumii”), comună cu titlul poeziei
este dezvăluită în enumerația ulterioară a locurilor ce ascund vraja universului nostru. Acestea apar
ca experiențe unice pe parcursul vieții ființei („în calea mea”). Astfel florile denumesc frumosul, viața
și germinația lumii, ochii trimit la suflet, la profunzimea interioară a omului, buzele denotă farmecul
cuvintelor dar și al iubirii iar mormintele trimit înspre moarte.

Și a doua secvență reflectă o legătură între lirism și filosofie, enunțând conceptul cunoașterii prin
metafora luminii și prin comparația cu luna. În contextul luminii altora, care prin rațiunea lor
„sugrumă vraja nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric”, lumina lui definește cunoașterea
luciferică ce sporește misterul lumii. Acest efect de potențare a tainelor se realizează la Blaga prin
creația artistică, prin poezie, și se aseamănă cu efectul pe care lumina difuză a lunii îl produce asupra
obiectelor, distorsionându-le formele și creând un joc al umbrelor.

Ultima secvență conține ultimele două versuri și reia, în sens conclusiv, enumerația din prima
secvență, adăugând apropierea afectivă: „căci eu iubesc/şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”
Cunoașterea tainelor existenței precum iubirea, sufletul, moartea, frumusețea nu se realizează deci
cu ajutorul rațiunii și al înțelegerii logice, ci prin iubire pentru că iubirea protejează misterul. Astfel
ele nu sunt pătrunse cu mintea și „strivite” ci intuite și contemplate, mărindu-și frumusețea.