Sunteți pe pagina 1din 3

CAP. I .

Popoare şi spaţii istorice

I. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor


Romanitatea românilor, adică originea romană a poporului român, reprezintă
o realitate istorică pe care astăzi o acceptă aproape toţi cercetătorii. Această idee a
fost afirmată încă din zorii Evului Mediu de cronicari, oameni politici sau diverşi
oameni de cultură. În epoca modernă unii istorici maghiari şi austrieci au contestat,
din motive politice, originea latină a poporului român şi formarea poporului român
în spaţiul de la nordul Dunării. Istoricii şi oamenii de cultură români au combătut
acea teorie (numită şi teoria imigraţionistă), care susţinea că românii sunt un popor
de origine slavă care s-au format la sudul Dunării de unde au emigrat apoi la nordul
Dunării. A început astfel o dispută între istoriografia română şi austriacă dar mai
ales maghiară cu privire la originea românilor şi formarea poporului român, care s-a
prelungit până astăzi.

Romanitatea românilor în izvoarele istorice medievale


În perioada medievală cronicile bizantine, maghiare sau ale altor popoare au
menţionat faptul că românii sunt un popor de origine romană, care s-a aflat în
spaţiul carpato-dunăreano-pontic, nimănui netrecându-i prin minte să conteste
acest lucru. Românii, atât cei de la nordul cât şi cei de la sudul Dunării, erau numiţi
în izvoarele străine vlahi sau valahi (cu variaţiile fonetice vlasi, blachi, olahi, volohi
etc.).
Primele menţiuni care îi amintesc pe români drept urmaşi ai coloniştilor
romani aparţin unor surse bizantine. În secolul VII, împăratul bizantin Mauricius
a precizat o astfel de informaţie în tratatul său militar Strategikon. Cronicarul
bizantin Ioan Kinnamos scria, în secolul XII, că locuitorii de la nord de Dunăre „sunt
veniţi demult din Italia”.
Una dintre cele mai importante mărturii medievale este cea a cronicarului
maghiar numit de istorici Anonymus (deoarece nu şi-a semnat opera). Cronica lui
Anonymus (Gesta hungarorum, în traducere, Faptele ungurilor), scrisă în secolul XII,
narează evenimentele petrecute în timpul aşezării maghiarilor pe teritoriul de astăzi
al Ungariei, în 896. Scopul acestei cronici era să prezinte faptele eroice ale primilor
conducători maghiari. În acest context sunt povestite şi expediţiile unor căpetenii
maghiare în Transilvania, unde Anonymus menţionează existenţa românilor,
locuitori de origine romană. Ei erau conduşi de voievozii Gelu, Glad şi Menumorut.
În epoca Renaşterii, cărturarii umanişti occidentali (Poggio Bracciolini, Enea
Silvio Piccolomini) sau români (Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin) au
scris în operele lor despre originea romană a poporului român, aducând argumente
istorice şi etnografice.

Teoria imigraţionistă despre formarea poporului român.


Argumente pro şi contra
În secolul al XVIII-lea, istoricul austriac Franz Schulzer a elaborat o teorie
greşită despre formarea poporului român, numită teoria imigraţionistă (în lucrarea
Istoria Daciei transalpine din 1781). El susţinea că românii s-au format ca popor la
sudul Dunării de unde au emigrat la nordul Dunării în secolul XIII. El afirma că
dacii au fost exterminaţi total de către romani în anul 106, iar împăratul Aurelian a
retras toată populaţia din Dacia, în secolul III, lăsând aici un teritoriu gol. Pe acest
teritoriu s-au aşezat maghiarii în secolul X. Tot el mai spunea că poporul român este
de origine slavă.
Teoria imigraţionistă a fost elaborată în contextul în care, în Transilvania,
stăpânită de austrieci şi condusă politic de nobilimea maghiară, românii îşi cereau
egalitatea în drepturi politice cu celelalte naţionalităţi. Românii îşi cereau drepturi
pornind de la argumentele istorice că sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei,
urmaşi ai ilustrului popor roman şi că drepturile lor le-au fost uzurpate abuziv în
evul mediu de către nobilimea maghiară, care a cucerit Transilvania în secolele XI-
XIII.
Reprezentanţii Şcolii Ardelene, Gheorghe Şincai, Samuil Micu şi Petru
Maior, au adus argumente lingvistice şi istorice care să combată teoria
imigraţionistă. Ei au demonstrat ştiinţific originea romană a poporului român şi
păstrarea tradiţiei culturale romane în civilizaţia românească. Totuşi, ei au susţinut,
în mod exagerat, că influenţele dace şi slave în cultura română sunt nesemnificative,
demonstrând originea pur romană a poporului român. Argumentele lor au fost
sintetizate într-un document numit Supplex Libellus Valachorum, scris în 1791 de
intelectualii români din Transilvania şi trimis Curţii imperiale la Viena pentru
apărarea românilor şi drepturilor lor.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după formarea Austro-Ungariei
(1867), când românii au protestat faţă de desfiinţarea autonomiei Transilvaniei,
istoricii austrieci şi maghiari au reluat teoria imigraţionistă. Istoricul austriac
Robert Roesler a argumentat ştiinţific teoria imigraţionistă în lucrarea Studii
româneşti din 1871, de aceea teoria imigraţionistă se mai numeşte şi teoria lui
Roesler. El a susţinut, pe baza scrierilor unor istorici latini târzii şi nesiguri,
exterminarea totală a dacilor în războaiele cu romanii, imposibilitatea romanizării
într-un timp de mai puţin de 200 de ani, retragerea completă a populaţiei din Dacia
la sudul Dunării în secolul III. Aşezarea maghiarilor în Transilvania s-ar fi făcut pe
un teritoriu pustiu, iar românii ar fi venit aici abia în secolul XIV. Românii vorbesc o
limbă slavă, considera el, o dovadă importantă fiind aceea că prima oară au scris cu
litere chirilice. El considera că nu există ştiri care să ateste prezenţa românilor la
nordul Dunării în mileniul I.