Principiul atribuirii de competenţe în Uniunea Europeană

Tratatul de la Lisabona clarifică repartizarea competenţelor între Uniunea Europeană (UE)

şistatele membre. Astfel, se introduce pentru prima dată în tratatele fondatoare o clasificareprecisă prin
care se diferenţiază trei competenţe principale: competenţele exclusive,competenţele partajate şi
competenţele de sprijinire.
Acest efort de clarificare nu conduce la un transfer de competenţă notabil. Cu toate acestea,
această reformă este importantă şi necesară pentru buna funcţionare a UE. În trecut au apărut mai multe
conflicte de interese între UE şi statele membre. De acum înainte, limitele între competenţele fiecăruia
sunt definite în mod clar. În plus, această transparenţă facilitează aplicarea principiilor fundamentale
referitoare la controlul şi la exercitarea acestor competenţe.
Tratatele fondatoare ale UE nu conferă instituțiilor Uniunii nicio competențăgenerală de a
lua toate măsurile necesare atingerii obiectivelor tratatelor, însă stabilesc, în fiecare capitol, sfera
competențelor de acțiune. Ca principiude bază, UE și instituțiile sale nu pot decide asupra temeiului lor
juridic și a competențelor lor.

A. Competenta exclusiva a UE
În domeniile în care Tratatele comunitare stabilesc acest tip de competenta, statele membre nu
mai au dreptul sa intervina prin reglementari la nivel national, ci decizia va fi luata numai la nivel
supranational în institutiile UE.
Domenii:- politicile comune (Politica agricola comuna, Politica de transporturi, Politica
comercialacomuna, Politica comuna de pescuit);- regulile generale ale concurentei;
- politica monetara;- masuri pentru conservarea resurselor biologice ale marilor;- uniune vamala;-
piata interna etc.
B. Competenta partajata (concurenta)
În domeniile în care se aplica o astfel de competenta, deciziile se iau si/sau la nivelcomunitar,
supranational si/sau la nivel national, intern.
Domenii:- dreptul concurential;- ajutorul umanitar;- ajutorul în domeniul dezvoltarii;- acordurile
internationale;- extinderea UE;- politicile sociale, de mediu, sanatatea etc.
-art. 5 TCE:- Uniunea Europeana va actiona în concordanta cu principiul subsidiaritatii, numai
daca si înmasura în care obiectivele actiunii propuse nu pot fi realizate deplin de catre statele membre
sipot fi, prin urmare, mai bine realizate la nivel comunitar.
C. Competenta reziduala
Domenii care au ramas în sarcina nivelului national al statelor membre, fara, însa, caacestea sa
poata lua unilateral masuri interzise de tratate (libertatea nu este, deci, absoluta…).
Exemple:- proprietatea;- dreptul penal;- fiscalitatea (cu exceptia impozitelor indirecte, mai ales
TVA-ul);- securitatea etc.
ABC-UL DREPTULUI UNIUNII EUROPENE: mai poate fi combătută cu eficacitate la nivel
național, este necesar un răspuns comun la nivelul UE. S-au parcurs deja două etape pozitive odată cu
directivaprivind spălarea banilor și crearea unei autorități europene de poliție, Europol, care
funcționează din1998 (articolul 88 din TFUE). În plus, această cooperare vizează și facilitarea și
accelerarea cooperării în materie procedurală și de aplicare a deciziilor, facilitarea extrădării între
statele membre, instituirea unor normeminimale referitoare la elementele constitutive ale infracțiunilor
și la sancțiunileaplicabile în domeniul crimei organizate, terorismului, traficului de persoane și
exploatării sexuale a femeilor și copiilor, traficului ilicit de droguri, traficului ilicit de arme, spălării
banilor și corupției (articolul 83 din TFUE). Unul dintreprincipalele progrese ale cooperării judiciare în
cadrul UE a fost crearea Eurojust, în aprilie 2003 (articolul 85 din TFUE). Cu sediul la Haga, Eurojust
este formată din magistrați și procurori din toate statele UE. Misiunea sa este de a contribui la
coordonarea cercetării și urmăririi penale a infracțiunilor transfrontaliere grave. Pentru combaterea
infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii, Consiliul poate institui un Parchet
European, pornind de la Eurojust(articolul 86 din TFUE). Un alt progres înregistrat este reprezentat de
creareamandatului european de arestare, care este valabil pe teritoriul UE din ianuarie 2004. Mandatul
poate fi emis pentru orice persoană acuzată de o infracțiune pentru care pedeapsa minimă depășește un
an de închisoare. Mandatul european de arestare are scopul de a înlocui procedurile îndelungate de
extrădare.
Competențele UE
Tratatele fondatoare ale UE nu conferă instituțiilor Uniunii nicio competențăgenerală de a
lua toate măsurile necesare atingerii obiectivelor tratatelor, însăstabilesc, în fiecare capitol, sfera
competențelor de acțiune. Ca principiude bază, UE și instituțiile sale nu pot decide asupra temeiului lor
juridic și a competențelor lor. Principiul competenței partajate (articolul 2 din TFUE) se aplică în
continuare. Statele membre au ales această metodă pentru a se
asigura că transferul propriilor competențe poate fi monitorizat și controlatcu mai mare ușurință.
Gama de aspecte acoperite de principiul competențelor partajate variază înfuncție de natura
sarcinilor atribuite UE. Competențele care nu au fost transferate Uniunii intră exclusiv în domeniul de
competență al statelor membre. Tratatul UE stipulează explicit că aspectele legate de siguranța
națională sunt de competența exclusivă a statelor membre.
ABC-UL DREPTULUI UNIUNII EUROPENE
Această situație dă naștere unei întrebări legitime: Care este granița dintrecompetențele UE și
cele ale statelor membre? Granița este trasată pe baza a trei categorii de competențe:

1.Competență exclusivă a UE (articolul 3 din TFUE) în domenii în care se poate presupune că o măsură la
nivelul UE va fi mai eficientă decât o măsură necoordonată, luată în oricare dintre statele membre.
Domeniilesunt clar stabilite și includ uniunea vamală, stabilirea normelor privindconcurența necesare
funcționării pieței interne, politica monetară pentru statele membre acăror monedă este euro, politica
comercială comună și anumite aspecte ale politicii comune în domeniul pescuitului. În aceste domenii
ale politicii, doar Uniunea Europeană poate legifera și adopta acte cu forță juridică obligatorie, statele
membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în
aplicare a actelor Uniunii

2.Competență partajată între UE și statele membre (articolul 4 din TFUE) îndomenii în care o
acțiune la nivel european este mai eficientă decât una întreprinsă de un stat membru. Competența
partajată vizează: normeleprivind piața internă, coeziunea economică, socială și teritorială, agricultura
și pescuitul, mediul, transporturile, rețelele transeuropene, alimentarea cu energie și spațiul de libertate,
securitate și justiție, precum șiobiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, cercetare
și dezvoltare tehnologică, spațiul, cooperarea pentru dezvoltare și ajutorul umanitar. În toate aceste
domenii, UE își poate exercita cu prioritate competența, însă doar în ceea ce privește aspectele stabilite
în instrumentul relevant al Uniunii, nu în cazul întregului domeniu al politicii. Statele membre își
exercită competența în măsura în care Uniunea nu și a exercitat competența sau a hotărât să înceteze să
și-o mai exercite [arti-colul 2 alineatul (2) din TFUE]. Această din urmă situație apare atunci când
instituțiile relevante ale UE decid să abroge un act legislativ, în special pentru a respecta principiul
subsidiarității și al proporționalității. Consiliul poate, la inițiativa unuia sau a mai multor membri, să
solicite Comisiei să prezinte propuneri de abrogare a unui act legislativ;

3. Competența de a desfășura acțiuni de sprijin

Competența UE de a desfășura acțiuni de sprijin se limitează la coordnarea sau completarea acțiunii
statelor membre; UE nu poate armoniza actele cu putere de lege în domeniile vizate. Prin urmare,
responsabilitatea de elaborare a legislației revine în continuare statelor membre, care se bucură de o
libertate de acțiune semnificativă. Domeniile cuprinse în această categorie de competență sunt protecția
și îmbunătățirea sănătății umane, industria, cultura, turismul, educația, formarea profesională, tineretul
și sportul, protecția civilă și cooperarea administrativă. În domeniul ocupării forței de muncă și al
politicii economice, statele membre recunosc în mod explicit nevoia unei coordonări în cadrul UE a
măsurilor adoptate la nivel național.
Principiul repartizarii competentelor: Deoarece dinamismul integrãrii europene determinã modificãri
permanente ce împiedicã stabilirea unei« liste » definitive de competenþe, Uniunea Europeanã nu
cunoaste sistemul clasic de atribuire a competentelor folosit de cãtre statele federale, unde se stie
clar care sunt atributiile institutiilor federale si care cele ale statelor ce compun federatia. Se pune
atunci întrebarea dacã Comunitatea dispune doarde competente explicit atribuite prin Tratat, sau poate
sã-si extindã aria de actiune si la alte domenii cenu i-au fost rezervate de la început. Jurisprudenta
Curtii de Justitie a CE a consacrat « teoria puterilorimplicite », conform cãreia Comunitatea dispune
de competentele necesare realizãrii obiectivelorrezultate din competenþele expres prevãzute în Tratat.
În mod concret, Comunitatea Europeanã puteaastfel sã-si vadã recunoscute competentele externe ori de
câte ori adopta, pentru punerea în practicã aunui obiectiv stipulat în Tratat, dispoziþii prin care sunt
instaurate noi reguli comune pentru statele salemembre. În plan operational, trebuie fãcutã distincþie
între competentele exclusive si competenteleconcurente.
În principiu, Uniunea Europeanã dispune de competente concurente, competenteleexclusive
constituind exceptia. Competenta exclusivã implicã faptul cã Uniunea este singura care poateinterveni,
orice interventie a statelor membre fiind deci exclusã. Curtea de Justitie a CE a reþinut cã UEdispune
de competente exclusive în douã domenii : politica comercialã si conservarea resurselorbiologice ale
mãrii. În ceea ce priveste competentele concurente, acestea sunt exercitate înconformitate cu principiul
preemtiunii comunitare : statele membre îsi pastrezã competenþa atâta timpcât Comunitatea nu si-a
exercitat propria sa competenta, însã în momentul în care Comunitateastabileste reglementãri în
domeniul respectiv statele membre pierd orice competenþã de a legifera laacelasi nivel.
Principiul preemtiunii comunitare este subordonat principiului subsidiaritãtii.Principiul
subsidiaritatii Conceptul de subsidiaritate îsi are originea în doctrina socialã a bisericii care are în
vedere organizarearelaþiilor între diferitele grupuri sociale si afirmã principiul conform cãruia
colectivitãtile mari nu trebuiesã intervinã la nivelul colectivitãtilor mici decât în probleme ce pot fi
mai bine soluþionate la esalonulsuperior, cu alte cuvinte « centrul » nu intervine decât de o manierã
subsidiarã în raport cucolectivitãtile de bazã. Ideea este preluatã într-un raport al Comisiei Europene
din 26.06.1975, în care sespune cã : « Uniunea Europeanã nu trebuie sã conducã la realizarea unui
super-stat centralizat.
În consecintã si în conformitate cu principiul subsidiaritãtii, nu vor fi atribuite Uniunii decât
sarcinile pecare statele membre nu le vor putea îndeplini în mod eficace ». Definitia de mai sus
reprezintã ceea cese numeste « subsidiaritatea initialã». Dupã adoptarea Tratatului de la Maastricht,
principiulsubsidiaritãtii este mentionat în acest document în forma urmãtoare : « Comunitatea
actioneazã înlimita competentelor si a obiectivelor ce-i sunt conferite prin Tratat. În domeniile ce nu tin
decompetenta sa exclusivã, Comunitatea nu intervine conform principiului subsidiaritãtii decât
înmãsura în care obiectivele acþiunii avute în vedere nu pot fi realizate de o manierã suficientã de
cãtrestatele membre, ele fiind datoritã dimensiunilor si efectelor la care dau nastere îndeplinite mai
bineprintr-o actiune la nivel comunitar »