MIHAI EMINESCU

I DATE GENERALE:
Mihai Eminescu (născut ca Mihail Eminovici) (născut 15
ianuarie 1850, Botoşani sau Ipoteşti - decedat 15 iunie 1889, Bucureşti)
a fost un poet, prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi
de critica literară drept cel mai important scriitor romantic din literatura
română. Eminescu a fost activ în societatea literară Junimea, şi a lucrat
ca redactor la “Timpul”, ziarul oficial al Partidului Conservator.
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuţa din
Bucureşti şi apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15
iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul
doctorului Şuţu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui
tei din cimitirul Bellu. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948)
membru al Academiei Române.

Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuşi şi-a trecut data naşterii ca fiind 20
decembrie 1849, iar în documentele gimnaziului din Cernăuţi unde a studiat Eminescu este trecută data de
14 decembrie 1849. Totuşi, Titu Maiorescu, în lucrarea “Eminescu şi poeziile lui” (1889) citează
cercetările lui N. D. Giurescu şi preia concluzia acestuia privind data şi locul naşterii lui Mihai Eminescu
(la 15 ianuarie 1850, în Botoşani). Mihai Eminescu este al şaptelea dintre cei unsprezece copii ai
căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei, şi al
Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Gheorghe, primul băiat al lui Vasile, tatăl
poetului, trece din Bucovina în Moldova şi îndeplineşte funcţia de administrator de moşie. Primul născut,
Şerban (născut 1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăveşte de tuberculoză şi moare alienat în
1874. Niculae, născut în 1843, va contracta o boala venerică şi se va sinucide în Ipoteşti, în 1884.
Ruxandra se naşte în 1845, dar moare în copilărie. Ilie, născut 1846 a fost tovarăşul de joacă al lui Mihai,
descris în mai multe poeme. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria, născută 1848 sau 1849
trăieşte doar şapte ani şi jumătate. Aglae (născuta 1852, decedată 1906), a fost căsătorită de două ori,
locuieşte în Ipoteşti şi are doi băieţi, pe Ioan şi pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. Mihai a
fost cel de-al şaptelea fiu. După el s-a născut în jur de 1854 Harieta, sora mai mică a poetului, cea care l-a
îngrijit după instaurarea bolii.

Între 1858 şi 1866, a urmat cu intermitenţe şcoala primară National Hauptschule la Cernăuţi. Aici
frecventeaza clasa a IV-a în anul scolar 1859/1860. Învăţătorii săi, participă la viaţa culturală şi întocmesc
manuale şcolare. Termină şcoala primară cu rezultate bune la învăţătură. Nu s-a simţit legat, afectiv, de
învăţătorii săi şi nu-i evocă în scrierile sale. A urmat clasa a III-a la „Nationale Hauptschule“ din
Cernăuţi, fiind clasificat al 15-lea între 72 de elevi. A terminat clasa a IV-a fiind clasificat al 5-lea din 82
de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu. Între 1860 şi 1861 a fost înscris la Ober-Gymnasium,
liceu german din Cernăuţi înfiinţat în 1808. Se înfiinţează o catedră de română, destul de târziu, după
1848. Este ocupată de Aron Pumnul. În clasa a II-a, pe care a repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G.
Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră, culegător din creaţie populară şi autor de studii de ţinută
academică. Aron Pumnul l-a calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obţinut
insuficient pe un semestru la la limba latină şi la matematică pe ambele semester. Mai târziu a mărturisit
că îndepărtarea sa de matematică se datora metodei rele de predare. În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv
cursurile, deşi avea o situaţie bună la învăţătură. Avea note foarte bune la toate materiile. A primit la
română calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanţa Paştelui la Ipoteşti, nu s-a mai întors la
şcoală.
În anul 1864, Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoşani, apoi, peste puţin timp, a
fost copist la comitetul permanent judeţean. La 5 martie 1865, Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca
salariul cuvenit pe luna februarie să fie înmânat fratelui său Şerban.

II DEBUT:
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul
de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broşură, “Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti”
(“Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu”), în care apare şi poezia “La mormântul lui
Aron Pumnul” semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie debutează în revista “Familia”, din
Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia “De-aş avea”. Iosif Vulcan îl convinge să-şi schimbe numele în
Eminescu şi mai târziu adoptat şi de alţi membri ai familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în „Familia” alte
cinci poezii.
În 1867 a intrat ca sufleor şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi la Teatrul Naţional,
unde îl cunoaşte pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galaţi, Giurgiu, Ploieşti. A
continuat să publice în “Familia”; a scris poezii, drame (“Mira”), fragmente de roman (“Geniu pustiu”),
rămase în manuscris; a făcut traduceri din germană (“Arta reprezentării dramatice”, de H. Th. Rötscher).
Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu şi a obţinut de la Eminescu poeziile “La o artistă” şi
“Amorul unei marmure”, publicate apoi în Familia din 18/30 august şi 19 septembrie/1 octombrie. Stabilit
în Bucureşti, Eminescu a făcut cunoştinţă cu I. L. Caragiale. Este obligat să traducă pentru marele actor
Pascaly “Arta reprezentării dramatice” - dezvoltată ştiinţific şi în legătura ei organică de profesorul dr.
Heinrich Theodor Rotscher. Traducerea este neterminată și scrisă pe mai multe sute de pagini, pentru ca
mai apoi să se regăsească în manuscrisele rămase. Acum începe şi proiectul său de roman “Geniu pustiu.”

III VIAȚA DE STUDENT:

Între 1869 şi 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de
Filozofie şi Drept Activează în rândul societăţii studenţeşti (printre altele, participă la pregătirea unei
serbări şi a unui Congres studenţesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de
către Ştefan cel Mare), se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte, la Viena, pe Veronica Micle; începe
colaborarea la “Convorbiri literare”; debutează ca publicist în ziarul “Albina”, din Pesta. Apar primele
semne ale "bolii". Între 1872 şi 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă
cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la
examene.
La 1 aprilie 1869, a înfiinţat împreunã cu alţi tineri, cercul literar “Orientul”, care avea ca scop,
între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare şi a documentelor privitoare la istoria şi literatura
patriei. În vară se întâlneşte întâmplător în Cişmigiu cu fratele său Iorgu, ofiţer, care l-a sfătuit să reia
legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de
Filosofie ca student extraordinar, deci ca simplu auditor, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut
cunoştinţă cu Ioan Slavici şi cu alţi studenţi români din Transilvania şi din Bucovina. A reluat legăturile
cu vechii colegi de la Cernăuţi şi de la Blaj. S-a înscris în cele două societăţi studenţeşti existente, care
apoi s-au contopit într-una singură – “România jună”.
Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunicã lui Eminescu impresia puternicã provocatã
de poet în sânul societăţii Junimea din Iaşi, prin poeziile publicate de acesta în “Convorbiri literare”. Îi
propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iaşi. La 6 august 1871, i se adresează din Ipoteşti
lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relaţii privitoare la organizarea serbării.
 În studiul său despre Direcţia nouă, Titu Maiorescu evidenţiază meritele de poet, „poet în toată
puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipăreşte cu începere
din acest an în Convorbiri literare. 1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În
data de 10 februarie a aceluiaşi an, într-o scrisoare către părinţi, se plânge că a fost bolnav, motiv pentru
care se află într-o stare sufletească foarte rea, agravată probabil şi de ştirile triste primite de acasă.

IV Eminescu în prima jumătate a anilor 1870:

În aceste împrejurări a părăsit Viena şi s-a întors în ţară. În 18 decembrie s-a înscris la
Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenţii lunare de 10 galbeni, din partea Junimii. De
data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul din
Botoşani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care şi le notase să le urmeze, erau foarte variate: din
domeniul filozofiei, istoriei, economiei şi dreptului. În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o
bogată corespondenţă între Maiorescu şi Eminescu, în care i se propunea poetului să-şi obţină de urgenţă
doctoratul în filosofie pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iaşi. Ministrul Învăţământului i-a
trimis la Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În 1 septembrie a fost numit în postul
de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a predat acum
lecţii de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o scrisoare adresată
secretarului agenţiei diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această sarcină şi de ce a luat
drumul către ţară.

V Reîntoarcerea în ţară:
În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă şi a propus îmbogăţirea ei cu manuscrise şi
cărţi vechi româneşti. Tot în acest an a început traducerea din germană a unei gramatici paleoslave. L-a
introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. A frecventat cu regularitate şedinţele Junimii. De multe
ori l-a vizitat pe Creangă în bojdeuca sa. A făcut un drum la Bucureşti, unde, prin Maiorescu, s-a
împrietenit cu Mite Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său. În această perioadă a fost înlocuit
şi la şcoală, din cauza grevei declarate de elevii unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport
asupra constatărilor făcute cu ocazia conferinţelor cu învăţătorii din judeţul Iaşi.
A remarcat pe institutorul Ion Creangă de la Şcoala nr. 2 din Păcurari, Iaşi. În 15 august s-a stins
din viată la Ipoteşti, mama poetului, Raluca Eminovici. În a doua jumătate a lunii octombrie a anului
1877, fiind invitat să intre în redacţia ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iaşii şi a venit la Bucureşti,
unde s-a dedicat gazetăriei. Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru
şi că este bolnav trupeşte, dar mai mult sufleteşte. Din partea familiei a primit numai refuzuri, în special
adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziţie să-l felicite măcar pe Matei, care-i trimisese
invitaţie de nuntă, revanșându-se în schimb prin publicarea unei poezii.
În 1874 se reîntoarce în ţară, trăind la Iaşi până în 1877. A fost director al Bibliotecii Centrale,
profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul Curierul de Iaşi. A
continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe care l-a determinat
să scrie şi l-a introdus la Junimea. S-a îndrăgostit de Veronica Micle. În 1877 s-a mutat la Bucureşti, unde
până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-şef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfăşurat o activitate
publicistică excepţională, care i-a ruinat însă sănătatea. În această perioadă scrie marile lui poeme (seria
“Scrisorile”, “Luceafărul”, etc.).

VI Boala:
Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri
„Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în şedinţele Junimii de la Titu Maiorescu. În
13 septembrie, în absenţa poetului, probabil, se citesc „iarăşi vecinic frumoasele poezii de Eminescu” în
casa lui Maiorescu. În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În
lipsa lui se citeşte la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.
La Bucureşti, în 23 iunie, pe o căldură înăbuşitoare, Eminescu a dat semne de depresie, iar la 28
iunie, "boala" a izbucnit din plin. În aceeaşi zi a fost internat în sanatoriul doctorului Şuţu, cu diagnosticul
de psihoză maniaco-depresivă, nicidecum ceva incurabil. În 8 ianuarie a murit la Ipoteşti, Gheorghe
Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu, care era tratat în străinătate, i-a scris lui Chibici că
doreşte să se întoarcă în ţară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i aceeaşi dorinţă. În 7
martie la Ipoteşti, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împuşcare. Eminescu a sosit la Bucureşti în
27 martie, primit la gară de mai mulţi amici. A plecat în 7 aprilie la Iaşi, cu acelaşi însoţitor. În 24
septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar al Bibliotecii Centrale din Iaşi. În 25 octombrie a fost
prezent la banchetul anual al Junimii, iar în noiembrie a fost internat în spitalul Sf. Spiridon. În luna
decembrie a primit vizita lui Vlahuţă, care l-a gasit in deplinatate putere creatoare, si chiar binedispus.
În 13 iulie a mers la Iaşi pentru un consult medical. Aceştia au recomandat trimiterea pacientului
la Viena şi Hall, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinaţiile recomandate, însoţit de doctorandul
Grigore Focşa.
Eminescu a dorit în 1888 să-şi termine unele lucrări de care şi-a amintit că le-a lăsat în manuscris.
I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris la Biblioteca Centrală din Iaşi.
Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită biblioteca şi manuscrisele rămase la
Bucureşti. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei scrisori. Veronica Micle a venit la Botoşani şi l-a
determinat pe Eminescu să se mute definitiv la Bucureşti. În 15 aprilie, poetul s-a stabilit definitiv la
Bucureşti. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineaţa, poetul a murit în sanatoriul doctorului Şuţu
din strada Plantelor, Bucureşti. Ziarul Românul anunţa ziua următoare la ştiri: “Eminescu nu mai este”. În
17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu. Sicriul a fost dus pe umeri de
elevi de la Şcoala normală de institutori din Bucureşti. Despre moartea poetului, G. Călinescu a scris:
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate,
pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte
o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în
ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale.” Tudor Vianu a spus: "fără Eminescu am fi mai altfel
şi mai săraci".

VII Profilul psihologic al lui Eminescu:

Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu îi este datorată lui I.L. Caragiale care după
moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: în “Nirvana”, “Ironie” şi “Două note”.
După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un
temperament de o excesivă neegalitate”. Viaţa lui Eminescu a fost o continuă oscilație între atitudini
introvertite şi extravertite. În portretul pe care l-a făcut în studiul Eminescu şi poeziile sale, Titu
Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu
a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condiţiilor materiale în care
trăia, indiferent la ironiile şi laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”.
În realitate, aşa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, Eminescu era de multe ori sub
influenţa unor impulsuri nestăpânite.
Viaţa lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi
alimentate de visuri şi crize datorate unui impact cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau
zile, până la săptămâni sau luni, în funcţie de importanţa întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă
durată când erau legate de evenimentele care i-au marcat viaţa în mod semnificativ.
VIII Opere cunoscute:
“Venere şi Madonă” 15 aprilie 1870, „Convorbiri literare“; ”Mortua est!” 1 martie 1871,
„Convorbiri literare“; “O, rămâi” 1 februarie 1879, „Convorbiri literare“; “De câte ori, iubito...”
septembrie 1879, „Convorbiri literare“; “Atât de fragedã...” septembrie 1879, „Convorbiri literare“;
“Scrisoarea I” 1 februarie 1881, „Convorbiri literare“; “Scrisoarea II” 1 aprilie 1881, „Convorbiri
literare“; “Scrisoarea III” 1 mai 1881, „Convorbiri literare“; “Scrisoarea IV” 1 septembrie 1881,
„Convorbiri literare“; “Luceafãrul” aprilie 1883, „Almanahul Societăţii Academice România jună“; “S-a
dus amorul...” 24 aprilie/6 mai 1883, „Familia“ Nr. 18; “Mai am un singur dor” 1883/84; “Somnoroase
păsărele...” 1883/84; “Sara pe deal” 1 iulie 1885, „Convorbiri literare“; “Scrisoarea V” - Dalila 1 ianuarie
1886, „Epoca“;
Discursul său liric inregistrează ecoul tuturor lecturilor din Kant, Schopenhauer, Dante,
Shakespeare, Novalis, Leopardi sau Victor Hugo - toate influențele din planul literaturii europene, si
universale fiind asimilate in complexitatea viziunii sale. In opera lui Eminescu natura și dragostea sunt
două teme ce nu pot fi tratate separat, din impletirea cărora s-au născut cele mai fumoase texte
eminesciene. Majoritatea poeziilor au fost scrise de Mihai Eminescu in perioada de maturitate.Aceste
poezi aparțin liricii intime si dezvăluie o temă romantică.