Modele utilizate pentru analiza riscului de faliment

1. Aspecte teoretice privind riscul de faliment

In orice moment al activitatii sale, un agent economic este supus riscului

de faliment. Acesta poate avea consecinte negative, cu implicatii complexe
asupra intregii activitati a agentului economic, cat si asupra altor entitati care
vin in contact cu agentul respectiv.

Riscul de faliment poate fi definit ca fiind imposibilitatea firmelor de a

face fata unei tranzactii financiar – bancare, respectiv incapacitatea sa de a
rambursa la timp sumele imprumutate in conditiile stabilite de comun acord
cu tertii, in baza unui contract de creditare. El poate fi rezultatul aparitiei unor
dificultati care initial, la efectuarea analizei si in etapa evaluarii si aprobarii
creditului , nu au putut fi identificate dar care, pe parcursul derularii
contractului, si-au facut aparitia.

Dupa cum se poate observa, institutiile financiar – bancare sunt cele mai
interesate de stabilirea riscului de faliment pentru agentii economici carora le
acorda credite. Determinarea riscului de faliment este necesara atat pentru
acordarea unor credite, cat si pe parcursul derularii contractului de creditare.
Pentru a evita pierderile potentiale, bancile analizeaza o serie de elemente
generale ce se refera la solicitantul creditului, obiectivele urmarite prin
solicitarea imprumutului (cererea de creditare), termenul de rambursare,
dobanzile si comisioanele bancare practicate, precum si garantiile oferite si
modalitatile de recuperare a creditului.

Procesul de diagnosticare a riscului de faliment consta in evaluarea

solvabilitatii agentului economic. Aceasta este definita ca fiind capacitatea
unei firme de a face fata obligatiilor scadente ce rezulta din angajamentele
anterioare contractate, fie din operatiuni curente a caror realizare
conditioneaza continuarea activitatii, fie din prelevari cu caracter obligatoriu.

Analiza riscului de faliment se poate realiza prin analiza fluxurilor din

tabloul de finantare. De asemenea, o astfel de analiza poate fi efectuata in
functie de doua conceptii de elaborare a bilantului: patrimoniala si functionala.

2. Analiza statica a riscului de faliment pe baza bilantului

patrimonial
 Analiza financiar – patrimoniala este, in esenta, o analiza statica in
care sunt prioritare valoarea si solvabilitatea intreprinderii. Acest tip de analiza
a reprezentat, pentru o lunga perioada de timp, singura modalitate de
evaluare a riscului.

In acceptiunea patrimoniala, activul si pasivul sunt formate din doua

mari grupe de elemente si anume:

 o masa relativ permanenta (cu o durata mai mare de un an), formata din
activul imobilizat si capitalul permanent;

 o grupare mobila (cu o durata mai mica de un an) alcatuita din activul circulant
si obligatiile pe termen scurt.

Conform teoriei patrimoniale, o intreprindere este solvabila daca sunt

respectate egalitati financiare:

Activ imobilizat = Capital permanent;

Activ circulant = Datorii de exploatare.

Inegalitatea: Capital permanent > Active imobilizate, impune

folosirea fondului de rulment, indicator important in aprecierea situatiei
financiare a societatii, reprezentand partea din resursele financiare
permanente care asigura finantarea activelor circulante care se innoiesc
permanent.

Principalele instrumente operationale la care recurge analiza financiara

pentru investigarea riscului de faliment sunt reprezentate de:

 fondul de rulment;

 ratele de solvabilitate.

Analiza solvabilitatii agentului economic cu ajutorul fondului de

rulment

Fondul de rulment reprezinta o marja de siguranta a intreprinderii,

impusa de diferentele existente intre sumele de incasat si cele de platit,
precum si de decalajul ce poate sa apara intre termenul de transformare a
activelor in bani si durata medie in care datoriile devin exigibile.

Fondul de rulemt poate fi determinat in doua moduri diferite, dupa cum

urmeaza:
 pornind de la elementele cuprinse in partea superioara a bilantului

Fond de rulment = Capital permanent – Active imobilizate

Fond de rulment = Capital propriu + Datorii financiare pe termen

lung – Active imobilizate

 pornind de la elementele de la baza bilantului

Fond de rulment = Active circulante – Obligatii pe termen scurt

Existenta unui fond de rulment pozitiv demonstreaza faptul ca la nivelul

agentului economic exista o stare de echilibru financiar pe termen lung. Este
de mentionat faptul ca valoarea pozitiva a fondului de rulment nu trebuie sa
fie supradimensionata pe seama capitalurilor imprumutate pe termen lung
deoarece acestea atrag costuri superioare surselor de finantare externe pe
termen scurt.

O valoare negativa a fondului de rulment reflecta imposibilitatea

agentului economic analizat de a asigura un excedent de resurse financiare pe
termen lung, excedent care sa permita acoperirea necesitatilor de finantare
pe termen scurt.

Aprecierea corespunzatoare a semnificatiei fondului de rulment pentru

echilibrul financiar al unui agent economic necesita luarea in considerare a
duratei medii a activelor si pasivelor, care in practica nu sunt egale decat ca
exceptie. Astfel, daca activele circulante se rotesc (devin lichide) mai repede
decat obligatiile, inseamna ca agentul economic are capacitatea de a-si
asigura echilibrul financiar. In schimb, daca activele circulante se rotesc mai
lent decat obligatiile pe termen scurt (deci timpul de transformare a activelor
in lichiditati depaseste timpul de achitare a obligatiilor), mentinerea
echilibrului financiar necesita un fond de rulment pozitiv si de valoare ridicata.

Pentru o mai buna caracterizare a starii de echilibru pe termen lung a

unui agent economic se utilizeaza ca indicator de analiza fondul de rulment
propriu, acesta reprezentand un indicator ce permite evaluarea posibilitatilor
efective ale firmei de a-si asigura o stare de echilibru exclusiv pe baza
fondurilor proprii.

Fond de rulment propriu = Capital propriu – Active imobilizate

Existenta unui fond de rulment propriu pozitiv demonstreaza faptul ca

agentul economic analizat se afla intr-o stare de echilibru financiar pe termen
lung realizat pe baza capitalurilor proprii. O valoare negativa a acestui
 indicator constituie un motiv real de ingrijorare pentru conducerea entitatii
economice numai in cazurile in care ea se perpetueaza pe o perioada mai
lunga de timp.

Analiza riscului de faliment efectuata cu ajutorul fondului de rulment

poate fi completata prin determinarea a alti doi indicatori si anume:

 necesarul de fond de rulment;

 trezoreria neta.

Necesarul de fond de rulment poate fi calculat ca diferenta intre

activele pe termen scurt si pasivele pe termen scurt.

Necesar de fond de rulement = Active pe termen scurt – Pasive

pe termen scurt

Necesar de fond de rulement = Stocuri + Creante + Active de

regularizare – Datorii curente – Pasive
de regularizare

Necesarul de fond de rulment reflecta valoarea activelor pe termen

scurt, de natura stocurilor si creantelor, ce nu sunt finantate din surse atrase
pe termen scurt.

Corelatia dintre fondul de rulment si necesarul de fond de rulment

este prezentata cu ajutorul trezoreriei nete, indicator ce reflecta situatia
financiara a agentului economic, atat pe termen lung, cat si pe termen scurt.

Trezoreria neta = Fond de rulement – Necesar de fond de

rulement

O valoare pozitiva a trezoreriei nete reflecta o stare de echilibru

financiar la nivelul entitatii economice. O astfel de valoare a trezoreriei nete
este o urmare directa a unui excedent financiar aparut in cursul exercitiului
analizat si implicit a unei activitati rentabile a firmei.

O valoare negativa a trezoreriei nete reflecta un deficit monetar la

sfarsitul exercitiului financiar, deficit aparut in urma unei activitati
necorespunzatoare a agentului economic si care a fost acoperit prin atragerea
de surse de finantare externe pe termen scurt.

Analiza riscului de faliment cu ajutorul ratelor de solvabilitate

 Ratele de solvabilitate realizeaza o raportare a activelor realizabile la
obligatiile exigibile in vederea evaluarii riscului de faliment.

Ratele de solvabilitate sunt semnificative in cazul unei comparatii

efectuate intre intreprinderi din acelasi sector sau intre ratele realizate de
catre aceeasi intreprindere la diferite momente de timp. Aceste rate sunt
legate de un alt concept reprezentativ pentru analiza riscurilor firmei,
respectiv conceptul de lichiditate.

Lichiditatea este definita de gradul in care un activ poate fi transformat

rapid si fara cheltuieli suplimentare in mijloace de plata imediate – cash,
conturi la vedere.

Din punct de vedere practic, ratele de solvabilitate cu o larga utilizare

sunt:

a) Rata solvabilitatii generale (RSG)

Acest indicator compara ansamblul lichiditatilor potentiale asociate

activelor circulante cu ansamblul obligatiilor scadente sub un an. Rata
solvabilitatii generale se calculeaza conform urmatoarei relatii:

Rata solvabilitatii generale permite evaluarea gradului de acoperire a

obligatiilor pe termen scurt de catre activul circulant existent la nivelul
agentului economic. O rata unitara reflecta o corespondenta deplina intre
activele circulante si sursele corespunzatoare. O valoare supraunitara a
acestei rate indica existenta unor active de o valoare mai mare decat cea a
obligatiilor pe termen scurt si, prin urmare, utilizarea unei parti din capitalul
permanent pentru finantarea ciclului de exploatare.

Rata solvabilitatii generale este echivalenta cu asa – zisa „rata a fondului

de rulment”, calculata ca raport intre capitalul permanent si activul imobilizat.
 Aceasta rata este supraunitara atunci cand la acoperirea activelor
circulante a concurat, pe langa obligatiile pe termen scurt, si capitalul
permanent.

Rata solvabilitatii generale nu permite o apreciere definitiva asupra

solvabilitatii pe termen scurt. Semnificatia sa are o marja de aproximare
sporita datorita numarului mare de variabile ale solvabilitatii: natura sectorului
de activitate, structura activelor circulante, rata de rotatie a activelor si a
stocurilor, intensitatea sezonalitatii activitatii etc.

b) Rata solvabilitatii partiale (rata rapida) (RSP)

In cadrul acestui indicator stocurile sunt excluse din valoarea activelor

circulante, acestea constituind elementul cu cel mai ridicat grad de
incertitudine din punct de vedere al valorii si lichiditatii sale.

Rata solvabilitatii partiale exprima capacitatea agentului economic de a-

si onora obligatiile pe termen scurt din creante si disponibilitati. Acest
indicator, a carui valoare este de regula subunitara, trebuie analizat si
interpretat cu prudenta, prin luarea in calcul a unor aspecte de detaliu privind
structura creantelor (numarul de clienti, ponderea lor in totalul creantelor). In
teoria economica se considera ca o valoare a ratei solvabilitatii partiale
cuprinsa intre 0,8 si 1 constituie o situatie optima in ceea ce priveste
solvabilitatea agentului economic analizat.

c) Rata solvabilitatii imediate (RSI)

Rata solvabilitatii imediate este un indicator ce pune in corespondenta

elementele cele mai lichide ale activului patrimonial cu obligatiile pe termen
scurt asumate de catre agentul economic analizat.

In lucrarile de specilitate se considera ca o valoare a ratei solvabilitatii

imediate superioare nivelului de 0,3 reflecta o situatie favorabila agentului
economic supus analizei.
 Analiza si interpretarea ratei solvabilitatii imediate[1] implica si
evaluarea altor informatii privind conditiile de desfasurare a activitatii
agentului economic. Astfel, desi din punct de vedere teoretic, o valoare
ridicata a ratei lichiditatii imediate indica o lichiditate, respectiv o solvabilitate
ridicata, ea poate avea si alte semnificatii, ca de exemplu o folosire mai putin
performanta a resurselor de care dispune agentul economic.

d) Rata autonomiei financiare (RAF)

Din punctul de vedere al institutiilor ce acorda credite, valoarea acestui

indicator trebuie sa fie una subunitara.

e) Rata de acoperire a datoriilor totale (solvabilitatea patrimoniala)

(RAP)

f) Rata de acoperire a datoriilor pe termen mediu si lung (RAPML)

Aprecierea solvabilitatii unui agent economic presupune, conform unor

specialisti in domeniu, si compararea activului net contabil cu totalul pasivului.
Astfel, exista institutii financiar – bancare ce impun ca nivelul activului net
contabil sa se situeze la ¾ din valoarea totala a pasivului.

Aprecierea solvabilitatii prin metoda ratelor este adesea considerata a fi

relativ putin semnificativa datorita aprecierii generale a lichiditatii, rspectiv
solvabilitatii, fara luarea in calcul a gradului (duratei) de realizare a activelor,
respectiv pasivelor.

3. Evaluarea riscului de faliment prin metoda scorurilor

Metodele de analiza a riscului de faliment prezentate anterior permit

exclusiv evaluarea performantelor anterioare ale agentului economic,
informatiile referitoare la evolutia ulterioara a acestuia fiind relativ reduse. De
aceea s-a facut simtita nevoia de a se obtine date precise referitoare la
evolutia viitoare a riscului de faliment al agentului economic analizat.
 Aceasta nevoie s-a concretizat in elaborarea unei metode de predictie a
riscului de faliment numita metoda scorurilor, care a cunoscut o importanta
dezvoltare datorita utilizarii unor metode statistice de analiza a situatiei
financiare, pornind de la un ansamblu de rate.

Cea mai obisnuita tehnica statistica utilizata in studiile referitoare la

faliment este analiza discriminanta. Este o metoda statistica de a gasi anumite
variabile previzionale carora li se acorda anumite ponderi astfel incat suma lor
sa dea un indicator global care este scorul Z (the Z score).

Metoda scorurilor are ca obiectiv furnizarea unor modele predictive

pentru evaluarea riscului de faliment al unei intreprinderi.

Ca urmare a aplicarii analizei discriminante, se obtine pentru fiecare

intreprindere scorul Z, care este o functie liniara a unui ansamblu de rate.
Distributia diferitelor scoruri permite distingerea intreprinderilor ”sanatoase”
de cele aflate in dificultate.

Scorul Z atribuit fiecarei intreprinderi se determina cu ajutorul functiei:

Z = a1 · x1 + a2 · x2 = K = an · xn

unde:

xi – reprezinta ratele implicate in analiza;

ai – coeficientul de ponderare a fiecarei rate.

Un exemplu simplu va clarifica calculul scorului Z. Bazandu-ne pe date

financiare pe care le avem, sa presupunem ca exista o diferenta in
randamentul pe active (ROA) si indicatorul datoriei pentru companii care dau
faliment intr-un an si pentru celelalte companii. Luam in considerare 10 firme
care dau faliment, notate cu (x), si 10 care nu dau faliment, notate cu (.), si
indicatorii ROA si ai datoriei respectivi.

Observam ca firmele care dau faliment au un ROA mic si tind sa se

grupeze in partea inferioara a graficului. Din contra, cele care nu dau faliment
au caracteristici opuse: indicatori ai datoriei mici si ROA mari.

Determinarea functiei discriminant

 Functia discriminant estimata este linia dreapta care imparte cel mai
corect companiile care dau faliment pe o parte si pe cele care nu dau faliment
pe partea cealalta.

De fapt metoda scoringului a evoluat in doua sensuri, unul consta in

folosirea functieiZ, iar al doilea se bazeaza pe atribuirea de punctaje
indicatorilor ce caracterizeaza activitatea firmei care se doreste a fi analizata.
Aceasta a doua abordare este similara modelului de evaluare a riscului de
firma prezentat in capitolul anterior.

In cadrul metodelor bancare de analiza, functia Z este considerata ca o

parte a unei evaluari generale, analiza fiind completata cu aprecierea critica
si a urmatoarelor elemente:

 activitatea de conducere;

 administrarea financiara;

 rapoartele expertilor contabili;

 relatiile cu creditorii;

 declaratiile presei;

 conditiile in care se desfasoara activitatea;

 gradul de satisfacere a angajatilor.

 In teoria economica, au fost elaborate o serie de modele bazate pe
metoda scorurilor, dintre care se remarca modelul ALTMAN, modelul CONAN
– HOLDER, modelul HOLDER, LOEB si PARTIER, modelul BANCII FRANTEI,
etc.

a) Modelul ALTMAN

Profesorul american E.I.Altman a elaborat in anul 1968[2] una dintre

primele functii de scor utilizate in analiza riscului de faliment.

El a folosit informatiile obtinute din studierea unui larg esantion de

companii, dintre care unele au dat faliment, iar altele au supravietuit. A
constatat ca analiza bazata pe mai multe variabile, facuta cu ajutorul a 5
indicatori, a permis prevederea a 75% din falimente, cu doi ani inainte de
producerea acestora.

Functia folosita de Altman are urmatoarea forma:

Z =1,2* x1 +1,4* x2 +3,3* x3 +0,6* x4 +0,999* x5

Ratele utilizate in formula anterioara sunt urmatoarele:

Capitalizarea bursiera reprezinta o marime absoluta data de produsul

dintre ultimul curs bursier din exercitiul incheiat si numarul de actiuni.

Activele circulante nete reprezinta diferenta dintre activele circulante

si pasivele circulante.
 Din continutul indicatorilor rezulta ca nivelurile lor sunt cu atat mai bune
cu cat inregistreaza o valoare absoluta mai mare. De aceea scorul Z este
interpretat astfel:

 Z < 1,8 – starea de faliment este iminenta;

 Z > 3 – situatia financiara este buna; bancherul poate avea incredere in

intreprinderea respectiva, aceasta fiind solvabila;

 1,8 < Z < 3 – situatia financiara este dificila, cu performante vizibil

diminuate si apropiate de pragul starii de faliment;

Ulterior, Altman a dezvoltat modelul prin elaborarea unei functii

Z pentru firmele private si pentru firme din domeniile nemanufacturiere.

Pentru a clasifica intreprinderile detinute in proprietate privata, Altman

a revizuit modelul scor initial si a inlocuit in raportul X4 numitorul (valoarea de
piata a capitalului propriu) cu valoarea contabila . Aceasta modificare a
schimbat semnificativ coeficientii de ponderare pentru toate celelalte rate:

Z = 0,717* x1 + 0,847* x2 +3,107* x3 +0,42* x4 + 0,998* x5

In functie de valorile lui lui Z putem intalni urmatoarele situatii:

 sub 1,3 firmele sunt in situatia de faliment;

 zona de ignoranta (de incertitudine) este 1,3-2,9;

 peste 2,9 firmele sunt in situatie de non-faliment.

Urmatoarea modificare adusa functiei Z a fost eliminarea ratei X5 (Cifra

de afaceri/total active). Altman a considerat ca aceasta rata este senzitiva la
tipul industriei, deci modelul este aplicabil in toate ramurile. Noua functie scor
are forma:

Z = 6,56*x1 +3,26*x2 +6,72*x3 +1,05*x4

In acest caz, in functie de valorile lui Z putem intalni urmatoarele

situatii:

 pentru valori sub 1,1 firmele sunt in stare de faliment;

  pentru valori intre 1,1 – 2,6 firmele sunt in zona de ignoranta;

 pentru valori peste 2,6 firmele sunt in situatie de non-faliment.

Modelul a fost aplicat pe un esantion de firme din afara SUA, in particular

pe firmele de pe pietele emergente din Mexic care au emis bonduri exprimate
in USD.

b) Modelul CONAN – HOLDER

Modelul Conan – Holder[3] dezvoltat de cei doi autori se incadreaza in

metodele testate statistic.

Se aplica intreprinderilor industriale cu un numar intre 10 si 500 de

salariati. El se bazeaza pe un esantion de 95 de intreprinderi mici si mijlocii,
dintre care jumatate au dat faliment. Intreprinderile analizate au fost grupate
statistic si s-a determinat o functie scor aplicabila pentru intreprinderile
industriale, intreprinderile de constructii, intreprinderile de comert en gros si
cele de transport.

Modelul are la baza urmatoarea functie:

Z = 0,24 * x1 + 0,22 * x2 + 0,16 * x3 − 0,87 * x4 − 0,1* x5

Valorile lui x1, x2, x3, x4, x5 se determina prin relatiile:

In cazul acestui model, riscul de faliment depinde tot de nivelul lui Z,

astfel:
 Valentele informationale ale metodei scorurilor nu trebuie
supraestimate, deoarece analiza discriminanta reduce informatia de baza prin
selectarea celor mai semnificative rate, pe care le considera contante in timp,
iar intreprinderea este un sistem economico-social ce actioneaza intr-un
mediu complex, cu mult mai multe variabile care influenteaza sanatatea sau
slabiciunea acesteia.

De aceea se recomanda folosirea metodei scorurilor in paralel cu

metodele clasice de diagnosticare – analiza echilibrului financiar, analiza
rentabilitatii, analiza fluxurilor financiare, etc. si in final, evaluarea riscului
global al intreprinderii.