Capitolul 1.

EVOLUŢII ALE DOCTRINEI CONTABILE

O entitate este ca un organism viu. Ea trăieşte în mediul economico-social în care se confruntă
interesele proprietarilor, conducătorilor, puterii publice, personalului propriu, clienţilor şi furnizorilor săi,
cetăţenilor etc. Şi fiecare dintre aceştia sunt interesaţi de un anumit aspect sau de o anumită latură a
personalităţii sale: unii, de exemplu, apreciază solvabilitatea, alţii urmăresc rentabilitatea pe termen scurt,
continuitatea şi perspectivele de dezvoltare, impactul asupra dezvoltării regionale, efectele desfăşurării
activităţii asupra mediului ambiant, iar ceilalţi, mai pragmatici, sunt preocupaţi de rentabilitatea pe termen
lung şi de viabilitatea unităţii în cauză. Aceştia din urmă, deşi mai puţini ca număr, sunt mai prudenţi, mai
informaţi şi, în acelaşi timp, mai preocupaţi de viitorul firmei.
Aşa cum pentru descrierea unei persoane se obişnuieşte să se prezinte trăsăturile şi dimensiunile
care o caracterizează1 (înălţimea, greutatea, culoarea ochilor, a părului, maniera de a se îmbrăca,
principalele trăsături de caracter), o entitate este descrisă de informaţii cifrice. Este adevărat că
informaţiile difuzate de unităţi se supun unor standarde, cel puţin în prezent (după cum se va sesiza şi din
prezentarea aspectelor specifice normalizării), care sunt denumite conturi (în contabilitatea curentă),
conturi anuale/situaţii financiare (pentru raportările periodice de la închiderea exerciţiului). Evident că
datele oferite de contabilitate nu sunt singurele care caracterizează o anumită entitate, dar ele se constituie
în elementul esenţial de analiză şi apreciere a situaţiei acesteia.

1.1. Evoluţia rolului contabilităţii

Evoluția rolului contabilitǎții s-a realizat ȋn strȃnsǎ concordanțǎ cu dezvoltarea economico-socialǎ
prezentȃnd particularitǎți și ritmuri diferite de dezvoltare de la o țarǎ la alta.
1.1.1. Scurtă incursiune în evoluţia rolului contabilităţii pe plan mondial
Începuturile contabilităţii se confundă cu primele activităţi economice ale omului. Este vorba,
evident, de acea contabilitate rudimentară care îmbrăca forma unei evidenţe economice primare (chiar
sub forma numărării). “Cele mai vechi urme de numărare apar pe oase de animale, cum ar fi un radius de
lup, vechi de peste douăzeci de mii de ani, având cincizeci şi cinci de crestături repartizate în două serii.
Aceasta constituie poate cea mai veche “maşină de numărat” cunoscută.”2
Astfel, putem să presupunem că, odată ce omul a devenit o fiinţă economică (homo
oeconomicus), a apărut şi nevoia de măsurare şi înregistrare a activităţii sale economice desfăşurate la
nivel individual sau comunitar. Nevoia unei contabilităţi a fost prezentă atât la deţinătorii de putere
asupra unei colectivităţi (prinţi, preoţi, regi etc.), cât şi la cei care practicau schimburi comerciale, pentru a
măsura, a memoriza, a comunica şi a autentifica diferite „fapte” economice sau, mai general, raporturi
sociale. Metodele de măsurare şi înregistrare contabilă au fost foarte variate, ca şi suportul material pe
care s-au realizat, şi încep cu încrustările în os sau piatră, cu însemnările pe tăbliţe de lut ars sau
papirus, iar mai apoi cu ţinerea registrelor contabile din hârtie şi până la epoca contemporană, caracterizată
prin dematerializarea înregistrărilor contabile, prin utilizarea prelucrării electronice a informaţ iei. Nu
întâmplător se spune că „istoria contabilităţii se confundă cu cea a cifrelor” (Burlaud, 1991).3
Cercetările arheologice din anii 1970-1980 au pus în evidenţă faptul că vechile popoare din
Orientul Mijlociu (mai exact sumerienii din Mesopotamia, localizată pe teritoriul Irakului de astăzi) utilizau
încă de acum circa 10.000 de ani un sistem de prelucrare a datelor legate de viaţa lor economică. Teza
conform căreia contabilitatea a fost factorul declanşator al scrierii cuneiforme este acceptată atât de

1
Regnard, J.-F., Lire un bilan c’est simple, 2e édition, Éditions CASTEILLA, Montigny le Bretonneux, 1996, pp. 10-11
2
Capron, M., Contabilitatea în perspectivă, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994, traducere de Lorin Niculae, p. 21
3
Ionaşcu, I., Dinamica doctrinelor contabilităţii contemporane, Studii privind paradigmele şi practicile contabilităţii, Ed.
Economică, Bucureşti, 2003, p. 13
1|Page
specialiştii în istoria scrierii, cât şi de istoricii contabilităţii, considerându-se că de fapt „contabilitatea a dat
naştere scrisului, ca şi calculului abstract, şi nu invers, cum s-a crezut în mod tradiţional” (Mattessich, 1993;
Bottero, 1998). Această interpretare a descoperirilor arheologice, cu adevărat „revoluţionară”, face ca formele
rudimentare de contabilitate să fie considerate ca un element declanşator de cultură şi civilizaţie, de vreme
ce practicile antice de reprezentare „contabilă” a realităţii prin jetoane din argilă de diferite forme sunt
considerate ca practici care au stimulat inventarea scrierii cuneiforme în Mesopotamia.
Ulterior, evidenţa rudimentară se materializează în inventare ale depozitelor realizate pe diverse
suporturi (tăbliţe dreptunghiulare din argilă, piei de animale, pietre şi chiar papirusuri) care deveneau,
astfel, documente justificative. “Dezvoltarea proprietăţii private, adâncirea diviziunii sociale a muncii,
intensificarea schimbului, influenţa creditului şi momentele juridice au fost factorii determinanţi în
apariţia şi folosirea evolutivă a însemnărilor contabile.”4 Prin urmare, apar şi primele reglementări
juridice, în domeniul economic, cu influenţe asupra contabilităţii la civilizaţiile cele mai înfloritoare ale
lumii. Cele mai vechi datează din secolul al XVIII-lea (1.750) î.e.n., când Hammurabi, rege al
Babilonului, a impus gravarea pe un bloc de diorit (expus la Luvru) un cod de legi comerciale şi sociale.
“Din codul lui Hammurabi şi din descoperirile arheologice aflăm că asiro-caldeenii aveau o tehnică
contabilă destul de avansată; ei cunoşteau noţiunea de activ şi pasiv, stăpâneau calculul dobânzilor,
utilizau conturile sintetice şi analitice, practicau operaţiunile de comision; în relaţiile de afaceri se utilizau,
încă acum 4000 de ani, scrisorile de credit şi contractele de societate, iar pentru înregistrările în conturi se
foloseau documentele justificative.”5
Cu toate acestea, contabilitatea a avut o dezvoltare lentă, sinuoasă, evoluţia tehnicii şi
obiectivelor sale fiind strâns legată de dezvoltarea comerţului, industriei şi de nevoile care au apărut
succesiv. “Construirea unui sistem de contabilitate este obiectul frământării cugetului omenesc din
veacurile apropiate.”6
Istoria contabilităţii arată că din momentul în care oamenii au început să schimbe bunuri aceştia au
fost preocupaţi să păstreze urmele tranzacţiilor derulate şi rezultatelor lor. Practic, o economie de troc nu
era în măsură să favorizeze dezvoltarea contabilităţii şi a tehnicii sale. Apariţia banilor a constituit
factorul determinant pentru dezvoltarea contabilităţii, cu toate că aceasta avea încă un caracter empiric, ea
limitându-se la înregistrarea plăţilor şi încasărilor şi la prezentarea soldului monetar deţinut la un moment
dat.
“Marile civilizaţii antice (egipteană, greacă şi romană) au dezvoltat anumite forme de contabilitate,
dar nu a existat o continuitate între contabilitatea antică şi contabilitatea medievală. După decăderea
Imperiului Roman, lumea medievală se caracteriza prin structuri economice domeniale, organizate în jurul
castelelor şi catedralelor, autarhice, care privilegiau autoconsumul. Perioada cruciadelor (secolele XI şi
XIII) a adus un nou suflu în dezvoltarea economică a Bazinului Mediteranean, prin reactivarea relaţiilor
comerciale dintre Orient şi Occident.
Apariţia economiei monetare (vânzarea pe credit comercial prin utilizarea cambiilor, plata datoriilor
prin cecuri şi bilete la ordin, dezvoltarea împrumutului bancar pentru finanţarea afacerilor) şi creşterea
volumului şi complexităţii afacerilor în Evul Mediu au dus la naşterea omului de afaceri, în sensul modern
al accepţiunii. Italienii, sau mai exact oraşele-state din nordul Italiei, au avut un rol major în dezvoltarea
afacerilor bancare.”7
Bazele propriu-zise ale elaborării sistemului contabil au fost puse de apariţia capitalului productiv
din epoca modernă (comerţul a permis obţinerea unui capital excedentar care putea să fie reutilizat în

4
Paraschivescu, M. D., Păvăloaia, W., Toma, C., Contabilitate şi modele de analiză economică, Ed. Fundaţia Academică „Gh.
Zane”, Iaşi, 1993, p. 12
5
Florea, I., Afirmarea contabilităţii ca factor de progres economic şi social, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii “Al. I.
Cuza” din Iaşi, Secţiunea III C Ştiinţe economice, Tomul XXXI, Anul 1985, p. 52
6
Rusu, D., Teorii şi sisteme de conducere pe plan mondial, Ed. Rotaprint, I.P. Iaşi, 1975, p. 57
7
Ionaşcu, I., Dinamica doctrinelor contabilităţii contemporane, Studii privind paradigmele şi practicile contabilităţii, Ed.
Economică, Bucureşti, 2003, p. 15
2|Page
producţie) şi de dezvoltarea simultană a creditului. Totodată, concomitent cu extinderea comerţului,
devine din ce în ce mai mult o obişnuinţă să se separe tranzacţiile legate de patrimoniul individual al
comerciantului de cele privitoare la afacerea sa. În acest context, înregistrarea tranzacţiilor unei afaceri
devine o necesitate deoarece „ţinerea unui registru dă în acelaşi timp gestionarului mijlocul de a se
justifica, iar patronului, posibilitatea unui control permanent” (Favier, 2001).
Într-o primă perioadă, aceste societăţi în comandită au o existenţă limitată la durata unui voiaj,
comerţul fiind eminamente maritim. Afacerea se lichidează odată cu împărţirea profitului, iar aceste
întreprinderi efemere au dat naştere contabilităţii de operaţii având ca obiectiv determinarea rezultatului
degajat de o operaţie determinată (o expediţie, o tranzacţie comercială sau un alt proiect), în scopul
împărţirii lui. Conturile operaţiei înregistrau încasările şi plăţile după tehnica partidei simple, iar
rezultatul tranzacţiei era măsurat prin excedentul de trezorerie obţinut. Este momentul care marchează
apariţia contabilităţii întreprinderilor.
Apare aşadar necesitatea utilizării, în primul rând, a conturilor de persoane care aveau menirea să
reflecte creanţele şi datoriile ce le corespund. Prin asimilare, s-a conceput un cont care ţinea evidenţa
ansamblului de bunuri deţinute şi un cont ce evidenţia (recapitula) câştigurile şi pierderile monetare. Acest
ansamblu de conturi a condus la elaborarea sistemului de înregistrare contabilă “în partidă dublă”.
“Merită a fi subliniat faptul că sistemul de calcul contabil digrafic sau partida dublă nu este rezultatul unei
invenţii personale sau o realizare de moment. Construcţia sistemului de contabilitate în partidă dublă este
o creaţie anonimă la care şi-au adus contribuţia un şir lung de practicieni, ale căror nume şi fapte s-au
pierdut în istorie.”8
Contabilitatea în “partidă dublă” a apărut, potrivit aprecierii istoricilor în domeniu, la Genova în
jurul anului 1.340. Inventarea tiparului a permis generalizarea acestei metode, îndeosebi prin tratatul lui
Luca Paciolo “Summa de Arithmetica, Geometria, Proportioni et Proportionalita”, editat în 1494 la
Veneţia, care include în “Tractatus XI particularis de computis et scripturis”, structurat pe 36 capitole,
“prima lucrare imprimată de contabilitate dublă”.9 Lucrarea enunţă principiile fundamentale ale
tranzacţiilor şi înregistrărilor contabile, descriind, în fapt, practicile contabile ale momentului.
Deşi contabilitatea în partidă dublă (care constituie fundamentul contabilităţii moderne) a apărut ca
urmare a dezvoltării în Europa Occidentală a economiei capitaliste, bazată pe relaţii de schimb
monetare şi pe obţinerea de profit, trebuie subliniat faptul că la sfârşitul feudalismului şi o lungă
perioadă din capitalism au coexistat două tipuri de contabilităţi: una de casă (în partidă simplă) şi
contabilitatea în partidă dublă.
Contabilitatea de casă (sau de trezorerie) era ţinută în partidă simplă şi înregistra numai impactul
activităţii economice asupra trezoreriei (casei de bani). Astfel, registrele contabile evidenţiau încasările
şi plăţile, iar diferenţa dintre aceste fluxuri de casă reprezenta numerarul rămas în casierie. Acest tip
de contabilitate ţinută în special de prinţi, clerici sau aşezăminte filantropice servea atât la prezentarea
situaţiei financiare a instituţiei (domeniului princiar, bisericii, spitalului etc.), cât şi ca mijloc de
control asupra competenţei şi onestităţii administratorilor.
În schimb, negustorii, transformaţi ulterior în oameni de afaceri care cumpărau şi vindeau pe
credit, aveau nevoie de o contabilitate care să înregistreze relaţiile cu debitorii (prin care să cunoască
sumele de încasat) şi cu creditorii lor, prin care să cunoască datoriile de plătit. De asemenea, negustorul
dorea să-şi cunoască stocul de marfă disponibil la vânzare şi să-şi măsoare rezultatul (profitul sau
pierderea) degajat de întreaga activitate sau de o simplă operaţie. Practic, acestor nevoi le răspundea
sistemul de contabilitate practicat de negustorii din statele italiene (Florenţa, Pisa, Genova şi, mai apoi,
Veneţia) bazată pe tehnica înregistrării în partidă dublă, prin care fiecare tranzacţie (sumă) era

8
Florea, I., Op. cit,. p. 53
9
Rusu, D., şi colectiv, Fra Luca Di Borgo şi doctrinele contabilităţii în cultura economică românească, Ed. Junimea, Iaşi,
1991, pp. 33-34
3|Page
înregistrată din perspectiva a două conturi. Practic, la finele secolului al XV-lea, tehnica contabilităţii
în partidă dublă, era finalizată.
După această dată, contabilitatea în partidă dublă s-a îmbogăţit sub aspectul tehnicilor sale de
înregistrare, dar n-a fost supusă unei schimbări fundamentale. Deşi exista posibilitatea de introducere
a unei contabilităţi patrimoniale, conturile utilizate rămân riguros legate de noţiunile de încasări şi plăţi.
Ţinerea conturilor nu se îndepărta de domeniul specific al mişcărilor de valori, îmbrăcând un aspect pur
mecanic (oglindirea situaţiei trecute) în scopul prezentării situaţiei activelor şi pasivelor (sub formă de
balanţă sau bilanţ).
Ulterior, dezvoltarea întreprinderilor şi creşterea capitalului de lucru al acestora, pe seama
aporturilor din exterior, a impus contabilităţii necesitatea de a realiza o distincţie clară între capital şi
venituri (rezultatele obţinute ca urmare a utilizării capitalului), în principal, din necesităţi de distribuţie.
Ca urmare a cerinţelor menţionate, în contabilitate sunt introduse, la determinarea rezultatului, elemente
cu caracter previzional, de apreciere şi de evaluare, care urmăresc reînnoirea periodică a valorii bunurilor,
pentru a asigura continuitatea activităţii întreprinderii, chiar în condiţii de risc. Toate aceste elemente
determinau o inventariere a patrimoniului entităţii.
Necesitatea crescândă a măririi capitalurilor a atribuit contabilităţii un rol complementar, de
furnizare a informaţiilor necesare utilizatorilor externi privind rezultatul operaţiilor desfăşurate şi,
totodată, de protecţie a intereselor acestora prin intermediul unui control extern. Devine, în aceste condiţii,
o obişnuinţă curentă a societăţilor (mai ales a celor de capitaluri) de a stabili periodic (anual) o balanţă de
control (bilanţ), precum şi situaţia profitului sau pierderii, denumite situaţii financiare sau situaţii
contabile la sfârşit de an. Situaţiile financiare erau apoi publicate, sub o formă sintetizată, pentru
informarea terţilor interesaţi de activitatea societăţii (investitori, bănci, organe fiscale etc.). “Contabilitatea
trecea de la secretul din spatele tejghelelor la transparenţă, în vederea obţinerii de noi finanţări exterioare.
A fost o etapă foarte importantă deoarece, după această perioadă, situaţiile financiare au devenit un mijloc
de publicitate.”10
Prin extinderea pe scară largă a organizării afacerilor ca societăţi de capitaluri (societăţi pe acţiuni),
în secolul al XlX-lea, se generalizează practica întocmirii bilanţului contabil şi a contului de profit şi
pierdere deoarece administratorii lor trebuiau (în unele cazuri erau chiar obligaţi prin lege) să-şi informeze
periodic acţionarii asupra patrimoniului afacerii şi rezultatului gestiunii . Ȋntocmirea periodică a
bilanţului contabil şi a contului de profit şi pierdere a generat formularea unora dintre principiile actuale
ale contabilităţii (continuitatea activităţii, prudenţa, independenţa exerciţiului etc.).
Dezvoltarea industriei şi accentuarea specializării industriale, în condiţii de concurenţă acerbă, au
determinat apariţia unei “contabilităţi interne” (de gestiune), care avea rolul de a completa informaţiile
furnizate terţilor şi de a servi ca suport în luarea deciziilor manageriale. Din ce în ce mai mult, pe plan
intern, întreprinderile sunt interesate mai ales de aspectele previzionale, rolul contabilităţii vizând în
special furnizarea unor informaţii certe pentru fundamentarea previziunilor şi verificarea realizării lor.
Contabilitatea capătă astfel un rol primordial de informare pentru diversele categorii de
utilizatori cum ar fi: conducerea entităţii, investitorii de capitaluri, terţii cu care întreprinderea intra în
relaţii şi, nu în ultimul rând, statul.
Rezultă că în decursul timpului contabilitatea a cunoscut o evoluţie conformă cu progresul
economic, urmărind să satisfacă mai bine cerinţele informaţionale ale unor categorii din ce în ce mai largi
şi mai elevate de utilizatori, crescând gradul de precizie şi de semnificaţie ale datelor oferite, evoluţie
posibilă prin:11
- folosirea unei terminologii precise pentru înregistrarea şi structurarea faptelor în conturi;

10
Rousse, F., Normalisation comptable, Principes et pratiques, Collection Méthodologie, Ed. Ministère de la Coopération et du
Développement, Paris, 1989, p. 26
11
Idem, p. 24
4|Page
 - o organizare a conturilor ce corespunde cerinţelor interne ale controlului de gestiune şi
nevoilor externe de informare;
- exprimarea acestor conturi în unităţi monetare comparabile;
- regruparea conturilor pentru publicarea lor periodică în tablouri universal inteligibile;
- respectarea anumitor principii, definite anterior, care garantează sinceritatea informării.
În prezent, în domeniul contabilitǎții se detaşează un mod de organizare care evidenţiază două
aspecte complementare: pe de o parte, contabilitatea urmăreşte furnizarea de informaţii către utilizatorii
externi (domeniu caracteristic contabilităţii financiare), iar pe de altă parte, informaţiile furnizate de
contabilitate vizează utilizatorii interni (este cazul contabilităţii interne de gestiune). Cu toate că
informaţiile furnizate de aceste două segmente ale contabilităţii vizează utilizatori diferiţi ca natură,
practic ele se bazează pe aceleaşi înregistrări şi pe aceleaşi surse (numai modul de structurare şi de
prezentare este diferit).
În plus, deşi au la bază înregistrări şi surse comune, informaţiile contabilităţii urmăresc direcţii
distincte, astfel:
 contabilitatea financiară vizează aspectele trecute ale gestiunii întreprinderii;
 contabilitatea internă de gestiune permite organelor de conducere ale întreprinderii obţinerea
unor informaţii de detaliu privind activitatea trecută a unităţii, dar servesc şi ca bază de
elaborare a viitoarelor decizii cu caracter strategic, tactic şi operativ.
În perspectivă, contabilitatea este văzută de teoreticieni ca o “miză socială”, un compromis între
emitenţii şi utilizatorii de informaţie contabilă. În acest compromis fiecare tinde să-şi apere interesele sale,
iar contabilitatea urmăreşte o reflectare cât mai fidelă a poziţiei financiare, performanţelor şi modificărilor
în poziţia financiară a întreprinderii. Astfel, contabilitatea devine o bază de date care serveşte ca suport în
fundamentarea deciziilor, indiferent de natura lor (de investiţie, de aprovizionare, de producţie, de
desfacere etc). Contabilitatea se transformă într-un “joc social cu actorii şi regizorii săi, instanţele de
normalizare şi reglementare”.12 În principiu, interesele diferitelor categorii de actori sunt cel mai adesea
diferite, uneori chiar contradictorii.
Ţinerea contabilităţii, ca formă de reflectare a existenţei patrimoniale, a situaţiei financiare şi a
rezultatelor la un moment dat, apare ca o constrângere pentru entităţile mici şi mijlocii. Ea este considerată
de operatorii economici costisitoare, reprezentând între 1% din cifra de afaceri pentru marile întreprinderi
şi 2% pentru cele mici.13
1.1.2. Repere în cercetarea istoriei contabilităţii româneşti14
Dezvoltarea doctrinară şi practică a contabilităţii este în strânsă dependenţă de mediul cultural
în care aceasta evoluează, privit sub toate componentele lui: economic, social, juridic, fiscal, politic şi
chiar religios. Pe de altă parte, contabilitatea este privită şi ca un instrument care influenţează sau chiar
transformă mediul în care operează. Ca activitate socială, proprie omului, contabilitatea este influenţată şi
influenţează mediul în care se desfăşoară.

12
Colasse, B., Contabilitate generală, Ediţia a-4-a, Ed. Moldova, Iaşi, 1995, p. 399 (traducere de N. Tabără)
13
O alternativă pentru reducerea costului funcţiei contabile este avută în vedere de prof. Niculae Feleagă şi Ion Ionaşcu, în
lucrarea “Tratat de contabilitate financiară” (vol. I), şi anume, externalizarea contabilităţii. Aceasta ar consta în încredinţarea
lucrărilor de ţinere a contabilităţii (inclusiv de elaborare a situațiilor financiare anuale) unor terţi profesionişti (experţi contabili
sau cabinete de expertiză). Sub aspect financiar, o asemenea orientare prezintă în opinia autorilor mai multe avantaje:
transformarea cheltuielilor fixe generate de un serviciu contabil propriu, în cheltuieli variabile; evitarea cheltuielilor cu plata
orelor suplimentare ocazionate de perioadele de supraactivitate şi a celor din momentele de subactivitate ale serviciului contabil
propriu; reducerea cheltuielilor de investiţii pentru procurarea de echipamente informatice şi produse-program utilizate în
activitatea financiar-contabilă (pag. 66).
14
Ionaşcu, I., Dinamica doctrinelor contabilităţii contemporane, Studii privind paradigmele şi practicile contabilităţii, Ed.
Economică, Bucureşti, 2003, pp. 27-31
5|Page
 Literatura contabilă românească a apărut la mijlocul secolului al XlX-lea (prima lucrare de
contabilitate în limba română este „Pravila comerţială” a lui Emanoil loan Nichifor, apărută la
Braşov în 1837), mult mai târziu în comparaţie cu ţările europene occidentale. Cauza acestei întârzieri
se explică prin apariţia târzie a formelor economiei capitaliste în spaţiul românesc. Pe de altă parte, absenţa
sau slaba dezvoltare a cunoştinţelor legate de afaceri în general şi de contabilitate în particular poate fi o
explicaţie adusă perpetuării până târziu, la începutul secolului al XX-lea, a unor forme feudale în
economia românească.
Pentru o imagine mai bună a preocupărilor legate de istoria contabilităţii autohtone considerăm
necesară prezentarea succintă a evoluţiei contabilităţii româneşti, privite ca o componentă culturală.
Astfel, gândirea şi practica contabilă românească au urmat următorul parcurs (lonaşcu, 1997):
1) etapa formării literaturii contabile româneşti (1837-1900): cuprinde perioada apariţiei primelor
lucrări de contabilitate în limba română, de fapt traduceri după autori străini. Pe lângă vulgarizarea
tehnicii partidei duble, sunt cuprinse şi alte informaţii necesare organizării afacerilor. Treptat, apar şi
manuale de contabilitate elaborate de autori români care încearcă să-şi precizeze poziţia faţă de
aspectele prezentate şi să-şi demonstreze originalitatea. Este perioada când se organizează şi primele
şcoli comerciale (în 1860 se înfiinţează Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, ulterior la Galaţi şi Bucureşti
în 1864, iar mai apoi şi în alte oraşe), unde apare instituţionalizat şi studiul contabilităţii. De asemenea,
în 1843 Ion Ghica a ţinut primul curs de economie politică la Academia Mihăileană din Iaşi;
2) etapa maturizării gândirii contabile româneşti sau timpul controverselor contabile (1900-
1947): se caracterizează prin apariţia unui număr important de lucrări în domeniul contabilităţii, iar
autorii trec de la descrierea tehnicii contabile la problematizarea unor aspecte „din” sau „despre”
contabilitate. În această perioadă apare prima revistă de specialitate („Revista generală de comerţ şi
contabilitate” – în 1908), ia fiinţă învăţământul universitar economic (în 1913, prin înfiinţarea Academiei
de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti), unde se preda şi contabilitatea, şi se
structurează profesia contabilă liberală (în 1921, se ȋnființeazǎ, prin Decret Regal, „Corpul de
Contabili-Autorizaţi şi Experţi Contabili ȋn Romȃnia”). Este vizibil efortul pentru o „şcoală” românească
de contabilitate, care se soldează cu câteva contribuţii teoretice (în special lucrările lui Spiridon
lacobescu şi Ion Evian), precum şi cu o formalizare instituţională.
Odată cu faza de maturizare a gândirii contabile româneşti apar şi primele preocupări sistematice
legate de istoria contabilităţii, în 1932, D. Voina îşi publica teza sa de doctorat, „Faze din evoluţia
contabilităţii”, în care se ocupă de evoluţia contabilităţii, în special din Italia, Franţa şi Germania. Mai
apoi, în 1947, apare lucrarea lui C. G. Demetrescu „Istoria critică a literaturii contabile în România”,
unde se prezintă pentru prima dată atât o sinteză a evoluţiei gândirii româneşti, cât şi incidenţa
influenţelor străine;
3) etapa „realismului socialist” în contabilitate (1947-1990): practica contabilă evoluează în
mediul economiei planificate în mod centralizat. Sistemul contabil al întreprinderii, de inspiraţie
sovietică, este considerat un instrument de control al îndeplinirii planului de stat. Informaţiile
contabile produse de întreprinderi au caracter secret şi sunt destinate unui unic utilizator: organismele
statului, controlate politic de partidul unic. Abordările teoretice sunt influenţate de ideologia sistemului
politic.
Deşi etapa „realismului socialist” a însemnat un regres în contabilitatea românească, prin
deconectarea ei de la circuitul internaţional de idei şi politizarea abordărilor teoretice, există totuşi câteva
realizări notabile care privesc istoria contabilităţii, în primul rând se remarcă demersul profesorului C. G.
Demetrescu, care, după o perioadă de „aşezare” a contabilităţii româneşti în „noul context”, îşi reia
preocupările legate de cercetarea trecutului contabilităţii, finalizate prin publicarea în 1972 a lucrării
Istoria contabilităţii” (Bucureşti, Editura Ştiinţifică). Având o bogată documentare bibliografică
străină (în franceză, italiană şi germană) şi fiind bun cunoscător al literaturii contabile româneşti, C.
G. Demetrescu realizează această unică lucrare (deocamdată) de istorie a contabilităţii din peisajul
românesc, urmând o schemă evoluţionistă: contabilitatea în orânduirea sclavagistă, în feudalism, în
6|Page
capitalism şi problemele contabilităţii contemporane. O secţiune specială este rezervată prezentării
evoluţiei contabilităţii româneşti. În cadrul fiecărei structuri temporale se face o analiză contextuală,
pe ţări, cu o prezentare cronologică a faptelor care au marcat practica şi doctrina contabilităţii. O notă
distinctivă a lucrării este aceea că autorul realizează o valorizare critică a diferitelor lucrări şi teorii în
demersul de „ştiinţificizare” a contabilităţii.
O altă realizare notabilă este traducerea „Tratatului de contabilitate în partidă dublă” al lui Luca
Paciolo de către profesorii Dumitru Rusu şi Ştefan Cuciureanu (Editura Junimea, Iaşi, 1981). Autorii
menţionează: „Am transcris şi tradus Tratatul de contabilitate al lui Luca Paciolo după ediţia a doua,
Veneţia, 1523, aflată în unicat la Biblioteca Centrală Universitară «M. Eminescu» Iaşi...” Lucrarea este
însoţită de un studiu introductiv, de alte două studii („Răspândirea contabilităţii după Paciolo” şi
„Începuturile gândirii contabile româneşti”) şi o postfaţă care reprezintă veritabile contribuţii la
cercetarea istoriei contabilităţii. Prin această lucrare, cercetătorul român are posibilitatea să se apropie de
primul text al literaturii contabile în limba autorului, italiana medievală, precum şi în româneşte,
constituind un suport „material şi istoric” al oricărei analize a evoluţiei contabilităţii.
De altfel, cercetarea istoriei contabilităţii româneşti a fost pentru profesorul D. Rusu o
prioritate, materializată şi prin editarea unei colecţii de studii intitulate Fra Luca di Borgo şi doctrinele
contabilităţii în cultura economică românească (colectiv de autori sub redacţia prof. univ. Dumitru Rusu,
Editura Junimea, Iaşi, 1991). Deşi această lucrare a apărut după 1990, ea constituie o sinteză a
cercetărilor privind istoria contabilităţii româneşti efectuate de autori şi publicate, în diverse variante, până
în 1990.
La acestea se pot adăuga şi studiile privind evoluţia contabilităţii incluse în diferite lucrări de
contabilitate (de exemplu, Traian Tămăşan are un capitol intitulat „Trepte calitative în evoluţia
contabilităţii” în lucrarea „Bazele ştiinţifice ale contabilităţii”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1973; un
capitol de „Consideraţii asupra evoluţiei contabilităţii” este prezentat în lucrarea „Bazele contabilităţii” a
lui Gheorghe Enache, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977 etc.) sau articolele publicate
în revistele de specialitate.
4) etapa actuală, după 1990: sunt întâlnite mai multe transformări, denumite generic „reforme”
contabile, pentru ca informaţia contabilă să devină utilă deciziei unei multitudini de utilizatori (acţionari,
bănci, parteneri comerciali, stat etc.), cu interese specifice, care activează într-un mediu de piaţă
concurenţială. De aceea, se instituţionalizează ca o parte din informaţia contabilă produsă de
întreprinderi să fie publicată (rapoartele contabilităţii financiare). Prin măsuri legislative se urmăreşte
compatibilizarea practicilor contabile româneşti cu cele internaţionale (în special cu cele europene), în
plan ştiinţific, apar atât lucrări care abordează contabilitatea într-o manieră conceptualizată şi
comparată, cât şi primele cercetări urmând o metodologie pozitivistă, lucrări inspirate din cultura
contabilă apuseană (îndeosebi franceză, dar şi anglo-americană).
Actualmente, după anul 1990, contabilitatea românească a intrat într-o nouă fază, atât ca
practică socială, în gestiunea afacerilor, cât şi ca demers ştiinţific, însă una dintre laturile puţin (sau
aproape deloc) explorate este cercetarea istoriei contabilităţii. Este adevărat, există câteva teme de
cercetare care ţin mai mult sau mai puţin de istoria contabilităţii, sub forma unor teze de doctorat în curs
de realizare. Am putea spune că, deocamdată, contabilitatea românească îşi caută istoria ei, dar mai ales,
istoricii contabilităţii.
Astfel, cercetarea istoriei contabilităţii este utilă deoarece se poate constitui ca un suport atât
pentru ameliorarea practicii contabile contemporane, cât şi ca fundament pentru explicaţiile teoretice.
Cunoaşterea istoriei contabilităţii nu trebuie privită doar ca o preocupare „livrescă” a unor oameni
interesaţi de trecut, ci îndeosebi ca vectorul unei mai bune înţelegeri a contabilităţii. Iată deci că prin
explorarea trecutului contabilităţii româneşti putem ameliora contabilitatea contemporană.
În concluzie, contabilitatea şi rolul ei în viaţa socială au evoluat continuu chiar dacă în anumite
perioade istorice ritmul dezvoltării a fost mai lent. De altfel, însuşi conceptul de contabilitate se defineşte
prin rolul pe care îl îndeplineşte la un moment dat. Ea a parcurs succesiv stadiile de: tehnică de
7|Page
înregistrare, de organizare şi de structurare a tranzacţiilor comerciale; instrument de control şi element de
probă în caz de litigiu; bază de informaţii esenţială pentru gestiunea întreprinderii, cu un accent din ce în
ce mai mare pe estimarea evoluţiilor ulterioare; în prezent o “miză (joc) socială” în care se confruntă
interesele utilizatorilor şi producătorilor de informaţie contabilă.
Toate aceste schimbări în evoluţia rolului contabilităţii au fost însoţite de reglementări cu caracter
juridic care au urmărit susţinerea sau orientarea dezvoltării sale.

8|Page