Simbolismul românesc în context european.

- Studiu de caz –

Grupa a III – a:

Chirciu Remus
Dragomir Lucian
Matei Ştefania
Mone Alexandra
Petre Larisa
Popa Lavinia
Popescu Vlad

1
Cuprins:
1. Simbolismul european

a. Caracteristici generale

b. Scriitori reprezentativi

2. Simbolismul românesc

a. Caracteristici generale

b. Scriitori reprezentativi

3. Ilustrarea simbolismului românesc

a. Paralela Plumb – Lacustră

b. Scriitori reprezentativi
4. Concluzii

2
 1. Simbolismul european

a. Caracteristici generale

Simbolismul reprezintă primul curent artistic si literar modernist. Apărut în Franţa şi

Belgia la începutul secolului al XIX – lea, se va răspândi apoi în întreaga Europă, prelungindu-se
până la începutul Primului Război Mondial. În anul 1886 scriitorul francez Jean Moréas publică
în ziarul Le Figaro manifestul acestei mişcări; ulterior, poetul Arthur Rimbaud îl transpune în
versuri, în poemul Les Voyelles (Vocalele):

A noir, E blanc, I rouge, U vert, O bleu: voyelles, A negru, E alb, I roşu, U verde, O de-azur;
je dirai quelque jour vos naissances latentes: Latentele obârşii vi le voi spune-odată:
A, noir corset velu des mouches éclatantes A, golf de umbră, chingă păroasă-ntunecată
Qui bombinent autour des puanteurs cruelles, A muştelor lipite de-un hoit, jur-împrejur;

Golfes d’ombre; E, candeurs des vapeurs et de tentes, E, pânză, abur candid, umbrelă-nfiorată,
Lances des glaciers fiers, rois blancs, frissons d’ombelles; Lănci de gheţari hieratici, şi spiţe de-un alb pur;
I, pourpres, sang craché, rire des lèvres belles I, purpuri, sânge, râsul unei frumoase guri
Dans la colère ou les ivresses pénitentes; Cuprinsă de mânie, sau de căinţă brată;

U, cycles, vibrements divins des mers virides, U cicluri, frământare a verzilor talazuri,
Paix des pâtis semés d’animaux, pais des rides Adâncă pace-a turmei ce paşte pe izlazuri,
Que l’alchimie imprime aux grands fronts studieux; Şi-a urmelor săpate pe frunţi de alchimie;

O, suprême Clairon plein des strideurs étranges, O, trâmbiţă supremă cu ţipătul ciudat,
Silences traversés des Mondes et des Anges: Tăceri pe care Îngeri şi Aştri le străbat
– O l’Oméga, rayon violet des Ses Yeux ! – Omega, licăr vânăt ce-n ochii Ei învie !1

Desigur, după cum o arată şi numele, acest curent se bazează pe puterea simbolului de a
reflecta orice aspect fie el palpabil, real, sau dimpotrivă. Pentru scriitorii simbolişti, poezia
înseamnă astfel puritate, ambiguitate, muzicalitate, sugestie şi implicit. Acest curent s-a
manifestat totodată şi în teatru, ducând la aparitia dramei simboliste, creatorul ei fiind belgianul
Maurice Maeterlinck; aceasta specie îmbină dramatismul cu lirismul, punând în scenă aspecte
abstracte şi creând o atmosferă magică folosindu-se de personaje generice.

Scriitorii simbolişti au recurs la inovaţii prozodice, operele lor fiind marcate de poezii cu
forma fixă, concise, în care nimic nu este prezentat în mod direct, ci este sugerat. Ca element

1
Traducere de Petre Solomon

3
specific apare totodată refrenul – o repetiţie sintactică de unul sau mai multe versuri. În general,
poezia simbolistă este caracterizată de două planuri – cel exterior şi cel interior – între care există
o corespondenţă, starea interioară fiind prezentată prin sugestie, cu ajutorul elementelor
exterioare. Muzcalitatea poeziilor este, de asemenea, atât exterioară (realizată prin respectarea
regulilor prozodice) cât şi interioară (obţinută prin repetiţii la nivel fonetic, sintactic sau
morfoligic). Tema generală o constituie starea confuză şi nevrotică a poetului într-o societate
superficială; motivele predilecte ale simbolismului sunt criza, anxietatea, nevroza, monotonia,
plictisul (spleen-ul), decolrul citadin – limitat, schiţat, decorul exotic şi paradisuri artificiale
(alcool, opiu), decorul macabru, trecerea timpului, boala, etc. În afară de refren, apare un alt
element specific simbolist: sinestezia, figură de stil ce constă în crearea unei imagini complexe
prin recurgerea la două sau mai multe imagini care sa înfăţişeze simţuri diferite (spre exemplu
parfumul colorat sinestezie alcătuită dintr-o imagine olfactivă şi una vizuală).

Poezia simbolistă se dezvoltă în condiţiile izbucnirii conflictelor între proletariatul şi

burghezia franceză, lucru care îi imprimă un caracter contradictoriu. Observatorul distinge două
laturi ale ei. Una protestatară, rebelă, în război cu o realitate socială ostilă; alta aliniată,
cuminte, împăcată cu fantoma câtorva miraje.2

2
Ovidiu S. Crohmălniceanu

4
 b. Scriitori reprezentativi

Charles Baudelaire (1821-1867)

Viaţa lui Charles Baudelaire a fost într-adevăr destul de tulbure şi destul de zdruncinată.
Au contribuit la asta tot felul de fapte, unele exterioare firii poetului, altele făcând parte chiar
din firea lui.3 Chiar şi din această simplă afirmaţie pe care filologul român Alexandru Philippide
o face despre marele scriitor, ne putem da seama că întreaga viaţă a lui Baudelaire a stat sub
semnul simbolismului, reflectând o mare parte din caracteristicile acestui curent.

Cel mai important volum de versuri al scriitorului este, fără îndoială Les fleures du mal
(Florile răului), apărut în anul 1857. Multe din poeziile cuprinse în acest volum au ca motiv
predilect decorul exotic (motiv tipic simbolist), ele fiind inspirate din amintirea priveliştilor
tropicale din călătoria pe care o face în India după terminarea liceului. Baudelaire, în poezia lui,
evocă foarte des viaţa fără griji a generoasei naturi ecuatoriale, ca pe un paradis pierdut şi
mereu regretat.4

Poezia lui Baudelaire este concisă, iar imaginile şi comparaţiile nu sunt nici bogate nici
dese. Sunt chiar poeme de-ale lui în care se găsesc umpluturi, versuri căznite, expresii prozaice,
dar în care un singur vers iluminează deodată, orbitor, bucata întreagă.5

Baudelaire este considerat unul dintre cei mai mari revelatori ai sensibilităţii moderne,
caracterizată, între altele, printr-o mare nelinişte. Fără a influenţa direct, el dă imbolduri
puternice şi deschide noi drumuri gândirii şi simţirii poetice.

Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc

Şi scot adesea turburi cuvinte, ca-ntr-o ceaţă;
Prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă
Şi toate-l cercetează c-un ochi prietenesc.6

3
Al. Philippide
4
Al. Philippide
5
Al. Philippide
6
Baudelaire, Ch., Corespunderi

5
 Stéphane Mallarmé (1842-1898)

Poziţia lui Stéphane Mallarmé în istoria literară este bine definită: maestru al poeziei noi
din Franţa anilor 1880, el a debutat sub însemnul lui Baudelaire, a frecventat cercurile parnasiene
şi apoi a avut o tentativă disperată de a elabora un tip nou de poezie, a cărei maximă concentrare
o face obscură şi neobişnuită. Cu toate acestea ansambulul operei sale rămâne un capăt de drum,
marcat şi de conştiinţa poetului că eşecul este aproape o necesitate în traseul său, dar şi de
impresia cititorilor că încercarea de a crea o poezie absolut pură, atât în ceea ce priveşte limbajul
cât şi în ceea ce privşte substanţa este o imposibiliate; astfel tema eşecului este plasată în culmea
(parţial nerealizată) creaţiei lui Mallarmé, care se închide cu poemul Un coup de dés, povestirea
apărută postum – Igitur şi, în fine, cu marea operă Cartea, a cărei structură tematică este
cunoscută, ale cărei principii de combinare există, dar care nu a fost niciodată dusă până la capăt,
rămânând la stadiul de note de lucru. Dincolo de această nerealizare efectivă, toate cele trei
scrieri mallarméene se înrudesc din punct de vedere tematic, ele fiind imaginea unui eşec, a unui
naufragiu al eroului.

Elementul minimal al limbajului mallarméean nu este cuvântul ci versul: Versul care din
mai multe vocabule reface un cuvânt total, nou, străin limbii şi ca şi cum incantatoriu, împlineşte
această izolare a vorbirii: negând cu o trăsătură suverană, hazardul rămas la limite în ciuda
artificiului călirii lor alternate în planul sensului şi al sonorităţii, şi vă produce surpriza de a nu
fi auzit niciodată asemenea fragment obişnuit de elocuţiune, în acelaşi timp cu reminiscenţa
obiectului numit scăldat într-o nouă atmosferă.7

Poezia lui Mallarmé este voit obscură, bogată în sensuri filosofice, de o rară muzicalitate
şi forţă sugestivă, creaţia sa constituind o expresie viguroasă şi originală a poeziei moderne.

Dar părul tău e-o apă călâie pentru-necul,

Uşor, al unui suflet ce şi-a trăit eşecul
− Ţie străin! −, aflându-si Neantu-n blondu-i mâl.8

7
Stéphane Mallarmé, Oeuvres complètes
8
Stéphane Mallarmé, Tristesse d′été (Tristeţe de vară)

6
 Paul Verlaine (1844-1896)

Poet de frunte al mişcării simbolise franceze, Verlaine a dus o viaţă de boem, de „poet
blestemat”, ce contrasta în planul creaţei cu aspiraţia spre puritate şi candoare. Nu s-a gândit o
clipă să întemeieze o şcoală şi cu atât mai puţin să o conducă, dar originalitatea lui s-a impus,
începând de prin 1885, şi a ajuns, alături de Rimbaud şi de Lautréamont, să nu mai fie despărţit
de această revoluţie literară înnoitoarede mijloace formale întru exprimarea lirismului celor mai
tăinuite şi vagi sentimente.9 Versurile de început („Poèmes saturniens” - 1866), cu reminiscenţe
din parnasieni şi din Baudelaire, evidenţiază tonul său inegalabil prin viziunea dramatică asupra
lumii, prin înclinaţia către melancolie, sau prin căutarea armoniilor. Dacă privim în ansamblul
operei sale vom observa că poezia lui Verlaine este aceea a toamnei şi a sfârşiturilor de zile, a
singurătăţii în ploi interminabile, a marilor metropole ospitaliere boemei, a travestiurilor de bal
mascat, a orizonturilor plate din nord, etc.. Poeziile sale sunt lipsite de prea multă culoare, însă
vibrează prin muzicalitatea lor, Verlaine rămânând cunoscut pentru gama bogată a ritmurilor
sale. Spontaneitatea poeziei, atât de persuasivă în dialoguri intime, de la inimă la inimă, este ceea
ce l-a făcut atât de îndrăgit de către francezi şi nu numai. Cel mai valoros volum de versuri al
scriitorului este considerat volumul „Romances sans paroles” („Romanţe fără cuvinte”).

Când, în anul 1891, cronicarul literar J. Huret l-a întrebat ce crede despre mişcarea
poetică a acelor vremuri, Verlaine i-a răspuns arţăgos: Simbolism? Nu ştiu ce-i aia! Iarăşi vreun
cuvânt nemţesc! Ce-o fi însemnând oare? De altfel puţin îmi pasă de el! Când sufăr, când gust
plăceri, când plâng, ştiu bine că nu este vorba de simboluri!, în acea ultimă perioadă a vieţii sale
însă, nu mai avea nevoie de simboluri pentru a comunica prin mesaj poetic propriile sale
suferinţe.

De la musique avant toute chose, Vreau muzicii întâietate!

Et pour cela préfère l’Impar Astfel, Imparele prefer,
Plus vague et plus soluble dans l’air, Mai vagi, mai libere-n eter,
Sans rien en lui qui pèse ou qui pose.10 Fiind în tot, plutind pe toate.11

9
N. N. Condeescu
10
Paul Verlaine, Art poétique
11
Traducere de St. O. Iosif si C.D. Zeletin

7
 Arthur Rimbaud (1854-1891)

Figură centrală a literaturii moderne şi evident a simbolismului, Arthur Rimbaud a vrut să

servească drept un profet, un vizionar, el ajungând să creadă în existenţa unei forţe universale a
vieţii, care stă la baza întregii materii vii, la care el se referă folosind simplu expresia
„l’inconnu” („necunoscutul”). Prin încercările sale de a comunica viziunile sale cititorului,
Rimbaud a devenit unul dintre primii poeţi modernişti care „sfărâmat” constrângerile, formele
metrice tradiţionale şi acele norme de versificaţie pe care le stăpânea deja, atât de strălucit. El a
decis să îşi lase viziunile să determine forma poeziilor, şi dacă viziunile ar fi fără formă, atunci la
fel ar fi şi poeziile. A început să permită imaginilor şi asocierilor lor să stabilească structura unor
poezii noi, cum ar fi misteriosul sonet Les Voyelles (Vocalele).

În creaţiile de debut se simte influenţa lui Charles Baudelaire, dar, în acelaşi timp, se
recunoaşte propria sa originalitate în asociaţiile metaforice neaşteptate şi în amestecul între
conştiinţa de sine şi resemnare, care va fi prezent şi în operele ulterioare. Cea mai ambiţioasă
încercare de a dezvolta noi forme poetice inspirate din conţinutului viziunilor sale este ciclul de
poeme în proză Les Illuminations (Iluminările); aceste poeme reprezintă apogeul creaţiilor sale
în materie de originalitate, descoperind prin intermediul lor forma cea mai potrivită pentru stilul
său eliptic şi ezoteric. El a deposedat poemele în proză de conţinutul lor anecdotic, narativ şi
descriptiv, utilizând cuvinte pentru puterea lor evocatoare şi asociativă, lăsându-le fără logica sau
sensul lor din dicţionar. Ritmurile hipnotice, modelele muzicale dense precum şi „pirotehnia”
vizuală a poeziilor se adaugă stilului jucăuş al lui Rimbaud de a jongla cu sintaxa, ambiguitatea,
etimologia, referinţele literare şi jocurile de cuvinte bilingve. Metoda inovatoare de utilizare a
limbii în ciclul Les Illuminations a influenţat foarte mult dezvoltarea ulteriară a poeziei franceze.
Dupa cum se va vedea, acest volum se compune din bucati scurte, proze stralucite sau delicioase
versuri aparente. Nu exista idee principala, sau cel putin noi n-am
gasit vreuna. Bucuria evidenta de a fi un mare poet, peisaje feerice,
adorabile si vagi amoruri schitate si cea mai mare ambitie (implinita)
a stilului: acesta este rezumatul pe care ni se pare ca am putea sa
riscam a-l da operei de fata. Cititorului ii ramane doar sa o admire in
detaliu. – este descrierea făcută de foarte bunul său prieten Paul
Verlaine, volumului Les Illuminations.

8
 2. Simbolismul românesc

a. Caracteristici generale

Primele idei care prefigurează simbolismul la români şi care încearcă să-l teoretizeze apar
odată cu Macedonski (acesta fiind profund impresionat de poezia simbolistă pe care o găseşte în
Franţa acelor vremuri) şi sunt puse în circulaţie prin revista poetului, Literatorul. Un adevărat
manifest presimbolist, apărut în această revistă, în numarul din 15 iunie 1892, este articolul lui
Macedonski - Poezia viitorului. Prin simbolism - se spune în articol - ca şi prin instrumentalism
care e tot un simbolism, cu deosebire că sunetele joacă în instrumentalism locul imaginilor,
poezia şi-a creat un limbaj al ei propriu, limbaj în care se simte în largul ei. Macedonski a
încurajat astfel în revista sa tot ce se deosebea de poezia românească de până atunci:
parnasianism, naturalism, decadentism, simbolism tot ce putea impresiona prin neobişnuit şi
bizar.

În literatura română, simbolismul pătrunde prin poemele şi textele teoretice ale lui
Alexandru Macedonski. Alţi reprezentanţi sunt Ştefan Petică, Ion Minulescu şi mai ales George
Bacovia, care foloseşte poezia simbolistă drept pretext, pentru a crea o poezie metafizică, având
nuanţe expresioniste sau existenţialiste. Creaţia literară de la sfârşitul secolului al XIX – lea şi
începutul secolului al XX - lea exprimă o stare de spirit antiburgheză. Scriitorii devin tot mai
sensibili la suferinţele înconjurătoare, dezvăluind exploatarea şi asuprirea, comunică exasperarea
provocată de monotonia vieţii provinciale din acea vreme. Ca şi în Franţa, simbolismul este şi la
noi produsul oraşului, căci el se naşte împotriva inflaţiei de poezie minoră a epigonilor
eminescieni şi a semănătorismului. Simbolismul românesc parcurge o etapă estetico-teoretică,
începând din 1880, prin Al. Macedonski, o perioadă de căutări şi experienţe (1892-1908), una
de plenitudine (1908-1914) şi, în sfârşit, una de declin (1914-1920).12

12
Lidia Bote, Simbolismul românesc

9
 b. Scriitori reprezentativi

Alexandru Macedonski (1854-1920)

Dintre marii noştri poeţi, Macedonski este, alături de Arghezi, printre cei mai
controversaţi. Extremele le ating Eugen Lovinescu şi Adrian Marino. Pentru primul, revolta este
nucleul generatoral întregii creaţii macedonskiene. Este vorba, însă, de un protest care nu poate fi
comparat cu cel al lui Eminescu ori Byron, de o revoltă dizolvată în tânguiri împotriva „tâmpitei
burghezii”, a contemporanilor „ingraţi” sau a unei conspiraţii universale prin care poezia lui
Macedonski ne apare ca paranoică.13 Adrian Marino, în schimb, descoperă o nouă tipologie
morală, înrudită cu don-quijotismul şi bovarismul: macedonskianismul. Prin intermediul ei
sesibilitatea şi imaginaţia românească propune umanităţii o nouă şi posibilă formulă de viaţă,
de semnificaţie universală.14

Aşa cum remarca G. Călinescu în Istoria literaturii române, Macedonski nu s-a simţit
niciodată umbrit de gloria lui Eminescu pentru că s-a crezut mereu marele poet român. În studiul
introductiv al Cărţii de aur (1902), scris de el însuşi şi semnat Un discipol, autorul Nopţilor, el
se defineşte astfel:

Activitatea lui e complexă: pamfletar, ziarist, de litere, poet, om de ştiinţă, el a mirat şi a

apasionat secolul său.
Opera sa de căpatenie nu este o poemă sau o bucată de proză: această operă este însăţi
limba română căreia el i-a imprimat sigiliul definitiv al plasticităţii şi al coloarei. (...)
Nu există nici prozator nici poet român al cărui nume să poată fi alăturat de al său.
Rămâne singur şi neimitabil după cum în viaţă s-a aflat izolat şi mândru.

Într-adevăr Macedonski nu se raportează, în esenţă, la lume şi la sine decât din şi prin

perspectiva de poet damnat. El s-a considerat mereu geniul divin hulit şi călcat în picioare15, a
trăit foarte intens sentimentul că face parte din rândul acelor „poètes maudits”, despre care
Verlaine vorbeşte cam în aceeaşi vreme.16

Când se naşte într-o ţară mică, - cine e poet,

Dacă simte-a lui făptură că e roasă de-un regret,
E desigur de regretul c-a născut. – El cântă, scrie,
Şi abia în câte-un suflet, află câte-o simpatie. (...)17

13
Eugen Lovinescu, Scrieri, I, Critice, 1969, p. 283
14
Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, 1967, p.730
15
George Călinescu, Istoria literaturii române, p. 460
16
Tudor Vianu, Scriitori români, II, 1970, p. 350
17
Alexandru Macedonski, Cântecul şi poetul

10
 Ion Minulescu (1881-1944)

Vorbind despre Ion Minulescu, criticii şi istoricii noştri literari au recunoscut în acest
scriitor pe purtătorul de cuvânt al mişcării simboliste românesti. Această poziţie privilegiată este
rezultatul demersului poetic prin intermediul căruia rafinamentul estetic propus de simbolism
este „descifrat”, popularizat. În Ion Minulescu, sub costumaţia modernă, vestimentară, ca şi
poateică, (...) trăia unul din acei poeţi itineranţi ai Europei Evului de Mijloc, nu trubadur sau
truver, ci „juglar”, cum i se zice în Spania, sau „jongleur”, în Franţa, care îşi căuta ascultătorii
în piaţa oraşelor şi la domiciliu, uimindu-i deopotrivă cu ceea ce ştiau pe dinafară şi
improvizau, cu rostirea frumoasă şi evoluţia scenică, desfătându-i, în sfârşit, cu genul literar de
epocă al poeziei şi prestidigitaţiei.18

În jurul anului 1900, când Minulescu ia contact în mod direct cu simbolismul francez,
poeţii simbolişti din noul veac se străduiau să umanizeze, să ordoneze, să vulgarizeze, putem
spune, în sensul cel mai înalt al termenului, poezia relativ ezoterică, pe care o cultivaseră în
urmă cu zece sau cincisprezece ani.19 În această perioadă se conturază viitoarele coordonate ale
universului liric minulescian, coordonate ce se vor grefa însă pe date artistice interioare: pe
structuri ale cântecului de lume românesc şi pe un temperament poetic jovial şi expansiv.
Maniera subpoetică sămănătoristă, aproape atotstăpânitoare în epocă, va fi „minată” discret şi
divers de Ion Minulescu.

Dacă multe din poeziile sale se înscriu în formula „romanţei”, prin părerea de rău de a
nu fi înţeles de iubită, solemnitatea despărţirilor, jalea de a muri fără a fi trăit îndeajuns, temele
însfârşit ale poeziei populare, ale lui Eminescu, ale oricărui cântec de lume20, cum scrie George
Călinescu, poetul contemporan îmbogăţeşte şi complică aceste teme cu note de blazare şi cinism
occidental, dar mai ales cu nostalgia simbolistă a peregrinării, într-o scriere etalată şi abundent
orchestrată. Succesul poeziei minulesciene nu vine însă de la fondul i muzical, ci de la
muzicalitatea ei exterioară: ea este cea mai sonoră şi declamatoare poezie din literatura noastră
actuală (...).21

18
Vladimir Streinu
19
Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, 1970, pp. 129-130
20
G. Călinescu, op. Cit., p. 614
21
Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, pp. 151-153

11
 Dacă Bacoviase pune în scenă pentru a se exprima, Ion Minulescu joacă teatru pentru a
se disimula. La el estetismul caracteristic simboliştilor apare aşa de evident încât nu mai trebuie
dovedit. Toată poezia minulesciană constă în ceremonialul pe care-l propune, în afectare şi
grandilocvenţă, în bufoneria pură.22

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână

Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână...23

22
Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, 1968, pp. 23-24
23
Ion Minulescu, Acuarelă

12
George Bacovia (1881- 1957)

Despre G. Bacovia , N.Manolescu afirmă că este simbolist prin formaţie , dar care îşi
depăşeşte epoca , aparţinând poeziei moderne ca unul dintre marii precursori . Implicarea
simbolismului în opera lui Bacovia este evidentă, întrucât acesta recurge la : simboluri , sugestii ,
corespondenţe , muzicalitate , prozodie . Influenţele resimţite în poemele sale sunt diverse :
Rollinat , Verlaine , Baudelaire , ş.a. Temele şi motivele simboliste preluate de poet ar fi :
condiţia poetului şi a poeziei , motivul singurătăţii , melancolia , evadările , natura romantică ,
starea de nevroză , culorile şi muzica , poezia târgului, ş.a. Declararea ataşamentului faţă de
simbolişti se regăseşte în volumul Cu voi .

Bacovia alesese sau poate fusese el cel ales de muze să reprezinte şi să urce la cote
nebănuite simbolismul românesc. Caci în 1916 , când îi aparea volumul de debut Plumb ,
literatura noastră consemna de fapt una din datele de referinţ ale poeziei , cartea anunţând o
individualitate lirică de necontestat , atât în raport cu ceilalţi simbolişti ( Macedonski , Minulescu
, M.Demetriade , S.Petica , D.Anghel ) cât şi cu cei de alte orientări , predecesori sau
contemporani cu el . Şi faţă de unii , şi faţă de alţii, Bacovia venea cu un univers al lui , oraşul
provincial , stilizat în linii şi culori esenţiale , în tonuri de cenuşiu , violet şi galben. El aduce acel
sfârşit continuu, cum avea să-i definească mesajul operei un comentator de mai târziu , Ion
Caraion. Bacovia are voluptatea morţii , a dezagregării , a trecerii în neant şi toate simbolurile
poeziei sale conduc către această idee. Cel mai adesea fixarea cadrului în care îşi plasează
simbolurile are loc toamna şi iarna , cel dintâi dintre aceste anotimpuri fiind prin excelenţă el
însuşi un simbol al morţii. Căderea frunzelor apare în plan strict vegetativ al naturii ca o
eliberare, stare către care, căzând în moarte în plan uman tinde să ajungă şi poetul, împreună cu
iubita lui, precum în Note de toamnă. În ceea ce priveşte primăvara, poetul îi contrapune latura
sumbră a existenţei, şi de aceea el nu scrie poezii senine şi optimiste ci Nervi si Note
melancolice.

S-a spus că poezia lui Bacovia stă sub semnul liricii simboliste franceze. Însuşi
poetul mărturisea în 1943 că persistetţa într-o culoare a deprins-o de la francezi şi că prin 1898-
1903, una din obsesiile sale a fost simbolismul decadent şi că l-au preocupat adânc Verlaine,
Rimbaud, Baudelaire, Rollinat, Jean Moreas. Sunt însă suficient de multe note distinctive şi
personale care-l îndepărtează pe poet de simboliştii din ţara lui Voltaire. Ceea ce la Verlaine şi
Baudelaire, ca şi la ceilalţi simbolişti, urmărea, alături de semnificaţii muzica si armonia, la
13
Bacovia, dimpotriva, e dizarmonic, aproape antimuzical, datorita sincopelor, ruperilor de vers.
Peisajul său e întunecat, cu tuse îngroşate pâna la brutalitate. Ceea ce contează la el e decorul ,
halucinant pentru ca înfioara , captivant pentru ca trimite la planul dedesubt al poeziei.

Universul poeziei bacoviene este ca o cupolă de plumb sub care domneşte nelinistea,
spaima de nefiinţă, de izolare.

Dormeau adânc sicriele de plumb,

Şi flori de plumb şi funerar veştmânt -
Stam singur în cavou... şi era vânt...
Şi scârţâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort... şi era frig...
Şi-i atârnau aripile de plumb .

14
 3. Ilustrarea simbolismului românesc

a. Paralela Plumb – Lacustră

În literatura română, Bacovia este poetul simbolist cel mai autentic, dar şi cu cele mai
mari contraste, simbolismul său aproape patetic combinându-se, într-o ţară tristă, plină de
humor, cu un antisimbolism avansat. Accentele de antisimbolism se relevă în contrast cu tonurile
muzicale ale lui Verlaine, din Arta poetică, poeziile bacoviene fiind disonante, sunetele -
dizarmonice, sugerând o lume tristă, cu puţine momente de exaltare, de speranţă. Temele
predilecte sunt somnolenţa, descompunerea generală, spleen-ul, monotonia, parcurile pustii,
oraşul fără viaţă, tristeţea, lipsa de speranţă.

Obsesia pentru culoare este o temă specific simbolistă, ilustrată încă din prima poezie a
lui Bacovia, Plumb, adevărată artă poetică a acestuia, care concentrează, ca într-un black hole,
toate temele majore ale universului său poetic. Acest metal gri, combinaţie de galben şi negru,
plumbul, cu greutate atomică mare, prin consistenţa materială densificată, semnifică oboseala
copleşitoare a fiinţei, gravitaţia perpetuă sub care se înconvoaie, până în momentul inevitabil al
extincţiei. Plumbul semnifică senzaţia de apăsare extremă, de gravitaţie crescândă; spiritul nu
poate rezista unui asemenea influx gravitaţional negativ. Tema literară a poeziei Plumb este
condiţia creatorului, corelată cu două mari teme literare, iubirea şi moartea. Poezia este
structurată în două strofe de câte patru versuri, cu rimă îmbrăţişată, în primul şi ultimul vers din
fiecare catren apărând cuvântul plumb, care închide spaţiul poetic; ritmul este adecvat tonalităţii
stinse a poeziei, folosindu-se îndeosebi iambul şi peonul:

Dor-meau a-dânc si-cri-e-le de plumb

_ _’/_ _’/_ _’_ _/_ _’ iamb, iamb, peon II, iamb.

Şi flori de plumb şi fu-ne-rar vest-mânt

_ _’/_ _’/_ _ _ _’/_ _’ iamb, iamb, peon IV, iamb.

Cele două strofe ale poeziei, în care cuvântul plumb este folosit de şase ori, configurează
spaţiul ca un cavou universal, o metaforă-simbol a morţii în care se aneantizează, resorbindu-se,
toate fiinţele. În această concentrare a materiei, ca o întoarcere nesfârşită a umbrelor în increatul
originar, cum pe plan cosmic, la Eminescu, universul se întoarce în golul primordial, atmosfera
este funerară, plină de zgomote, reverberate la maximum, ca o prăbuşire de aştri: Dormeau
adânc sicriele de plumb,/ Şi flori de plumb şi funerar vestmânt-/ Stam singur în cavou... şi era
15
vânt.../ Şi scârţâiau coroanele de plumb. Universul cuprins într-o carcasă de plumb devine static,
încremenit, natură moartă, cu multiple sugestii. Cavoul, sicriele reprezintă spaţiul închis, lipsa de
orizonturi.

Somnul, menţionat de două ori prin verbul a dormi, poate fi chiar somnul eternităţii, în
care se înscrie, increat încă, sau întors către această stare, însuşi amorul, forţa universală care
animă creaţia. Eul liric devine imaterial, îşi veghează propria moarte sau cea a propriului spirit,
un fel de entitate superioară care contemplă extincţia universală.

Imaginea întregului cadru este neclară şi, în acelaşi timp, pastelată, sugerând o continuă
mişcare subterană a forţelor dezechilibrate ale universului material. Lumea se centrează pe
armonii negative, pe interferenţe între atemporal şi temporal, într-o mişcare comprimată a
spaţiului închis în sine însuşi.

Dacă în poezia Plumb lumea este un uriaş cavou încremenit sub semnul gravitaţional al
plumbului, al materiilor grele, Lacustră prezintă disoluţia universală prin elementul acvatic,
figurând astfel, într-o neaşteptată viziune mitologică, întoarcerea în apele primordiale ale
genezei.

Lacustră este un titlu ce include, în conotaţiile sale, atât motivul ploii universale, cât şi pe
acela al locuinţei primordiale, situată în mijlocul apelor.

Poezia are o simbolistică ce se concentrează în jurul unei imagini dominante, aceea a

ploii fără sfârşit, diluviu de proporţii cosmice, acoperind cu apa ei purificatoare întreaga lume.
Prin anularea timpului, lumea este plasată într-un gol istoric, e transportată spre origini, în
miezul unuia dintre nenumăratele potopuri, care astfel se eternizează: De-atâtea nopţi aud
plouând,/ Aud materia plângând.../ Sunt singur, şi mă duce-un gând/ Spre locuinţele lacustre. La
Bacovia, golul istoric este un continuum temporal, metafora călătoriei către începuturi: Un gol
istoric se întinde/ Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc... În maniera poeţilor simbolişti, prin sugestie,
el fixează astfel un segment al timpului în care, sub semnul diluviului, natura renaşte şi lumea se
trezeşte din nou la viaţă. Apa care fluidizează tot acest gol istoric este un simbol al vieţii, figurat
din plin de mitologii: omul s-a născut din ocean, Afrodita apare tot din spuma diafană a mării,
purtată de o cochilie marină imensă.

16
 Sunt singur, şi mă duce-un gând/ Spre locuinţele lacustre sunt versurile-laitmotiv ce se
repetă obsesiv în poezie, simetric, la începutul şi la sfârşitul strofelor, la fel ca ploaia obsedantă
ce cade fără oprire, marcând, în acest proces, un sfârşit şi un nou început.

Bacovia se dovedeşte astfel a fi un creator profund, cu o mare forţă expresivă,

imaginându-şi, în manieră simbolistă, potopul universal, într-o inedită viziune cosmogonică.

17
 4. Concluzii

În literatura română, simbolismul pătrunde prin Alexandru Macedonski, Ion Minulescu şi

mai ales George Bacovia, fiind în puternic influenţat de scriitorii francezi, însă manifestându-se
cu note clare de originalitate, care variază atât de la scriitor la scriitor, cât şi de la o operă la alta.

Această mişcare culturală a dat României şi întregii lumi scriitori de seama, chiar dacă
mulţi i-au criticat de-a lungul timpului.

Poeţii noi, poeţii zilei, priviţi, cum am spus, dintr-o ţară lăturalnică, până la care
noutatea ia ceva timp să sosească, ultimii poeţi, cum am văzut că dorea d. Minulescu, erau
urmaşii marilor simbolişti şi anume: Gustave Kahn, Stuart Merrill, Max Elskamp, Moréas
(înainte de Stanţe), Rollinat, Rodenbach, Viélé-Griffin etc., etc.

Izvoarele d.lui Minulescu, in adevăr, se găsesc în această zonă secundară a simbolismuli

francez, dar o zonă cu rol principal pentru popularizarea motivelor simboliste. 24

24
Vladimir Streinu, Poet de critică literară, V, 1977, pp. 40-41

18
Bibliografie

Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, 1967

Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Bucureşti, Ed. Librăriei Socec &
Co., 1900-1937

George Călinescu, Istoria literaturii române, Bucureşti, Es. Fundaţiilor pentru Literatură şi Artă,
1941

Marcel Raymond, De la Baudelaire la suprarealism, Bucureşti, Ed. Univers, 1970

Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1968

Tudor Vianu, Scriitori români, II, 1970

Vladimir Streinu, Poet de critică literară, Bucureşti, Ed. Minerva, 1977

19