Fondată în 1996 Serie nouă

Anul II Nr. 3 (4), Sept. 2010

Pământul udat de sângele eroilor

naşte eroi.
 Acest număr a apărut cu sprijinul:

S.C. ALCONOR COMPANY SRL Carei

EURO INSOLV SPRL Satu Mare

S.C. Expedient SRL

Menţiu Vasile PFA - Carei

“EROII NEAMULUI” este o revistă de cultură şi educaţie patriotică,

apolitică şi neguvernamentală editată de Asociaţia Civică “Tempora” Satu
Mare şi Asociaţia Naţională “Cultul Eroilor” - Filiala Satu Mare, în colaborare cu
Muzeul Judeţean Satu Mare.

REDACŢIA

Redactor coordonator: col. (r) Voicu ŞICHET

Redactori: prof. dr. Ioan VIMAN, dr. Lucian CUCUIET, dr. Viorel CIUBOTĂ,
col. (r) Mircea BLIDERAN, drd. Viorel CÂMPEAN, drd. Gheorghe TODUŢ
Colaboratori (pentru acest număr): pr. Alexandru TINCU, dr. Daniela
BĂLU, prof. Nicolae CODREANU, prof. Ioan CIARNĂU, pr. dr. Cristian BOLOŞ,
prof. dr. Ioan CORNEANU, col. (r) Mihai MAREŞ, lt. col. (r) Nicolae BENTU
Fotografii: Ionică MOLDOVAN, col. (r) Voicu ŞICHET
Tehnoredactare computerizată: Vili Alina Marinela PFA

ISSN 2067 - 5801

Contact:
Adresa: Satu Mare, B-dul Vasile Lucaciu nr. 17/8, jud. Satu Mare
Telefon: 0261-706492, 0740-084131
E-mail: eroii_neamului@yahoo.com

Răspunderea pentru opiniile exprimate în paginile revistei revine în exclusivitate autorilor.

Tiparul executat la Tipografia Surorilor Lauretane Baia Mare

Pag. 2 Col. (R) Voicu ŞICHET - Jurnalul cimitirelor şi monumentelor eroilor (III)

Pag. 6 Preot Alexandru TINCU - Ziua Eroilor - scurt istoric

Pag. 7 Preot dr. Cristian BOLOŞ - Mucenicii - eroii creştinătăţii

Pag. 9 Prof. Nicolae CODREANU - Preliminarii la Dictatul de la Viena din august

1940

Pag. 11 Dr. Lucian CUCUIET - Mărturii şi atitudini în preajma Dictatului de la

Viena

Pag. 14 Prof. dr. Ioan CORNEANU - 70 de ani de la dictatele bolşevico-nazisto-

fascisto-hortyste din anul 1940

Pag. 17 Dr. Daniela BĂLU - Atitudinea preoţilor români sătmăreni în anii

Dictatului de la Viena (II)

Pag.19 Drd. Viorel CÂMPEAN - Dictatul de la Viena pe plaiurile Roşiorului

Pag. 22 Col. (r) Mihai MAREŞ - Eroii şi veteranii de război ai satului Marna Nouă

Pag. 25 Col. (r) Voicu ŞICHET - Portdrapelul victorios mai este printre noi
(II)

Pag. 28 Prof. Ioan CIARNĂU - Antonescu - pro şi contra. (I)

Pag. 30 General Marcel OLTEANU - Cum au pus românii opinca pe Parlamentul

din Budapesta

Pag. 32 Col. (r) Voicu ŞICHET - Cultura şi educaţia - punţi de comunicare în

vederea îmbunătăţirii colaborării în context transfrontalier

Pag. 34 Drd. Gheorghe TODUŢ - Patrimoniul istoric (III)

Pag. 36 Col. (r) Voicu ŞICHET - Să nu uităm marii bărbaţi ai Neamului Românesc
 Jurnalul cimitirelor şi monumentelor eroilor (III)
Col. (r) Voicu ŞICHET

n acest număr vom prezenta situaţia

câtorva cimitire (morminte) şi monumente
ale eroilor din judeţ, pe care le-am vizitat cu
ocazia deplasării în localităţile respective în
alte scopuri, însă propunându-ne în program
şi acest lucru, având cu noi informaţiile
primare şi aparatul foto.
Astfel, am fost în aşa-zisul cartier
„Sătmărel”, unde am constatat că lucrurile
sunt în regulă, respectiv Monumentul
închinat eroilor căzuţi în cel de-al doilea
război mondial şi mormântul comun a trei
ostaşi români ce şi-au pierdut viaţa în aceiaşi
conflagraţie pentru eliberarea nord-vestului
de ţară, ocupat prin dictat de către armatele
hortisto-fasciste, sunt într-o stare bună.
Monumentul, situat în faţa căminului
cultural, într-o zonă cu largă vizibilitate din
toate direcţiile, arată a fi întreţinut în bune
condiţii (vezi foto 1). N-ar strica, în opinia
noastră, amplasarea, adăugarea unei cruci
Foto 1
deasupra, în locul unde bănuim că era iniţial
stema sovietică, pentru a simboliza La fel, mormântul comun din curtea
componenta creştină a jertfelniciei eroilor frumoasei biserici ortodoxe se află într-o
noştri. stare bună, observându-se preocupare pentru
întreţinerea sa, respectiv existenţa
trandafirilor, dar şi a unor coroane de flori,
semn că eroii aflaţi aici sunt cinstiţi cum se
cuvine cu ocazia zilei închinate lor, precum şi
a căştii militare (vezi foto 2). Iniţial am crezut
că aceasta a rezistat, iată, în jur de 65 de ani pe
crucea ridicată la căpătâiul osataşilor ce şi-au
aflat aici sfârşitul, însă teza mea a fost anulată
de relatările venerabilului domn Coroiu
Alexandru, fiu al Sătmărelului. Astfel, cu
prilejul lucrărilor ce s-au făcut la biserică, la
un moment dat a observat că lipseşte casca
respectivă, nimeni nefiind în măsură să-i dea
de urmă. Ca atare, s-a folosit de cunoştinţele
şi relaţiile din mediul militar de la acea vreme
(înainte de 1989) şi a reuşit să procure o altă
cască, pe care, de această dată, a prins-o cu
nituri de cruce, astfel încât să nu mai poată fi
Foto 2 luată de eventualii amatori.

2
 De remarcat că
domnul Coroiu îşi aduce
aminte de când, copil fiind,
au fost aduşi cei 8 ostaşi
români (o grupă de
cercetaşi, în frunte cu ser-
gentul lor, seceraţi de un
cuib de mitralieră instalat în
casele răzleţe din zona
Aeroportului Satu Mare),
pentru a fi îngropaţi creşti-
neşte în ţintirimul unei
biserici ortodoxe, dintr-un
sat românesc.
De asememenea, din
discuţiile cu părintele Tincu,
fost paroh aici în anii 70,
rezultă că dânsul a fost cel
care a început să oficieze
slujbe de pomenire întru
slava acestor eroi, la acea vreme fiind
practicate doar ceremoniile laice, având
unele controverse cu oficialităţile pe această
temă.
În satul Marna, ce ţine de comuna
Sanislău, una din localităţile constituite prin
strămutarea unor familii de moţi din Munţii
Apuseni în judeţul nostru după primul război
mondial (vezi articolul Colonelului Mihai
Mareş), există un mormânt individual al unui
erou necunoscut, soldat român, căzut în cel
de-al doilea război mondial. Acesta este
situat la intrarea în cimitirul satului, cimitir
cam neîngrijit şi fără garduri, însă mormântul
arată destul de bine. Comparând felul cum
arată acum cu fotografia ce o aveam din
arhiva Muzeului Judeţean, realizată în 1984
(vezi foto 3 şi 4), reiese că mormântul a fost
refăcut, respectiv fosta cruce de lemn a fost
înlocuită cu una de fier, ridicându-se şi un
soclu din beton pentru a delimita locul de
veci al eroului. Şi pe această cruce erau
coroane de flori, semn al cinstirii din partea
bisericii şi a credincioşilor locali, însă nu ar
strica refacerea scrisului de pe plăcuţă,
eventual cu o vopsea mai rezistentă la
intemperii.
Rămânem în aceeaşi zonă, într-o
localitate cu aceeaşi origine, respectiv
3
Horea, de unde, prin
amabilitatea unui fiu al
satului, am intrat în posesia
unor fotografii ale mor-
mântului în care-şi dorm
somnul de veci 3 ostaşi
români căzuţi în luptele
pentru eliberarea ultimei
„palme” de pământ ro-
mânesc din octombrie
1944. Mormântul, aflat la
intrarea în cimitir, arată a fi
bine întreţinut (vezi foto 5),
făcând cinste moţilor din
localitatea cu un nume atât
de semnificativ pentru
eroismul şi martirajul
poporului român.
Foto 3
O altă deplasare am
făcut-o la Viile Satu Mare
unde, din informaţiile noastre, trebuia să
existe 2 obiective de interes pentru tematica
materialului de faţă, respectiv un monument
închinat eroilor din primul război mondial şi
un mormânt al unui erou din cel de-al doilea.
Dacă primul a fost uşor de găsit în curtea
bisericii reformate, fiind într-o stare foarte
bună, având în vedere şi vechimea (vezi foto
6), cu cel de-al doilea a fost ceva mai greu, cei
de la Primărie necunoscând de existenţa sa.
Din discuţiile cu oameni mai în vârstă, a
rezultat că mormântul se afla în cimitirul din
Dealu Mare, însă acum nu se mai cunoaşte
exact locul. Oricum, deja în 1983 se afla într-
o stare destul de proastă. (vezi foto 7)
Cu ocazia acestei deplasări, am
realizat şi o fotografie a unui monument
Foto 4
 într-o stare bună (vezi foto 10), în jurul său şi a
lăcaşului de cult amenajându-se un mic
părculeţ cu posibilităţi de joacă pentru copii.
În încheiere, vreau să revin la
obiectivele comemorative a căror situaţie am
tratat-o în primul episod al jurnalului nostru.
Astfel, prin amabilitatea domnului Ionică
Moldovan de la Direcţia de Cultură şi
Patrimoniu Naţional Cultural a judeţului Satu
Mare, am intrat în posesia unor fotografii ale
mormântului comun din curtea bisericii din
Lelei (vezi foto 11) şi a monumentului din
Foto 5 Hodod, închinat eroilor români căzuţi în
închinat revoluţionarilor unguri de la 1848, campania din aprilie 1919. Am revenit
fiind situat la doar 4-5 metri de cel al eroilor deoarece nu deţineam o fotografie cu ceea ce
din primul război mondial, şi acesta aflat în s-a făcut după vizita noastră din 2009 la
stare bună, ca de altfel aproape toate cele mormântul din Lelei, dar şi pentru a spune că
administrate de bisericile maghiare (vezi foto nu e suficient atâta, trebuia realizat şi un
8). gărduleţ împrejmuitor. Iar în ceea ce priveşte
De asemenea, ne-am oprit la
Cioncheşti unde, în curtea bisericii vechi
(acum greco-catolice), se află mormintele a
doi ostaşi români căzuţi în cel de-al doilea
război mondial (vezi foto 9). Şi aici, pe cele
două cruci erau acele coroane de flori,
precum şi căştile militare, bănuiesc
originale, însă nu se mai vede scrisul de pe
tăbliţe, iar gărduleţul împrejmuitor este
foarte ruginit, o mică „cosmetizare” de
ansamblu fiind necesară cât de rapid, pentru Foto 7
a nu se degrada şi mai mult.
Tot în zonă, însă pe altă rută, am făcut situaţia monumentului, după derularea
un scurt popas la Biserica Reformată din manifestărilor din aprilie 2009, totul a revenit
Amaţi, în faţa căreia există un monument al la „normal” (vezi foto 12). Adică iarba şi
eroilor căzuţi în primul război mondial, aflat bălăriile au invadat din nou terenul pe care
este amplasat, iar despre refacerea scrisului
şi a vopselii, ca să nu spunem de un podeţ şi
o poartă de Doamne ajută, nici vorbă. În
plus, suntem convinşi că, deşi pe raza
comunei au avut loc mai multe acţiuni cu
caracter cultural şi educativ, inclusiv tabere
de copii, nimeni nu s-a gândit să-i ducă pe
participanţi să viziteze (măcar să vizioneze
din şosea) acest obiectiv deosebit de
semnificativ pentru istoria secolului XX a
melegurilor sătmărene. De ce oare!?

Foto 6

4
Foto 8 Foto 9

Foto 10 Foto 11

Foto 12

5
 Ziua Eroilor - scurt istoric
patruzecea zi după slăvita Înviere din
morţi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos are o
îndoită semnificaţie pentru poporul român:
Înălţarea la Cer a Domnului Hristos, precum şi
pomenirea eroilor neamului din toate timpurile şi
din toate locurile. Pomenirea de la Ieşirea cu
Cinstitele Daruri, în cadrul Dumnezeieştii
Liturghii numit şi Vohodul Mare, ne lămureşte în
chip desăvârşit pe cine pomeneşte Biserica de
Înălţarea Domnului Ziua Eroilor: ”Pe fericiţii
întru adormire eroii, ostaşii şi luptătorii români
din toate timpurile şi din toate locurile, căzuţi pe
câmpurile de le luptă, în lagăre şi în închisori,
pentru apărarea Patriei şi a credinţei strămoşeşti,
pentru întregirea Neamului, pentru libertatea şi
deminitatea noastră, să-i pomenească Domnul
Dumnezeu întru Împărăţia Sa”.
De Ziua Eroilor îi cinstim pe toţi cunoscuţii
sau necunoscuţii, pe toţi cei care sub diferite
forme şi-au jertfit bunul cel mai de preţ, viaţa,
pentru apărarea pământului sfânt al Ţării, pentru
formarea Statului Unitar şi pentru înlăturarea
oricărei forme de subjugare a neamului
românesc. Precum Biserica s-a întemeieat pe
Sângele Mântuitorului Hristos şi a martirilor
primelor veacuri, tot aşa Ţara pe care o avem
acum s-a temeluit pe jertfa fiilor neamului care nu
şi-au cruţat viaţa, conştienţi fiind că numai
răspunzând chemării timpului, prin luptă şi jertfă
se vor realiza năzuinţele de libertate şi demnitate
ale Patriei. Este bine de subliniat faptul vă
poporul nostru niciodată, în decursul existenţei
sale, nu a dus luptă de cotropire, ci numai de
apărare a pământului strămoşesc ca dar al lui
Dumnezeu.
Pentru cinstirea memoriei tuturor martirilor
neamului românesc, ca şi alte state, s-a născut
ideia realizării unui mormânt al Eroului
Necunoscut. Autorităţile româneşti au finalizat
acest lucru în anul 1923. În acest an au fost
exhumate osemintele a zece ostaşi căzuţi pe
câmpurile de luptă de la: Mărăşti, Mărăşeşti,
Oituz, Târgu Ocna, Jiu (Raşoviţa), Prahova
(Muntele Sorica ), Bucureşti (Bălăria), Dobrogea
(Topraisar), Transilvania (Ciucea) şi Basarabia.
Conducerea Superioară a Armatei
Române din acel timp a hotărât ca eroul
6
Preot Alexandru TINCU
Necunoscut să fie ales de către un elev orfan de
război al unui Liceu Militar din anul întâi şi cu cea
mai mare notă la învăţătură şi la purtare. În cadrul
Liceului Militar „D.A. Sturdza” din Craiova,
urma cursurile tânărul Amilcar Săndulescu,
născut la 2o februarie 1911, care-şi pierduse de
timpuriu mama, iar, pe câmpul de luptă, tatăl.
Tânărul era, deci, orfan de război. Acestui tânăr i-
a revenit cinstea deosebită să aleagă Eroul
Necunoscut. Ministrul de război l-a luat de mână
pe elevul Săndulescu şi a trecut prin faţa şirului de
zece sicrie aşezate frumos, pe două rânduri. La un
moment dat ministrul i-a cerut elevului: ”Arată-
ne care este tatăl tău”. Tânărul elev s-a oprit, a
ales al patrulea sicriu din rândul întâi, zicând:
”ACESTA ESTE TATĂL MEU”. Apoi, căzând în
genunchi, s-a rugat: ”Doamne, Dumnezeul meu,
ai în pază pe toţi eroii neamului, şi ai şi pe tatăl
meu”.
Celelalte nouă sicrie au fost transportate
la Cimitirul Eroilor de la Mărăşeşti şi
înmormântate creştineşte şi cu onoruri militare
cum se cuvine unor Eroi ai Neamului.
După oficierea slujbei religioase, în
dimineaţa zilei de 17 mai 1923, de Înălţarea
Domnului la cer, sicriul cu osemintele sfinţite ale
Eroului Necunoscut a fost aşezat pe un afet de tun
şi, cu un cortegiu impunător, s-a pornit spre locul
înmormântării, Parcul Carol din inima
Bucureştiului. (vezi coperta 4)
Pe placa Mormântului Eroului Necunoscut,
străjuit de flacăra veşnică, s-au încrustat
următoarele: „Aici doarme fericit întru Domnul
Ostaşul Necunoscut, săvârşit din viaţă în jertfa
pentru unitatea neamului românesc. Pe oasele lui
odihneşte pământul României întregite. 1916-
1919”.
Ziua respectivă fiind Inălţarea Domnului,
s-a proclamat solemn ca această sărbătoare
creştinească să fie şi ZIUA EROILOR, zi în care
Mormântul este împodobit cu florile
recunoştinţei neamului nostru românesc,
săvârşindu-se slujbe religioase pentru fericita lor
odihnă. Aceste semne de recunoştinţă se
săvârşesc la toate mormintele şi Troiţele ridicate
în memoria Eroilor Neamului. Binecuvântată şi
veşnică să le fie pomenirea din neam în neam.
 Mucenicii - eroii creştinătăţii
rice biruinţă presupune sacrificii şi chiar
suferinţă. Suferinţa izvorâtă din iubire şi din dăruire
este creatoare de fapte eroice. Această realitate este
atestată de eroii patriei, care şi-au vărsat sângele
pentru libertatea şi independenţa ţării. Lacordaire
afirmă că patria este biserica noastră vremelnică, după
cum Biserica este patria noastră veşnică. Asemenea
eroilor, mucenicii Bisericii supuşi unor crunte
persecuţii care vizau exterminarea religiei creştine au
preferat să-şi dea viaţa pentru Hristos decât să se
lepede de credinţa în El. Am putea afirma că mucenicii
reprezintă modele de eroism. Mucenicii şi eroii sunt
persoane care nu s-au temut de moarte, întrucât ştiau
că moartea reprezintă începutul unei vieţi eterne.
Amintirea lor va rămâne mereu vie
în conştiinţa posterităţii. Atât
Biserica, cât şi istoria îi serbează cu
mare solemnitate pe mucenicii şi
eroii care s-au jertfit pe altarul
iubirii de Dumnezeu şi de ţară,
trecând în rândul martirilor.
În cele ce urmează doresc
să evidenţiez faptul că mucenicii
pot fi definiţi pe drept cuvânt eroi ai
creştinătăţii, având un rol deosebit
în viaţa Bisericii şi a creştinilor.
Mucenicul este cel care Îl
mărturiseşte pe Domnul Iisus
Hristos şi dreapta credinţă, primind
moarte martirică. La început,
creştinismul a trecut printr-o
perioadă foarte grea. Puternicii
vremii nu puteau tolera o religie
care promova egalitatea între
oameni, într-o epocă în care sclavia
era încă în floare. Credinţa într-un singur Dumnezeu şi
refuzul de a accepta cultul divinităţilor păgâne, era de
neconceput, având în vedere multitudinea de zei
existenţi în Imperiul Roman. Dacă mai adăugăm
faptul că şi împăraţii romani aveau pretenţia de a fi
adoraţi asemenea unor divinităţi, putem realiza ce
impact a avut asupra vieţii religioase şi sociale apariţia
unei religii, care punea mai presus de toate iubirea de
Dumnezeu şi de aproapele (Matei XXII; 36-40).
Refuzul creştinilor de a-l adora pe împărat ca zeu era
considerat un act de împietate şi ofensă adusă
“majestăţii imperiale”. Date fiind aceste considerente,
creştinii au fost crunt persecutaţi de autorităţi, care
vedeau în prezenţa acestora un mare rău şi cauza
principală a tuturor nenorocirilor şi calamităţilor care
se abăteau asupra Imperiului. De pildă, împăratul
Nero (54-68 d.Hr.), după ce a asediat o parte a Romei
(19 iulie 64), a fost suficient să arunce culpa asupra
7
Preot dr. Cristian BOLOŞ
creştinilor ca să declanşeze o amplă persecuţie soldată
cu nenumăraţi martiri sau mucenici, care mai bine
renunţau la viaţa lor efemeră, decât la Împăratul
Hristos, primind botezul sângelui. Mulţi au fost arşi de
vii, după cum relatează istoricul Tacitus, iar scriitorul
bisericesc Tertulian scria că Nero a dat un decret care
interzicea creştinismul prin formula: “nu e permis să
existaţi voi”.
Politica de persecutare a creştinilor a
continuat şi sub ceilalţi împăraţi care au urmat,
culminând cu Diocleţian (284-305). Abia împăratul
Constantin cel Mare, prin Edictul de libertate
religioasă de la Milan, din ianuarie 313, a transformat
creştinismul dintr-o religie interzisă şi supusă unor
teribile persecuţii într-o religie
permisă şi apoi chiar favorizată.
Din acest moment creştinismul a
început să cunoască o evoluţie
înfloritoare, fiind consacrat ca o
religie nu numai a maselor
populare, ci şi a celor puternici.
Putem afirma, aşadar, cu toată
certitudinea că Biserica Creştină
este zidită pe temelia sângelui
vărsat din abundenţă de mucenici.
Calenda-rul nostru bisericesc stă
ca o mărturie perpetuă în această
privinţă. Feţele lor senine şi
luminoase la vederea cerului
deschis care îi aştepta, curajul în
faţa torturilor şi a pedepselor
inventate de fanatismul şi
brutalitatea lumii păgâne, iubirea
lor faţă de Iisus Hristos, pe Care Îl
mărturiseau cu toată fiinţa lor
zbuciumată şi credinţa lor nezdruncinată într-o viaţă
viitoare caracterizată prin fericire veşnică împreună
cu Hristos, au uimit lumea greco-romană. După
moarte, creştinii le-au cinstit moaştele şi icoanele,
văzând în ele însăşi prezenţa martirilor.
Niciunul dintre martirii care şi-au dat viaţa
pentru Hristos nu s-a simţit nefericit, scria P.S. Vasile
Coman, deoarece toţi aveau convingerea că nu merg
spre moarte, ci spre viaţă: spre fericirea veşnică
împreună cu Hristos. Ei au mers spre animalele
sălbatice flămânde, spre spânzurători şi spre ruguri cu
zâmbetul pe buze şi cu cântări de preamărire. Ei
coborau treptele amfiteatrelor spre groapa cu lei şi-I
cântau imne lui Dumnezeu1. Ei ardeau din iubire
pentru Hristos şi din dragoste pentru El îşi dădeau cu
bucurie chiar şi viaţa. Ziua morţii lor a devenit ziua
naşterii; mucenicii au murit pentru viaţa pământească,
dar s-au născut pentru viaţa cerească.
 În pofida suferinţelor de care au avut parte,
mucenicii se bucurau pentru că Hristos era cu ei şi îi
întărea. Ei erau convinşi că durerile lor nu se puteau
compara sub nicio formă cu toate chinurile îndurate
de Iisus. “Suferinţele martirilor erau minuni în sine.
Imaginea clară a martirului era a unei persoane care se
bucura de liniştea raiului”2 şi al cărei trup era atins de
gloria învierii spre o nouă viaţă. Datorită vieţii lor
virtuoase, a suferinţelor îndurate pentru credinţa în
Hristos, a dragostei lor faţă de Dumnezeu şi faţă de
semeni, mucenicii au devenit “prieteni ai lui
Dumnezeu” (Ioan XV; 14). Iubirea lor s-a
preschimbat în nebunie; într-o nebunie sfântă. Ei erau
“nebuni pentru Hristos”, după expresia Sfântului
Apostol Pavel (I Corinteni IV; 12). Aşa se poate
explica seninătatea lor în faţa morţii.
Aflându-se în preajma lui Dumnezeu,
mucenicii mijlocesc prin rugăciune pentru noi,
ascultând cererile noastre. În viaţa pământească,
martirii s-au făcut următorii lui Iisus, constituind
exemple sau modele vrednice de urmat de către
fiecare creştin. Sfântul Pavel le scria celor din Corint:
“Fiţi următori ai mei, precum şi eu sunt al lui Hristos”
(I Corinteni XI; 1). Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată
că cel mai bun mod de a-i cinsti pe sfinţi şi pe
mucenici este imitarea lor. Vremurile s-au schimbat.
Nu mai trebuie să mergem la moarte pentru Hristos în
vederea mântuirii. Persecuţiile au încetat. Însă,
urmarea lui Hristos se cere realizată de către fiecare
creştin, transpunând viaţa Lui în a sa, o viaţă de
dăruire totală, plină de iubire, iertare, bunătate,
smerenie şi blândeţe. Tot în legătură cu datoria
noastră de a-i cinsti pe sfinţii mucenici, Fericitul
Augustin zice: “Dacă-i iubim pe sfinţi, să-i imităm.
Sfinţii mucenici au urmat lui Hristos până la a-şi da
propriul lor sânge, până la a suferi după pilda Lui cele
mai mari chinuri. Dar ei nu sunt singurii. După ei,
izvorul sfinţeniei nu a secat. În grădina Domnului nu
sunt numai trandafirii martirilor, ci şi crinii
fecioarelor, iedera soţilor, violetele văduvelor. Să
învăţăm, dar, de la aceşti sfinţi cum, fără a înfrunta
suferinţele martiriului, un creştin poate şi trebuie să
imite pe Hristos”3. Apropiindu-ne de cei drepţi şi
sfinţi prin imitarea vieţii lor, ne vom apropia de Însuşi
Dumnezeu. Cinstindu-i pe sfinţii mucenici, Îl
preamărim pe Acela Care i-a făcut vase alese ale
sfinţeniei, adică pe Dumnezeu. Sinodul VII ecumenic
NOTE
1. P.S. Vasile Coman, Episcopul Oradiei, În apărarea unităţii credinţei străbune, Editura Episcopiei Ortodoxe
Române a Oradiei, Oradea, 1989, p. 198.
2. Peter Brown, Cultul Sfinților, trad.: Doina Lică, postfaţă: Mitropolit Nicolae Corneanu, Editura Amarcord,
Timişoara, 1995, pp. 86-87.
3. Apud Pr. prof. dr. Isidor Todoran, Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Teologia dogmatică, tipărită cu
binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1991, p.
288.
8
de la Niceea (787) hotărăşte clar: cei care nu-i cinstesc
pe “martirii cei măriţi” să fie anatema.
Creştinii primelor veacuri i-au învins pe
păgâni prin iubire şi prin eroism. Această iubire ar
trebui să domnească şi între noi, creştinii de azi. Oare
noi am fi în stare să ne dăm viaţa pentru Hristos şi
Evanghelia Sa? Se impune ca şi noi să vedem în
fiecare semen pe Hristos şi să avem atâta dragoste faţă
de aproapele încât să fim gata să ne punem sufletul
propriu pentru el după cum ne sfătuieşte Mântuitorul
nostru, spunând: “Poruncă nouă vă dau vouă: să vă
iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi
voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor
cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea
dragoste unii faţă de alţii” (Ioan XIII; 34-35). Prin
iubire ne lepădăm de egoism şi ne unim cu ceilalţi.
Această iubire dă putere, înţelegere şi frumuseţe
sufletelor noastre. Cel ce iubeşte cu adevărat biruieşte
orice pornire spre rău. Iată cât de emoţionant îi
prezintă Sfântul Apostol Pavel pe adevăraţii urmaşi ai
lui Hristos: “Până în ceasul de acum flămânzim şi
însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim. Şi
ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind,
binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind,
ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura
tuturor, până astăzi” (I Corinteni IV; 11-13).
Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă:
“Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă
blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă
pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei V;
44). Acesta este spiritul creştin autentic, un ideal greu
de atins, dar nu imposibil, fiind în conformitate cu
“Legea de aur” a creştinismului, enunţată tot de către
Domnul nostru: “Toate câte voiţi să vă facă vouă
oamenii, asemenea şi voi faceţi lor, că aceasta este
Legea şi proorocii” (Matei VII; 12). Să ne străduim să
mergem pe calea care duce la Împărăţia Cerurilor şi la
fericirea după care tânjeşte sufletul nostru, ştiind că
cel mai fericit dintre oameni este acela care se
aseamănă cel mai mult cu Dumnezeu. Această
asemănare se dobândeşte printr-un efort personal
susţinut, prin împlinirea voii şi a poruncilor lui
Dumnezeu, fiindcă Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu
asalt şi doar cei virtuoşi o cuceresc, precum au
dobândit-o mucenicii, eroii creştinătăţii.
 Preliminarii la Dictatul de la Viena
din August 1940
n noiembrie 1918 s-a sfârşit una dintre
marile conflagraţii ale secolului XX Primul
război mondial. Victoria a fost de partea grupării
Antantei, grupare din care făcea parte şi
România.
La conferinţele de pace de la Versailles s-
a stabilit ca ţările învingătoare să primească
despăgubiri de război, iar cele învinse, în frunte
cu Germania, să plătească aceste despăgubiri
eşalonate pe mai mulţi ani.
România, deşi a avut pagube imense din
cauza războiului, va primi doar 1% din valoarea
despăgubirilor. Aşa este întotdeauna, marile
puteri îşi iau partea leului, după proverbul „cine-
mparte, parte-şi face”.
Conferinţele de pace s-au încheiat în
anul 1919, dar pacea cu Ungaria, semnată la
Trianon, s-a încheiat abia în 1920. Această
tergiversare s-a făcut deoarece Ungaria nu vroia
să recunoască Unirea Transilvaniei cu România,
eveniment ce a avut loc la 1 decembrie 1918.
Delegaţia maghiară nu avea argumente prin care
să convingă Comisia de pace care recunoaşte ca
legitimă formarea României Mari în 1918. În
consecinţă, şi delegaţia maghiară a semnat
Tratatul de pace de la Trianon şi recunoaşte,
vrând-nevrând, formarea României Mari şi
destrămarea Imperiului Austro-Ungar.
Deci, prin sistemul tratatelor de la
Versailles se recunoaşte pe plan internaţional
formarea României Mari prin revenirea
Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei la patria
mamă.
Dar, unele state învinse, printre care
Germania şi Ungaria, vor fi nemulţumite de
condiţiile impuse şi vor începe să ducă o politică
revizionistă şi revanşardă, politică prin care,
încet dar sigur, încep pregătirile pentru un nou
război mondial.
Destrămarea Imperiului Austro-Ungar a
dus la formarea statelor Austria şi Ungaria, iar
teritorii pe care acestea le-au cotropit de la alte
popoare (cehi, slovaci, ucraineni, români, sârbi)
devin independente, unele se unesc cu patria
mamă sau îşi formează state naţionale (Ceho-
Slovacia, Regatul Sârbo-Croato-Sloven =
Jugoslavia, etc). Merită menţionat faptul că
9
Prof. Nicolae CODREANU
Ungaria s-a restrâns la graniţele ei etnice şi de
astă dată etnia maghiară, care era minoritară în
Imperiul Austro-Ungar, devine majoritară în
propria sa ţară.
Dacă la început ţările învinse îşi plăteau
cotele de despăgubiri de război stabilite, după
1933, când la conducerea Germaniei vine Hitler,
nu vor mai respecta prevederile tratatelor de pace
şi vor intensifica politica revizionistă, iar sumele
ce trebuiau plătite le vor folosi pentru înarmare,
pregătindu-se de război. Germania reuşeşte să
atragă în acest joc Ungaria, Bulgaria şi chiar
U.R.S.S.-ul care pretindea ca România să-i
cedeze Basarabia, Bucovina şi Ţinutul Herţea.
Bulgaria pretindea Cadrilaterul, iar Ungaria
pretindea Transilvania. La îndemnul Germaniei,
aceste state vor începe presiuni şi ameninţări
asupra României.
Astfel, Germania şi U.R.S.S.-ul încheie,
la 23 August 1939, Pactul Ribentrop-Molotov
prin care cele două state îşi împart sferele de
influenţă în Europa de Sud-Est. Moldova, printr-
un act adiţional la acest pact, cade în sfera de
interes a U.R.S.S.-ului, dar sovieticii nu vroiau
numai partea de dincolo de Prut, ci toată
Moldova, vrând să ajungă la poziţia strategică a
Carpaţilor României.
Dar aceasta nu convenea lui Hitler,
pentru că el avea în perspectivă ocuparea
U.R.S.S.-ului (Planul Barbarosa), iar poziţia
strategică a Carpaţilor i-ar fi favorizat pe ruşi.
Din această cauză, Hitler „sfătuieşte” pe români
să accepte cererea sovieticilor care, astfel, s-ar
opri la Prut, neavând motiv să ocupe Moldova de
dincoace de Prut. În urma unui ultimatum
sovietic din data de 28 iunie 1940, România este
nevoită să accepte cererile sovietice şi pierde
Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţea.
Ungaria, încurajată de Germania şi
„succesul”!? U.R.S.S.-ului, ameninţă România
masând trupe la graniţa acesteia şi violează
spaţiul aerian român. La „sfatul” lui Hitler,
România acceptă să poarte tratative cu Ungaria şi
Bulgaria, la 16 şi 19 august 1940, la Turnu
Severin şi Craiova, după ce Cadrilaterul fusese
cedat Bulgariei, revenindu-se la graniţele din
1912. Cu Ungaria, tratativele n-au dat rezultate,
din cauza pretenţiilor exagerate ale delegaţiei
maghiare, şi anume: ei cereau din Transilvania
69.000 Kmp, cu o populaţie de 3.900.000
locuitori, din care 2.200.000 erau români
(Atenţie deci, majoritatea erau români!!!)
Delegaţia română, condusă de Valer
Pop, propune un schimb de populaţie între
Ungaria şi România, cu cedarea unui teritoriu
corespunzător la graniţele dintre cele două ţări.
Deci, ungurii ar fi ajuns toţi (care doreau) în
Ungaria, iar românii din Ungaria (care doreau)
veneau în România. Delegaţia maghiară condusă
de Andras Hory nu acceptă propunerea
românilor, ci insistă asupra principiului teritorial.
În această situaţie s-a ajuns la
întreruperea tratativelor şi astfel s-a deschis calea
spre medierea neînţelegerilor româno-maghiare
de către o delegaţie germano-italiană de la Viena.
În urma acesteia, la 30 August 1940, a
avut loc Dictatul de la Viena, unde s-a hotărât
soarta Transilvaniei. Cu durere în suflet, îmi vine
în minte o frumoasă poezie scrisă de NICOLAE
GRIGORE MĂRĂŞANU:
Râvnit ca o frumoasă de toţi câţi au trecut
În pace sau în goana tăioaselor copite,
ARDEALUL, prispa sfântă în care ne-am născut
Pohtit de crai, de săbii, de furci şi de cuţite;
Cerut fără ruşine, ori smuls printr-un Diktat,
Cum inima a-i smulge cu ură şi ocară,
ARDEALUL de atâta durere sfârtecat
Acas' a afost şi-atuncea când l-am crezut afară.
ARDEALUL ne e piscul de unde vine ţara,
Le-o fi ori nu (tot una) vreunora pe plac.
ARDEALU-I primăvara, e iarna, toamna, vara,
ARDEALUL e altarul, e sceptrul nostru dac.
În prezentul articol nu ne propunem să
tratăm acest nefericit eveniment, lăsând loc şi
altor publicişti să-şi exprime părerile. Dorim,
însă, să tragem unele concluzii la cele prezentate
mai sus şi anume:
- Am motivat de ce Hitler i-a grăbit pe
români să accepte pretenţiile sovietice. Şi chiar
dacă mă repet, amintesc că Hitler nu dorea ca
sovieticii să ocupe poziţia strategică a Carpaţilor;
- Ungurii, deşi erau pregătiţi să atace
România, n-o puteau face fără acceptul lui Hitler,
iar acesta nu dorea un război între unguri şi
români, pentru că:
* România alimenta cu petrol maşina de
10
război germană, iar distrugerea sondelor ar fi
afectat succesele armatei germane. Nu era de
neglijat nici comerţul româno-german cu cereale
şi vite în favoarea frontului nemţesc;
* Poziţia strategică a României, prin care
înţelegem vecinătatea cu U.R.S.S.-ul, şi mai ales
„zidul Carpaţilor”, ce era esenţial în perspectiva
ocupării U.R.S.S.-ului de către rasa „ariană”
(pură germană) şi transformarea slavilor în forţă
de muncă pentru germani;
* Nu în ultimul rând, Hitler era interesat
să-i învrăjbească pe români şi unguri după
dictonul „divide et impera” şi să-i atragă,
totodată, de partea sa în războiul din răsărit
contra sovieticilor.
Aliaţii tradiţionali ai României, Franţa şi
Anglia, duceau aşanumitul „război ciudat”,
declarând război Axei Berlin-Roma-Tokio şi nu
ne puteau ajuta, pentru că Anglia era intens
bombardată, iar Franţa era ocupată de Germania.
Aşa cum, după foarte multe războaie
dintre Franţa şi Germania, s-a ajuns la
reconcilierea franco-germană, pe baza căreia
Robert Schuman a pus piatra de temelie a
comunităţii europene, tot aşa să fie şi o
reconciliere maghiaro-română şi să ne simţim cu
toţii europeni.
Regret însă că unele „pseudo-
personalităţi” de etnie maghiară din România
încearcă şi acum să tulbure apele şi să emită
pretenţii de autonomie şi chiar privilegii, deşi
unii sunt parlamentari, europarlamentari şi, în
aproape toate guvernele de după 1990, conduc
unele ministere, plătiţi din bugetul României.
Aş încheia acest articol citându-l pe
domnul Neuman, rabinul din Timişoara, care, cu
mulţi ani în urmă, spunea într-o emisiune TV în
limba germană următoarele:
„Nu poate fi construit un viitor fără a
ne gândi la trecut!!!”
 Mărturii şi atitudini în preajma
Dictatului de la Viena
Dr. Lucian CUCUIET

Interesele strategice şi politice în estul înaintat ministrului de interne, din 1 august

şi sud-estul Europei au determinat Germania 1940, pune în legătură ţelurile anexioniste
şi Italia să sprijine cercurile revizioniste alimentate de către intelectualitatea,
horthyste, care au sporit acţiunile revanşarde preoţimea şi presa maghiară cu mişcarea
împotriva ţării noastre, în perspectiva anexionistă subminatoare a magnaţilor
3
satisfacerii anexioniste în defavoarea unguri .
României, aşa cum rezultă din documentele Situaţia precipitându-se în vara anului
vremii. 1940, România a fost nevoită să accepte
Această dorinţă i-a impus Ungariei să angajarea unor tratative cu guvernul Ungariei.
organizeze acţiuni politico-militare, iar în În acest scop, primul ministru român I.
Ardeal o reţea de spionaj, diversiune şi Gigurtu şi ministrul de externe, M.
terorism, începând mai ales din anul 1940. La Manoilescu au avut o întâlnire la München cu
sfârşitul anului 1939, la 28 decembrie, într-un primul ministru ungar, iar la Salzburg şi Roma
raport transmis prefectului de judeţ de către cu reprezentanţii Germaniei şi Italiei.
pretura plăşii Oaş, se arată că în
ultima perioadă, iredentismul a
luat proporţii mari prin
propagarea revizionismului la
posturile de radio: ungare,
bulgare, sovietice, germane şi
italiene1.
Într-un context politic
aspru ca linie de conduită, pare
important a releva sesizarea
conţinută într-un raport întocmit
de către Simion Coman,
prefectul judeţului Satu Mare,
din 28 ianuarie 1940, cu privire
la recrudescenţa urii şi
propagandei revizioniste în
Ungaria horthystă, fapt care a
avut răsfrângeri asupra
Diplomaţii români au fost informaţi, fiind
concentraţilor şi premilitarilor de origine
nevoiţi să se conformeze şi să înceapă
maghiară. Într-un alt document, provenit de la
tratative cu Ungaria pentru soluţionarea
pretura plăşii Oaş, din 22 februarie 1940, se
favorabilă a intenţiilor şi metodelor
menţionează că starea de spirit a locuitorilor,
revizioniste ale Ungariei.
indiferent de profesiune, naţionalitate şi
Deşi va urmări cu tot zelul apărarea
confesiune este agitată de sentimentul fricii
ideilor revizioniste, Ungaria a manifestat
faţă de extinderea războiului şi pe acest
pentru vara anului 1940, o atitudine care sub
teritoriu2.
egida pasivităţii trebuia să adopte o situaţie de
Remarcând aceste aspecte
aşteptare în sensul de a menţine o linişte
premergătoare Dictatului din 30 august 1940,
generală, neuitând faptul că în privinţa
buletinul prefecturii judeţului Satu Mare,

11

Ardealului, marii prieteni ai Ungariei vor
4
aduce o hotărâre . Informaţiile documentare
specifică că Asociaţia economică maghiară
din Ardeal şi sucursalele sale îndeplineau
obligaţiile primite de la Budapesta, unde
regimul horthyst manifesta unele temeri,
fiind convins că populaţia maghiară din
România nu simpatizează cu ideea dezlipirii
de România.
După ce se referă la atitudinea
funcţionarilor de stat care erau îngrijoraţi din
cauza propagandei revizioniste făcută în presă
şi prin posturile de radio, un important
document din 5 august 19405 dă un răspuns cu
privire la destinul Ardealului legat de noua
orientare a României şi politica sa externă faţă
de axa Berlin-Roma, dar prin care înţelegea să
nu cedeze teritoriul. În această mărturie este
consemnată opinia că locul de întâlnire al
tuturor magnaţilor unguri era Casina
Naţională din Budapesta, unde se primeau
instrucţiuni şi metode de urmat în acţiunile ce
le întreprindea minoritatea din Ardeal.
Preocupată de consecinţele unor
asemenea forme de manifestare a
revizionismului, telegrama din 11 august
19406, adresată tuturor prefecţilor de judeţe de
către ministrul de interne, David Popescu,
NOTE
1
Arhivele Naţionale Satu Mare, fond Prefectura Judeţului Satu Mare, seria 6, dosar nr.3/1940, f.39.
2
Ibidem, f.38.
3
Idem, dosar nr.6/1940, f.26-27.
4
Ibidem, f.18.
5
Ibidem, f.24-31.
6
Ibidem, f.63-65.
7
Ibidem, f.60.
12
cerea desfăşurarea unei eficace propagande
pentru redresarea morală a naţiunii şi
formarea credinţei că durerile oricare vor fi,
nu ne vor doborî, ci ne vor face mai tari.
Justificându-se pe acest demers firesc,
apelul prefectului judeţului Satu Mare,
colonelul N. Haşiganu, din 12 august 1940,
conţine un element primordial referitor la
starea de spirit a populaţiei româneşti care
7
să fie pregătită pentru orice eventualitate .
Pe fondul unui climat încordat, la 21
august, Poliţia judeţului Satu Mare, raporta
prefectului că în ultimele zile, în rândurile
populaţiei româneşti din judeţ a circulat un
manifest, protest intitulat „Români -
Ardeleni”. În acest act s-a protestat contra
oricăror cedări teritoriale din Ardeal în
favoarea Ungariei.
Consemnarea documentară a
chestiunii de cedare a Ardealului, în opinia
populaţiei minoritare maghiare, a precedat un
eveniment dramatic ce se profila politic ca un
real pericol pentru ţară şi constituia o gravă
eroare istorică pentru integritatea teritorială a
României.
Prin dictatul germano-italian de la
Viena din 30 august 1940, partea de nord-vest
a României reprezentând un teritoriu de
43.492 km pătraţi, cu o populaţie de
2.609.007 locuitori a fost înglobată Ungariei
horthyste, urmând ca aceste state să ofere
„garanţii” militare pentru noile frontiere ale
României. Din teritoriul încorporat în Ungaria
făceau parte fostele judeţe Satu Mare,
Maramureş, Sălaj, Someş, Năsăud, Odorhei,
Ciuc şi Trei Scaune în întregime şi parţial:
Bihor, Cluj şi Mureş.
13
 70 de ani de la dictatele bolşevico-nazisto-
fascisto-hortyste din anul 1940
n cadrul ediţiei a XVIII-a a „Zilelor
Andrei Şaguna”, în zilele de 25-27 iunie 2010, la
Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit
Nicolae Colan” din municipiul Sfântu Gheorghe,
judeţul Covasna, în organizarea Episcopiei
Ortodoxe Române a Covasnei şi Harghitei,
Arhivelor Naţionale Covasna, a Centrului de
Cultură „Arcuş” şi a gazdelor, a avut loc
simpozionul internaţional cu tema: „70 de ani de
la dictatele bolşevico-nazisto-fascisto-
hortyste din anul 1940”.
Simpozionul a fost consacrat
comemorării a şapte decenii de la drama prin care
au trecut românii şi evreii în vremea cedării sub
imperiul forţei brute a statelor revizioniste
Rusia Bolşevică, Ungaria Hortystă şi Bulgaria
fascistă a Basarabiei, Bucovinei de Nord,
Ţinutului Herţei, Ardealului de Nord-vest şi a
Cadrilaterului.
La simpozion au participat peste 40 de
academicieni, cercetători, cadre didactice
universitare, arhivişti, profesori, ziarişti şi
conducători ai unor asociaţii ale refugiaţilor,
expulzaţilor şi deportaţilor din teritoriile
româneşti cedate în 1940, respectiv din
România, Republica Moldova şi Ucraina
Subcarpatică.
Lucrările simpozionului au fost moderate
de către Înaltpreasfinţitul Ioan Selejan,
Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei şi prof.
univ. dr. Alexandru Porteanu de la Universitatea
Bucureşti. Dintre comunicările prezentate,
menţionăm următoarele:
1. Prof. univ. dr. Alexandru Porteanu de la
Universitatea Bucureşti: „Marele refugiu
românesc. Caracterul unitar şi specificul
ipostazelor sale. Situaţia refugiaţilor de atunci şi
până azi”;
2. Prof. univ. dr. Ion Giurcă şi drd. Daniel
Bar de la Universitatea Bucureşti: „Aspecte
generale şi specifice privind refugiaţii din
teritoriile româneşti cedate în 1940”;
3. Prof. univ. dr. Gavril Preda de la
14
Prof. dr. Ioan CORNEANU
Av. Vasile MOIŞ
Universitatea de Petrol şi Gaze Ploieşti:
„Confruntarea sovieto-germană pentru controlul
spaţiului românesc în anii 1938-1940”;
4. General de Brigadă prof. dr. Eugen
Pop, inspector şef al Inspectoratului Judeţean de
Jandarmerie Braşov: „Acţiuni ale Trupelor de
Jandarmi pe timpul evacuării bunurilor materiale
şi culturale, a unor instituţii şi autorităţi din
teritoriile cedate Ungariei fascisto-hortyste în
urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940”;
5. Prof. univ. dr. Petre Ţurlea de la
Universitatea „Dimitrie Cantemir” din
Bucureşti: „Documente de arhivă referitoare la
retragerea Armatei Române din Basarabia în
iulie 1940”;
6. Prof. drd. Vasile Lechinţan de la
Arhivele Naţionale din Cluj-Napoca: „Fondurile
arhivistice clujene referitoare la refugiaţii din
Transilvania şi Basarabia”;
7. Prof. dr. Liviu Boar, cercetător la
Arhivele Naţionale Mureş: „Documente privind
refugiaţii din Basarabia şi Ardeal aflate în
fondurile arhivistice din Târgu Mureş”;
8. Prof. dr. Tudor Răţoi, cercetător la
Arhivele Naţionale Bacău: „Refugiaţii,
expulzaţii şi deportaţii din Transilvania trăitori în
judeţul Bacău”;
9. Prof. dr. Silică Munteanu, cercetător la
Arhivele Naţionale Bacău: „Solidaritatea cu
refugiaţii din Ardeal”;
10. Prof. dr. Marius Stoica, cercetător la
Arhivele Naţionale Covasna: „Documente
referitoare la refugiaţi în fondurile din Covasna şi
valorificarea lor în anii 2000-2009”;
11. Prof. univ. dr. Gelu Neamţu de la
Institutul de Istorie „George Bariţiu” al
Academiei Române din Cluj-Napoca: „Aspecte
privind refugiul românilor din zona Dejului în
perioada 1940-1944”;
12. Prof. univ. dr. ing. Barbu I. Bălan de la
Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca:
„Revista Pro-Memoria 1940-1945, o oglindă
fidelă a refugiului românesc”;
 13. Prof. univ. dr. Ioan Bojan de la
Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca:
„70 de ani de la Diktatul de la Viena din 30 august
1940”;
14. Prof. dr. Ioan Corneanu de la
Universitatea „Spiru Haret”: „Diktatul de la
Viena din 30 august 1940 şi consecinţele sale în
judeţele Satu Mare şi Sălaj”;
15. Av. Vasile Moiş, preşedintele
Asociaţiei „Holocaustul din Ardelul de Nord
1940-1945”: „Golgota Ardealului de Nord
pentru românii şi evreii sătmăreni cuprinsă în 22
de documente”;
16. Prof. Vasile Bunea, pictor din Gherla:
„Muzeul Naţional al Refugiaţilor Centru
Naţional de Studiere a Istoriei Refugiaţilor,
Expulzaţilor şi Deportaţilor de la Mureşenii de
Câmpie”;
17. Prof. dr. Anca Dorina Băiţoiu de la
Arhivele Naţionale Arad: “Manifestările
populaţiei şi atitudinea autorităţilor arădene faţă
de refugiaţii ardeleni, basarabeni şi bucovineni în
anul 1940”;
19. Prof. dr. Nicolae Balint de la Arhivele
Naţionale Mureş: “Aspecte din activitatea
Căminului Refugiaţilor “Avram Iancu” din
Bucureşti, 1940-1944”;
20. Prof. dr. Dumitru Stavarache din
Bucureşti: “Însemnările unui martor ocular,
15
preotul militar Pompei Oniga, cu privire la
perioada 27 august 6 septembrie 1940”;
21. Prof. dr. Vasile Stancu de la Arhivele
Naţionale Covasna: Calvarul evacuării
Basarabiei şi Bucovinei de Nord sub presiunea
intrării imediate a trupelor sovietice”;
22. Prof. dr. Ioan Lăcătuşu, de la Arhivele
Naţionale Covasna: “Expulzaţii şi refugiaţii
români din fostele judeţe Ciuc, Odorhei şi Trei
Scaune, în urma Diktatului de la Viena din 30
august 1940”;
23. Preotul ortodox Ioan Tămaş, parohul
din Vâlcele: “Deportaţii şi Refugiaţii din comuna
Vâlcele, judeţul Covasna, în urma Diktatului de
la Viena din 30 august 1940”;
24. Prof. drd. Eugeniu Criste de la
Arhivele Naţionale Arad: “Provincia Basarabia
în toamna anului 1940, oglindită într-un
document de arhivă din Arad”;
25. Prof. dr. Dorin Suciu din Târgu
Mureş: Pregătirea şi aplicarea Diktatelor din
1940 şi consecinţele dezastruoase asupra
românilor şi evreilor”.
Cu ocazia simpozionului au fost lansate
următoarele cărţi: „Carol al II-lea şi camarila
regală” de Petre Ţurlea; „Istoria serviciilor de
informaţii şi contrainformaţii româneşti în
perioada 1919-1945” de Alin Spânu; „România
Trădată” de Constantin Mustaţă; „Reprivire
asupra vieţii” de Eugen Criste; „Ţara de sub
inimă” şi „România sat fără câini” de Anton
Lisăndroiu şi „Evreii sătmăreni istorie şi destin”
de Ioan Corneanu şi Lacrima Teocan.
Delegaţia sătmăreană a rămas profund
impresionată de verticalitatea şi înaltul
patriotism al Înaltpreasfinţitului Ioan Selejan. În
calitatea sa de episcop păstoreşte peste 100.000
de suflete româneşti din judeţele Covasna şi
Harghita, care, de 20 de ani, au fost abandonaţi de
toate guvernele României, fiind consideraţi de
unii lideri maghiari din zonă ca fiind cetăţeni de
rang inferior în propria lor ţară.
În intervenţiile sale, episcopul Ioan
Selejan s-a referit de mai multe ori la faptul că el
nu uită niciodată îndemnul strămoşesc:
„...(...)...Preoţi cu crucea-n frunte/Că oastea e
creştină...”. Din expunerea sa am reţinut pentru
cititorii sătmăreni următoarele:
„Sunt născut pe plaiurile Bihorului... Am
venit la Miercurea Ciuc în toamna anului 1994,
mai precis la 25 septembrie... A fost ziua
instalării primului episcop ortodox al Covasnei şi
Harghitei... Iată că s-a împlinit un vis şi o
speranţă a românilor, care au fost supuşi unei
cumplite prigoane... Venirea mea a fost precum
ridicarea unui zid de apărare a neamului
românesc... La instalarea mea ca episcop au fost
prezenţi românii din Ardeal şi de peste Carpaţi,
de dincolo de Prut, din dreapta şi stânga Tisei,
mitropoliţi şi episcopi, în frunte cu Patriarhul
României Ortodoxe... Eu am venit aici cu voia lui
Dumnezeu şi a Neamului Românesc... Venirea
mea a deranjat „pe unii oameni mici”, însă nu i-a
deranjat pe „oamenii de calitate”, cu viziuni clare
de toleranţă... Mă refer la vârfurile care au
încercat şi încă încearcă învrăjbirea între români
şi unguri... Dar, cei mulţi au înţeles menirea
noastră în Covasna şi Harghita, au înţeles că
soarta românilor minoritari în această parte a ţării
trebuie normalizată... Că şi românii au dreptul să
se roage şi să vorbească cu Dumnezeu în limba
română... Ştim că au fost şi sunt încă curente
politice care au declanşat atât în trecut, cât şi în
prezent, acţiuni potrivnice întemeierii Episcopiei
Ortodoxe... Am fost şi sunt acuzat că am format
„o armată străină de ocupaţie”... Prin venirea
mea am redat încrederea românilor că pot trăi în
continuare pe plaiurile natale, unde sunt şi
mormintele străbunilor, fără a mai trăi drama
exilului sau spaima expulzărilor... Sunt foarte
legat de zona Covasna Harghita... Am trăit
profunde sentimente de mare împlinire la
ridicarea fiecărei biserici sau mănăstiri, la
reînvierea lăcaşurilor de cult transformate
16
cândva în depozite, grajduri, chiar în toalete
publice sau pur şi simplu demolate... Voi aminti
doar câteva dintre zidiri: Mămăstirea de la
Izvorul Mureşului, cea de la Valea Mare sau de la
Sita Buzăului, cea de la Mărăuş, apoi la Făgeţele,
biserica de la Făgetul, biserica de la Întorsura
Buzăului, Muzeul Mănăstirii „Sfântul Ilie” din
Topliţa. Au mai fost construite bisericile din
Bărcani, la Penitenciarul din Miercurea Ciuc,
Văgani, Topliţa, Bodogoz, Bacel, Platoneşti,
Vlăhiţa, Zita Seacă, Mărcuş, Pintea, Poiana
Veche, Gura Secului, Covasna, Tulgheş...”
Iată, dragi sătmăreni, un exemplu de ceea
ce însemnă devotament pus în slujba poporului
din care te-ai născut, de dragoste faţă de neam şi
ţară, de neobosit efort, uneori în condiţii deosebit
de vitrege, pentru a-ţi îndeplini menirea. Această
lucrare a Înaltpreasfinţitului Ioan Selejan, se
poate numi EROISM! Vom fi noi oare vrednici
de a organiza o astfel de manifestare dedicată
tristului Diktat din 30 august 1940, având în
vedere că judeţul nostru a fost unul din cele mai
crunt lovite de urmările acestui act samavolnic?!
Vom avea noi capacitatea de a aduna atâtea
personalităţi de marcă ale culturii româneşti la
simpozionul cu această temă ce se intenţionează
a fi organizat în a doua parte a lunii septembrie,
chiar dacă nu beneficiem de sprijin din partea
autorităţilor?! Noi sperăm că DA! Doamne
Ajută!
 Atitudinea preoţilor români sătmăreni în anii
Dictatului de la Viena (II)
eoarece politica de maghiarizare a
populaţiei româneşti nu a dat rezultatele scontate
prin impunerea trecerii la religia romano-
catolică sau reformată, statul maghiar, susţinut
de clerul său, a încercat să reînvie Episcopia
greco-catolică maghiară de Hajdúdorog1, cu
scopul extinderii sale în parohiile româneşti. Era
vorba despre cele 46 de parohii care, în anul
1912, au fost arondate episcopiei maghiare.2
Protestele preoţilor şi credincioşilor
români au fost cu atât mai fireşti cu cât realitatea
anilor 1912-1918, în care au aparţinut episcopiei
de Hajdúdorg, era traumatizantă, trăind, şi
atunci, „vremuri grele”.3 Toată administraţia
bisericească s-a schimbat, „destituindu-se
protopopii români şi numindu-se alţii
maghiari”4. Încă din primele săptămâni „limba
românească s-a scos de totului din administraţia
bisericească”, toate matricolele şi protocoalele
trebuiau conduse în limba maghiară, iar prin
ordinul nr.126.127 din 18 ianuarie 1913, a
administratorului apostolic al Hajdúdorogului,
se impunea limba maghiară în toate actele
oficiale, deoarece este „limba oficioasă a
diecezei de Hajdúdorog”.5
Aceleaşi metode şi vexaţiuni le regăsim
şi în anii 1940-1944, demonstrând continuitatea
politicii de maghiarizare.6
17
Dr. Daniela BĂLU
Statul maghiar a făcut numeroase
presiuni pe lângă Sfântul Scaun pentru
extinderea diecezei de Hajdúdorog în
Transilvania, la fel ca şi în 1912, dar „Sfântul
părinte Pius XII n-a cedat. Mai mult, nici
scaunele episcopeşti latine ale Orăzii şi Satu
Mare, care formau conform Concordatului cu
România o uniune personală, n-au primit
episcopi în timpul stăpânirii maghiare” 7.
Monseniorul Angelo Rotta, nunţiul apostolic de
la Bucureşti, nota în raportul trimis la 7
septembrie 1940 secretarului de stat Cardinal
Luigi Maglione8: „intrarea trupelor ungare în
Ardealul de Nord a deschis calea unor represiuni
brutale, care au lovit în primul rând capii
bisericeşti şi intelectualitatea românească. Aşa
cum au decurs evenimentele, era limpede că
autorităţile ungare doreau ceva mai mult decât o
revenire la statutul privilegiilor dinainte de
Primul Război Mondial; se urmărera o purificare
etnică a teritoriului anexat”.9
Preoţii din protopopiatul greco-catolic de
Satu Mare informau Eparhia Maramureşului
despre propaganda care se făcea în parohiile lor,
pentru reînfiinţarea Hajdúdorogului. Pompiliu
Tămaş, preotul din Botiz, Gheorghe Pop, paroh
la Petea, Petru Rusu din Vetiş, Cornel Bălan din
Apateu, semnalau, în informările trimise pentru
sinodul din toamna anului 1941, „propaganda
intensă pentru limba liturgică maghiară şi pentru
Hajdúdorog”.10
Protopopul Oficiului Parohial Greco-
Catolic Român de Satu Mare, dr. Ioan Dragomir,
evidenţia şi el propaganda care se făcea în Satu
Mare pentru Hajdúdorog, de către preotul greco-
catolic maghiar Ulicsák, care „ne ia copiii de la
şcoală silind pe părinţi să-şi declare copiii greco-
catolici unguri. Natural noi am făcut tot ce s-a
putut ca să contrabalansăm. Mă miră nespus
atitudinea nerespectuoasă a M. On. Ulicsák.
Dorinţa potentaţilor zilei este ca să dispărem cu
totul din Satu Mare, vom rezista însă împotriva
tuturor dificultăţilor11.
În şedinţa sinodului de toamnă a
preoţimii greco-catolice române din districtul
Satu Mare12, ce a avut loc la data de 16 octombrie
1941, s-a discutat intens problema
Hajdúdorogului, protopopul Ioan Dragomir
subliniind nu numai gravitatea cauzei, dar şi
atitudinea pe care trebuie să o manifeste preoţii
în faţa acestui pericol în care se afla biserica.
Protopopul spunea: „dacă privim azi deschis şi
analizăm situaţia bisericii noastre greco-
catolice române, cu limba ei liturgică dulce şi
frumoasă, vom afla că trece prin zile de mare
încercare, istorice, însă şi de grea răspundere
pentru noi. Azi din nou se pune problema
ruperii - de la sânul de mamă a bisericii noastre
române - a fostelor parohii şi poate a altora noiu
şi a alipirii lor la vitregul Hajdúdorog”.13 Dr.
Ioan Dragomir continuă apoi făcând trimiteri
la posibila implicare a Vaticanului în
reînfiinţarea Hajdúdorogului, precizând,
printr-un discurs plin de diplomaţie, că „noi
ştim prea bine ce vrea să zică biserica catolică,
scaunul Sfântului Petru, de unde decurge
puterea şi binecuvântarea, iubim biserica
catolică însă o iubim mai presus pe a noastră,
cu limba ei liturgică românească, cu obiceiurile
ei, cu ritul ei frumos oriental românesc, şi cu
ierarhii ei. Cred că e bine s-o spun deschis că, în
cazul dacă ni se va cere sau am fi siliţi cumva să
aparţinem altei ierahii decât celei de azi,
Hajdúdorogului care tinde să maghiarizeze, vom
răspunde categoric că, da, vrem Roma, dar Roma
care ne respectă biserica noastră, tradiţia ei, şi că
nici vorbă de aceea ca să ne ştim ataşaţi la o altă
dieceză decât cea actuală la care aparţinem!”.
Este remarcabilă atitudinea şi demnitatea
protopopului, împărtăşită preoţilor prezenţi la
sinod, dr.Ioan Dragomir „insistând cu tărie,
încurajând clerul pentru greutăţile şi luptele ce-l
aşteaptă în viitor pe tema Hajdúdorogului”14.
Protopopul le cerea preoţilor „să ia contact imediat
în această direcţie, cu tact şi prudenţă, cu
credincioşii”15, atenţionându-i că „mai ales în
comunele unde credincioşii vorbesc şi limba
maghiară, se face propagandă intensă pentru
Hajdúdorog”.16
Protopopul de Satu Mare, dr.Ioan
Dragomir, a făcut parte din clerul care a militat
activ împotriva reînfiinţării Hajdúdorogului, în
şedinţele cu preoţii greco-catolici amintindu-le
mereu „să nu se uite de sentimentele naţionale”.17

NOTE
1. C. Voicu, Biserica românească din Transilvania în lupta pentru unitatea spirituală şi naţională a poporului
român, Sibiu, 1988, p. 236.
2. V. Ciubotă, Vicariatul Naţional Român din Carei, Satu Mare, 1997, p. 6.
3. Ibidem, p. 11.
4. Ibidem.
5. Ibidem.
6. Cf. O. Ghibu, Un plan secret al guvernului unguresc din 1907 privitor la maghiarizarea românilor din
Transilvania, Cluj, 1940, passim.
7. A. Tăutu, Biserica Română Unită. Două sute cinci zeci de ani de istorie..., Madrid, p.
226.
8. V.I. Bunea, Marile deziluzii ale poporului român în anii premergători lui 1940 şi urmările sale. Documente-
Fapte-Neîmpliniri, Cluj-Napoca, 2009, p.232.
9. Loc.cit.,p.233.
10. Protopopiatul greco catolic român al Sătmarului, Rezumatul informaţiunilor periodice pentru sinodul din
toamna anului 1941.
11. Loc.cit.
12. Loc.cit. Procesul verbal luat în şedinţa Sinodului de toamnă a preoţimei din districtul
Satu Mare, înregistrat la Episcopia Maramureşului cu nr. 5783/1941.
13. Loc.cit.
14. Loc.cit.
15. Loc.cit.
16. Loc.cit.
17. Magyar Országos Levéltár, Magyar Kiralyi Miniszterelnökség iratok, Kisebsegügy
osztály, Görögkatolikus egyhaz 1940-1943 (Arhivele Naţionale Maghiare, Fond Cabinetul
Primului Ministru, Minorităţi, Biserica greco- catolică 1940-1943), dosar nr.22810/1943, f.
748.

18
 Dictatul de la Viena pe plaiurile Roşiorului
Drd. Viorel CÂMPEAN

n rândurile care urmează vom evoca
episodul tristei zile din istoria noastră, 30 august
1940, consumat şi pe plaiurile roşiorene. Este cu
putinţă acest lucru prin grija parohului local de
atunci, părintele greco-catolic Ioan Soran, care
ne-a lăsat preţioase informaţii asupra cumplitelor
zile din acea toamnă. Înainte de a purcede la
evocarea amintitului moment, ni se pare firesc să
creionăm un scurt portret al celui care ne-a lăsat
importante reflecţii asupra zbuciumatelor zile ale
acelui sfârşit de august şi de vis românesc.
Părintele Ioan Soran s-a născut în 3
august 1883 la Pişcari, tată fiindu-i învăţătorul
local Andrei Soranu (1840, Sânmiclăuş 1885,
Pişcari), iar mamă Iuliana Bran (1843, Roşiori
1911 Gerăuşa, şi ea fiică de preot greco-catolic).
Despre originea familiei Soran, a rămas în
tradiţia acesteia faptul că un membru al
familiei ar fi venit din părţile Haţegului în
Sătmar. Noi avansăm ipoteza că acel
membru ar putea fi în legătură cu alt ilustru
fiu al Haţegului, cărturarul Moise Sora Noac
(1806, Haţeg 1862, Bozânta Mare), slujitor
multă vreme în parohii sătmărene. De notat
faptul că Ioan Soran a fost botezat de
preoteasa Iuliana Papp-Dalyai, bunica celei
care avea să-i fie credincioasă soţie.1 Familia
Soran a dat numeroşi vrednici intelectuali
pentru Sătmar, ea alăturându-se altor familii care
ar binemerita din partea noastră, a sătmărenilor
de astăzi.
După cum lesne se poate observa din
înşiruirea datelor de naştere şi moarte ale
părinţilor săi, copilul Ioan Soran a rămas orfan de
tată de la vârsta de doi ani, necaz care a avut darul
de a-l motiva în plus întru dobândirea
cunoştinţelor. Aplecându-ne asupra traseului său
şcolar am aflat că a urmat clasa a III-a gimnazială
la premonstratenşi în Oradea,2 iar clasele a VI-a şi
a VII-a gimnaziale la Gimnaziul romano-catolic
(astăzi Colegiul naţional „Mihai Eminescu”) din
Satu Mare.3
A studiat apoi teologia la Oradea4 şi
Budapesta, în această ultimă localitate
frecventând şi Facultatea de Drept şi ştiinţe
politice.5 Testimoniul (certificatul de atestare,
înfăţişat nouă prin bunăvoinţa nepotului prof.
univ. dr. Ioan-Felician Soran) de la Budapesta,
demonstrează eminenţa studentului teolog Ioan
Soran. S-a căsătorit cu Cornelia Rezei, fiica vice-
arhidiaconului Ludovic Rezei (o altă
personalitate remarcabilă a Sătmarului, la fel de
puţin cunoscut însă precum ginerele său).
Părintele Ioan Soran a fost hirotonit în 7 ianuarie
1910.
A funcţionat în mai multe parohii de pe
teritoriul judeţului Satu Mare. Astfel, după
hirotonire a fost capelan la Supuru de Jos şi
Racova (unde în februarie 1914 s-a născut fiul
Felician, viitor preot greco-catolic) pentru ca
între iulie 1914 şi februarie 1925 să slujească la
Istrău, în 22 septembrie 1923 fiind numit de către
episcopul Valeriu Traian Frenţiu în funcţia de
paroh din administrator parohial cum fusese
înainte.6
Din 1925 până în 1930 a funcţionat în
parohia Doba. Între februarie 1930 şi aprilie
1935 a fost paroh la Necopoi şi filia Homorodu de
Jos.
Între 1935 şi 1948 îl găsim în parohia
Roşiori. A rămas în memoria satului ca „un preot
foarte evlavios, care a căutat să altoiască în
sufletele tuturor oamenilor evlavia şi dragostea.
El a ţinut foarte mult la catolicism”, se spune într-
un istoric al parohiei, întocmit de către succesorul
său întru slujire la Roşiori.7
De numele părintelui Ioan Soran se leagă
începuturile presei româneşti la Carei. A semnat
cele mai multe dintre articolele de fond ale
săptămânalului “Gazeta de luni” (27 febr. 1922-
25 sept. 1922, 31 de numere). Textele semnate de

19

el în săptămânalul acesta „aveau în vedere
subiecte de actualitate politică şi în primul rând
aspectele locale”.8 De asemenea, a colaborat şi la
“Neamul nostru”, o publicaţie aşijderea apărută
la Carei (1 mart. 1924-1 mart. 1927).9
A fost arestat în 1948 împreună cu fiul său
Felician, după ce iniţial a fost bătut la Securitatea
din Satu Mare, pentru că a refuzat trecerea la
ortodoxie şi pentru pastoraţie clandestină.
Împreună cu fiul Felician şi cu doi teologi foarte
apropiaţi lor, Victor Dănuţ şi Gheorghe Ghiriti,
ignoră interdicţia de a folosi biserica “lor”
(deoarece nu aderaseră la cultul ortodox) şi în
zilele de 7 şi 8 noiembrie 1948 fac serviciul
religios în ritul greco-catolic, după ce resfinţesc
altarul, iar numele Papei Pius XII şi al episcolului
Alexandru Rusu este pomenit conform mersului
liturghiei.
Detenţia lor începe în 23 noiembrie 1948,
pe baza unui mandat de arestare purtând nr.
7332/1948. Motivul arestării îl constituie
“conturbarea exerciţiului cultului şi injurie
rasială”.
Sunt transferaţi la Penitenciarul
Tribunalului Militar din Cluj, iar în 15 februarie
1949 se judecă procesul, fiind condamnat
conform Codului Penal art. 327 la şase luni
închisoare corecţională cu sentinţa nr.
20
496/15.II.1949 şi plata sumei de 2000 lei pentru
cheltuielile de judecată. Cu toate acestea dosarul
celor patru este adnotat cu “POLITIC”.
La 16 Februarie 1949 sunt transferaţi la
Penitenciarul din Aiud. Împreună cu fiul său au
fost eliberaţi în vara anului 1949. După eliberare
a avut obligaţia ca din timp în timp să-l „vadă” pe
plutonierul de Miliţie.10 Momentul scoaterii în
afara legii a Bisericii Române Unite Române a
făcut ca preoţii Ioan şi Felician Soran să slujească
doar în clandestinitate.
Părintele Ioan Soran a realizat în 1945 o
interesantă Cronică a parohiei greco-catolice
române din Roşiori, din care de altfel vom cita în
cele ce urmează. A trecut la cele veşnice în 1973
la Baia Mare, unde a şi fost înmormântat. A trăit
90 de ani, în ciuda faptului că încă din 1941
suferea de tuberculoză.
În cele ce urmează dorim să prezentăm
câteva fragmente din Cronica... realizată la finele
celei de-a doua conflagraţii mondiale, când
lumea era iarăşi în schimbare. Manuscrisul, ajuns
la noi prin bunăvoinţa aceluiaşi domn prof. univ.
dr. Ioan-Felician Soran, apreciat cadru didactic la
Politehnica din Bucureşti, conţine 26 de pagini A
4, incluzând 21 de capitole. Ne vom rezuma să
reproducem capitolul 16 din lucrare, intitulat
Plecarea armatei române din comună şi intrarea
celei ungureşti. Am păstrat neatins textul
părintelui Ioan Soran, pentru a nu priva cititorul
de savoarea limbajului epocii. Să dăm deci curs
textului semnat de părintele Ioan Soran:
„Sâmbăta în 31 August 1940 s-a ştiut în
comună, că după hotărârea arbitrajului dela
Viena România a cedat Ungariei nordul
Ardealului. Încă a fost vie durerea sufletească
simţită asupra pierderei Basarabiei la 29 Iun.
1940. Vestea aceasta, care acum ne privea pe noi,
a trezit o mare consternare în sufletul poporului.
Din contactul zilnic cu armata română, cu fiii
poporului român din întreaga ţară poporul din
Roşiori poate a simţit mai viu primejdia vremilor
tulburi, care ameninţau viitorul ţării. Fapt e că
poporul din Roşiori cu preotul lor în frunte au
vărsat lacrămi amare de durere la plecarea
armatei. Dumineca 1 Septembrie au început în
comună pregătirile pentru retragerea armatei.
Luni toată ziua au ţinut aceste pregătiri, iară
Marţi în 3 Septembrie soldaţii cantonaţi în şcoală,
parohie şi din apropiere, sub conducerea
locotenentului Vrânceanu au plecat la Seini. Tot
în aceeaşi zi după masă au trecut pe lângă parohie
o trupă a tunarilor. Cum preotul îi privea cu
tristeţe, locotenentul i-a strâns mâna zicând:
<<Părinte, aveţi grijă de biserică şi de şcoală şi
toate vor fi bine. Ultimele trupe sosite dinspre
Satu Mare, [cele de] cavalerie, au trecut prin
Roşiori la 6 Sept. d.[upă] m.[asă]. Cu alţi
credincioşi şi preotul a fost la şosea ca să-i poată
vedea şi saluta încă o dată>>.
Tot Vineri d[upă]. m[asă]. au sosit cei
dintâi ofiţeri unguri, au cerut dela preot cameri
pentru un colonel şi un locotenent. Ei au plecat,
alţii au venit Sâmbăta. Dumineca în comună a
fost armată multă. Măcar era Sf. Mărie Mică, la
Liturghie predică nu a fost, Liturghia încă a fost
mai repede terminată ca de obicei. Marţi seara
vine un alt colonel şi pleacă Miercuri dimineaţa.
Din această zi începând ziua şi noaptea pleacă
armată prin comună spre Ardeal pentru
terminarea ocupării teritoriilor cedate.
În cursul acestor zile sgomotoase preotul
adeseori a fost întâmpinat cu următoarele
cuvinte: <<Părinte, credincioşii D-voastră nu ştiu
ungureşte. Vă rog, să-i faceţi buni unguri>>. De
câteva ori (şi de multe ori a fost) i s-a spus
preotului astfel de cuvinte, preotul a dat
întotdeauna acelaşi răspuns colonelului şi
celorlalţi ofiţeri: <<Domnilor, sunteţi creştini ca
şi mine, deci credeţi Scripturii. De acolo ştiţi şi D-
voastră cum Dumnezeu a amestecat limbile. D-
voastră sunteţi unguri, vă iubiţi limba şi
obiceiurile şi asta după voia lui Dumnezeu şi
legile naturii, dar tot după voia lui Dumnezeu este
şi după legile natuirii, ca şi noi românii să ne
iubim limba şi obiceiurile noastre. Un lucru voi
face bucuros, căci sunt: creştin şi preot: voi
propovădui poporului dragostea creştinească, ca
să ne iubim unii pe alţii.>>
În arini tunarii români au aşezat o cruce
nu mare, însă frumoasă, precum spun
credincioşii. Această cruce a dispărut. Cine a
luat-o, ce s-a făcut cu ea, nu să ştie, eară pe ea
scria:
<<Foaie verde de secară,
Rămas bun iubită ţară
Că la vară de-oi fi bine
Vom veni iarăşi la tine...>>”11
Despre soarta troiţei din arini nici astăzi
nu se ştie mai mult. Revenirea trupelor române s-
a produs nu peste una ci peste mai multe veri,
după ce a doua conflagraţie mondială a făcut
milioane de victime, inclusiv români. Ostaşii
români, dimpreună cu cei ruşi, aveau să aducă şi
la Roşiori, poate fără să ştie, o lume în schimbare.
O schimbare care îi va pricinui multe necazuri
parohului, canonic onorar Ioan Soran; o parte
infimă din aceste necazuri le-am prezentat în
scurta introducere la articolul nostru. Meritele
sale nu au fost însă niciodată uitate, deci nici
astăzi, în Roşiori. Când societatea românească îşi
va regăsi făgaşul, cu siguranţă că merituoşii
membri ai familiei Soran se vor număra acolo
unde le este locul, printre eroii neamului.

NOTE

1. D.J.A.N. Satu Mare, Colecţia Registrelor de stare civilă şi parohiale, dosar 1123, f. 11 v.-12.
2. A Jászóvári Prémontrei Kanonokrend Nagyváradi Fögymnasiumjánok Értesitöje (Anuarul Liceului
premostratens din Oradea), 1898/1899, p. 81.
3. A Szatmári Kir. Kath. Főgymnasium 1901/1902 Évi Értesitője (Anuarul Gimnaziului romano-catolic
din Satu Mare), Szatmáron [Satu Mare], 1902, p. 92; Idem, 1902/1903 Évi Értesitője, Szatmáron [Satu
Mare], 1903, p. 83.
4. Schematismus historicus Venerabilis Cleri Dioecesis Magno-Varadinensis G.R.C. pro anno jubilari
1900 a restaurata autem sacra cum sancta romana ecclesia unione anno 200, Magno-Varadini [Oradea],
1900, p. 278.
5. Cornel Sigmirean, Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca
modernă, Cluj-Napoca, 2000, pp. 351, 387.
6. Viorel Ciubotă, Vicariatul naţional român din Carei, Satu Mare, 1997, p. 190.
7. Istoricul parohiei Roşiori, întocmit de pr. Alexandru Rusu, 1973, p. 7.
8. Nae Antonescu, Istoria presei careiene studiu provizoriu, în “Studii şi comunicări”, XV-XVI, 1998-
1999, Satu Mare, p. 507.
9. Ibidem, p. 509.
10. Informaţii de la prof. univ. dr. Ioan-Felician Soran, februarie 2010, Satu Mare.
11. Cronica parohiei greco-catolice române din Roşiori, întocmită de pr. Ioan Soran, 1945, cap. 16.

21
 Eroii şi veteranii de război
ai satului Marna Nouă
roii şi veteranii de război sunt icoanele
sfinte ale neamului românesc, în cazul nostru, al
moţilor. Ei vin de departe, din vremuri străbune,
din trecutul poporului român, de la Burebista,
Decebal şi Traian, până în zilele noastre.
Eroii şi veteranii de război ai satului
Marna Nouă, văduvele şi urmaşii lor, vin din
primul şi al doilea război mondial, vin din
locurile lor de obârşie: Mărişel-Fântânele din
Munţii Apuseni. Ei sunt moţi, urmaşi ai lui
Horea, Cloşca şi Crişan, ai lui Avram Iancu,
urmaşi şi chiar rudenii ale Palaghiei Roşu şi a
fiului său, Indrei Roşu (centurion al lui Avram
Iancu), care, împreună cu oştenii lui Nicolae
Coarchiş şi Iacob Olteanu, în aprilie 1849 s-au
umplut de glorie în luptele de la Fântânele-
Mărişel, învingând vestita armată a lui Paul
Vasvari (aşa-zisa “armată revoluţionară de elită
a Ungariei”).
În această luptă, atât Paul Vasvari, cât şi
căpitanii săi Erdely, Bulyovski şi Batory îşi
găsesc sfârşitul, nu prin foc şi sabie, ci prin
iscusinţa, vitejia şi îndrăzneala Palaghiei Roşu
care a condus lupta, cunoscând locurile. Întâi a
retras oamenii săi în munţi, lăsând inamicul să se
afunde cât mai adânc, lipsindu-l de posibilităţile
de aprovizionare, conştientă fiind că vor face
cale întoarsă, ceea ce s-a şi întâmplat. Astfel,
oastea maghiară a fost atrasă într-un loc strâmt,
unde i s-a blocat drumul, după care Palaghia
Roşu a dat semnalul de atac, sunând din tulnic.
Armata lui Paul Vasvari a fost acoperită de
bolovani şi copaci prăvăliţi de pe stânci, puţini
fiind cei care au scăpat, însă la ieşirea din
văgăună erau aşteptaţi de oştenii lui Nicolae
Coarchiş şi Iacob Olteanu, care şi-au făcut
datoria de oşteni ai lui Avram Iancu.
Această măreaţă victorie a fost un
semnal pentru toţi moţii, care s-au mobilizat,
aducându-şi contribuţia la înfrângerea armatei
maghiare pe tot cuprinsul Munţilor Apuseni. Am
scris aceste cuvinte pentru a fi cunoscute de
contemporani, deoarece, ulterior acelor
evenimente, a venit asuprirea austro-ungară,
care s-a străduit să şteargă toate urmele. La
Mărişel a rămas doar un mormânt modest al
Palaghiei Roşu, însă, în zilele noastre i s-a ridicat
22
Col. (r) Mihai MAREŞ
un bust lângă biserică, iar acest eveniment este
sărbătorit anual la Mărişel-Fântânele, cu
participarea multor români.
Dat fiind că, deşi evenimentul este la loc
de cinste în istoria moţilor şi a neamului
românesc, s-a scris prea puţin depre el, doresc să
scot în evidenţă modul în care au gândit, au văzut
oamenii vremii Revoluţia de la 1848-1849. Să
vedem diferenţa între gândirea lui Paul Vasvari şi
a Palaghiei Roşu!
Astfel, Paul Vasvari, dorind să-şi arate
fidelitatea, în aprilie 1849 îi trimite o scrisoare
lui Kosuth Lajos, în care menţionează: “Să
întindem prieteneşte o mână către cei
înţelegători, dar în cealaltă să sclipească sabia
nemiloasă a răzbunării. Ne silim a-i convinge
cu vorbe…Dar asupra celor care nu se
convertesc şi continuă răscoala pronunţăm
sentinţa: acest neam va fi exterminat…
Dumnezeul libertăţii cere sacrificiu de sânge
omenesc. Este o chemare măreaţă a tinerei
generaţii şi aceea este să-şi verse sângele sfânt!”.
Referitor la aceste afirmaţii, Silviu
Dragomir consemna în lucrarea “Avram Iancu”
(Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1965),
următoarele: “Vorbe mari, care caracterizează pe
tânărul erou însufleţit pentru o libertate atât de
greu înţeleasă”.
Pentru comparaţie, iată ce le scria
Palaghia Roşu hotnogului Ioan Rakoczi din Cluj
şi comandantului armatei maghiare de la Gilău:
“Vă rugăm să fiţi cu hodină, nu sârguiţi atâta a ne
provoca pacea, căci noi suntem cei mai paşnici
oameni. Nu ne sculăm pe nimeni, numai alţii să
nu vie pe noi. Cu un cuvânt, cu armele noastre,
nu vătămăm pe nime. Acesta este adevărul sfânt
şi drept… rebeli trebuie socotiţi aceia care ne
turbură pacea… Pentru noi, Dumnezeu
priveghează…”
După primul război mondial, Statul
român a luat măsuri de împroprietărire a
veteranilor, văduvelor şi urmaşilor eroilor şi
veteranilor de război, una din aceste calităţi fiind
condiţia de bază pentru aşa-zisele colonizări
efectuate prin “Oficiul Naţional al
Colonizărilor”. De această măsură au beneficiat
şi moţii din Mărişel şi împrejurimi constituind,
în anii 1924-1925, localitatea Marna Nouă, un sat
care a fost şi este mic, însă cu un trecut
zbuciumat, trist, dar adevărat, situat în nord-
vestul României.
Totul a decurs normal, în general bine,
până în anii 1938-1939, când fiara fascisto-
hortisă şi-a scos colţii şi în complicitate cu
comunismul sovietic, dornic şi el de expansiune,
dar şi sub oblăduirea tolerantă a Angliei şi Franţei
(acordul de la Munchen) şi-a permis să anexeze
şi să cucerească, cu cruzime şi răutate, ţări,
teritorii şi popoare întregi: Austria,
Cehoslovacia, Polonia, Estonia, Letonia,
Lituania.
În 26 mai 1940, România este somată de
URSS să-i predea teritoriul dintre Prut şi Nistru,
precum şi părţile de nord ale Bucovinei şi Ţinutul
Herţei.
Apoi, la 30 august 1940, prin Dictatul de
la Viena, hitlerismul german şi fascismul Italian,
în înţelegere cu URSS, spintecă România,
răpindu-i Ardealul de Nord pe care-l acordă
Ungariei Hortiste. Astfel se ajunge ca România,
ciuntită şi lovită din toate părţile, căzută în braţele
lui Hitler, să fie atrasă în cel de-al doilea război
mondial şi, prin şirul evenimentelor, să se ajungă
la al doilea val de eroi şi veterani de război ai
satului Marna Nouă.
În urma acestui act samavolnic, în toamna
anului 1940, hortisto-fasciştii şovinişti şi
iredentişti maghiari au încercat să facă să dispară
23
din această zonă satele de moţi Marna Nouă,
Ianculeşti, Horea, Scărişoara Nouă. După bătăi şi
torturi, jafuri şi crime, cu ajutorul jandarmilor şi
armatei hortiste, s-a reuşit aruncarea peste
frontiera vremelnică a întregii populaţii din
aceste sate, până la ultimul om, autorii crezând şi
gândind că le pot desfiinţa pentru totdeauna. Nu a
fost aşa!!
A fost, totuşi, un grav atentat la fiinţa
naţională a românilor şi a satelor de moţi, crezând
că pot şterge orice urmă, însă au uitat că acestora
le-au rămas morţii şi mormintele lor. Pe morţi nu
au putut să-i pedepsească, să le fabrice
paşapoarte şi să-i arunce peste frontieră, nici să le
şteargă urmele, mai ales ale celor al căror nume
nu putea fi tradus, modificat, maghiarizat.
În anul 1945, oamenii s-au întors în
fostele lor sate, care au renăscut, chiar dacă multe
familii nu şi-au mai găsit casele aşa cum le
lăsaseră, ceei din Marna găsind doar 17 din cele
42 lăsate.
Aşa se face că acest sat mic este unul din
cele mai “bogate” în eroi şi veterani de război, pe
care o să încerc să-i evoc în rândurile următoare.
Din primul război mondial, conform
datelor din arhive, a mărturiilor şi a altor dovezi,
am identificat următorii eroi:
Roşu Pavel soţia născută Roşu Ana şi
copiii Vasile, Ioan şi Floare; Danciu Gavril fiica
Roşu Ana; Vădeanu Vasile soţia născută Roşu
Ana, copiii Floarea şi Silvia; Rus Mihai soţia
născută Rus Maria cu fiica Floare; Rus Ilie soţia
născută Rus Maria (Putuleasa) cu copiii Ana,
Andrei (a lui Sava), Maria şi Veronica; Rus
Gheorghe soţia născută Roşu Ileana, copiii
Andrei, Lucreţia şi Maria; Mariş Gheorghe
soţia născută Purcel Ana, copiii Nicolae, Avram
şi Floare.
Toate văduvele şi urmaşii eroilor de mai
sus au fost “colonizaţi” la Marna Nouă, multe
date despre aceştia fiind cuprinse în lucrarea lui
Ioan Gherman, pretor al Plasei Carei,
“Descrierea teritoriului, populaţiei, stărilor
sanitare, culturale, morale, religioase,
economice, financiare şi de comunicaţie 1938”,
inclusiv despre veteranii de război:
- Rus Ştefan a luptat în Franţa, pe râul
Marne, unde cade prizonier şi lucrează mai mulţi
ani, ataşându-se de acele locuri. După colonizare,
devine primul primar al satului, calitate în care
insistă, şi reuşeşte, ca acesta să se numească
Marna Nouă.
 - Ghic Dumitru (A lui Ionaş) a luptat pe
frontal din Franţa, unde a fost rănit, apoi a căzut
prizonier, devenind ulterior al doilea primar al
satului;
- Purcel Ioan (a Mituleştilor), tatăl meu
a plecat pe front în ianuarie 1915, însă nu cunosc
unde a luptat. A fost condus la gară, la Cluj, de
mama care era gravidă în luna a noua. În aceeaşi
zi, revenind de la gară, ea îl va naşte, pe strada
Moţilor din Cluj, pe cel de-al doilea frate al meu
Purcel Ioan. Tata a decedat în 1930 când eu
aveam doar un an, nerămânându-mi în memorie
date despre el, cele de mai sus fiindu-mi
povestite de mama, rudeniile şi alţi oameni din
Marna Nouă;
- Vădan Petre (a Mitrului) şi Rus Ioan
(a Ioşchii), precum şi mulţi alţii, despre care,
însă, eu nu am date.
Din al doilea război mondial, am date
despre următorii eroi din Marna Nouă:
- Purcel Nicolae fratele meu cel mai
mare care, ca refugiat, a fost concentrat la
Regimentul 82 Infanterie “Făgăraş” şi a luptat pe
frontul de est, dispărând în luptele de la
Stalingrad din 1942, nimeni nemaiauzind ceva
de soarta lui până azi;
- Purcel Teodor (a Mituleştilor) al
patrulea frate al meu. A luptat pe front până la 23
august 1944. În acea perioadă se afla cu unitatea
în zona Iaşi, fiind camarad cu Purcel Avram (a lui
Filipu Giuchi), soţul unei verişoare, Victoria. În
noaptea de 22/23 august 1944, auzind de
armistiţiu, Purcel Avram încearcă să-l
lămurească pe fratele meu să dezerteze împreună
cu el, explicându-i că ruşii nu-i vor ierta şi-i vor
omorî. Acesta nu se lasă convins, declarând că
nu-şi poate părăsi comandantul, respectiv
medicul unităţii, al cărui ordonanţă era. În
schimb, Purcel Avram reuşeşte să fugă, trece
munţii şi ajunge acasă, dar stă o perioadă ascuns,
după care se alătură familiei şi le povesteşte cele
întâmplate. Ulterior, cu toate strădaniile sale şi
ale celorlalţi membri ai familiei, inclusiv în
arhivele militare şi prin Crucea Roşie, nu s-a mai
aflat nimic nici de fratele meu, dar nici măcar de
unitatea în care activase, aceasta dispărând fără
nici o urmă!!?
În aceeaşi situaţie se află şi următorii eroi
din Marna Nouă care nu s-au mai întors din
război, dar nici nu s-a aflat vreodată ceva de
soarta lor: Lăpuşte Ioan (a Cătănuţii), Lăpuşte
Dumitru (a Ioanei), Ghic Traian (a lui
24
Ciocoieşi) şi Ghic Teodor (a Sandrului).
- Despre Roşu Vasile (a lui Pavel) ştim că
în 1940 se afla concentrat în ţară şi nu este lăsat la
vatră la cedarea Ardealului. Familia lui, singură,
se refugiază şi ajunge cu căruţa până în
Bucovina, comuna Grăniceşti, sat Ţibeni. Între
timp este dus pe front, fiind grav rănit în luptele
de la Cotul Donului. Este internat la Cernăuţi,
astfel că familia aflată în apropiere este alături de
el, însă după câteva zile moare, fiind
înmormântat creştineşte de ai săi în satul Ţibeni.
Ca veterani de război din cel de-al
doilea război mondial ai satului Marna Nouă,
cunosc pe următorii: Purcel Petru (Ionaş)
Mituleşti; Purcel Vasile Mituleşti; Purcel
Traian a Şerpeştilor; Rus Avram a Ţilichi;
Iancu Avram a lui Bologhez; Rus Grigore a
Ioşchi; Roşu Ioan a lui Pavăl; Hetea Traian a
Răului; Roşu Andrei a Puţi; Vădan Nicolae a
Petrii Mitrului; Roşu Avram Picu Condrii;
Marc Vasile Lica Tioachii; Hristea Vasile
căsătorit în Marna; Roşu Pavel Paricu; Bodea
Vasile Călaci; Ghic Vasile a lui Ciocoieş; Rusu
Vasile Porgaru; Rusu Mihai Bologhez.
Consider că despre fiecare dintre eroii şi
veteranii de război din Marna Nouă s-ar putea
spune câte ceva de către urmaşii lor. De
asemenea, toţi cei evocaţi ar merita să fie înscrişi
pe o placă comemorativă amplasată la intrarea în
biserică şi pe soclul preconizatului bust al
Palaghiei Roşu ce urmează a fi ridicat în faţa
şcolii din Marna Nouă.
 Portdrapelul victorios mai este printre noi (II)
intr-o regretabilă eroare ce ne aparţine,
în numărul precedent al revistei nu au apărut
două fotografii ale venerabilului veteran de
război Bentu A. Nicolae, eroul unuia din
articole, chiar dacă la un moment dat făceam
trimitere la una dintre ele. Pentru a repara
această scăpare, dar şi pentru că ne-am angajat
să publicăm alte aspecte interesante trăite pe
front de eroul nostru, consemnăm în acest
număr următoarele:
„Actul de la 23 August 1944 m-a găsit la
Regimentul 82 Infanterie, Batalionul 1
Instrucţie, Compania a IV-a, în localitatea
Târnăveni, în calitate de comandant de pluton
de mitraliere recruţi.
Derulând firul evenimentelor de atunci,
constat că memoria nu înregistrează pe pelicula
ei decât momentele mai importante, multe
detalii mai mult sau mai puţin semnificative s-
au estompat, în vreme ce altele capătă o
pregnanţă parcă şi mai mare o dată cu trecerea
timpului...
Ostaşii erau recrutaţi cu precădere din
zona Ardealului, respectiv din jurul localităţii
Târnăveni, cu excepţia unor voluntari veniţi din
Ardealul de Nord, vremelnic ocupat de trupele
maghiare. Instrucţia era foarte intensă,
solicitându-i pe ostaşi la un efort maxim, efort
la care se angajau cu toţii, animaţi de dorinţa de
a se jertfi pentru apărarea intereselor neamului.
Moralul foarte ridicat al ostaşilor era generat de
mobilizarea psihică creată şi prin cântecele
patriotice, anume selectate, care se cântau la
plecarea şi la revenirea în cazarmă.
În noaptea de 22/23 august, în timp ce
eram consemnaţi în cazarmă, am primit prin
radio ordinul mult aşteptat de întoarcere a
armelor împotriva cotropitorilor fascişti şi
hortişti. Prima noastră misiune a fost ieşirea în
dispozitiv de luptă pentru apărarea cazărmii
(aflată doar la câteva sute de metri de frontiera
arbitrară trasată prin Dictatul de la Viena din 30
august 1940) şi dezarmarea comandamentului
german instalat în clădirea Primăriei
25
Col. (r) Voicu ŞICHET
Lt. Col. (r) Nicolae BENTU
Târnăveni. Dat fiind că acesta a refuzat să se
supună somaţiei, ameninţând chiar cu
distrugerea oraşului (în care funcţiona şi fabrica
„Nitrogen” ce producea explozibil pentru
armată), s-au luat măsuri pentru a evita
confruntarea în perimetrul localităţii, prin
descongestionarea unor căi de acces şi blocarea
unor puncte obligatorii de trecere pentru
inamic.
Ca urmare au fost capturate 4 camioane
HANOMAG DIESEL cu 3 rânduri de axe, plus
remorci, încărcate cu bărci metalice necesare
podurilor de pontoane pentru forţarea
cursurilor de apă şi 2 maşini de teren cu 3
rânduri de axe încărcate cu exhipament de
transmisiuni, fiind luaţi şi 50 de prizonieri.
Acest eveniment s-a petrecut la 2
septembrie 1944, fapt de care îmi amintesc cu
precizie. În acel timp, Batalionul 1 Instrucţie
era gata de luptă pe aliniamentul Târnăveni-
Mica-Indrifaia. Pentru moment, a fost ocupată
partea stângă a Târnavei Mici, după care ne-am
întărit la Cota 505, ocupând şi malul drept,
poziţiile noastre fiind la nord de comunele Mica
şi Indrifaia, acoperind o zonă de cca 10 km. Faţă
de acest front larg se aprecia poziţia noastră ca
fiind vulnerabilă, iar informaţiile despre inamic
arătau că acesta se concentrează în faţa
dispozitivului nostru.
În condiţiile unei situaţii atmosferice
nefaforabile (ploi necontenite), a unui
armament insufuient, în special lipsea
armamentul greu, precum şi a superiorităţii
numerice a inamicului, în ziua de 5 septembrie,
aşa cum prevăzusem, acesta a atacat furibund
liniile noastre. După o luptă inegală dusă de
ostaşii noştri, care a generat pierderi grele în
oameni (printre mulţi alţii numărându-se şi
sergentul major Cotârţă Constantin,
încheietorul meu de pluton) şi materiale din
partea noastră, am fost siliţi să ne repliem pe
aliniamentul comunei Bahnea. În timpul
replierii am remarcat că toate cele 7 căruţe ale
companiei de mitraliere, încărcate cu muniţii şi

ustensile de bucătărie, rămăseseră pe malul
drept al Târnavei. Am organizat rapid o apărare
(acoperire) de pe celălalt mal, iar eu am trecut
Târnava şi le-am ordonat conducătorilor de
atelaje (aceştia şi cu bucătarul mai fiind lângă
ele, păzindu-le cu armele în mâini şi aşteptând
deznodământul evenimentelor) să pornească şi
să treacă râul printr-un vad indicat de mine,
după care am urmat firul apei, protejaţi de mal,
până în comuna Mica. De aici, mascaţi de
camuflajul natural al pomilor, am ieşit pe un
drum de ţară şi am luat-o spre comuna Bahnea,
care se afla la cca. 2 Km, tot timpul fiind sub
tirul artileriei inamice, însă, spre norocul
nostru, nu am avut pierderi.
Precizez că cei de la căruţe au acţionat
foarte rapid şi fără şovăire atunci când le-am
transmis ordinul de repliere, inclusiv s-au
debarasat de hrana trupei pentru a uşura
atelajele, înţelegând că fiecare clipă conta
enorm, atât pentru ei cât şi pentru restul trupei.
În pădurea Bahnea am găsit toţi
locuiorii refugiaţi, în special femei, copii şi
bătrâni, având cu ei animale domestice şi
diferite bunuri de strictă necesitate, fiind
terorizaţi de bombardamentele de artilerie ce s-
26
au efectuat asupra comunei pe parcursul
întregii zile. Nici nu am ajuns bine în pădure că
am am fost solicitat de către o tânără cu lacirmi
în ochi să o sprijin în recuperarea centralei
telefonice ce rămăsese în comună, deoarece ea,
fiind centralistă, avea instrucţiuni ferme ca în
caz de nevoie s-o demonteze sau s-o distrugă,
însă evenimentele s-au precipitat şi nu a mai
avut timp. Am dat dispoziţie să mă însoţească o
căruţă şi, împreună cu centralista, am mers în
comună pe căi ocolite, sustrăgându-ne
observaţiei inamicului, după care am demontat
centrala şi am dus-o în pădure.
Acesta e doar un exemplu concret al
modului în care populaţia românescă din
Transilvania a colaborat cu noi pe timpul
campaniei din toamna anului 1944. Acolo, la
Bahnea, oamenii ne-au oferit alimente, inclusiv
prin sacrificarea unor animale, acordând sprijin
la gătit şi alte activităţi cazone.
Am trimis curieri în toate direcţiile
pentru a îndruma ostaşii şi chiar răniţii răzleţi,
spre pădure, ocazie cu care a fost găsit şi
comandantul batalionului, căpitanul Racolţea
Vasile, murdar, flămând şi demoralizat de
tragica întorsătură pe care o luaseră
evenimentele. S-a bucurat şi a apreciat modul
în care ne-am organizat în pădure, beneficiind
de mâncare din belşug, chiar şi de băutură,
astfel încât moralul său şi al trupei s-a refăcut.
În zorii zilei de 6 septembrie am primit
întăriri de la Batalionul de marş, ocupând din
nou poziţia de pe malul stâng al Târnavei. În
cursul zilei, nemţii se dezlănţuie şi atacă
furibund poziţia noastră. Ostaşii noştri resping
atacul. Luptele au fos grele şi sângeroase,
durând mai multe zile. În unele sectoare au
atacat cu tancuri, astfel că în noaptea de 7/8
septembrie, dat fiind că Indrifaia devenise
teatru de operaţiuni, am fost nevoit să instalez
un post de pândă, care avea misiunea de a
supaveghea şoseaua ce trecea prin mijlocul
comunei, constituind linia de demarcaţie dintre
noi şi dispozitivul inamic. Patrula a reuşit să
captureze un hitlerist SS, care încerca să treacă
şoseaua şi să pătrundă în dispozitivul nostru
pentru a distruge comandamentul instalat într-o
pivniţă, la cca. 50 m. de şosea, informaţie care,
probabil, parvenise inamicului de la şvabii din
localitate. În urma verificărilor, asupra lui s-a
găsit o corespondenţă în limba română, iar în
condiţiile în care pe bocancii săi au fost
observate urme proaspete de sânge, am dedus
că acesta ucisese curierul batalionului prin
înjunghiere. Individul era foarte furios şi
extrem de periculos, chiar în condiţiile în care
era legat cu mâinile la spate, încerca să lovească
cu picioarele pe oricine se apropia, pe mine
încercând să mă muşte de faţă.
În răstimpul în care am stat în comuna
Indrifaia, am găsit într-o pivniţă 4 mitraliere
germane de tip MD-42, cu toate accesoriile,
inclusiv 3 ţevi de rezervă pentru fiecare.
Găsirea acestor arme reprezenta o mare
realizare pentru companie, chiar şi pentru
batalion, însă, din păcate, doar subsemnatul
eram în măsură a le utiliza, deoarece recruţii nu
mai luaseră contact cu aşa ceva. Drept urmare,
am procedat de îndată la instruirea trupei din
subordine, împărţindu-le pe grupe şi
încredinţându-le gradaţilor după ce, în
prealabil, le-am demonstrat acestora
funcţionarea lor.
Între timp am aflat că inamicul s-a
retras, astfel că prin 8 septembrie am început
urmărirea. La un moment dat, coborând pe un
platou proaspăt recoltat de floarea soarelui şi
27
porumb, am zărit 2 mameloane destul de înalte.
Apropiindu-ne de ele am fost întâmpinaţi cu foc
puternic de mitraliere. Aveam în flancul drept
compania a V-a, condusă de sublocotenentul
Dumitrescu, căruia i-am transmis să atace
succesiv că-l voi susţine cu foc puternic. În acel
moment, un ostaş din Batalionul de marş vine la
mine târâş, cu o mitralieră germană, şi-mi
spune că nu ştie s-o manevreze. I-am luat-o din
mână şi, practic, i-am arătat manevrarea chiar
în condiţii de luptă. Astfel, deschizând un foc
puternic cu toate, de acum, 5 mitralierele, am
văzut că flutură o pânză albă. Am încetat tirul,
permiţând celor 4 hortişti din cuibul de
rezistenţă să se predea, capturând şi cele două
mitraliere postate în spatele mameloanelor. I-
am cerut ostaşului să-mi lase mie mitraliera
germană, însă el a insistat să i-o restitui,
convingându-se pe viu de extrordinara ei
utilitate.
În acţiunea de urmărire în dispozitivul
de adâncime al inamicului, am mai fost
întâmpinaţi cu focuri sporadice de armament
uşor, dar, uneori, şi cu artilerie, însă ne-am
continuat înaintarea, ocupând poziţii succesive
în raport cu situaţia frontului.”
 Antonescu - pro şi contra. (I)
nainte de a începe să scriem pe această temă
o succesiune de mai multe articole, ne simţim
obligaţi să avizăm pe stimatul cititor că o mare
parte din informaţiile prezentate cu acest prilej au
fost preluate din lucrarea valorosului nostru
istoric Iosif Constantin Drăgan: ANTONESCU
mareşal al României şi războaiele de
reintregire, publicată sub egida Centrului
European de Cercetări istorice de la Veneţia, de
către Fundaţia Europeană Drăgan, 1991. Facem
această treabă deoarece aici, în lucrarea amintită,
sunt prezentate o seamă de mărturii ale unor
personalităţi direct implicate în
derularea acelor înălţătoare, dar
triste, evenimente care ne-au
marcat profund istoria, precum
colonelul G. Magherescu, şeful
de cabinet al mareşalului,
generalul de roşiori Mircea
Tomescu fost instructor militar
(în adolescenţă) al Regelui
Mihai I al României, mai apoi
aghiotantul mareşalului până la
arestarea şi condamnarea
acestuia, precum şi alţii al căror
nume vor fi evocate în articolele
noastre. Personalităţi credibile
ale căror mărturii pot fi considerate drept
documente autentice, nemăsluite şi fără intenţii
vădite de interpretări partizane.
În acelaşi timp, suntem conştienţi de
dificila misiune pe care ne-o asumăm, mai ales că
pe această temă s-a scris mult, făcând să se scurgă
multă cerneală, şi se va mai scrie încă mult. Căci
personalitatea lui Ion Antonescu, unul dintre
puţinii mareşali pe care i-a avut România,
marchează puternic o bună perioadă din istoria
contemporană a ţării noastre. Unii istorici îi
învăluie memoria într-o strălucitoare mantie de
erou, desigur, nu fără motive temeinice şi
argumente. Iar alţii, mai puţini la număr şi mai
puţin ,,independenţi” profesional, lăsându-se
purtaţi de diferite curente politice, într-o viziune
care este numai a lor, l-au catalogat, şi îl mai
cataloghează încă, drept trădător de neam şi ţară.
Aşa stând lucrurile, omul de rând, neavizat,
simplu navigator prin istorie, nu mai ştie ce să
creadă. El se întreabă în deplină legitimitate: ce a
28
Prof. Ioan CIARNĂU
fost Ion Antonescu, erou sau trădător? Dacă a fost
trădător, unde este trădarea?
Noi, ne vom adresa acestora din urmă
care, pe lângă că sunt cei mai mulţi, îşi doresc şi
cel mai mult să afle adevărul. Acuma, să nu se
creadă că doar noi deţinem adevărul absolut.
Vrem să prezentăm cititorului, dintr-un noian de
informaţii istorice, doar pe acelea care ar putea
să-l edifice asupra unei realităţi trecute, de a-i
oferi ,,instrumentul” cu ajutorul căruia să-şi
formuleze singur un răspuns, mai aproape de
convingerile sale, la întrebarea, erou sau trădător?
În tumultumul eveni-
mentelor nefaste pentru
România, din deceniul al 4-lea şi
începutul celui de al 5-lea ale
socolului XX, când pe plan
internaţional se punea problema
chiar a destrămării statului
român de către cei din imediata
noastră apropiere cu graniţele,
când Germania, interesată de
grânele şi petrolul din România,
urmărea cu tenacitate acapa-
rarea acestora în vederea
întreţinerii imensei sale armate,
intră pe scena politică din
România generalul Ion Antonescu. Poate cea mai
controversată personalitate, ca om de stat, din
istoria ţării noastre. De ce oare? Răspunsul la
această întrebare îl vom găsi în episoadele
următoare. Dar mai înti să trecem, succint, în
revistă acele evenimente. Cităm din lucrarea lui
I.C.Drăgan:
,, Dacă după primul război mondial
ordinea şi disciplina au fost impuse în Ţară graţie
Mareşalului Averescu care a alcătuit o organizaţie
politică, Partidul Poporului, tot un mareşal şi tot
din armata cavaleriei avea să fie chemat să
instaureze ordinea şi să lichideze dictatura regală
a lui Carol al II-lea. Impus prin prestigiul câştigat
în război (primul război mondial n.n.), ca ofiţer de
stat major, Ion Antonescu şi-a gravat cu litere de
aur numele în cartea neamului, în cele mai grele
momente ale existenţei sale”. Mai ales că: ,,În
dimineaţa zilei de 13 martie 1939 România
decretează mobilizarea şi trimite trupe de-a
lungul frontierei de vest, unde Ungurii şi Naziştii
concentraseră mai multe divizii, pentru a
convinge România să semneze acordul economic
special, pentru asigurarea grânelor şi petrolului de
care ducea lipsă Reich-ul, în preajma declanşării
războiului. Acordul a fost semnat şi Germania s-ar
fi putut declara satisfăcută, deoarece românii au
executat cu fidelitate angajamentele luate, cu atât
mai mult cu cât plata acestor livrări se făcea cu
destulă regularitate, graţie energicelor intervenţii
ale Mareşalului. În felul acesta România a ajuns la
sfârşitul războiului cu un tezaur de acoperire a
monedei de 40 vagoane aur (în 1940 avea numai
10 vagoane aur), cee ce făcea ca leul românesc, cu
toate cheltuielile impuse de război, să-şi ţină bine
valoarea”.
Mobilizarea din luna martie s-a
transformat în manevre militare şi deplasări pe
zonă. La 1 septembrie 1939 s-a declanşat războiul
fulger împotriva Poloniei şi trupele sovietice,
pornite din Est, împreună cu trupele germane,
venind din Vest, au nimicit armatele poloneze şi
au împărţit teritoriul ,,frăţeşte”, în mai puţin de
trei săptămâni. Foarte mulţi polonezi s-au refugiat
în România: militari civili, ţărani, cazari, fiind
găzduiţi şi ajutaţi să-şi recapete moralul şi
mijloacele necesare vieţii, cum în puţine alte ţări
din lume s-a întâmplat.
Toate mişcările de trupe, precum şi
manevrele militare româneşti din primăvara
anului 1939 au fost preludiile marelui război ce
avea să vină încă în toamna aceluiaşi an. Ele au
produs o stare de alertă şi au pregătit moralul
României pentru participarea la marea bătălie de
recâştigare a teritoriilor pierdute, reîntregindu-se
astfel hotarele sale.
Nu putem încheia acest capitol înainte de a
analiza sumar activitatea politică internă a anilor
30 care, în acele vremuri tulburi, se ,,asorta” în
mare măsură cu ceea ce se întâmpla pe plan
europea. Nu se putea ca să nu apară şi la noi mărul
discordiei . Mai ales că, începând de acum, toată
politica românească va fi abil dirijată în aşa fel
încât, la activitatea partidelor istorice, ale lui
Maniu, Mihalache, Vaida, Brătianu şi Duca, să se
adăuge şi noul partid naţional al tineretului sub
oblăduirea lui A.C. Cuza şi Corneliu Zelico
Codreanu. Acesta a prins amploare datorită
situaţiei anormale în care se afla Ţara, cu o
excesivă minoritate a cazarilor mosaici infiltraţi
în toate domeniile, mai cu seamă în domeniul
dezinformării opiniei publice, activând la lumina
zile, dar şi ocult, prin înregimentarea căpeteniilor
29
autohtone în curentele subversive şi masonice.
Regele Carol al II-lea a înfruntat toate partidele cu
metode perfide, încercând chiar să devină şeful
partidului tineretului, după asasinarea
căpeteniilor sale. A creat Străjeria (un substitut al
Legiunii şi al Cercetăşiei), ca un oficiu al
educaţiei tineretului român, OETR, proclamându-
se el însuşi ,,Marele Străjer”. Aceste acţiuni au
fost facilitate prin proclamarea dictaturii
personale a Regelui Carol al II-lea.
,,Inteligent şi viclean, Carol şi-a dat seama
că în Europa interveniseră schimbări
fundamentale şi că, pe lângă Rusia înarmată, s-a
ridicat o nouă forţă militară mult mai de temut, cea
a Germaniei lui Hitler, singura care putea să
preîntâmpine în Occident pericolul sovietic, câtă
vreme Franţa şi Anglia erau dezarmate şi mai
credeau cu naivitate în posibilitatea salvării păcii
prin acţiuni diplomatice, acorduri secrete şi
garanţii fără acoperire. Căutând o apropiere faţă
de Hitler (căci tradiţionala alianţă cu Franţa şi
Anglia nu mai putea să garanteze poziţia
României, devenită obiect de pradă al Sovietelor,
Ungariei şi Bulgariei), înţelege că aceasta nu va
interveni dacă va lua măsuri de suprimare a
şefului Legiunii, inspiratorul tineretului, din
păcate şi cel care a întrodus terorismul politic.
Regele (Carol al II-lea n.n.) se decide să adopte el
însuşi terorismul pe scară naţională şi oficială,
săvârşind crime politice care au cutremurat
lumea. După asasinarea prin ştrangulare a lui
Codreanu şi a apostolilor lui, în timp ce erau
transportaţi dintr-o localitate în alta, cadavrele au
fost aruncate într-o groapă cu var, pentru a fi
repede desfigurate de acţiunea corosivă. Au urmat
reacţii violente, iar primul ministru, Armand
Călinescu, este asasinat cu focuri de revolver în
plină stradă. Regele dictator trece la măsuri
nejudecate şi ordonă împuşcarea multor legionari
din întreaga Ţară, într-o noapte de groază (o
noapte a Sfântului Bartolomeu, în versiune
românească. n.n.), fără judecată. Cadavrele
acestora au fost expuse în pieţele publice, în văzul
lumii, ceea ce a produs groază şi oroare. În loc să
potolească spiritele, ele au fost mai mult îndârjite
şi întărâtate.”
Toate acţiunile de acest fel vor fi
stopate, mai târziu, prin intervenţii hotărâte, de
către mareşalul Ion Antonescu. Tot el îi va solicita
şi Regelui Carol al II-lea abdicarea de pe tronul
Romîniei, deoarece acesta s-a compromis în faţa
poporului prin însăşi faptele sale.
 Cum au pus românii opinca pe
Parlamentul din Budapesta
n acest an, la 4 august, s-au împlinit 91
de ani de când Armata Română intra triumfal în
Budapesta, pe care o eliberase de guvernul şi
bandele bolşevice ale lui Bela Kuhn, sprijinind
statul maghiar în reinstaurarea unui regim
democratic. Din păcate, peste câţiva ani s-a dovedit
că amiralul Horty Miklos nu a adus chiar
democraţia în ţara vecină, pricinuind mult rău
românilor transivăneni în perioada 1940-1945,
însă asta e o altă poveste. Ceea ce dorim să evocăm
în paginile revistei este acel eveniment, oarecum
hazliu, al „arborării” unei opinci româneşti pe
clădirea Parlamentului de la Budapesta, intrat în
conştiinţa românilor, ba chiar fiind amintit în
anumite cântece patriotice.
Pentru aceasta am profitat de amabilitatea
Editurii „MARIST” din Baia Mare, care ne-a oferit
o serie de volume din ciclul „Istoria Adevărată”
opere memorialistice şi documentare deosebit de
interesante privind zbuciumata perioadă a anilor
1914-1920, în care s-a făurit România Mare.
Printre acestea se numără volumul „Campania
pentru dezrobirea Ardealului şi ocuparea
Budapestei 1919 şi alte mărturisiri”, scrisă de
chiar artizanul acestei strălucite epopei româneşti,
Generalul Gheorghe Mărdărescu şeful
Comandamentului Trupelor din Transilvania.
Printre anexele adăugate de editură se află una care
ne-a atras în mod deosebit atenţia, referindu-se la
evenimentul menţionat, purtând titlul de mai sus.
Este vorba despre un fragment din cartea
Generalului Marcel Olteanu şi el participant
activ, şi cu un rol determinant, la campania din
primăvara şi vara anului 1919, fiind numit, după
ocupare, comandant al trupelor române din
Budapesta „Huzarul Negru”, apărută pentru
prima oară în 1926. (Col. (r) Voicu Şichet)
<<… Şi-au intrat trupele noastre în
Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul
Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui
pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea
principală era sergentul Iordan, un oltean de la
Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi.
Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în
vânt flamura ungurească roşu-alb-verde. Faptul
acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a
30
general Marcel OLTEANU
plăcut… Dându-şi capela pe ceafă şi scărpinându-
se după ureche şi-a zis: „Să dau jos steagul
unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta
ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o
facă…” „Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să
rămână de pomină şi să fie şi talpa României
răzbunată…” Zis şi făcut. Chemând pe căprarul
Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât
steagul în lungul sforii, drept la jumătatea
steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a
căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept
căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele s-
atârne-n vânt. Şi aşa a fâlfâit multă vreme în cerul
Budapestei steagul maghiar cu opinca românească
deasupra lui…
„Cine oare să fi făcut această tragică
glumă?” îmi zise tovarăşul meu de preumblare,
domnul Ferency, un distins avocat pe care îl
cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi
arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată,
care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor
trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic
simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei
prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic,
tocmai sub călcâiul acelui organism pe care ţinuse
genunchiul de fier atâta amar de vreme, pe care
întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina
soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a
temut… „Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat
cu atâta măiestrie şi atât de dureros dezastrul
iremediabil al regatului Sfântului Ştefan?”, mai
rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în
văzduh, întrebând parcă cerul unguresc, dezolant
de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea
spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că
ar vroi o lămurire.
Îmi era milă de el, căci era un om distins la
simţire. “Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei
cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de
santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii. „Este
chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse
vânătorul mic şi îndesat, încordându-se şi făcând
cu capul un gest despre cheiul Dunării.
- Cum îl cheamă?
- Don sergent Iordan.
- Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat
opinca ceea deasupra steagului unguresc?
 - Da, domnule general, chiar don sergent a
dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat
ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să
zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe
alţii…
Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe
zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage
în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor
ilustraţia magistrală a unui moment istoric.
Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când
la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi
asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai
desăvârşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi
nişte draci geniali. Întreaga oaste românească,
întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în
aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de
perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă… De-
aş fi fost singur! O! i-aş fi privit
ceasuri întregi fără să mă
satur… Şi, poate, i-aş fi luat de
gât şi i-aş fi sărutat! Dar… le-
am făcut semn să se apropie şi,
arătând domnului Ferency pe
sergent, i-am zis încet, foarte
încet: “Acesta este glumeţul,
care, fără o intenţie răută-
cioasă, desigur, şi cu toată
naivitatea unui poznaş, te-a
făcut poate să suferi…”
Şi domnul Ferency, scăldându-
şi ochii între genele-i umede,
mi-a replicat cu adâncă
melancolie:
- Dacă din sufletul şi
mintea unui simplu ţăran ca
acesta s-a desprins o asemenea
poznă, atunci nu mă mir că
sunteţi aci!
În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am
îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă
simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea
ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut
da. L-am chemat era nedespărţit de Bivolaru , mi-
a povestit cum i-a dat în gând şi cum a înfăptuit
isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mâna
mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un
pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am
pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se
tot apropia de mine şi pe care, cu cât îl priveam, cu
atât mai mult punea stăpânire pe firea mea. Era mic
de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de
soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi
mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi
şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile
ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană un
31
vulpoi de Mehedinţi. Purta capelă pe sprânceană,
iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu
totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi
dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai
japonez fanatic. O crestătură adâncă îi stăpânea
obrazul stâng şi alta mai lată se răsfăţa pe gât sub
urechea dreaptă; mai în sus de mînă, pe antebraţul
stâng, se zărea o cicatrice respectabilă… L-am
întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate
şi scurt: “Peste tot, domnule general”. Şi desfăcând
repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă,
abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind
singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse
degetul pe o dâră de baionetă în lungul coastelor
din dreapta care se vedea în întregime printre cele
câteva şuviţe de pânză destrămată ce alcătuiau
cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate,
dar l-am întrerupt: “Bine,
bine… văd că eşti crestat ca un
răboj; dar unde ai căpătat
rănile? În ce lupte?…” Şi iarăşi
cântecul lui: “Peste tot,
domnule general. În Carpaţi, la
Răşinari, la Olt, la Siret, la
Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie,
că eu, domnule general, am fost
poate în patruzeci de atacuri
mari şi, în adevăr, eu sunt
răbojul isprăvilor regimentului
nostru… pe mine sunt crestate
toate de la 1916 încoace… şi nu
mă las nici mort!…”
- Ei, şi acum îţi pare bine
că făcurăm România Mare şi că
faci de gardă, tu, căpraru
Bivolaru de la Mehedinţi,
tocmai aci la Budapesta?
Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte
drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu
mândrie:
- E lucru mare, domnule general… Dar… am
auzitără că mai e şi o Vienă!…
Acestui nebun în toate minţile, acestui
prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917,
care îşi da seama perfect până unde se poate întinde
fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că
numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia au
albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru,
sinteza neamului său, elegant la simţire şi la
gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi
numai una: “faima şi duhul românesc cât mai
departe, şi peste România-Mare, România
spirituală, România fără hotare”.>>
 Cultura şi educaţia - punţi de comunicare
în vederea îmbunătăţirii colaborării
în context transfrontalier
şa după cum ne-am angajat în primul
număr al revistei „Eroii Neamului”, preocupările
noastre publicistice vizează şi zonele limitrofe
judeţului Satu Mare, în special cele aflate pe
teritoriul altor ţări, dar în care trăiesc comunităţi
importante de români. Ca urmare, facem un prim
pas în acestă direcţie, redând aspectele ce ni s-au
părut a fi de interes în demersul nostru, în uma
participării la un eveniment transfrontalier.
În data de 16 august 2010, în incinta sălii
de conferinţe a Vilei „Cardinal” din municipiul
Satu Mare, s-a desfăşurat cea de-a doua ediţie a
simpozionului internaţional „Cultura şi educaţia
punţi de comunicare în vederea îmbunătăţirii
colaborării în context transfrontalier ”,
manifestare organizată de Consiliul Judeţean
Satu Mare şi Consiliul Local Negreşti-Oaş prin
intermediul Centrului Judeţean pentru
Conservarea şi Promovarea Culturii
Tradiţionale Satu Mare, respectiv al
Casei de cultură Negreşti-Oaş, în
parteneriat cu Asociaţia Culturală
„Mara Oaş” din Negreşti-Oaş.
După ce, în anul precedent,
prima ediţie a avut loc la Negreşti-Oaş,
a fost rândul Sătmarului să fie gazda
acestui eveniment la care, alături de
Felician Pop directorul CJCPCT Satu
Mare şi Natalia Lazăr director al Casei
de cultură Negreşti-Oaş, au participat:
Radu Giurca prefectul judeţului Satu
Mare, Adrian Ştef vicepreşedintele
Consiliului Judeţean, Ladislau Konya
inspector şcolar general-adjunct în
cadrul I.Ş.J. Satu Mare, Bogdan Stana
inspector şcolar, Sânziana Cristea director al
centrului Judeţean de Resurse şi Asistenţă
Educaţională, Liviu Marta directorul Muzeului
Judeţean Satu Mare, Mircea Ardelean directorul
Bibliotecii Judeţene Satu Mare, Maria Varga din
partea Camerei de Comerţ, Industrie şi
Agricultură, Adrian Ardelean preşedintele
comisiei de cultură a Consiliului Local Negreşti-
Oaş, precum şi alţi reprezentanţi ai unor instituţii
sătmărene de cultură, învăţământ şi mass media.
Scopul simpozionului l-a constituit
Colonel (r) Voicu ŞICHET
prezentarea situaţiei cu care se confruntă
actualmente membrii comunităţii româneşti din
regiunea Transcarpatia, Ucraina, în vederea
identificării unor soluţii viabile de stabilire,
dezvoltare şi permanentizare a unor legături
frăţeşti şi fireşti de colaborare între difreite
instituţii şi organizaţii din judeţul nostru şi
structuri aparţinând conaţionalilor din
Transcarpatia.
În felul acesta, din Maramureşul Istoric,
au sosit la Satu Mare Ion Botoş preşedintele
Uniunii Regionale a Românilor din
Transcarpatia „Dacia” împreună cu soţia sa
Ileana Botoş, Gheorghe Berinde primarul
localităţii Biserica Albă, Gheorghe Opriş
directorul Şcolii cu predare în limba română din
localitatea Bouţu Mic, Elena şi Vasile Gandic
cadre didactice la şcoala din Bouţu Mic şi Elena
Popovici directorul grădiniţei în limba română
din Biserica Albă.
În cadrul discuţiilor, a reieşit că,
înTranscarpatia, există o comunitate de circa
40.000 de etnici români ce trăiesc compact în
localităţi din raioanele Teceu şi Rahău învecinate
cu judeţele Satu Mare şi Maramureş. Dintre
aceste localităţi, în 6 dintre ele, primarii şi
majoritatea membrilor consiliilor locale sunt
etnici români, dar, la nivelul primăriilor, nu există
prevăzute posturi de facilitatori comunitari, adică

32
acele persoane calificate în întocmirea şi
derularea de proiecte de dezvoltare comunitară
finanţate prin diverse programe ale Uniunii
Europene şi nu numai.
Prefectul judeţului, domnul Radu
Giurca, a solicitat ca, în perioada următoare, să-i
fie puse la dispoziţie mape de prezentare a
respectivelor localităţi din dreapta Tisei conduse
de conaţionali, angajându-se ca, funcţie de
profilul lor socio-economic şi cultural-educativ,
să identifice 6 localităţi din judeţul Satu Mare cu
o structură asemănătoare cu care să intermedieze
realizarea unor acorduri de înfrăţire.
În privinţa situaţiei învăţământului cu
predare în limba română din Transcarpatia, a
reieşit că funcţionează 13 şcoli cu peste 4.00 de
elevi, dar acestea beneficiază de programe
şcolare de o calitate slabă, că nu sunt manuale şi
materiale didactice corespunzătoare, Ion Botoş
solicitând realizarea, în măsura posibilităţilor, a
unei donaţii de 200 de abecedare care să fie
folosite ca sprijin în deprinderea scrisului şi
vorbitului corect în limba română de către cei mai
mici şcolari şi că profesorii de acolo nu au acces
la programe de pregătire şi specializare
profesională.
Tot prefectul Radu Giurca a fost cel care
a promis să sprijine realizarea, în acest sens, a
unei înfrăţiri a 13 şcoli din judeţul Satu Mare cu
unităţile şcolare româneşti din Transcarpatia. În
context, s-a desprins şi ideea de a se organiza o
acţiune de donare de carte românească pentru
şcolile cu predare în limba română din drepta
Tisei, însă, în discuţiile ulterioare cu Felician
Pop, acesta şi-a exprimat opinia, transmisă şi
musafirilor din Ucraina, ca beneficiarii să
întocmescă o listă cu volumele care le lipsesc şi îi
33
interesează, pentru a se evita „deratizarea” prin
bibliotecile sătmărene.
De asemenea, în plan cultural, s-a
stabilit ca, de anul viitor, artişti şi formaţii din
judeţul Satu Mare să participe la principalele
evenimente cu caracter cultural-identitar ce au
loc, anual, în Maramureşul Istoric, iar formaţii
ale conaţionalilor din dreapta Tisei să fie prezente
în judeţul nostru, la principalele manifestări
culturale de la noi. Astfel, e posibil ca o
Caravană a culturii sătmărene să poposească, de
la anul, şi pe meleagurile locuite de conaţionalii
noştri din Trancarpatia.
După simpozion, am stat de vorbă cu
Ioan Botoş, cu primarul Gheorghe Berinde şi cu
directorul Gheorghe Opriş cărora le-am
prezentat revista „Eroii neamului”, aceştia
arătându-se interesaţi de conţinutul ei şi de
posibilitatea ca, în viitor, în paginile ei, să fie
publicate articole care să evidenţieze trecutul şi
prezentul comunităţii româneşti din
Maramureşul Istoric. De altfel, în numerele
noastre viitoare, vom reveni cu articole care să
prezinte mai în detaliu situaţia conaţionalilor
noştri din dreapta Tisei, iar dacă dintre
dumneavostră, cititorii noştri, există persoane
care doresc, într-un fel sau altul, să sprijine
organizaţiile româneşti de acolo, vă aşteptăm
mesajele pe adresa redacţiei.
În speranţa că cele discutate la
simpozion, că angajamentele asumate de
conducătorii principalelor instituţii de la noi,
Prefectura şi Consiliul Judeţean Satu Mare, nu
vor rămâne doar simple promisiuni făcute într-un
cadru festiv, ne dorim ca legătura de spirit şi
suflet cu fraţii noştri din dreapta Tisei să devină,
în timp, una tot mai puternică şi mai trainică.
 Patrimoniul istoric
(III)
ista monumentelor istorice din judeţul
Satu Mare cuprinde şi şapte statui şi busturi. La
întocmirea listei a contat, alături de criteriul
vechimii şi valoarea sculptorului, şi contextul
social-politic din momentul întocmirii listei.
Ele fac parte din categoria monumentelor de
for public, protejate de lege. Conform legii, pe
domeniul public, amplasarea unui monument
se poate face doar cu aviz din partea direcţiilor
pentru cultură judeţene, după ce priectul
propus a fost prezentat unei comisii regionale -
în cazul în care urmează amplasarea în mediul
rural, sau comisiei naţionale a monumentelor
de for public - în cazul amplasării în mediul
urban. Statuile şi busturile din judeţul nostru
declarate monumente istorice sunt:
Bustul lui Ioan Slavici,
amplasat pe un soclu de marmură
în faţa Liceului economic „Gh.
Dragoş” din Satu Mare. Este o
lucrare în bronz, realizată în anul
1974 de sculptorul Gavril
Covalschi, înălţimea fiind de 1,30
m. Menţionăm că Ioan Slavici şi-a
susţinut examenul de bacalaureat,
în anul 1868, la liceul catolic regal
din Satu Mare, azi Colegiul
Naţional „Mihai Eminescu”.
Consider că ar fi benefică mutarea acestui bust
în faţa Colegiului Naţional „Ioan Slavici”, aşa
după cum s-a mai afirmat într-un număr
anterior al revistei.
34
Drd. Gheorghe TODUŢ
Mihai Eminescu are parte de două
busturi, amândouă în Satu Mare. Primul a fost
realizat în anul 1951, în bronz, de către
sculptorul Schnell Carol şi este
amplasat în incinta Colegiului
Naţional „Mihai Eminescu”. După
doar câţiva ani, în 1958, sculptorul
Mircea Bogdan realizează un alt
bust al poetului naţional, tot în
bronz, având o înălţime de 1 metru.
El este amplasat pe un soclu de
marmură, în faţa Colegiului
Naţional „Mihai Eminescu”, fiind
locul în care oamenii de cultură
sătmăreni îl omagiază pe „poetul
nepereche” în fiecare an, la 15
ianuarie, respectiv 15 iunie.
În faţa Spitalului Judeţean II (Spitalul
Vechi) este amplasat bustul renumitului
chirurg dr. Luko Bela, născut în Satu Mare.
Acesta a desfăşurat o
prestigioasă activitate de medic
şi director al spitalului din Satu
Mare, meritele fiindu-i
recunoscute inclusiv prin
acordarea „Ordinului Coroana
României” şi „Ordinului Steaua
României” de către regele Carol
al II-lea. Bustul, realizat în
piatră, cu o înălţime de 70 cm,
este opera sculptorului Csapo
Sandor, în anul 1941.
 Cel mai important monument de for
public din judeţul Satu Mare este, fără îndoială,
statuia lui Vasile Lucaciu. Ea a fost ridicată în
anul 1936, din bronz, ca un omagiu adus celei
mai importante personalităţi sătmărene. Are
dimensiuni impunătoare: 4,50/1,58/1,90 metri.
Dr. Vasile Lucaciu este reprezentat cu o figura
expresivă, demnă şi hotărâtă, cu privirea în
zare. În mâna stângă ţine crucea. iar în mâna
dreaptă o filacteră cu inscripţia „Procesul
memorandumului”. Pe soclu este amplasat un
basorelief cu un soldat ce străpunge un balaur.
Autorul statuii este Cornel Medrea. Statuia a
avut parte de o „viaţă” la fel de tumultuoasă ca
a personajului pe care îl reprezintă. Astfel, în
urma dictatului fascist din 30 august 1940 de la
Viena, pentru a nu cădea în mâinile ocupanţilor
horthişti, ea a fost demontată şi transportată la
Lugoj. În 1942 a fost
dusă la Alba Iulia şi
amplasată în centrul
oraşului. În 1948 este
luptele pentru eliberarea patriei”. Întreg
demontată din nou de
monumentul are dimensiunile 18/15/12 metri.
regimul comunist şi
În cimitirul eroilor din Satu Mare se află
depusă la muzeul din
un monument dedicat Ostaşilor sovietici,
Alba Iulia. În 1958
căzuţi pe aceste meleaguri în aceleaşi lupte din
statuia este dusă la
octombrie 1944. Din anumite considerente şi
Bucureşti şi expusă în
acesta a fost inclus în lista monumentelor
curtea muzeului Cornel
istorice. În acest caz suntem datori să
Medrea. Abia în anul
subliniem implicarea Ambasadei Federaţiei
1968 este reamplasată
Ruse, care a dat în acest an o nouă înfăţişare
în Satu Mare, în parcul
monumentului, fapt ce ar trebui să-i
din Bulevardul
impulsioneze pe edilii sătmăreni pentru
Republicii (azi Vasile
curăţarea, reamenajarea şi reabilitarea
Lucaciu). După revoluţia din 1989, statuia este
întregului Cimitir al Eroilor din municipiul
amplasată în parcul din centrul municipiului,
Satu Mare, care se află într-o situaţie nu tocmai
constituind locul principal în care se derulează
onorantă pentru noi.
festivităţile dedicate Zilei Naţionale a
României. Spre lauda lor, Consiliul Judeţean şi
Muzeul Judeţean Satu Mare au luat recent
măsuri de reabilitare a unor elemente ale statui,
degradate de trecerea timpului.
În municipiul Carei se află amplasat
Monumentul Ostaşului Român, dedicat
bravilor luptători ai Armatei Române, care, în
ziua de 25 octombrie 1944, au eliberat ultima
palmă de pământ românesc. A fost ridicat în
anul 1964 de sculptorul băimărean Vida Geza.
Pe monu-ment este săpat urmă-torul text:
„Glorie ost-aşilor armatei române căzuţi în

35
 Să nu uităm marii bărbaţi
ai Neamului Românesc
Colonel (r) Voicu ŞICHET
n judeţul nostru există o localitate cu transilvăneni, astfel încât, după 7 ani de lupte,
importante semnificaţii, atât pentru români cât şi conflictul s-a încheiat cu acea pace de la Satu Mare,
pentru maghiari, însă doar cei din urmă marchează în din 1711, celebrată în fiecare an de către maghiarii
fiecare an, la sfârşit de aprilie, evenimentele ce fac sătmăreni la sfârşit de aprilie.
parte din istoria acestui popor. Poate că v-aţi dat seama
că este vorba despre localitatea Moftin, unde, la
distanţă de un secol, şi-au reunit oştile doi importanţi
principi ai Transilvaniei, respectiv: în 1601 Mihai
Viteazul (domn şi al celorlalte două provincii istorice
romăneşti), iar în 1711 Rakoczi Ferencz al-II-lea.
Sigur, contextul istoric al fiecăruia din aceste
evenimente a fost altul, însă în ambele situaţii cei doi
mari comandanţi de oşti urmăreau libertatea şi
independenţa propriilor popoare.
Astfel, Mihai, după ce a reuşit unificarea
pentru întâia dată a celor 3 ţări româneşti, s-a văzut
dintr-o dată într-o situaţia mai mult decât delicată, în
sensul că mai marii Europei, care-i promiseseră
sprijin, n-au mai văzut cu ochi buni ascensiunea
bravului voievod. Ca urmare, acesta a făcut mai multe
drumuri la Viena şi la Praga pentru a obţine sprijinul
împăratului austriac Rudolf, în tentativa de
consolidare a noului stat în raporturile cu Ungaria lui
Sigismund Bathori. Demersurile sale nu au fost
zadarnice, astfel încât, oastea lui Mihai, reunită între
6-30 iulie 1601, la Moftin, împreună cu cea
habsburgică, aflată sub comanda generalului Georgio
Basta, zdrobesc, la 3 august, armata ungară a lui Interesant este că ambele momente istorice s-
Sigismund Bathori la Guruslău, lângă Zalău, existând au încheiat cu înţelegeri între unguri şi austrieci,
speranţe de refacere de facto a unirii. Spun refacere, românii fiind cei ce au avut cel mai mult de pierdut.
deoarece şi în Moldova, polonezii (leşii, cum le zicea Acest fapt s-a repetat şi după Revoluţia paşoptistă,
la acea vreme), au intervenit, numind un alt domnitor, când, după 18 ani de la înnăbuşire, ungurii şi austriecii
pe Ieremia Movilă, loial lor, ba chiar extinzându-şi semnează acel pact de tristă amintire al dualismului
intrigile şi în Ţara Românească, profitând de faptul că austro-ungar, fiind nevoie de încă o jumătate de veac
Mihai bătea drumurile bătrânului continent pe la mai pentru realizarea emancipării popoarelor subjugate de
marii Europei „civilizate”. Însă nu a fost să fie.... crâncenul regim. Acest fapt întăreşte proverbul
Generalul Basta a iniţiat o serie de intrigi, în conform căruia „corb la corb nu scoate ochii”,
urma cărora Mihai a intrat în dizgraţia împăratului respectiv, atunci când este vorba de apărarea
Rudolf, hotărând, de comun acord, uciderea acestuia. privilegiilor şi intereselor de castă, cei mari trec peste
Şi, paradoxal, camaradul de arme din lupta din 3 toate neînţelegerile şi principiile, dându-şi mâna
august, generalul Basta, devine, peste 2 săptămâni, la pentru asuprirea şi oprimarea celor mici, slabi şi
19 august, călăul voievodului valah care a îndrăznit săraci.
mai mult decât permiteau regulile vremii aceleia, în Dar să ne întoarcem la cei doi mari
care cei mari dispuneau după bunul lor plac de soarta conducători de la Moftin. Aşa cum ziceam mai sus,
popoarelor mai mici şi a fruntaşilor acestora. maghiarii aniversează cu fast, în fiecare an, luptele lui
De altfel, din aceleaşi motive s-a ridicat la Rakoczi, însă noi, românii, nu suntem prea atenţi (ca
luptă, un secol mai târziu, şi principele Rakoczi să nu zic că ar trebui să fim entuziasmaţi) cu marele
Ferencz al-II-lea, care nu a mai putut suporta asuprirea voievod. Nu am auzit ca organele administraţiei
poporului său de către camarila habsburgică de la publice din judeţ să facă din acest episod un moment
Viena. Numai că, totuşi, maghiarii aveau un cu totul festiv deosebit, ori că partidele politice sau
alt statut în cadrul imperiului decât românii organizaţiile civice, aşa-zis patriotice, să-şi fi făcut un

36
crez din a-l omagia în fiecare an pe Mihai Viteazul, cu
excepţia manifestărilor organizate de ziua comunei la
sfârşitul lunii iulie, la care oficialităţile participă sau
nu, după cum au interesul şi după culoarea politică a
primarului. Organizarea unor manifestări de mai mare
amploare ne-ar face cinste, mai ales că sunt puţine
figuri de seamă ale istoriei noastre care să fi călcat pe
aceste meleaguri. Iar conducători români ai
Transilvaniei au fost foarte puţini de-alungul timpului,
singurii, în afara lui Mihai, care s-au remarcat fiind
Iancu de Hunedoara şi, mai ales, fiul acestuia, Matei
Corvin. Acesta din urmă, însă, era şi rege al Ungariei,
calitate în care, din păcate, a îmbrăţişat în totalitate
cauza nobilimii maghiare, nefăcând nimic pentru
poporul din care s-a ridicat familia sa, mai mult,
luându-se la harţă şi cu însuşi Ştefan cel Mare.
De remarcat în acest context este şi faptul că
nu mult după Mihai Viteazul i-a urmat, ca principe al
Transilvaniei, Bocskai Istvan autor al unui testament
în care unii mai cred şi astăzi. Şi acesta are o statuie în
judeţul nostru, la Bercu, unde au loc, de asemenea,
manifestări comemorativ-aniversare anuale.
Deci, noi, românii, de ce nu facem mai mult
pentru înaintaşii noştri de seamă care au zăbovit o
clipă din istorie pe meleagurile noastre? Ne opreşte
cineva? Nu cred! Se poate invoca şi lipsa banilor, însă
aşa cum se găsesc bani la autorităţile judeţene şi locale
pentru te miri ce manifestări ce nu au nicio legătură cu
istoria, cultura şi civilizaţia acestor locuri, cu puţin
interes din partea celor abilitaţi, şi plătiţi, să facă acte
de cultură în judeţ, totul e posibil. Prin urmare, ar fi de
dorit o sărbătoare de mare amploare la sfârşitul lunii
iulie 2011, la Moftin, când se vor împlini 410 de la
prezenţa Voievodului Unirii la porţile Cetăţii
Sătmarului. Mai mult, ar fi interesantă, şi benefică
totodată, o colaborare cu sălăjenii pentru o aniversare
comună, care să cuprindă, pe lângă un simpozion
ştiinţific, expoziţii, lansări de carte, etc., şi un
pelerinaj reciproc la cele două monumente ridicate în
memoria lui Mihai Viteazul la Moftin şi Guruslău.
Tocmai pentru că aniversarea prezenţei lui
Mihai Viteazul pe meleagurile sătmărene are loc la
mijlocul trimestrului III, am făcut în aşa fel încât să
publicăm în acest număr partea care-l elogiază în
poemul:

CÂNTAREA NEAMULUI
Vasile Militaru
(continuare din numărul trecut)

Viscolind, din crugul vremii s-a mai scurs un veac de sânge,

Veac în ale cărui zile neamul n-avu soare-n plai
Dar, pe când, sub apăsare, luptă, suferă şi plânge,
Fulgerând, se-nalţă-n zare pala Marelui Mihai!...

Îmbrăcat în grea armură: cum se mişcă, cum se poartă,

Pe-al său cal cu ochi de flăcări şi mai alb ca albul spumii,
E-un arhanghel de lumină, parcă zămislit de soartă:
Cu mărire să domnească peste tot cuprinsul lumii!

La vederea lui, vrăjmaşii până-n creştet se-nfioară!...

Neamu-i însă, cu iubire, uită-se ca la un sfânt...
Câţi păgâni, cu scris pe frunte de securea lui să moară,
Vin să ia pământul ţării, - îi înghite-al ei pământ!...

Printre-atâtea oşti haine, iată iarăşi oaste turcă,

Multă ca nisipul mării, cu de cotropiri dorinţi,
Spre Călugăreni, pe dâmburi, cum coboară şi cum urcă,
Pe Sinan având în frunte şi-narmată până-n dinţi...

Dar Mihai pândeşte-n umbră pe duşmanul ce-are-n faţă...

Oastea lui stă pitulată în zăvoiul unei lunci,
Şi, cu fulgere-n privire, dar cu-o linişte de gheaţă,
Căpeteniile sale, hotărât, le dă porunci...

37
Cât ai zice „Tatăl nostru”, turcii, mii, cu suliţi lucii,
Au ajuns atât de-aproape, că le-atingi cu piatra valul...
Cu-alui spadă voievodul face-n zare semnul crucii
Şi spre turci, ca o nălucă, aripat îi zboară calul!...

Crunte urlete de groază scot spahii ce-i văd chipul

Şi un ramăt fără seamăn creşte-n lung şi creşte-n lat,
Când pe oastea musulmană, multă cât în mări este nisipul,
Cade oastea românească astfel unui vânt turbat!

Leasa turcilor se-ndoaie... Arcurile curmă duhul...

E un vaer, e un gemăt de la frunte-n coada lesii
Şi-ntâlnirile de săbii care spintecă văzduhul
Par asemeni unor coase ce s-ascut cu zor pe gresii!...

Şi, cum sus pe-albastrul bolţii arde viu bătrânul soare,

Iar în luptă mii de săbii sclipitoare se-ntretaie,
Parcă s-a urzit o pânză grea de fulgere-orbitoare
Ce se ţese-n zări pe toate liniile de bătaie!...

Inamicul steag îl smulge, - ca să moară-n a lui cute,

Un viteaz din oastea crucii numit Stoica Dragomir,
Pe când turcii, plini de groază, fug năvalnic, pe-ntrecute,
Câţi au mai rămas cu fruntea fără greul morţii mir...

Noaptea ce-a căzut pe urmă pe Călugăreni, adâncă,

Noaptea-n care oastea crucii somn pe gene n-a mai pus,
Fu străpunsă în credinţă neclintită ca o stâncă au strigat,
De trei ori, din mii de piepturi, lung: „Iisus, Iisus, Iisus!”...

Dar în clipa următoare ca o râdere trufaşă

Turcii, tăbărâţi departe, peste Neajlov de „Valah”,
Izbucnind, prin două sute de mii de glasuri, puşi de-un Paşă
Au strigat şi ei credinţa lor: „Allah, Allah, Allah!”...

Şi, pe când cu cele două nume sfinte, ca-n utrene,

Două neamuri înfioară a văzduhurilor toacă,
Clocot lung răsună-n codrii văilor călugărene,
Peste care, în acea toamnă, cade-ntâia promoroacă...

Dar Mihai e vijelie, iar sub el e vifor calul

Şi-ncotro ar vrea să meargă, toţi vitejii cu el merg...
Drept aceea, se ridică şi cuprinde-ntreg Ardealul,
După crunta bătălie dată-n câmp la Şelimberg...

38
Iată-l strălucind în manta lungă, albă, de mătasă:
Patru vulturi mari de aur stau să-i zboare de pe cline;
Nasturii de pietre scumpe fulgere-n priviri apasă,
Iar la coapsă are pala, jăruită cu rubine!...

Tot norodu-i iese-n cale dându-i daruri de comoară...

Binecuvântează-l preoţi în de aur patrafir,
Iar focosu-i cal, în mersul măsurat, i-l înconjoară
Opt copii frumoşi de casă, cu veşmintele de fir...

Alba Iulia-l primeşte cu polei aprins pe turle...

Clopotele umplu slava pentru mândrul Voievod...
Calu-i alb păşeşte falnic printre cântece de surle,
În uralele din pieptul dezrobitului norod!...

Mai avea însă viteazul Voievod un vis pe lume,

Vis ce nu-i da pas să şadă locului nici încotro-va,
Căci, lângă Ardeal şi Ţara Muntenească, vrea anume,
Într-un singur trup şi suflet, să cuprindă şi Moldova...

Armia-i păşeşte munţii prin strâmtori, pe-nalte creste,

Cu Hatmanii: Deli-Marcu, Udrea şi Baba-Novac...
Trăsnet vru Mihai să cadă în Moldova, fără veste,
Deşi oastea-i se hrănise doar cu frunze de copac!

Şi, căzând, aievea, trăsnet pe câmpii, lângă Suceava,

Întru tot, din cartea sorţii se-nplini grăirea slovii,
Căci Mihai, gonind vrăjmaşii cum goneşte vântul pleava,
Cu alai urcă pe tronul Domnitorilor Moldovii...

Astfel, Marele Arhanghel, la privirea cărui tremuri,

Şi a căruia zidire grea, de veacuri doarme-n pace,
Cu puterea-i, fără seamăn, a unit pe-acele vremuri,
Cel dintâi, pe toţi străbunii din ţinuturile dace...

Împlinit o clipă însă visul piere ca o ceaţă...

Fărdelegile în ţară nu mai au hotar, nici stavili...
Basarab Matei în urmă, cu Vasile Lupu faţă;
Vin, - luminători ai minţii şi-ntemeietori de pravili...

O, dar cine suflă colbul de pe vechile isvoade

Şi-ndelung le cercetează, vede limpede apoi,
Că, prin negura de veacuri, nu-i norod între noroade,
Care, urgisit de soartă, să fi plâns mai mult ca noi!...

39
Scaunul Domnesc se vinde prin puterea semilunii...
Pungi de aur cât mai multe vrea pe el mărita poartă
Şi dădeau fanarioţii, căci plăteau apoi străbunii:
Ce-i durea pe ei durerea unui neam bătut de soartă!...

Cui puteau să ducă jalbă apăsaţii de robie?

Nu erau urechi s-audă şi nici ochi erau să vadă...
Biciul sângera spinarea, de-o făcea o carne vie;
Vitele cădeau pe drumuri, istovite de podvadă!

În întreg cuprinsul ţării se-ncuibaseră toţi furii

Partea neamului e numai: schingiuire, clacă, bir
Dar, la os ajuns cuţitul, - într-un suflet cu pandurii,
Răzvrătit, ridică steagul Tudor de la Vladimir!...

Pe deasupra cetei sale, - mânioase, fierb în zare:

Coase, furci, securi tăioase şi măciuci şi grele flinte,
Dar, în scurt, căzând în mreaja uneltirilor fanare;
Tudor a sfinţit ţărâna cu tot sângele-i fierbinte!...

Vine-n urmă Cuza-vodă suflet blând, statură-naltă,

În al cărui piept, prin sânge, inimă de frate bate,
Şi-ntr-o sfântă sărbătoare, hora neamului când saltă,
Se unesc întru vecie, cele două Principate!

Zorii unor vremi mai bune pâlpâiesc, sfios, vâlvoare...

Se mai descreţeşte fruntea neamului cu suflet frânt,
Iar clăcaşii, storşi de vlagă, veacuri fără de ogoare,
Vin stăpâni pe câte-o brazdă din străbunul lor pământ...

Iată însă că pe tronul ţării suie-o strălucire:

Carol-Vodă, - fire tare, minte ageră-nţeleaptă!...
Neamul, treaz, îl înţelege, îl învăluie-n iubire,
Ca, prin el, să se ridice tot mai sus, din treaptă-n treaptă...

Neştiind să-şi plece fruntea; cumpătat în grai şi fapte,

Domnitorul, cu-a lui oaste, culmea biruinţei urcă,
Când, prin sabie, la Plevna, leatul şapte-zeci-şi-şapte,
Ne-a scăpat pe totdeauna de paşalitatea turcă!...

Dulce răsărit de soare ni se-ntinde-apoi pe ţară:

Muncă rodnică e-n plaiuri... Lipitori nu ne mai sug...
Sub aleanul ciocârliei harnic plugurile ară,
Pe când anii curg în tihnă şi cu tot mai mult belşug...

40
 O scrisoare de la Muselim-Selo
Măicuţă dragă, cartea mea
Găsească-mi-te-n pace!
Pe-aici e vânt şi vreme grea,
Şi-Anton al Anei zace
De patru luni, şi-i slab şi tras,
Să-l vezi, că-ţi vine plânsul,
Că numai oasele-au rămas
Şi sufletul dintr-însul.
Apoi, să ştii c-a fost război
Şi moarte-aici, nu şagă:
Cădeau pe dealuri, dintre noi,
Ca frunza, mamă dragă.
Şi-acolo-n deal, cum fulgera,
Un plumb simţii că vine
Şi n-avu loc, cât larg era,
Decât în piept la mine.
Mi-e bine-acum, şi-aşa socot
Că nu va trece luna
Şi-oi fi scăpat de-aici detot.
Dar vezi te rog de una:
Să nu mai faci cum ai făcut
S-aduni la tine satul,
De veselă că ţi-ai văzut
Acasă iar băiatul!
Să vezi pe-aici şi ciungi şi-ologi!
Hristos să-i miluiască!
Tu mergi la popa-n sat să-l rogi
O slujbă să-mi citească.
Puteri de nu vei fi având
De plată, vorba-i lasă,
Că-i voi lucra o zi, oricând,
La-ntorsul meu acasă.
Pe Nuţu vi-l lăsasem mic,
Cu creştetul cât masa
O fi acum ştrengar voinic
Şi vă răstoarnă casa?
Făcutu-i-aţi şi lui la fel
Căciulă, cum am vrut-o?
Aveam o piele-n pod, de miel,
Doar nu veţi fi vândut-o?
Nevestei mele să-i mai spui
Să-mi cumpere o coasă,
Cea veche nu ştiu este-ori nu-i
Şi-o fi acum şi roasă
George Coşbuc
De când rugina scurmă-n ea.
Să-mi văd, o date-ar sfântul,
Cum cade iarba-n faţa mea
Şi-mi bate-n plete vântul!
Ea lupte-se cum biet o ştii,
C-aşa ne dete soartea,
Că şi noi ne-am luptat pe-aci
Cu greul şi cu moartea;
Dar l-a ajuns şi pe harap
Blestemele şi plânsul,
Că noi i ne-am ţinut de cap
Şi-ntrarăm după dânsul.
Şi i-am făcut, măicuţă, vânt!
L-am scos detot din ţară,
Măcar stătea pe sub pământ
Şi nu ieşea pe-afară.
Şi-am prins şi pe-mpăratul lor,
Pe-Osman nebiruitul,
Că-l împuşcase-ntr-un picior
Şi-aşa i-a fost sfârşitul.
Păi, ne ţinea pesemne proşti,
Să-şi joace hopa-tropa,
Că nu puteam să batem oşti!
Dar poate taica popa
V-a spus de prin gazeturi tot
El cum şi-a dat juncanii?
Acum i-aş cumpăra, să pot,
Dar nu mai am, azi, banii.
Mă doare-n piept, dar nu să ţip,
Şi-aşa mi-e dor de-acasă,
Şi-aş vrea să plec, dar nu e chip
Că vodă nu mă lasă.
Dar uite, nu e nu ştiu cât
O lună chinuită,
Şi-o să te strâng de după gât,
Măicuţa mea iubită...
........................
Aşa mi-a spus Ion să-ţi scriu,
Iubească-ţi-l pământul!
Şi-am tot lăsat, pân-a fost viu,
Şi-mi ţin acum cuvântul.
Să te mângâie Dumnezeu,
C-aşa e la bătaie
Şi-am scris această carte eu,
Căprarul Nicolae.
„Aici doarme fericit întru Domnul Ostaşul
Necunoscut, săvârşit din viaţă în jertfa
pentru unitatea neamului românesc. Pe
oasele lui odihneşte pământul României
întregite. 1916-1919”