 Nicolae Filimon

Încă din primele pagini ale romanului naratorul îl aduce în scenă pe Dinu Păturică, al cărui
prim portret fizic sugerează parvenitismul acestuia: „un june de 22 de ani, scurt la statură, cu faţa
oacheşă, ochi negri, plini de viclenie, un nas drept şi cu vârful cam ridicat în sus, ce indică
ambiţiunea şi mândria grosolană”. Viclenia ochilor şi forma nasului care evidenţiază lăcomia
nelimitată şi înfumurarea necioplită exprimă în mod direct însuşirile principale ale ciocoiului
dornic de parvenire, de ascensiune şi îmbogăţire rapidă.

Fizionomia personajului este semnificativă pentru trăsăturile morale ale eroului, iar
vestimentaţia asupra căruia naratorul insistă în continuare ilustrează condiţia socială umilă a lui
Păturică de la începutul romanului: „îmbrăcat cu un anteriu de şamalagea (stofă de Damasc) rupt
în spate; cu caravani (pantaloni) de pânză cu marginile cusute în gherghef; cu picioarele goale
băgate în nişte iminei (pantofi ţărăneşti din piele groasă, cipici) de saftian (piele de capră), care
fuseseră odată roşii, dar îşi pierduseră coloarea din cauza vechimei; la încingătoare cu nişte
călimări colosale de alamă; în cap cu cauc (bonetă înaltă, rotundă) de şal (stofă), a cărui coloare
nu se putea destinge din cauza peticelor de diferite materii cu care era cârpit, şi purtând ca veşmânt
de căpetenie o fermenă (haină scurtă) de pambriu (stofă) ca paiul grâului, căptuşită cu bogasiu
roşu”.

Dinu Păturică este ambiţios, viclean, brutal şi grosolan în acţiunile sale, obsedat de
ascensiune socială şi de îmbogăţire grabnică, în slujba cărora pune o imaginaţie diabolică. În
construcţia personajului există o ipocrizie, dar şi o inteligenţă malefică pe măsură, însuşiri reieşite
în mod indirect din faptele şi atitudinea personajului. Primit în casele postelnicului Tuzluc, în
funcţia modestă de ciubucciu, el adoptă masca supuşeniei şi a umilinţei, iar acest prim pas pe
„pământul făgăduinţei” îl face optimist: „am pus mâna pe pâne şi pe cuţit; curagiu şi răbdare,
prefăcătorie şi iuşchiuzarlâc (dibăcie, şiretenie) şi ca mâne voi avea şi eu case mari şi bogăţii ca
ale acestui fanariot”.

Ciubucciul simulează atât de bine devotamentul, încât, în scurtă vreme, Tuzluc îi acordă
încredere deplină, dându-i ca misiune supravegherea ţiitoarei sale, Chera Duduca. Din momentul
în care Duduca devine amanta lui, apoi complice în demersurile de sărăcire a lui Tuzluc, Păturică

1
este sigur că „a învăţat pe dinafară alfabetul norocului” şi simte că i s-au deschis toate porţile spre
atingerea ţelului.

Pentru iniţierea cât mai eficientă în drumul ascendent pe scara socială, Păturică se ocupă
serios de „educaţiunea” sa, învaţă limba greacă şi se străduieşte asiduu în asimilarea unor modele
instructive pentru atingerea scopului, acela de a-şi însuşi averea postelnicului. Dă dovadă de o
„silinţă extraordinară” în cititul cărţilor, între care Principele lui Machiavelli ocupă locul central,
îşi canalizează, fără ezitare, efortul spre acele texte care să-i stimuleze imaginaţia: „mie-mi trebuie
cărţi care să-mi subţieze mintea, să mă înveţe mijlocul de a mă ridica la mărire”.
Metodele ingenioase pe care le foloseşte Păturică „spre a deveni perfect în arta ipocriziei” se
înscriu în practicile parvenirii, care se definesc indirect atât prin faptele protagonistului, cât şi prin
relaţia lui cu celelalte personaje. Pentru o ascensiune socială grabnică şi o acumulare rapidă de
averi, Păturică nu are niciun scrupul, foloseşte cele mai josnice procedee, între care furtul,
minciuna, abuzul, înşelătoria, falsificarea şi mai ales priceperea de a-şi face complici din eventualii
oponenţi.

O însuşire care-l defineşte pe Dinu Păturică este aceea de maestru al disimulării, ce reiese,
indirect, mai ales din relaţia lui cu celelalte personaje ale romanului. La început, eroul îşi ascunde
cu o extraordinară stăpânire de sine adevăratele intenţii, făcându-se iubit şi preţuit de credulul său
stăpân. Episodul narativ în care Păturică se dovedeşte afabil şi foarte îndatoritor cu toţi servitorii
de la curtea lui Tuzluc evidenţiază, indirect, ipocrizia ca principal mijloc de parvenire.

În locul lui Gheorghe, singurul care simţise duplicitatea lui Păturica, naivul Tuzluc îl
avansează vătaf de curte, apoi îi dă postul de sameş (funcţionar administrativ, îndeplinind funcţia
de contabil şi strângător de biruri) la hătmănia ţării. Prin „curagiu şi răbdare, prefăcătorie”, cum
afirmă direct naratorul, Păturică îşi ia drept complici pe Duduca şi Chir Costea Chiorul şi reuşeşte
astfel să-şi însuşească întreaga avere a binefăcătorului său. Pe de altă parte, funcţia de sameş, pe
care o deţine Dinu Păturică, este o altă sursă de îmbogăţire frauduloasă şi rapidă.

Având acum pe mână întreaga avere a postelnicului, o administrează în folosul său, falsificând
documente financiare, mărind dările ţăranilor, iar când aceştia nu-i pot satisface setea diabolică de
bani, îi pedepseşte cu sadism, prin unealta sa docilă, Neagu Rupe-Piele: îi unge cu păcură, îi leagă

2
de copaci şi-i lasă pradă viespilor şi ţânţarilor, îi spânzură cu capul în jos, le bate ţepuşe sub unghii
(„... ştia, şi încă foarte bine să tortureze pe nenorociţii ţărani, punându-le ouă fierbinţi în subţiori
şi dându-le fum de ardei la nas, ca să le ia cea din urmă para din pungă”).

Parvenirea pe scara socială domină şi energizează toate gândurile, intenţiile şi faptele

personajului, matrapazlâcurile, escrocheriile şi uzurpările lui definesc, indirect, un personaj fără
niciun fel de scrupul moral sau de conştiinţă. Veleitar (ambiţios, pretenţios) peste măsură, Păturică
organizează o petrecere mai fastuoasă decât a lui Tuzluc, „nimic din delicateţile gastronomice ale
Orientului nu lipsea pe masa ciocoiului, mai împodobită chiar decât a stăpânului său”, numele
oaspeţilor săi sugerând - prin rezonanţa culinară - trăsături morale transparente: Ciolănescu,
Chioftea, Ploscă, Boroboaţă.

Condica în care Păturică ţine socotelile curţii marelui postelnic Tuzluc este arătată
prietenilor săi ca exemplu pentru modul cum se poate fura averea stăpânului, fără ca acesta măcar
să bănuiască ceva, numai astfel poţi ajunge, susţine în prelegerea sa venalul Dinu, „om de lume
nouă ca să ştie a fura cloşca dupe ouă! fără să cârâie” nimeni. Faptele şi atitudinile
comportamentale ale protagonistului evidenţiază, indirect, alte trăsături care îi întregesc firea
venală şi nesăţioasă.

Dinu comercializează dregătorii, falsifică bani şi bijuterii, ia mită, fură cu neruşinare, iar
când stăpânul său, Tuzluc, e complet sărăcit îl aruncă în stradă şi se căsătoreşte cu fosta lui metresă,
Chera Duduca, pe care o foloseşte, apoi, ca momeală pentru viitorii parteneri în tenebroasele
afaceri. Ajuns mare stolnic şi ispravnic, îmbătat de glorie, devine arogant, dovedindu-se ingrat şi
inuman chiar cu tatăl său. Acesta venise să-şi vadă fiul, pentru a-i da binecuvântarea din urmă,
„căci sunt bătrân şi poate că mor fără să te mai văz!”, însă este aruncat pe scări de către servitori,
din porunca stăpânului Păturică.

Sentimentele de orice fel, cum ar fi compasiunea, recunoştinţa, mustrarea de cuget îi sunt

cu desăvârşire străine, iar cinstea este o trăsătură morală cu totul necunoscută personajului,
atitudine despre care îşi dă seama şi tatăl lui, care rosteşte un blestem cutremurător: „Cum mă
goneşti tu pe mine, să te gonească îngerul domnului în toată viaţa; să nu aibi prieteni în nenorocire,
să îmbli din casă în casă cerşind pâne, ca să-ţi astâmperi foamea şi o tranţă ca să-ţi acoperi

3
goliciunea [...]. În chinurile boalei taie să nu aibi pe nimeni care să te mângâie şi în vedeniile tale
să-ţi stea înainte toate fărădelegile tale”, dar Păturică îşi continuă cu bucurie petrecerea, „fără să
se turbure de amarele imprecaţiuni ale părintelui său”.

Caracterul lui Dinu Păturică exclude orice fel de trăsături pozitive. Căsătoria sa cu Chera
Duduca nu este urmare a dragostei, ci a unui calcul economic. Mediul ambiant este un alt procedeu
indirect de caracterizare, lăcomia nestăpânită şi ascensiunea rapidă ale protagonistului sunt
stimulate de corupţia şi desfrâul conducătorilor fanarioţi, de setea acestora pentru îmbogăţire
nemărginită. Om al timpului său, Dinu Păturică îşi conduce întreaga viaţă după principiul „ai bani,
eşti mare şl tare, eşti sărac, nu te bagă nimeni în seamă”.

Teoria sa despre omul „de lume nouă” care ştie a „fura cloşca dupe ouă” este aplicată în
practică prin înşelarea, cu acte în regulă, a postelnicului, ducând la bun sfârşit preluarea întregii
averi a fanariotului. După fuga lui Vodă Caragea, Dinu Păturică speculează noua situaţie politică,
creată de venirea la domnie a lui Alexandru Şuţu. Perfect cunoscător al „limbajului diplomaţiei
ciocoieşti”, prin servilism şi intrigi, Dinu Păturică dobândeşte favorurile noului domnitor şi rangul
de mare stolnic, urcând în vârful ierarhiei sociale.

Dominat de „o ambiţiune nemărginită”, cum îl caracterizează direct naratorul omniscient,

el ţinteşte, în arivismul său, treapta cea mai de sus a piramidei sociale, căci „ce folos ar fi fost
avuţia pentru dânsul, dacă i-ar fi lipsit acea poziţiune socială care ar fi putut să-i deschiză uşile
boierilor celor mari şi să-l facă egal cu dânşii”. Orgoliul, vanitatea şi grosolănia îi dau frisonul
puterii politice, vizând „cele mai înalte demnităţi ale ţării”.

Izbucnirea revoluţiei lui Tudor Vladimirescu îi oferă lui Dinu Păturică încă un prilej de „a
arăta lumii duplicitatea şi laşitatea caracterului său”, după cum afirmă direct naratorul. El devine
părtaş la „vânzarea celui mai mare bărbat al României”, Tudor Vladimirescu şi primeşte în
schimbul acestei înalte trădări funcţia de ispravnic în două judeţe, Prahova şi Săcuieni.

Cu acest prilej, rosteşte un discurs demagogic în propriul sat natal, Bucov, în care promite,
cu făţărnicie, boierilor şi opincarilor că „pe cât timp voi fi cu voi, nimeni nu va fi asuprit cu o para
mai mult peste ce hotărăşte nezamul” (lege, regulament). Asociindu-se cu Neagu-Rupe-Piele,
câştigul lui Dinu Păturică este de patru ori mai mare pe an decât în perioada precedentă, profit
4
smuls de la ţărani şi de la arendaşi prin metode pline de cruzime, însă el este tot nemulţumit, dorind
bogăţii nelimitate.

Declinul personajului este brusc şi la fel de spectaculos ca şi ascensiunea acestuia.

Domnitorul pământean, Grigore Ghica, îl condamnă în urma revoltei ţăranilor, care vin la palat cu
„rogojina aprinsă-n cap şi jalba-n proţap” ca să dezvăluie lungul şir de nelegiuiri şi agresivităţi
comise de ciocoi.Pedepsirea exemplară a lui Dinu Păturică pentru comiterea „laşităţilor şi crimelor
cele mai îngrozitoare numai ca să ajungă la mărire”, prin întemniţarea lui în ocna părăsită de la
Telega, unde moare de foame, într-o mizerie cutremurătoare, este o atitudine moralizatoare a
naratorului obiectiv, care îl condamnă la o moarte chinuitoare atât din punct de vedere psihic, cât
şi fizic.

Părăsit de toţi prietenii de chefuri, Dinu Păturică este anunţat printr-o scrisoare că „soţia d-
tale a luat tot din casă şi a fugit cu un turc peste Dunăre, lăsând pe bieţii copilaşi pe drumuri.
Moşiile, viile şi casele s-au vândut la mezat, iar banii s-au trimis cu om domnesc să se împartă la
ţărani” şi că tatăl său murise „de inimă rea”. Înştiinţarea oficială din partea domnitorului român
Grigore Ghica îi comunică lui Dinu Păturică sentinţa conform căreia „o să putrezeşti în ocna
părăsită, ca să slujeşti de pildă şi altor hoţomani ca tine”.

În finalul romanului, Filimon construieşte o scenă de factură romantică, în care se întâlnesc,

la o răscruce, „cadavrul cel purtat pe pat mortuar şi însoţit de preoţi şi cântăreţi” al lui Andronache
Tuzluc cu cel al lui Dinu Păturică, „tras de doi cai de sat în acea căruţă mizerabilă”, chiar în faţa
prăvăliei lui Chir Costea Chiorul, „ţintuit” pe uşă „pentru toate crimele ce săvârşise”.

Romanul Ciocoii vechi şi noi este mai întâi un roman tipologic, prin construirea tipului de
personaj arivist, Dinu Păturică, primul din literatura română, care va fi urmat de Nae Caţavencu,
de Lică Trubadurul sau de Stănică Raţiu, iar semnificaţia numelor din roman îl preced pe
Caragiale.
Romanul Ciocoii vechi şi noi este unul de tipologii, vocea auctorială intervenind în definirea
personajelor cu epitete incriminatoare, ori dimpotrivă, cu numeroase aprecieri entuziaste. În
funcţie de faptele săvârşite de acestea. Stilul este greoi, încărcat cu arhaisme lexicale şi fonetice şi
cuvinte greceşti specifice acelei epoci, care dau o tentă de autenticitate şi realism romanului. Fraza

5
are o structură orală, cursivă, iar dintre figurile de stil se remarcă epitetul hiperbolic: „călimări
colosale”, „infernală tâlhărie”.
Formula stilistică este, adesea, balzaciană prin detaliile prezente în descrierea încăperilor,
a caselor, a portretelor fizice şi a îmbrăcămintei personajelor. Acceptat ciubucciu de către
postelnic, Păturică este condus de către vătaful Gheorghe în odaia ce-i fusese hărăzită, prilej cu
care naratorul descrie minuţios încăperea: o vatră, un ibric „colosal”, un dulap cu ciubuce „de
antep (vişin) şi de iasomie”, imamele (vârful ciubucului, prin care se trage fumul din lulea)„de
chihlimbar limoniu”, feligene (ceşti) pentru cafea, „cu zarfurile (suport pentru ceştile de cafea) lor
de argint”, un lighean „de argint”, un săpun „mosc”; alături, lângă dulap, „un mizerabil pat de
scânduri, acoperit cu o pătură de lână albastră”. Se sugerează astfel, că în odaie se aflau, mai ales,
obiecte de care Păturică avea nevoie pentru a-l servi pe Tuzluc şi foarte puţine pentru uz personal.
Referindu-se la Dinu Păturică, George Călinescu îl consideră „un Julien Sorel valah”, tipul
parvenitului care „iese din file şi trăieşte în afara cărţii. Nu este în literatura noastră [...] un erou
cu acte mai solide de stare civilă decât Dinu Păturică”.