Curs 3

Grupul de criză

Cuprins
1. Definirea crizei
2. Etapele intervenției în situația de criză
3. Grupul psihodinamic de criză
4. Intervenţie de durată (de reabilitare) post-criză

Obiectiv general
Înțelegerea modului în care situațiile de criză pot fi gestionate eficient în grup
Obiective specifice
Înțelegerea conceptului de criză
Înțelegerea și folosirea adecvată a instrumentelor în funcție de etapele intervenției
în criză

1. Definirea crizei
Criza reprezintă un eveniment stresor care intervine în mod neaşteptat provocând
o pierdere în starea de echilibru curent a persoanei şi generând reacţii emoţionale intense,
destabilizatoare ale acelei persoane. Criza este definită prin impactul evenimentului
respectiv asupra persoanei mai degrabă decât prin evenimentul stresor (Lishman, 1991).
Stresul produce dezorganizare, haos în sistem.
Criza nu permite evaluare, intervenţie în parteneriat, consiliere.
Din perspectiva intervenţiei, criza are câteva caracteristici
importante(Lishman,1999):
• Are valenţe distructive, periculoase, dar reprezintă în acelaşi timp, un
moment de maximă sensibilitate, receptivitate a actorilor participanţi, la schimbare, la
modificare. Pe de altă parte, mecanismele defensive nu mai funcţionează şi
intervenientului i se dezvăluie imediat cauzele care au condus la criză.
• Discutarea aspectelor crizei trebuie să se facă pe teren, cu toţi participanţii
la criză.

1
 • Intrarea în momentul crizei poate fi periculoasă şi poate face să escaladeze
tensiunile.
• Cel care intervine trebuie să îşi gândească intevenţia, să aibă un plan.
Intervenţiile minime în criză au eficienţă maximă. Dacă se iau măsuri majore, în
momentul crizei, acestea vor fi urmate de un lanţ de crize în zilele următoare.
• Intervenientul să fie pregătit pentru lanţul de crize care vor apărea în zilele
următoare crizei.
Un aspect important care trebuie discutat este etica intervenţiei în ciză. Aceasta
impune terapeutului:
• Cunoştinţe şi experienţă,
• Îmbinarea cunoştinţelor şi a experienţei, legate de client şi tipul de criză,
cu angajarea morală şi asumarea responsabilităţii profesionale pentru soluţionarea crizei,
acompaniată de o reflecţie permanentă, reprezintă un principiu de bază al eticii
intervenţiei în situaţii de criză.
• Reflecţia permanentă care conduce la înţelegerea propriei vulnerabilităţi a
celui care intervine în situaţie de criză va preveni trăirea unor emoţii şi sentimente care
pot conduce la trecerea la acte imorale sau ne-profesionale.
Fără un cadru teoretic solid, care să permită imediat terapeutului să
înţeleagă situaţia de criză, intervenţia devine greoaie şi ineficientă. O lansare în
intervenţie fără o bună pregătire teoretică, în virtutea principiului că trebuie acţionat, este
sortită eşecului şi poate fi periculoasă. O bună formaţie în teoria sistemică este
fundamentală în intervenţia în criză. Perspectiva sistemică observă formele de viaţă în
tensiunea dintre creştere şi schimbare, dintre forţele morfostatice şi cele morfogenice.
Prin conceptele şi cadrele teoretice pe care le pune la dispoziţia practicianului, teoria
sistemică facilitează: o bună înţelegere a unei anumite situaţii de criză, o bună
predictibilitate privind evoluţia lucrurilor şi permite o pregătire a practicianului pentru
diferite stadii ale crizei.
Practicienii care acţionează în criză se află în situaţii urâte, haotice, conflictuale,
adeseori periculoase. Criza cere acţiune imediată din partea intervenientului. Scopul
acţiunii este de a instaura o oarecare ordine şi perspectivă în situaţia de criză.

2
 Aşa cum un copil are nevoie de sentimentul autorităţii părinteşti, un adult prins în
situaţia de criză, dezorganizat comportamental, are nevoie de autoritatea intervenientului
(Wolfe, 1999). Aceasta înseamnă că intervenientul:
• îşi va asuma total responsabilitatea soluţionării situaţiei de moment,
• va răspunde nevoilor celor implicaţi în situaţie,
• va interveni în sensul salvării posibilelor victime,
• va formula cereri clare actorilor participanţi la situaţia de criză,
• va controla respectarea acestor cereri.
Este foarte important ca cel care intervine într-o situaţie de ciză să beneficieze de
resurse materiale şi umane adecvate. Absenţa acestora reflectă o proastă calitate a
serviciilor şi riscul expunerii persoanelor implicate la suferinţă printr-o neglijare societală
adăugată tulburării primare.
Vom prezenta în continuarea câteva principii ale intervenţiei în criză:
• eliminarea spectatorilor „binevoitori”, având în vedere ca întotdeauna vor
apărea persoane dispuse să îşi prezinte propriile păreri, păreri care pot fi inadecvate şi
chiar contraproductive.
• colectarea, maxim cu putinţă, a informaţiilor legat de situaţie (observarea
personajelor, a comportamentelor, a aspectului, a ambientului, etc.)
• consilierul poate solicita ajutor sau poate lucra în colaborare dacă va
considera ca propriile sale resurse nu sunt suficiente pentru rezolvarea situaţiei (poate
ficazul de supervizare, de exemplu)
• evitarea confruntărilor prin elementul surpriză, folosind tehnici care să
determine comportamente neaşteptate şi care permit persoanelor implicate să vadă
lucrurile dintr-o altă perspectivă
• provocarea indirectă a actorilor pentru a-i face să comunice despre criză
dar şi pentru a le stârni solidaritatea faţă de celelalte persoane implicate, grupul putându-
se astfel constitui ca element de suport.
• îngăduirea defulării sentimentelor ostile adresate unor instituţii; chiar dacă
este vorba despre instituţia pe care consilierul o reprezintă
• introducerea elementelor de umor, tot printr-o notă de surpriză; umorul
reprezintă un mecanism de adaptare la situaţii dificile de maximă eficienţă pentru că

3
împiedică pierderea în criză a persoanei care se angrenează tot mai mult; trebuie avut
grijă în acest caz ca umorul să nu fie perceput ca agresiv şi îndreptat împotriva persoanei
aflate în situaţia de criză.
• asistarea prin gesturi de ofertă (un scaun, pahar cu apă, sprijin fizic în
plâns, şerveţel, un loc confortabil, un ambient liniştit,etc….) În general este important ca
mediul în care se desfăşoară intervenţia să fie perceput ca neagresiv şi confortabil.
• păstrarea fermităţii în ceea ce priveşte contarctul de consiliere (modul în
care acesta se va desfăşura, regulile de bază, durata în timp); toate acestea vor asigura un
cadru de bază care va securiza persoana aflată în situaţia de criză.

2. Etapele intervenţiei în situaţia de criză:

Prima etapa este etapa diagnostică în care accentul se pune pe consecinţele
asupra persoanelor implicate dar şi asupra motivelor care au dus la apariţia situaţiei de
criză.Informaţiile colectate vor fi utile înţelegerii şi clasificării relaţiilor în care sunt
implicate persoanele.
Colectarea informaţiilor presupune corelarea diverselor date existente în toate
documentele la care are acces consilierul, cu observarea directă a situaţiilor, reacţiilor,
interacţiunilor; cu interviul cu persoana în cauză (în care nu doar ceea ce se spune este
important ci mai ales felul în care se spune) şi evetual cu informaţiile provenite de la
diversele persoane aflate în anturajul celor aflaţi în consiliere. De asemenea anumite teste
psihologice recunoscute, adaptate pentru populaţia română pot fi utile cu condiţia ca
intervenientul să aibă experienţă cu ele.
În general, colectarea de informaţii trebuie să atingă următoarele arii de interesȘ
• Abilităţile intelectuale, fizice, emoţionale, sociale ale persoanei pentru a se
identifica aspectele în care necesită sprijin;
• relaţiile individului cu ceilalţi şi dacă există suport în cadrul grupului său
de aparteneţă
• istoricul relaţiilor sale cu ceilalţi – dacă au apărut modificări şi în ce sens;
• aspecte care ţin de bunăstarea fizică şi psihică a individului.
Pe baza acestor informaţii se vor putea contura :
• factorii de risc (punctele vulnerabile, slabe)

4
 • factorii de protecţie,
• anumiţi factori care în condiţii specifice ar putea juca un rol pozitiv (de
protecţie) sau negativ (de vulnerabilizare).
Este necesar ca acest proces de strângere a datelor să fie unul benefic pentru
persoana aflată în ciză, consilierul trabuind să se asigure că nu îi aduce deservicii
acestuie. De asemenea ceea ce spune persoana aflată în criză trebuie tratat cu respect,
chiar dacă acesta nu spune adevărul în totalitate, fiind mai importantă înţelegerea
motivului pentru care alege să prezinte lucrurile în acestă manieră (poate fi vorba despre
teamă sau despre un alt factor distructiv).
După de datele au fost colectate, acestea vor fi analizate, evaluate, într-un proces
în care se fac conexiunile posibile, în cadrul teoretic ales.
Este foarte importantă o monitorizare atentă şi continuă a persoanelor aflate în
situaţia de criză, cu sensibilitate şi receptivitate la datele noi care apar şi sunt relevante
precum şi cu flexibilitate în introducerea lor în procesul intervenţiei. În acest caz este de
maximă importanţă o bună formare teoretică a practicianului. Cu cât formaţia teoretică a
celui care intervine este mai şubredă cu atât căderea într-o rutină care inhibă întrebările
dar şi eficienţa este mai probabilă.
Cadrul teoretic reprezintă creierul intervenţiei, cel care:
solicită un anumit tip de date,
• percepe datele,
• le procesează şi înţelege,
• le selectează pe cele relevante,
• conectează diferitele informaţii,
• ghidează intervenţia,
• face intervenţia flexibilă şi eficientă în funcţie de noile informaţii care
apar.
În etapa de analiză şi evaluare se formulează punctele nevralgice ale situaţiei,
problemele, nevoile care se manifestă şi se încearcă identificarea tipului de problemă.
Este etapa în care se evaluează:
• natura şi gravitatea suferinţei celor implicaţi,

5
 • competenţele şi activităţile lor sociale, barierele care apar în manifestarea
acestora,
• felul în care a fost afectat comportamentul individului, mecanismele lui
defensive,
• de ce natură sunt factorii care întreţin problema, reiterând situaţiile de
criză,
• care sunt factori ar putea proteja persoanele implicate,
• ce s-ar întâmpla dacă nu s-ar interveni de loc ( cât de importantă este
intervenţia dar şi riscurile intervenţiei).
Toate aceste date vor orienta alegerea modalităţilor, a tehnicilor de intervenţie.
Identificarea mecanismelor defensive dezvoltate de către cei implicaţi în situaţia
de criză va finaliza această etapă de evaluare complexă a situaţiei.

A două etapă a intervenţie este constituită de stabilirea scopurilor.

Scopurile generale ale intervenţiei sunt următoarele:
• Asigurarea securităţii fizice şi psihice a persoanelor implicate în situaţia de
criză;
• Asigurarea confortului psihologic şi a dezvoltării psiho-sociale optime;
• Creşterea încrederii în sine, a sentimentului capacităţii, a înţelegerii
relaţiilor sociale, a capacităţii de reflecţie asupra evenimentelor trecute şi de planificare a
celor viitoare, a autonomiei;
• Contrazicerea modelelor internalizate de funcţionare a lumii care reflectă
insecuritatea individului prin dezvoltarea unor relaţii de încredere cu ceilalţi;
• Scăderea riscurilor şi a factorilor de stress ( de exemplu probleme neuro-
biologice sau un temperament dificil, inadaptări : comportamente antisociale, psihopatii,
depresii, consum de alcool, droguri, violenţă domestică, insatisfacţii în viaţa de cuplu.

• Creşterea influenţei unor factori de sprijin, de protecţie (concomitent cu

pararea acţiunii factorilor adverşi); (de exemplu stare de sănătate bună, un temperament
facil, autonomie, încredere în sine, orientare socială sănătoasă; abilitatea de a soluţiona

6
probleme; sentimentul eficienţei care duce la creşterea încrederii în sine şi a autonomiei;
plăcerea de a fi împreună alţii; viaţă de familie armonioasă, caldă)
• Construirea unor sisteme de sprijin care să încurajeze şi să întărească
eforturile persoanei de a face faţă.

A treia etapă a intervenţiei o constituie planificarea.

Trebuie stabilită locaţia în care se va desfăşura intervenţia:
• acasă
• în cadrul unor servicii specializate
• în comunitate, în cadrul altor servicii:
• la locul de muncă.
Intervenţia poate fi centrată pe:
• Individ
• Pe grup
Dacă intervenţia este centrată pe individ, discuţiile libere, informale, vor întări
capacitatea şi disponibilitatea de reflecţie a persoanei cu privire la modul în care se vede
pe sine şi pe ceilalţi şi modul în care se relaţionează cu lumea (mecanismele lui
defensive). Astfel de discuţii au un caracter educativ şi formator în acelaşi timp, individul
deprinzând un mod mai comprehensiv de relaţionare cu ceilalţi şi o mai bună înţelegere a
nevoilor celorlalţi. Discuţiile acestea care au nevoie de o atmosferă informală, de
acceptare totală, participativă. Psihoterapia va ţinti demontarea mecanismeinadecvate de
apărare prin aducerea la nivelul conştientului a tensiunilor, suferinţelor refulate,
neprelucrate.
Intervenţia centrată pe individ va urmări şi antrenarea rolurilor generice şi
modificare paternurilor relaţionale disfuncţionale.
Dacă este cazul se pot folosi şi tehnici care presupun lucrul cu metafora, în special
în cazul copiilor sau atunci când conţinuturile scoase la suprafaţă sunt prea dificile.
Dacă intervenţia este centrată pe grup, va urmări formarea deprinderilor
membrilor de soluţionare în comun a problemelor, de planificare în scopul evitării
conflictelor şi a dezvoltării solidarităţii (coeziunii) de grup. Îîn acest scop persoanele vor

7
trebui învăţate tehnici de soluţionare a problemelor, modalităţi de lucru în grup, reunind
toţi membrii grupului pentru discutarea problemelor şi găsirea soluţiilor.
Toate aceste momente în care indivizii vor relaţiona cu ceilalţi într-o atmosferă
plăcută sunt momente de corectare a modelului internalizat de funcţionare a lumii. Sunt
apreciate ca fiind benefice anumite tehnici cognitiviste, de scurtă durată, care pot
dezvolta deprinderi ale persoanelor de a răspunde constructiv în situaţii dificile. O tehnică
utilă de lucru este tehnica raţional emotivă construită de Ellis, care propune o abordare
cognitivă a emoţiilor în câţiva paşi bine structuraţi care pot constitui un suport important
pentru consilier mai ales atunci când se află la început şi nu are o vastă experienţă
profesională.(Lishman,1993).
Participarea la grupuri de sprijin în care sentimentul unei înţelegeri reciproce dă
forţă individului şi îl ajută să îşi depăşească blocajele plecând de la respectul faţă de grup,
respectul de sine, ca parte a grupului.
Tot în acestă etapă trebuiesc stabilite resursele materiale şi umane necesare ca şi
modalitatea de obţinere a acestora.

Următoarea etapă este constituită de punerea în practică a planului stabilit,

intervenţia propriu zisă.
Intervenţia propriu zisă presupune punerea în practică a planului stabilit, tinând
cont de condiţiile concrete (de mediu, de persoanele implicate şi de relaţiile dintre aceste,
etc), de obiectivele stabilite şi de informaţiile care pot apărea pe parcurs.
Evaluarea şi analiza, reprezintă un proces continuu de-a lungul întregii intervenţii.
Informaţiile care se acumulează pe parcursul intervenţiei schimbă imaginea iniţială a
situaţiei, relevă aţi factori de vulnerabilitate sau de protecţie. Factorii de protecţie şi risc
ce nu au fost relevaţi iniţial dar care apar pe parcurs vor fi luaţi în calcul şi pot schimba
scopurile iniţiale ale intervenţiei, pot reorienta întregul proces al intervenţiei.
De asemenea realizarea unor scopuri intermediare poate atrage după sine apariţia
unor alte obiective sau pot pune în evidenţă existenţa altor motivaţii (care nu au fost
precizate initial) şi care determină alte obiective.
Terapeutul trebuie să rămână flexibil şi să utilizeze în mod atât popriile sale
resurse cât şi pe cele ale persoanelor Acest lucru nu înseamnă ca regulile şi principiile

8
stabilite initial trebuie schimbate doar pentru că cineva doreşte acest lucru – acestea
trebuie să fie păstrate pentru că ele constituie cadrul de referinţă al intervenţiei, care
securizează clienţii şi le permit acestora să îşi reîncadreze pe baze realiste propriile vieţi
şi modeluri de comportament.

Ultima etapă este etapa de evaluare a intervenţiei.

Etapa de evaluare este esenţială în desfăşurarea oricărui proces şi ne referim atât
la evaluarea de către consilier a rezultatelor cât şi la evaluarea făcută de către clienţi.
Un obiectiv secundar al acestei etape este stabilirea cu siguranţă a îndeplinirii
obiectivelor şi a posibilităţii de a încheia procesul. Pot exista şi evaluari intermediare care
au ca scop evidenţierea elementelor noi şi corectarea planului iniţial de intervenţie.
Frecvenţă acestor evaluări intermediare va fi stabilită de consilier în funcţie de
dificultatea cazului şi de modul în care acesta evoluează.
Rolul evaluării pentru clienţi este dublu – pe de o parte permite acestora să îşi
conştientizeze achiziţiile (ceea ce se va solda cu efecte pozitive în planul încrederii în
sine şi a stimei de sine) şi pe de alta, evaluarea finală marcheaza terminarea consilierii,
permitând clientului să se desprindă din această relaţie.
Este de maximă importanţă ca intervenţiile pe care terapeutul le consideră eşecuri
să fie analizate cu multă atenţie. Numai astfel acesta va reuşi să înveţă din greşeli adică să
acumuleze experienţă. Experienţa împreună cu cunoştinţele şi informaţiile dintr-un
anumit domeniu construiesc expertiza celui care intervine în domeniul respectiv. Este
preferabil ca analiza şi reflecţia asupra eşecului să aibă loc într-o echipa multidisciplinară,
pentru că astfel se poate evalua mai realist situaţia minimizând efectele sentimentelor
neplăcute care se asociază unei nereuşite. Evaluarea nu trebuie să se centreze doar asupra
aspectelor negative ci trebuie să fie constructivă, să pemită tragerea unor concluzii utile
pentru o intervenţie viitoare.
De asemenea trebuie evaluate intervenţiile considerate reuşite pentru stabilirea
elementelor care au condus la succes şi pentru găsirea unor modalităţi de transfer a
acestora şi pentru alte intervenţii viitoare.

9
 Într-o practică eficientă aceste etape se suprapun cel mai adesea, în funcţie de
flexibilitatea şi receptivitatea intervenienţilor.

3. Grupul psihodinamic de criză se înscrie pe linia modelului de intervenţie în

situaţie de criză aşa cum a fost definit de Andreoli (1986), Clercq (1990, 1997) şi De
Coulon (1999). Intervenţia în situaţie de criză este considerată un pretratament dinamic
limitat în timp, al cărui scop principal este deschiderea spre procesele psihice tulburate de
criza psihiatrică acută. De Coulon defineşte criza psihiatrică drept un moment de ruptură
în echilibrul intrapsihic şi/sau interpersonal, care necesită un contact cu profesionişti ai
sănătăţii mentale. În timp ce urgenţa implică o intervenţie imediată în virtutea unui
pericol potenţial pentru pacient sau pentru celălalt, situaţia de criză admite o întîrziere (de
pînă la 24 de ore) a răspunsului. Dacă un pacient poate aştepta mai mult timp, atunci
starea sa nu va mai fi considerată ca o criză psihiatrică, ci ca provenind din dificultăţi
psihologice.
Scopul unei intervenţii în situaţie de criză este pregătirea terenului pentru un
demers terapeutic ulterior, cu o acţiune asupra diferiţilor factori indispensabili oricărui
travaliu de introspecţie.
Primul factor este cel al alianţei terapeutice despre care s-a demonstrat că este
crucială pentru o încheiere favorabilă a diferitelor tratamente medicamentoase sau
psihoterapeutice.
Modelul de intervenţie în situaţie de criză are ca prim scop dezvoltarea unei
alianţe suficiente în acţiune, prin diminuarea barierei la tratament şi favorizarea unui
angajament activ din partea pacientului în raport cu tratamentul.
Al doilea factor indispensabil unui travaliu de introspecţie, pe care o intervenţie în
stare de criză încearcă să-l facă posibil, este o modificare a atitudinii pacientului în raport
cu simptomele, în aşa fel încît acestea să fie percepute ca elemente mai curînd de înţeles
decît de suprimat. Această condiţie preliminară va permite, ulterior, favorizarea
dezvoltării capacităţilor de insight ale pacientului, în aşa fel încît să poată actualiza, la
sfîrşitul unei intervenţii în situaţie de criză, conflictele intrapsihice, interpersonale sau
existenţiale latente care au condus la criza actuală.

10
 Grupul de criză se adresează pacienţilor aflaţi într-o stare care nu le permite, în
general, să formuleze o întrebare, care sînt adeseori copleşiţi de anxietate, sînt puţin
motivaţi în raport cu un tratament, pot avea dificultati in verbalizarea a ceea ce simt, nu
au idee la ce sa se astepte de la un astfel de grup si prezinta tendinta de retragere in sine.
Grupul de criză este de tip semideschis, fapt ce limitează parţial posibilităţile unui
travaliu de introspecţie mai aprofundat din partea participanţilor. Costoulas (1977)
susţinea ca „acest tip de grup [semideschis] este mai aproape de viaţă: fiecare vine pe
lume singur; luptă pentru supravieţuirea şi integrarea sa şi dispare singur, în timp ce viaţa
continuă pentru ceilalţi”.
Aparatul psihic, cît şi relaţiile interpersonale au nevoie de un echilibru instabil
pentru ca nativele capacităţi de creativitate şi evoluţie să se poată dezvolta (Ayerra,
1997). Destul de frecvent, într-adevăr, pacienţii în criză au încercat, mai mult sau mai
puţin inconştient, să menţină un echilibru constituit dintr-o pseudostabilitate, din teama
de bulversări datorate schimbărilor, desigur, dar în detrimentul posibilităţilor de
dezvoltare psihică.
Un anumit număr de principii teoretice şi tehnice trebuie respectate de către lideri,
pentru ca un astfel de grup să nu fie doar ilustrarea haosului crizei, dar şi să permită unele
mişcări în direcţia unei (re)semnificări a elementelor acestui haos.
În final, faptul de a arăta, în cadrul grupului, că haosul emoţional nu e doar
suferinţă şi tulburare psihică, ci şi deschidere spre noi posibilităţi de cunoaştere în raport
cu sine şi cu alţii oferă o bază remarcabilă pentru conceperea crizei ca pe un „moment
fecund”.
Pregătirea pentru inserarea în grup poate fi în mod direct făcută mai ales de către
pacienţii/clienţii înşişi şi este similară cu o întîlnire preliminară, în măsura în care noii
pacienţi constată direct ce se întîmplă cu ceilalţi pacienţi. Destul de frecvent, participanţii
au exprimat imediat în ce măsură faptul de a-i auzi pe cei „vechi” vorbind despre evoluţia
lor, graţie travaliului efectuat asupra lor înşişi, le-a permis să se „agate” de grup în
virtutea speranţei suscitate de împărtăşirea unor experienţe între pacienţi.

11
 Derularea activităţii grupului
1. Prima etapă: crearea condiţiilor pentru ca grupul de criză să ofere un spaţiu
potenţial psihoterapeutic
Această etapă este condiţia preliminară a oricărui travaliu efectuat în interiorul
grupului. De fiecare dată cînd principiile dispar sau îşi pierd din importanţă în grup,
liderii se focalizează asupra recreării acestora, cu prioritate în raport cu oricare alt tip de
intervenţie. Astfel, chiar dacă această etapă este descrisă aici ca fiind prima, liderii vor fi
atenţi, la fiecare şedinţă, la prezenţa elementelor ce permit grupului să devină şi să rămînă
un spaţiu psihoterapeutic.
Această primă etapă constă, de fapt, în crearea grupului în aşa fel încît să nu
existe doar în mintea terapeuţilor, ci să primească o existenţă proprie pentru fiecare dintre
membrii săi. Este vorba despre favorizarea creării unui „interior” al grupului, care să aibă
propria structură, regulile sale de funcţionare explicite şi modelele sale interacţionale,
propuse de către terapeuţi (cultura grupală). Pentru aceasta, terapeuţii favorizează
dezvoltarea factorilor terapeutici (Yalom,1975) care sînt prezenţi în orice grup terapeutic,
de orice orientare teoretică ar fi el.
Terapeuţii subliniază activ factorii terapeutici prezenţi, în aşa fel încît înşişi
participanţii să poată fi atenţi ulterior în raport cu ei. Din cei unsprezece factori descrişi
de Yalom, cei care apar cel mai rapid şi mai frecvent în grupul de criză sînt:
 inducerea speranţei datorită constatării că, graţie celorlalţi
participanţi, un travaliu asupra propriei persoane este posibil şi util (în grup şi prin
ansamblul tratamentului de criză);
 universalizarea de tipul: „Nu sînt singurul căruia îi merge rău -şi
alţii au probleme ca şi mine şi au recurs la psihiatrie/psihoterapie”, care e însoţită
adeseori de un sentiment de mai redusă izolare;
 împărtăşirea de informaţii asupra simptomelor, tulburărilor psihice,
organizării tratamentelor în instituţie şi în mediu privat. Acest factor favorizează
sentimentul de a fi reuşit reluarea unui anumit control de sine şi asupra propriei
vieţi;
 catharsisul: împrospătarea sau manifestarea emoţiilor (adeseori
puternice) în interiorul grupului nu este un factor terapeutic în sine, ci un element

12
 care favorizează în mare măsură sentimentul de universalitate şi de coeziune
grupală. Unele studii (Yalom, 1975) au arătat că un asemenea element,
catharsisul, poate deveni terapeutic, cu condiţia ca ulterior să existe o tentativă de
semnificare. Simpla deversare de emoţii, contrar celor crezute de mulţi dintre
pacienţi, nu ajută la „vidarea”, nici la „eliminarea” emoţiilor dezagreabile. Numai
printr-o elaborare ulterioară poate interveni o deschidere psihoterapeutică;
 coeziunea grupală : acest factor terapeutic este extrem de complex,
dezvoltarea unei coeziuni grupale depinzînd, în parte, de prezenţa altor factori
terapeutici citaţi mai sus. în psihoterapia de grup, este factorul cu cel mai înalt
grad de predictibilitate vizînd obţinerea de rezultate favorabile (S.H. Budman,
1996). Coeziunea grupală se referă la gradul de interes şi de angajare a membrilor
faţă de grup şi faţă de ceilalţi membri. Participanţii unui grup cu o coeziune
puternică se arată „acceptanţi” unii faţă de alţii şi se susţin reciproc. Ei nu se
judecă, permiţîndu-şi totuşi să pună întrebări celorlalţi (membrii ai grupului) în
legătură cu aspectele care frapează.

2. Atitudinile terapeuţilor
Pentru a modela cultura grupului, terapeuţii vor încerca să creeze o atmosferă de
spontaneitate, cu evitarea idealizărilor excesive, care nu fac decît să complice
comunicarea, se vor arăta activi, evitînd să folosească un jargon profesional, ce ar risca să
mărească confuzia.
Pentru favorizarea exprimării de emoţii în cadrul grupului, ei şi le vor exprima pe
ale lor atunci cînd acest lucru va fi important pentru grup. Este vorba despre punerea în
practică a conceptului de transparenţă a terapeutului (Yalom, 1975), care este în serviciul
procesului terapeutic al pacienţilor, şi nu în serviciul terapeuţilor. Ei nu vor face
interpretări, ci vor emite ipoteze sau îşi vor împărtăşi întrebările pe care şi le pun, pentru
a prezerva narcisismul deosebit de fragilizat al pacienţilor.
Dacă unii pacienţi îşi exprimă furia în grup, terapeuţii şi-o vor asuma, pentru a
demonstra o normă de dorit în cadrul grupului, care sună astfel: „Furia este acceptată,
acceptabilă şi poate fi supusă discuţiei”. Terapeuţii sînt vigilenţi în legătură cu echilibrul
dintre intervenţiile de susţinere şi de confruntare a punctelor de vedere.

13
 Ei contribuie la modelarea normei „Aici este valorizată verbalizarea”, adresînd
întrebări sau făcînd ipoteze asupra unor aspecte nonverbale (posturi, gesturi, discordanţe
între conţinut şi expresiile feţei etc).

3. Ieşirea din grup

În ceea ce priveşte încheierile premature, este primordial ca terapeuţii să-i ajute pe
pacienţii care doresc să-şi întrerupă participarea la grup, iar pe cei care rămîn, să trăiască
acest fapt ca pe o acceptare a unei diferenţe individuale între ei, fără judecată sau reproş,
chiar dacă momentul este adeseori însoţit de multe emoţii, primite şi prelucrate în cadrul
grupului. În acest sens, liderii precizează, la fiecare intrare în grup, că oricine este liber să
decidă asupra angajării sau neangajării sale în raport cu grupul, că pacienţii sînt cei mai în
măsură să stabilească ceea ce le poate fi util sau nu, în aşa fel încît să se promoveze o
„cultură grupală a responsabilităţii individuale”.
Abandonările care pot fi analizate în grup sînt adeseori facilitate de funcţionarea
semideschisă a grupului de criză. Chiar de la intrarea lor în grup, pacienţii au putut întîlni
alţi pacienţi ce erau pe cale să termine; ei i-au observat, odată cu maniera de a lucra a
terapeuţilor. Tema sfîrşitului grupului este aşadar constant prezentă, cu toată suita de
întrebări care-i este conexă: pînă unde este posibilă schimbarea, în această situaţie, a
tratamentului de criză ?
De-a lungul timpului şi al întîlnirilor în grup, pacienţii observă diferitele reacţii
faţă de sfîrşitul tratamentului de criză: o frecventă recrudescenţă a simptomelor,
sentimente ambivalenţe între uşurarea de a fi depăşit criza şi angoasa că „aceasta”
reîncepe, furie în faţa rezultatelor limitate, speranţă în sensul posibilităţilor de schimbare
ulterioară printr-o psihoterapie, angoase provocate de abandon.
Aceste observaţii in vivo asupra diferitelor trăiri în raport cu sfîrşitul constituie de
fapt o veritabilă pregătire pedagogică pentru pacienţi. Apoi, cînd sînt gata să încheie, ei se
pot aştepta să simtă din nou o serie întreagă de emoţii.
Destul de frecvent, anumite persoane fac comparaţii între ceea ce trăiesc în raport
cu acest sfîrşit al tratamentului şi ceea ce alţii au exprimat în acest sens („Dar cum a putut
să rămînă atît de calm?” sau „Acum îi înţeleg mai bine furia” etc).
În final, această împărtăşire a experienţelor permite o dedramatizare a sfîrşitului,

14
care nu implică banalizare sau negare, ci, mai curînd, mai mari posibilităţi de acceptare a
dificultăţilor legate de separare, prin recunoaşterea naturii universale a acestora (chiar
dacă ele pot lua forme destul de diferite în cazul unora sau altora).
Terapeuţii se asigură că pacienţii nu încheie cu prea multe emoţii, cu răni sau
conflicte neexprimate legate de grup, astfel încît ei să nu plece cu un bagaj de probleme
mai greu decît la sosire.
4. Intervenţie de durată (de reabilitare) post-criză presupune şi ea o serie de
principii şi etape (Howe, Brandon, Hinings, Schofield, 1999):
• Colectarea de informaţii şi fapte prin observarea situaţiilor de viaţă,
examinarea şi investigarea comportamentelor, a interacţiunilor, a relaţiilor şi a trăirilor
emoţionale,
• Clasificarea şi interpretarea acestor fapte, informaţii, observaţii,
• Evaluarea şi analiza cazului,
• Fixarea scopurilor, a ajutorului necesar, a obiectivelor intervenţiei,
reducerea riscului, promovarea rezilienţei şi a experienţelor favorabile pentru dezvoltarea
persoanei,
• Alegerea metodelor şi a locurilor (punctelor) de intervenţie, ajutor,
tratament şi furnizare de serviciu de orice fel,
• Evaluarea intervenţiei, sprijinului, tratamentului şi a serviciilor oferite.

Teme pentru studiul individual

Tehnici de construire a grupului și a atmosferei pozitive în grup.
Tehnici de construire a pattern-urilor de relaționare bazate pe cooperare.

Intrebari recapitulative
Care sunt elementele definitorii pentru situația de criză?
Catre ce arii de interes trebuie să se orienteze colectarea de informații în situațiile
de criză?
Care sunt rolurile etapei de evaluare a intervenției în situația de criză?
Cum se realizează ieșirea din grupul de criză?
Care sunt principiile reabilitării post-criză?

15
Bibliografie selectivă:
1. Holdevici Irina, Neacsu Valentina, 2006, Consiliere psihologica si
psihoterapie in situatiile de criza, Ed. Dual Tech, Bucuresti
2. Holdevici Irina, 2009, Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentala,
Ed. Trei, Bucuresti
3. Holdevici Irina, Craciun Barbara, 2013, Psihoterapia Eficienta, Ed. Trei,
Bucuresti
4. Kirby A., 1992, Encyclopedia of Games for Trainers, HRD Press
5. Yalom, I., Leszcz, M., 2008, Tratat de psihoterapie de grup. Teorie si
practica, Ed. Trei, Bucuresti

16