Educaţia pentru mileniul III

În ultimele decenii educaţia a dobândit noi conţinuturi, acoperind o arie lărgită şi

noi finalităţi, bazate pe valori democratice şi aspiraţii moderne ale indivizilor, corelate cu
inovaţia şi reforma din învăţământ. Astfel, rolul şcolii a devenit mult mai complex,
îndepărtându-se de esenţa lui primară, formală, de transmitere de cunoştinţe şi
orientându-se activ spre formarea de atitudini şi comportamente, spre dezvoltarea de
capacităţi. Printre altele, acest rol complexizat vizează:
• realizarea educaţiei pentru adaptare la schimbare (fiecare copil este ajutat să-şi
dezvolte propriul potenţial, să fie creativ, motivat să înveţe pe tot parcursul vieţii,
capabil să rezolve probleme, să comunice şi să colaboreze cu alţii;
• promovarea valorilor unei societăţi deschise (cu accent pe valorizarea
diversităţii, dezvoltarea deprinderilor de cooperare, participarea la luarea deciziilor,
toleranţă, gândire critică);
• egalizarea şanselor (copiii care se află, din diferite motive, în situaţii de risc sunt
ajutaţi să reuşească din punct de vedere al educaţiei şi integrării sociale, în acest fel
şcolile contribuind esenţial la egalizarea şanselor persoanelor în societate);
• practicarea tipurilor de învăţare fundamentale pentru secolul al XX-lea („a
învăţa să ştii” – a dobândi cunoştinţe generale, instrumente de înţelegere, a învăţa
cum să înveţi; „a învăţa să faci” – a dobândi competenţe pentru a te descurca în
diferite situaţii şi a-ţi folosi creativitatea; „a învăţa să trăieşti împreună cu ceilalţi”
– a învăţa să-i înţelegi pe cei din jur, să cooperezi şi să participi la viaţa societăţii;
„a învăţa să fii” – a exersa autonomia şi responsabilitatea personală, acordându-se
atenţie tuturor aspectelor legate de potenţialul unei persoane.
În acest context, e nevoie ca şcoala să se restructureze, prezentând structuri,
mecanisme şi servicii modernizate şi/sau noi, pe care să le poată oferi la standardele
necesare noilor roluri şi responsabilităţi care i se atribuie.
Pentru a exercita noul rol, şcoala trebuie să iasă din aşa-numita „cultură a rutinei”,
care vedea şcoala „ca o fabrică”, „rigidă”, caracterizată prin formalism, control excesiv,
supunere, uniformizare, individualism, izolare etc., pentru a se dezvolta către o „cultură a
schimbării” ce determină constituirea „şcolii prietenoase”, care permite aşteptări pentru
fiecare, asigură căldură şi grijă, sprijin reciproc, cooperare, încredere, respect pentru
diferenţe, colegialitate, asumarea riscurilor, învăţare continuă, parteneriate etc.
O scoala moderna pune un accent deosebit pe conţinuturile modernizate ale educaţiei
furnizate. Curriculumul şcolii vizează formarea la elevi a capacităţilor, deprinderilor şi
competenţelor pentru viaţă care să le permită să-şi găsească locul într-un sistem flexibil şi
dinamic. O şcoală prietenoasă cu copiii este interesată nu numai de parcurgerea
curriculumului, ci şi de dezvoltarea copiilor sub toate aspectele: sănătate fizică şi mentală,
relaţionare, comunicare etc
Importante pentru formarea copiilor ca adulţi performanţi sunt: • inteligenţa
emoţională — capacitatea de a te motiva şi persevera în faţa frustrărilor, de a-ţi regla stă-
rile de spirit, de a fi stăruitor şi a spera; • inteligenţa practică — capacitatea de a fi atent la
ceea ce se întâmplă şi a alege din mai multe variante de acţiune pe cele viabile.
Din această perspectivă, se consideră că:
• fiecare copil este capabil să înveţe, iar rostul educaţiei este de a dezvolta
potenţialul fiecăruia;
 • abilităţile copiilor pot fi modificate printr-o instruire eficace;
• inteligenţa nu este distribuită diferit (unii copii sunt mai inteligenţi, alţii mai puţin
inteligenţi, ci există mai multe tipuri de inteligenţă ce trebuie identificate,
dezvoltate şi valorizate pentru fiecare copil);
• rolul educaţiei nu rămâne acela de a-i selecta pe cei capabili, ci de a dezvolta
potenţialul fiecărui copil.
Activităţile de învăţare promovează învăţarea prin cooperare, creativitatea şi
exprimarea opiniilor; cadrele didactice folosesc metode activ-participative pentru a da
şansa fiecărui copil să contribuie la activităţi. Deşi uneori este posibil ca profesorii să simtă
că pierd ceva din „puterea” pe care o au, o abordare interactivă a predării-învăţării va ajuta
elevii să-şi îmbunătăţească performanţele.
Se încurajează astfel dezvoltarea gândirii critice a copiilor în vederea:
• formării unor opinii independente;
• construirii unor argumente care să confere consistenţă propriilor opinii;
• manifestării toleranţei şi respectului faţă de părerile altora;
• participării active la rezolvarea unor probleme;
• valorizării muncii în colaborare cu alte persoane.
Grădiniţa dezvoltă un curriculum la decizia gradiniţei în conformitate cu interesele
şi nevoile copiilor, necesar pentru dezvoltarea de abilităţi de bun locuitor al comunităţii şi
adult într-o lume în schimbare.
Programul activităţilor extraclasă este generos în tematici şi activităţi ce au în vedere
crearea de oportunităţi de petrecere a timpului liber, educaţia pentru valori, formarea de
abilităţi specifice, valorizarea talentelor şi preocupărilor copiilor etc.
Evaluarea copiilor se realizează într-o modalitate care să încurajeze dezvoltarea şi
progresul, să stimuleze şi să motiveze învăţarea. Particularizând pentru nivelul şcolar,
afirmăm că elevii ştiu ce se aşteaptă de la ei atunci când sunt evaluaţi, evaluarea fiind
considerată o posibilitate de reflecţie asupra rezultatelor învăţării. Se folosesc metode
alternative/ complementare de evaluare — proiectul, portofoliul, fişa de observaţie etc. şi se
evaluează şi modul în care se lucrează în grupuri mici, precum şi iniţiativa, creativitatea
etc.
Orice schimbare în educaţie pune în discuţie implicarea părinţilor în activitatea şcolii.
Este dovedit faptul ca succesul copiilor depinde în mare măsură de armonizarea
demersurilor şcolii cu cele ale familiei şi de buna colaborare dintre educatoare şi părinţi în
vederea stabilirii unei continuităţi educative.
O şcoală (grădiniţă) prietenoasă cu părinţii trece dincolo de legăturile formale şi
oarecum fireşti cu familiile copiilor şi dezvoltă adevărate parteneriate active folosind o
gamă largă şi variată de modalităţi.
Într-o şcoală prietenoasă se derulează programe de educaţie a părinţilor, care au în
vedere depăşirea unor modele culturale rigide şi învechite, promovate uneori de familie:
desconsiderarea opiniei copilului, autoritate excesivă, independenţă scăzută, sprijin pe o
perioadă îndelungată etc. Aceleaşi programe vizează responsabilizarea părinţilor pentru a
susţine activ direcţiile educaţiei moderne care presupune libertatea de opţiune, participarea
la decizii, gândirea critică, exprimarea opiniei, rezolvarea de probleme, respectarea
drepturilor şi stabilirea responsabilităţilor copilului etc., activitatea şcolii şi induc o bună
comunicare cu familiile.
 Metodologia evoluează în timp, ca raspuns la dinamica schimbărilor ce se desfăşoară în
cadrul procesului instructiv- educativ. Calitatea unei tehnologii se masoară în gradul de
adaptare a acesteia la situaţiile şi exigenţele noi, complexe ale învaţământului contemporan.
Dezideratele de modernizare şi perfecţionare a metodologiei didactice se înscriu pe
direcţia sporirii caracterului activ-participativ al metodei de învăţare, pe aplicarea unor
metode cu un pronunţat caracter formativ în valorificarea noilor tehnologii instrucţionale,
care să-l implice pe copil direct în procesul de învăţare, stimulându-i creativitatea, interesul
pentru nou, dezvoltarea gândirii, reuşind să aducă o însemnată contribuţie la dezvoltarea
întregului său potenţial.
Calitatea metodologică este un aspect ce ţine de oportunitate, dozaj, combinatorică între
metode sau ipostaze ale metodelor. A spune că o metodă este mai bună ca alta fără a ţine
cont de contextul în care metoda respectivă este eficientă, constituie o afirmaţie lipsită de
sens.
Metodologia didactică formează un sistem coerent, realizat prin stratificarea şi corelarea
mai multor metode, atât pe axa evoluţiei, cât şi pe plan sincronic, metode care se corelează,
se prelungesc unele în altele şi se completează reciproc. Încadrarea unei metode într-o
anumită clasă nu este definitivă, ci relativă.
O metodă se defineşte prin predominanta unor caracteristici la un moment dat,
caracteristici ce se pot metamorfoza astfel încat metoda să fie satisfăcătoare într-o clasă
complementară sau chiar contrară. Astfel, o metodă tradiţională poate evolua spre
modernitate, în măsura în care secvenţele procedurale care le compun îngaduie restructurări
inedite sau cand circumstanţele de aplicare a acelei metode sunt cu totul noi.
O metoda de succes implica împletirea celor două modele ( clasic si modern ).

MODELUL CLASIC MODELUL MODERN

- .memorarea şi reproducerea - apel la experienţa proprie
(cât mai fidelă) a cunoştinţelor transmise
de cadrul didactic
- competiţia între elevi cu scop de - promovează învăţarea prin
ierarhizare colaborare
- studiul individual al elevului - pune accentul pe dezvoltarea
gandirii în confruntarea cu
alţii
- profesorul asigură însuşirea - profesorul este partener
temeinică şi sistematică a în învăţare
cunoştinţelor
- elevul încearcă să reţina şi - elevul exprimă puncte de
să reproducă ideile auzite vedere proprii
referitoare la o problema
- elevul acceptă informaţia dată - elevul işi pune întrebări cu
scopul de a înţele
lucrurile, de a realiza sensul
unor idei

- slaba participare, neimplicare, - iniţiativă, spirit

lipsă de iniţiativă, conformism întreprinzător
 supunere

- elevul este dirijat în gândire şi - elevul este cutezant,

acţiune îşi asumă riscurile,
participare şi implicare,
gândire liberă
- accent pe aspectul cantitativ - accent pe elementele de
( cât de multă informaţie ordin calitativ(sentimente,
deţine elevul) atitudini)

Dezideratele de modernizare şi perfecţionare a metodologiei didactice se înscriu pe

direcţia sporirii caracterului activ-participativ al metodei de învaţare, pe aplicarea unor
metode cu un pronunţat caracter formativ în valorificarea noilor tehnologii instrucţionale,
care să-l implice pe copil direct în procesul de învăţare, stimulându-i creativitatea,
interesul pentru nou, dezvoltarea gândirii, reuşind să aducă o însemnată contribuţie la
dezvoltarea întregului său potenţial.
Metodele constituie instrumente de prim rang în mâna educatorului, sunt calea
eficientă de organizare şi conducere a învăţării, un mod comun de a proceda care reuneşte
într-un tot familiar eforturile cadrului didactic şi ale copiilor.
Metodele sunt împarţite din punct de vedere istoric în:
- metode tradiţionale/clasice: expunerea, conversaţia, exerciţiul, demonstraţia,
observaţia;
- metode moderne: algoritmizarea, problematizarea, brainstorming-ul, instruirea
programată, ciorchinele, cubul, explozia stelara, metoda pălăriilor gânditoare,
tehnica6/3/5.
Însă nu tot ce este „ vechi ” este neapărat şi demodat, după cum nu tot ce este „nou”
este şi modern. Dintre aceste moderne metode didactice fac parte cele ce duc la creşterea
gradului de participare – implicare a copiilor, la dezvoltarea structurilor cognitiv motrice
si practico-aplicative a acestora.
Definitoriu pentru folosirea metodelor activ-participative este caracterul lor stimulativ,
din punct de vedere fizic şi psihic, precum şi posibilitatea alternarii activitaţilor
individuale şi de grup, în scopul atingerii „optimum-ului” motivaţional şi acţional la
nivelul copiilor care se văd angajaţi şi trebuie să îşi asume noi roluri şi responsabilităţi în
propria formare.
Rolul metodelor didactice moderne este acela de a crea un context situaţional, asfel
încat cel care învaţă să fie angajat şi să participe în mod activ la realizarea obiectivelor
predării, se caracterizează printr-o permanentă deschidere la înnoire, la inovaţie.
Tendinţele principale ale înnoirii şi modernizării metodologiei de instruire ar fi:
- valorificarea deplină a metodelor în vederea activizării preşcolarilor, a
participării lor efective la dobândirea cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor;
- accelerarea caracterului formativ al tuturor metodelor de instruire utilizate în
activitatea de predare-învăţare;
- aplicarea cu prioritate a metodelor activ- participative centrate pe copil.
Creşterea ponderii metodelor activ-participative nu înseamnă renunţarea la metodele
clasice de învăţământ la cele de transmitere şi asimilare a informaţiei.
 Metodologia modernă operează schimbări care ţin de pondere, dar mai ales de
valorizare, de sporirea potenţialului formativ al metodelor clasice prin accentuarea
caracterului lor euristic şi activ-participativ.
Învăţamântul modern promovează metodele de învăţare active, învăţarea bazată pe
însuşirea experienţei conceptualizate a omenirii, dar şi pe investigaţia proprie a realităţii
şi formarea de cunoştinţe şi experienţe prin efort propriu. A instrui nu mai înseamnă a-l
determina pe preşcolar să-şi înmagazineze în minte un volum de cunoştinţe, ci de a-l
învăţa să ia parte la procesul de producere a noilor cunoştinţe. Astfel sunt preferate
metodele moderne euristice de predare – învăţare, deoarece acestea pun accentul pe
urmatoarele capacităţi:
- capacitatea de a pune întrebări şi de a construi răspunsuri;
- cultivarea unor deprinderi, priceperi şi calităţi intelectuale;
- dezvoltarea gândirii critice şi creativităţii
- formarea de opinii, mentalităţi sau comportamente dezirabile;
Algoritmizarea este o metoda care se bazează pe folosirea algoritmilor în actul
predării cu scopul de a-i familiariza cu o serie de scheme procedurale, logice sau de
calcul care îi vor ajuta să rezolve o serie largă de sarcini de instruire. Ea constă în
formarea unor deprinderi de gândire şi acţiune, de rezolvare de probleme sau luare
de decizii generale şi stabile care vor permite elevilor rezolvarea unor sarcini din ce
în ce mai complexe.
Brainstorming-ul are semnificaţia de „furtună în creier”, eferveşcenţă, aflux de
idei, stare intensă de creativitate, asalt de idei, una din cele mai răspândite metode
de stimulare a creativităţii.
Preşcolarii sunt provocaţi să participe activ la producerea de idei, de a dezvolta
capacitatea de rezolvare a unei probleme prin căutarea de soluţii cât mai originale,
se dezvoltă atitudinea creativă şi este favorizată exprimarea personalităţii, este
stimulată participarea tuturor elevilor la activitatea de producere a ideilor.
Un bun cadru didactic este acela care este capabil de o mare varietate de stiluri
didactice, având astfel posibilitatea să-şi adapteze munca sa diferitelor circumstanţe,
să confere predării flexibilitate şi mai multă eficienţă. Un stil modern şi actual este
cel creativ.
Printre metodele moderne de stimulare a creativităţii adoptate de acestea sunt:
explozia stelara, mozaicul, ciorchinele, cubul, metoda pălăriilor gânditoare.
Explozia stelara este o metoda nouă de dezvoltare a creativităţii similară
brainstorming-ului. Începe din centrul conceptului şi se împrăştie în afară cu
întrebări asemeni exploziei stelare.
Mozaicul este o metoda complexă ce oferă un potenţial uriaş pentru dezvoltarea
sentimentului de responsabilitate.
Ciorchinele ca si brainstorming-ul stimulează realizarea unor asociaţii noi şi
permite cunoaşterea propriului mod de a înţelege o anumită temă.
Cubul este o metodă folosită în cazul în care se doreşte explorarea unui
subiect, a unei situaţii din mai multe perspective. Se oferă astfel posibilitatea de a se
dezvolta competenţele necesare unor abordari complexe.
Metoda pălăriilor gânditoare este o metodă interactivă, de stimulare a
creativitaţii participanţilor.
 Utilizarea metodelor moderne nu trebuie făcută în lipsa unor combinări şi
armonizări cu metode aşa numite tradiţionale, deoarece avantajele şi dezavantajele
lor sunt complementare.
Imaginea şcolii sec.XXI este înca neclară; însă liniile de forţa pe care un
observator atent le poate surprinde se pot caracteriza în două tendinţe:
- centrarea pe „copil” pe nevoile celui care este beneficiarul şi în acelaşi timp,
partenerul nostru în propria formare;
- folosirea unor metode şi stiluri moderne care să acopere cât mai bine întreaga
sferă de interes a persoanei educate, persoană care va reprezenta resursa şi
creatorul de resurse pentru anii viitori.

BIBLIOGRAFIE

 Cerghit, Ioan, Neacşu Ion, Prelegeri pedagogice, Polirom, Iaşi, 2001

 Cucoş, Constantin, Pedagogie, Polirom, Iaşi, 2002
 Niculescu, Rodica, Pedagogie preşcolară, Ed. Pro Humanitate, Bucureşti, 1999;
 Sălăvăstru, Dorina, Didactica psihologiei, Polirom, Iaşi, 2002
 Tomşa, Gheorghe, Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, M.E.C, Bucureşti, 2005
 ***, Psihopedagogie, Polirom, Iaşi, 1998