C o n f . u n i v . d r .

M a r i a O R O I A N

ECONOMIA
SI
MANAGEMENTUL TURISMULUI

T i r g u - M u r e s

3
 C U P R I N S

CAPITOLUL I. TURISMUL – ASPECTE GENERALE ......................................................................................................... 6

1.1. Concepte şi clasificări folosite în turism ..................................................................................................................... 6
1.2. Forme ale activităţii turistice ...................................................................................................................................... 7
1.3. Evoluţia turismului internaţional şi tendinţele actuale ............................................................................................. 10
1.4. Factori de influenţă ai fenomenului turistic .............................................................................................................. 13
CAPITOLUL II. IMPACTUL ECONOMICO-SOCIAL AL TURISMULUI ............................................................................. 17
2.1. Impactul macroeconomic al turismului ..................................................................................................................... 17
2.2. Efectul multiplicator al turismului ............................................................................................................................. 19
2.3 Impactul social al turismului ...................................................................................................................................... 21
CAPITOLUL III. ORGANIZAREA ŞI CONDUCEREA TURISMULUI ................................................................................. 23
3.1. Organizarea şi coordonarea activităţilor turistice .................................................................................................... 23
3.1.1. Structuri organizatorice .................................................................................................................................... 23
3.1.2. Forme de integrare ........................................................................................................................................... 24
3.1.3. Rolul statului în turism ...................................................................................................................................... 25
3.2. Organisme internaţionale de turism ......................................................................................................................... 25
3.3. Cooperarea internaţională în domeniul turismului .................................................................................................. 26
3.4. Aspecte ale organizării turismului în România ......................................................................................................... 26
3.4.1. Analiza macromediului ..................................................................................................................................... 28
3.5. Agenţiile de turism - veriga de bază a industriei turistice ........................................................................................ 30
CAPITOLUL IV. CIRCULAŢIA TURISTICĂ ....................................................................................................................... 34
4.1. Forme de turism ....................................................................................................................................................... 34
4.1.1. Caracterizarea unor forme moderne de turism ................................................................................................ 35
4.2. Măsurarea circulaţiei turistice .................................................................................................................................. 38
4.2.1. Metode de înregistrare a circulaţiei turistice ..................................................................................................... 38
4.2.2. Indicatori de cuantificare a circulaţiei turistice .................................................................................................. 39
CAPITOLUL V. PIAŢA TURISTICĂ ................................................................................................................................... 42
5.1. Conţinutul şi caracteristicile pieţei turistice .............................................................................................................. 42
5.2. Cererea şi consumul turistic .................................................................................................................................... 42
5.3. Oferta şi producţia turistică ...................................................................................................................................... 44
5.4. Preţurile produselor turistice .................................................................................................................................... 45
5.5. Tendinţe actuale pe piaţa turistică ........................................................................................................................... 46
CAPITOLUL VI. POTENŢIALUL TURISTIC ....................................................................................................................... 47
6.1. Conţinutul şi structura potenţialului turistic .............................................................................................................. 47
6.1.1. Clasificarea atracţiilor turistice (potenţialului) ................................................................................................... 47
6.1.2. Structura potenţialului turistic ........................................................................................................................... 48
6.2. Principalele atracţii turistice ale României ............................................................................................................... 48
6.2.1. Potenţialul turistic natural ................................................................................................................................. 48
6.2.2. Potenţialul turistic antropic ............................................................................................................................... 49
6.3. Valorificarea potenţialului turistic ............................................................................................................................. 50
CAPITOLUL VII. BAZA TEHNICO-MATERIALĂ A TURISMULUI .................................................................................... 52
7.1. Conţinutul şi rolul bazei tehnico-materiale ............................................................................................................... 52
7.2. Structura, dinamica şi distribuţia teritorială a echipamentelor turistice ................................................................... 52
7.3. Investiţiile în turism .................................................................................................................................................. 56
CAPITOLUL VIII. RESURSELE UMANE ÎN TURISM ........................................................................................................ 58
8.1. Particularităţile muncii în turism ............................................................................................................................... 58
8.2. Evoluţia şi structura personalului ocupat în turism ................................................................................................. 58
8.3. Productivitatea muncii lucrătorilor din turism ........................................................................................................... 60
8.4. Cointeresarea personalului ...................................................................................................................................... 60
CAPITOLUL IX. SERVICIILE TURISTICE ......................................................................................................................... 62
9.1. Conţinutul şi caracteristicile serviciilor turistice ....................................................................................................... 62
9.2. Tipologia serviciilor turistice ..................................................................................................................................... 63
9.2.1. Modalităţi de clasificare a serviciilor turistice ................................................................................................... 63
9.2.2. Servicii turistice de bază şi suplimentare ......................................................................................................... 63
CAPITOLUL X TRANSPORTURILE TURISTICE .............................................................................................................. 66
10.1. Transporturile şi dezvoltarea turismului ................................................................................................................. 66
10.2. Forme de transport utilizate în turism .................................................................................................................... 66
10.2.1. Locul formelor de transport de transport în structura traficului turistic ........................................................... 66
10.2.2. Transporturile turistice aeriene ....................................................................................................................... 67
10.2.3. Transporturi turistice rutiere ........................................................................................................................... 69
10.2.4. Transporturi turistice feroviare ....................................................................................................................... 70
10.2.5. Transporturi turistice navale ........................................................................................................................... 70
CAPITOLUL XI INDUSTRIA OSPITALITĂŢII .................................................................................................................... 72
11.1. Cazarea hotelieră şi managementul ei .................................................................................................................. 72
11.1.1. Importanţa şi particularităţile industriei hoteliere ............................................................................................ 72
11.1.2. Structura serviciului de cazare hotelieră ........................................................................................................ 72
4
 11.1.3. Tipuri de unităţi de cazare .............................................................................................................................. 73
11.1.4. Sistemul de franchising în industria hotelieră ................................................................................................. 76
11.1.5. Clasificarea hotelurilor .................................................................................................................................... 76
11.1.6. Procesul managerial în domeniul hotelier ...................................................................................................... 77
11.2. Alimentaţia publică şi managementul ei ................................................................................................................ 79
11.2.1. Alimentaţia publică - conţinut, rol, particularităţi ............................................................................................. 79
11.2.2. Dinamica serviciilor de alimentaţie publică .................................................................................................... 80
11.2.3. Tipuri de unităţi de alimentaţie publică ........................................................................................................... 81
11.2.4. Managementul activităţilor desfăşurate în cadrul restaurantelor .................................................................... 83
11.2.4.1. Organizarea spaţiilor din cadrul restaurantelor .............. 83
11.2.4.2. Organizarea circuitelor (fluxurilor).................................. 84
11.2.5. Managementul sectorului de servire .............................................................................................................. 84
11.2.6. Managementul sectorului de producţie .......................................................................................................... 86
11.2.7. Managementul realizării unei activităţi de alimentaţie profitabile ................................................................... 87
11.3. Agrementul turistic ................................................................................................................................................. 89
11.3.1. Tipologia serviciilor de agrement ................................................................................................................... 89
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................................................................... 91

5
 CAPITOLUL I

TURISMUL – ASPECTE GENERALE

1.1. Concepte şi clasificări folosite în turism
Chiar dacă mulţi specialişti consideră turismul un fenomen specific epocii contemporane, primele
încercări de definire şi caracterizare a acestuia datează din secolul al XIX-lea.
Etimologic, cuvântul „turism” provine din termenul englez „tour” (călătorie), sau „to tour”, „to
make a tour” (a călători, a face o călătorie), termen creat în Anglia, în jurul anilor 1700, pentru a
desemna acţiunea de voiaj în Europa – în general şi în Franţa – în special.
La rândul său, acest termen englez derivă din cuvântul francez „tour“ (călătorie, plimbare, mişcare),
fiind preluat de majoritatea limbilor europene cu sensul de călătorie de agrement.
Termenul francez are rădăcini şi mai adânci, el derivă din cuvântul grec „tournos“ şi, respectiv,
din cel latin „turnus“ şi înseamnă tot călătorie în circuit.
Din termenul „turism“ a derivat şi cel de „turist“, adică persoana care efectuează călătoria pentru
plăcerea proprie.
Pornind de la premisa că turismul reflectă în principal călătoriile oamenilor în afara reşedinţei
obişnuite, definirea conţinutului acestuia aduce în discuţie aspecte precum: scopul călătoriei, distanţa şi
durata deplasării şi caracteristicile subiectului călătoriei (turistului).
Cel care a elaborat o definiţie a turismului – acceptată pe plan mondial, a fost profesorul elveţian
dr. W. Hunziker, acesta apreciind că: „Turismul este ansamblul de relaţii şi fenomene care rezultă din
deplasarea şi sejurul persoanelor în afara domiciliului lor, atâta timp cât sejurul şi deplasarea nu sunt
motivate printr-o stabilire permanentă şi o activitate lucrativă oarecare” (1940)1.
Alţi specialişti de talie mondială care şi-au adus contribuţia la clarificarea conceptului de turism
sunt K. Krapf, J. Krippendorf, R. Baretje, F.W. Ogilvie, A.J. Norval, ş.a.
Dictionnaire Touristique International (1969) conţine şi el o formulare interesantă cu privire la
turism: „Turismul reprezintă ansamblul de măsuri puse în aplicare pentru organizarea şi desfăşurarea
unor călătorii de agrement sau în alte scopuri, realizate fie prin intermediul unor organizaţii, societăţi sau
agenţii specializate, fie pe cont propriu, pe o durată limitată de timp, precum şi industria care concură la
satisfacerea nevoilor turiştilor” şi tot în Dicţionarul turistic internaţional (1980) se precizează că „turismul
se distinge de călătorie prin aceea că implică pentru persoana în cauză, pe de o parte, alegerea
deliberată a ţintei, pe de alta, preocuparea exclusivă pentru satisfacerea plăcerii sale”.
Dacă judecăm turismul ca un sistem ce cuprinde regiunile generatoare de turişti (unde piaţa
turistică este dezvoltată), regiunile considerate destinaţii turistice (locurile şi zonele vizitate de turişti) şi
zonele de tranzit (unde anumite mijloace de transport sunt folosite pentru deplasarea turiştilor de la
regiunile generatoare la destinaţiile turistice şi înapoi), a devenit o practică comună printre specialişti să
includă destinaţiile turistice la industria turistică, iar celelalte două, la industria călătoriilor (travel
industry)2.
Sintetizând, prin turism putem înţelege3:
- în primul rând, ansamblul de activităţi prin care omul îşi petrece timpul liber călătorind în altă
localitate sau ţară, pentru a vizita oameni şi locuri, monumente şi muzee, pentru a-şi îmbogăţi
cunoştinţele generale, pentru a se distra şi a face sport, pentru odihnă sau tratament;
- în al doilea rând, industria creată pentru satisfacerea tuturor bunurilor şi serviciilor solicitate de
turişti la locul de destinaţie, la un înalt nivel calitativ şi în condiţiile protecţiei şi conservării resurselor
turistice, în special, şi a mediului înconjurător, în general.
OMT4 (Organizaţia Mondială a Turismului) recomandă următoarele: „Turismul se referă la
activităţile unei persoane care călătoreşte în afara mediului său obişnuit, pentru mai puţin de o
perioadă specificată de timp şi al cărei scop principal de călătorie este altul decât exercitarea unei
activităţi remunerate la locul de vizitare.”
Din perspectiva acestei definiţii şi a normelor elaborate recent de Organizaţia Mondială a
Turismului este considerat turist „orice persoană care se deplasează spre un loc situat în afara

1
Vezi W. Hunziker, Individual und Sozial Turisme in Westereuropäische Raun, Berne, 1940
2
J. Ch. Halloway, C. Humphreys, R. Davidson, The Business of Tourism, eighth edition, Prentice Hall, Harlow, 2009, p. 10
3
Puiu Nistoreanu, Economia turismului, teorie şi practică, Biblioteca digitală ASE, p. 3
(http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap1),
4
A se vedea OMT, Recommandations sur les statistiques du tourisme, Nations Unies, New York, 1993, p. 3-5
6
reşedinţei obişnuite pentru o perioadă mai mică de 12 luni şi ale cărei motive principale de călătorie sunt
altele decât exercitarea unei activităţi remunerate în locul vizitat”.
Astfel, sunt consideraţi turişti persoanele care:
1. efectuează o călătorie de agrement (vacanţă, concediu);
2. se deplasează în staţiunile balneo-climaterice în scopul tratamentului sau îmbunătăţirii stării
de sănătate;
3. se deplasează în alte localităţi în scopul de a participa sau de a asista la competiţii sportive;
4. călătoresc în scopuri profesionale, adică participă la conferinţe internaţionale, reuniuni ştiinţifice sau
misiuni religioase etc.;
5. se deplasează în scopuri culturale.
Care este însă diferenţa între turişti şi excursionişti?
Turiştii sunt vizitatori temporari ce stau cel puţin 24 de ore în ţara vizitată având ca motive cele
enumerate mai sus, iar excursioniştii sunt vizitatori temporari ce călătoresc pentru propria plăcere şi
stau mai puţin de 24 de ore în ţara vizitată.
Mai multe detalii asupra acestor concepte le regăsim în subcapitolul următor.

1.2. Forme ale activităţii turistice

În cadrul activităţilor turistice se pot identifica următoarele forme (vezi figura 1)5:
• turismul intern (domestic tourism) – rezidenţii unei ţări care călătoresc în propria ţară;
• turismul internaţional receptor (inbound/international-receptor tourism) – vizitarea unei ţări
date de către non-rezidenţi;
• turismul internaţional emitent (outbound/outgoing tourism) – rezidenţii unei ţări date care
vizitează alte ţări.
Aceste trei forme de bază se pot combina, rezultând alte trei forme derivate de turism:
• turism interior – incluzând turismul intern şi turismul receptor;
• turism naţional – incluzând turismul intern şi turismul emiţător;
• turism internaţional – incluzând turismul receptor (incoming) şi turismul emiţător (outgoing).

Figura 1
Formele turismului

Turism naţional
Turism internaţional

Turism
intern Turism
emiţător
interior
Turism

Turism
receptor

Legat de turismul internaţional vom mai aduce câteva clarificări6.

Orice persoană aflată într-o călătorie între două sau mai multe ţări reprezintă un călător
internaţional. Dacă respectiva călătorie prezintă interes pentru turism, atunci ne referim la „vizitator”,
care reprezintă conceptul de bază în ansamblul statisticilor turismului. Conform definiţiei oficiale a
O.M.T., nu toţi călătorii sunt vizitatori. Astfel, în cadrul statisticilor, termenul de „vizitator internaţional”
desemnează „orice persoană care vizitează o ţară, alta decât cea în care aceasta îşi are reşedinţa sa
obişnuită, pentru o perioadă care să nu depăşească 12 luni şi al cărei motiv principal al vizitei este altul
decât cel de a exercita o activitate remunerată în ţara vizitată”.

5
Rodica Minciu, Economia turismului, Ediţia a III-a, Editura Uranus, Bucureşti, 2005, p. 18
6
Ion-Dănuţ Jugănaru, Economia turismului, note de curs, Universitatea ”Ovidius” Constanţa, Facultatea de Ştiinţe Economice,
2009, p. 6-7.
7
 Cele două criterii avute în vedere pentru a face distincţia dintre vizitatori şi ceilalţi călători
internaţionali sunt7: reşedinţa şi motivaţia călătoriei.
- Criteriul reşedinţei (al rezidenţei) indică faptul că se referă la toate persoanele care nu îşi au
locul lor de reşedinţă în ţara vizitată, inclusiv cetăţenii unei ţări care locuiesc în mod permanent (îşi au
domiciliul permanent) în străinătate. Astfel, un cetăţean al unei ţări A, având reşedinţa în ţara B şi care
vizitează ţara C, cheltuie banii pe care i-a câştigat în ţara B şi este influenţat, în decizia de alegere a
destinaţiei turistice, de eforturile de promovare turistică a ţării C, vizând ţara B. Astfel, este normal ca
acest turist să fie înregistrat, în statisticile oficiale, după ţara sa de reşedinţă şi nu după naţionalitatea sa,
în scopul de a putea cunoaşte cât mai precis diferitele pieţe turistice şi transferurile de valută efectuate.
- Criteriul motivaţiei călătoriei stabileşte o distincţie clară între vizitatori şi persoanele care se
deplasează într-o ţară pentru a munci acolo şi pentru a fi retribuit pentru munca sa.
La aceste două criterii ar mai trebui adăugat şi un al treilea, respectiv ca perioada de şedere în
ţara vizitată, să nu depăşească 12 luni consecutive, depăşirea acestei perioade transformându-l pe
vizitator (din punct de vedere statistic) în rezident al acelei ţări.
Aşadar, vizitatorul internaţional reprezintă orice persoană care călătoreşte într-o altă ţară decât
cea în care îşi are reşedinţa, pentru mai puţin de 12 luni şi al cărui principal scop al călătoriei este diferit
de exercitarea unei activităţi remunerate în locul vizitat.
Turiştii internaţionali constituie una dintre cele două categorii de vizitatori internaţionali, alături
de excursionişti. Atunci când durata deplasării atinge sau depăşeşte 24 de ore, respectiv când vizitatorii
petrec o noapte în ţara vizitată, aceştia sunt consideraţi a fi „turişti”, în timp ce aceia a căror deplasare
durează mai puţin de 24 ore, deci fără a comporta o înnoptare, sunt consideraţi a fi „vizitatori de o zi” sau
„excursionişti”.
Există o categorie de călători care nu trebuie incluşi în categoria de vizitatori internaţionali8
:
a) persoanele care intră sau ies dintr-o ţară ca imigranţi, inclusiv persoane care îi însoţesc sau li
se alătură;
b) persoanele cunoscute sub denumirea de „lucrători la graniţă”, care locuiesc în apropierea
graniţei şi lucrează în ţara învecinată;
c) diplomaţii, personalul consular şi membrii forţelor armate care călătoresc, din ţara lor de
origine, către ţara în care au fost repartizaţi, inclusiv personalul casnic care li se alătură sau îi însoţesc;
d) persoanele care călătoresc ca refugiaţi sau nomazi;
e) persoanele aflate în tranzit, care nu intră, formal, într-o ţară, prin controlul paşaportului,
precum pasagerii aflaţi în tranzit aerian, care rămân, pentru o scurtă perioadă, într-o anumită zonă a
terminalului sau pasagerii transferaţi direct între aeroporturi sau terminale, ori pasagerii unei nave cărora
nu li permite să debarce.
Turiştii internaţionali pot fi definiţi astfel: vizitatori temporari, care se află, pentru cel puţin 24 de
ore, dar pentru mai puţin de 12 luni, în ţara vizitată şi pentru care motivele principale ale călătorie pot fi
grupate în:
- loisir (petrecerea timpului liber), vacanţă, sănătate, religie, sport;
- afaceri, familie, deplasări profesionale.
Din această definiţie se poate remarca faptul că, termenul de turist nu se aplică doar
„vacanţierilor”, adică persoanelor plecate în vacanţă, incluzând, de exemplu, şi persoanele aflate în
călătorii de afaceri.
Vizitatorul de o zi sau excursionistul este acel vizitator (internaţional, în acest caz) care nu
petrece nicio noapte într-o unitate de cazare, colectivă sau individuală, în locul, respectiv ţara vizitată.
În turismul internaţional, importanţa economică a excursioniştilor poate să fie foarte mare,
îndeosebi pentru micile ţări insulare, care primesc pasagerii navelor de croazieră. Atât timp cât
respectivii vizitatori înnoptează la bordul navei, aceştia sunt înregistraţi, în principiu, în localitatea unde
acostează navele, la rubrica „vizitatori de o zi” şi nu la „turişti”.
Pentru o destinaţie turistică (localitate, staţiune, ţară), mai importanţi decât vizitatorii de o zi sau
excursioniştii sunt turiştii, care „consumă” mai multe servicii turistice, inclusiv cele de cazare, pentru cel
puţin o noapte.
Activitatea turistică, datorită complexităţii şi multiplelor abordări pe care le suportă, se mai poate
clasifica şi în funcţie de următoarele criterii:
a) după motivele călătoriei:
• loisir, recreere şi vacanţă (odihnă);

7
Vellas, François, Economie et Politique du Tourisme International, 2e édition, Economica, Paris, 2007, p. 8-9
8
Vezi www.ec.europa.eu/eurostat
8
 • vizite la rude şi prieteni;
• afaceri şi motive profesionale;
• tratament medical;
• religie/pelerinaje;
• alte motive.
Se recomandă utilizarea pentru turismul intern şi pentru cel internaţional a clasificării propuse în
1979 de ONU (vezi figura 2).
b) după gradul de mobilitate al turistului distingem:
• turismul de sejur:
o lung/rezidenţial;
o mediu;
o scurt.
• turismul itinerant (de circulaţie);
• turismul de tranzit.

Figura 2

Clasificarea internaţională a călătorilor (după O.M.T.)

În funcţie de caracteristicile sociale şi economice ale cererii:

• turismul particular;
• turismul social;
• turismul de masă.
d) după modul de angajare al prestaţiilor turistice distingem:
• turismul organizat;
9
 • turismul neorganizat;
• turismul mixt.
e) după vârsta participanţilor:
• turismul pentru preşcolari;
• turismul pentru elevi;
• turismul pentru tineret (18-31 ani);
• turismul pentru adulţi (31-60 ani);
• turismul pentru vârsta a III-a.

1.3. Evoluţia turismului internaţional şi

tendinţele actuale
Evoluţia, atât a turismului, cât şi a turismului internaţional se caracterizează, la nivel mondial, printr-
o tendinţă de creştere datorită influenţei factorilor economici, demografici, politici, sociali.
Turismul internaţional are, în această situaţie, cea mai importantă creştere datorită dorinţei
oamenilor de a vizita alte ţări, de a cunoaşte alte civilizaţii, obiceiuri dar şi datorită progresului tehnic
înregistrat în domeniul transporturilor, progres care permite călătorii mai rapide şi mai confortabile pe
distanţe din ce în ce mai lungi.
Evoluţia turismului internaţional se poate aprecia prin acţiunea a doi indicatori (vezi figura 3)9:
• sosirile/plecările de turişti şi
• încasările/cheltuielile din turismul internaţional.

Figura 3

Dinamica sosirilor de turişti la nivel mondial şi a încasărilor din turismul internaţional în perioada
1995 – 2009

1000
900
800
700
600 sosiri turisti
(milioane)
500
venituri din
400 turism
300 (miliarde $)

200
100
0
1995 2000 2005 2006 2007 2008 2009

Sursa: World Tourism Organization

Se poate observa o creştere constantă în această perioadă, cu excepţia anului 2009, an de criză,
care s-a resimţit, în mod normal, şi în domeniul turismului.
Sosirile de turişti la nivel mondial au scăzut în anul 2009 faţă de anul 2008 cu 4,3%, ajungând la
880 milioane, faţă de 919 în 2008 (vezi tabelul 1), o dinamică asemănătoare având-o şi încasările din
turismul internaţional, care au scăzut cu 5,8% în 2009 faţă de 2008, de la 942 miliarde $ în 2008 la 852
miliarde $ în 2009 (vezi tabelul 2), lucru explicabil datorită crizei economico-financiare la nivel mondial.
Valorile apropiate ale modificărilor procentuale pentru cei doi indicatori ne indică strânsa legătură care
există între ei.

9
Maria Oroian, Dynamics and international tourism outlook, International Symposium - Research, Education, Development,
October 29-30, 2010, Târgu-Mureş, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2010, p. 627-632
10
Tabelul 1

Sosirile internaţionale de turişti pe subregiuni

Anii (milioane) Modi Modi

Pon
ficare ficare
dere
1995 2000 2005 2006 2007 2008 2009 08/07 09/08
(%)
(%) (%)
Mondial 532,5 682 801 846 900 919 880 100 2,1 - 4,3
Europa 309,1 392,2 441,0 463,9 485,4 487,3 460,0 52,3 0.4 - 5,6
Europa
35,8 43,7 52,8 56,5 58,1 56,4 53,0 6,0 - 2,9 -6,0
de Nord
Europa
De 112,2 139,7 141,7 148,6 153,9 153,2 145,9 16,6 - 0,4 -4,7
Vest
Europa Centrală
58,1 69,3 87,5 91,4 96,6 99,7 89,8 10,2 3,2 -9,9
şi de Est
Europa de Sud şi
103,0 139,5 159,1 167,3 176,8 178,0 171,3 19,5 0,7 -3,8
Mediter.
Asia şi Pacific 82,0 110,1 153,6 166,0 182,0 184,0 180,9 20,6 1,1 -1,7
Asia de Nord Est 41,3 58,3 86,0 92,0 101,0 101,0 98,1 11,1 0,0 -2,9
Asia de Sud Est 28,4 36,1 48,5 53,1 59,7 61,7 62,0 7,0 3,4 0,4
Oceania 8,1 9,6 11,0 11,0 11,2 11,1 10,9 1,2 -0,9 -1,7
Asia de Sud 4,2 6,1 8,1 9,8 10,1 10,3 10,0 1,1 1,1 -2,8
America 109,0 128,3 133,3 135,8 142,9 146,9 140,0 15,9 2,8 -4,7
America de Nord 80,7 91,5 89,9 90,6 95,3 97,7 92,1 10,5 2,6 -5,7
Caraibe 14,0 17,1 18,8 19,4 19,8 20,1 19,4 2,2 1,2 -3,2
America Centrală 2,6 4,3 6,3 6,9 7,8 8,3 7,9 0,9 7,0 -5,3
America de Sud 11,7 15,4 18,3 18,8 20,1 20,8 20,6 2,3 3,9 -1,3
Africa 18,6 26,1 35,3 39,1 42,6 44,5 45,9 5,2 4,4 3,0
Africa de Nord 7,3 10,2 13,9 15,1 16,3 17,1 17,5 2,0 4,8 1,9
Africa Subsa
11,4 15,9 21,4 24,0 26,3 27,4 28,4 3,2 4,1 3,7
hariană
Orientul Mijlociu 13,7 24,9 37,8 40,9 46,9 56,0 52,9 6,0 19,3 -5,4

Sursa: World Tourism Organization

OMT consideră că în anul 2020 numărul de sosiri din turismul internaţional va ajunge la 1,6 mld.
Din acest număr, 1,2 mld vor reprezenta călătoriile în ţările învecinate (regionale) şi 0.4 mld vor fi
călătorii pe distanţe lungi (inter-regionale) – vezi figura 4.
Tabelul 2

Încasările din turismul internaţional pe subregiuni

Modificările procentuale (%) Miliarde dolari
Ponderea
în preţuri constante de la un an la altul
(%)
07/06 08/07 09/08 2008 2009
Mondial 5,7 1,3 -5,8 942 852 100
Europa 2,7 -1,4 -6,6 472,8 412,4 48,4
Europa de Nord 4,0 -2,0 -3,0 70,2 60,8 7,1
Europa de Vest 2,3 -2,9 -7,1 161,4 143,1 16,8
Europa Centrală
8,9 2,1 -7,9 57,8 47,5 5,6
şi de Est
Europa de Sud şi
0,9 -0,8 -7,0 183,4 161,0 18,9
Mediter.
Asia şi Pacific 10,0 4,7 -1,2 209,0 202,8 23,8
Asia de Nord-Est 8,3 8,5 0,7 100,0 100,4 11,8
Asia de Sud-Est 16,0 -1,0 -7,2 59,8 53,8 6,3
Oceania 6,4 2,9 5,2 33,7 33,5 3,9
Asia de Sud 6,8 7,4 -3,5 15,5 15,1 1,8
America 6,5 4,6 -9,6 187,7 165,6 19,4
America de Nord 7,4 6,7 -11,9 138,5 119,1 14,0
Caraibe 0,9 -3,1 -4,1 23,6 22,4 2,6
America Centrală 10,6 -1,1 -7,1 6,4 5,9 0,7
America de Sud 6,8 2,4 -1,4 19,2 18,1 2,1
Africa 9,5 -4,0 -5,9 29,9 28,1 3,3
Africa de Nord 7,5 -4,1 -4,9 10,8 9,9 1,2
Africa Subsa
10,6 -3,9 -6,4 19,2 18,2 2,1
hariana
Orientul Mijlociu 13,0 5,3 -3,0 42,8 43,3 5,1

Sursa: World Tourism Organization

11
Figura 4

Previziunea numărului de turişti pe zone de destinaţie

Sursa: WTO

Asia de Est şi Pacific, Asia de Sud, the Orientul Mijlociu şi Africa vor creşte cu peste 5% pe an,
comparativ cu media mondială de 4.1%. Mai multe regiuni vor creşte mai lent decât media mondială.
Europa îşi va menţine cea mai mare pondere din totalul sosirilor, deşi în timp aceasta a scăzut de la
60% în 1995 la 46% în 2020.
Totalul sosirilor de turişti pe regiuni arată că, în 2020, primele trei regiuni receptoare vor fi:
Europa (717 milioane turişti), Asia de Est (397 milioane) şi America (282 milioane), urmate de Africa,
Orientul Mijlociu şi Asia de Sud.
Călătoriile pe distanţe lungi vor avea o tendinţă de creştere mai accentuată (5.4%/an) decât
călătoriile pe distanţe scurte (3.8%/an). Astfel, de la o pondere de 82% a călătoriilor pe distanţe scurte în
anul 1995, se va ajunge în 2020 ca acestea să deţină aproape 76% din piaţa turismului internaţional.
În privinţa încasărilor din turismul internaţional se apreciază atingerea sumei de 2000 mld USD în
anul 2020. Astfel se apreciază ca se vor cheltui ~ 5 mld USD în fiecare zi în întreaga lume.
Referitor la piaţa europeană din care face parte şi România, WTO identifică următoarele tendinţe
macroeconomice care se vor manifesta în viitorul apropiat:
1. se previzionează ca sosirile internaţionale de turişti să atingă 1,56 miliarde în 2020 cu o
creştere medie anuală de 4,1%. Se estimează că vor creşte călătoriile pe distanţe lungi (de la 18% la
24% în 2020) în detrimentul călătoriilor inter-regionale.
2. până în 2020 Europa Centrală şi de Est va atrage mai mulţi turişti decât ţările din Europa de
Vest;
3. sosirile internaţionale de turişti în Europa vor ajunge la 717 milioane în 2020, cu o creştere
anuală de 3%, sub media mondială de 4,1% fapt care va diminua cota de piaţă a Europei.
4. Franţa va rămâne cea mai importantă ţară receptoare de turişti din Europa (până în 2020 se
va ajunge la aproape 106 milioane de turişti internaţionali);
5. cele 10 ţări balcanice vor ajunge să primească în 2020 până la 79 milioane turişti, 92% dintre
ei fiind atraşi de Grecia, Bulgaria, România şi Croaţia. Acest lucru se datorează unei creşteri anuale de
4,6% în perioada 1995-2020;
6. până în 2020, 346 milioane de turişti vor vizita zona Mediteranei (reprezentând 22% din totalul
mondial al sosirilor).
Alte tendinţe care se vor manifesta în perioada următoare ar putea fi:
• creşterea rapidă a numărului de „low cost airlines” va avea ca efect creşterea călătoriilor
intraregionale;
• consolidarea tour-operatorilor europeni va continua prin „înghiţirea” operatorilor de dimensiuni
medii lăsând marii operatori şi micii operatori specializaţi să deservească piaţa;
• tendinţa de creştere, în societăţile vestice, a numărului persoanelor în vârstă, a ratei
divorţurilor, a familiilor monoparentale şi a căsătoriilor la vârste mai înaintate şi a respectului faţă de
natură;
• creşterea în importanţă a culturii. cultura reprezintă o componentă a călătoriei la peste 60%
dintre turiştii europeni.

12
 Pe lângă aceste previziuni de natură pur economică sunt necesare şi anumite previziuni de
natură social-psihologică pentru a putea înţelege nevoile/dorinţele noilor turişti şi a veni în întâmpinarea
lor cu produse şi servicii care să satisfacă întocmai aşteptările acestora.
OMT identifică tendinţele care se vor manifesta, în acest sens, pe piaţa europeană10:
• turismul este promovat de către guverne mai mult pentru profiturile economice obţinute decât
pentru beneficiile sociale şi îmbunătăţirea calităţii vieţii;
• creşterea concurenţei între destinaţiile de vacanţă şi alte forme de petrecere a timpului liber;
• creşterea importanţei internetului ca mijloc de promovare şi vânzare;
• parcurile de distracţii tematice vor deveni din ce în ce mai populare prin oferirea unei game
largi de atracţii şi facilităţi într-o zonă relativ compactă;
• introducerea monedei unice euro are ca principal rezultat creşterea numărului de călătorii
intraregionale.

1.4. Factori de influenţă ai fenomenului turistic

Industria turistică este acea parte a economiei, alcătuită dintr-o sumă de activităţi sau mai multe
ramuri a căror funcţie comună este satisfacerea nevoilor turiştilor.
Din industria turistică fac parte sectoarele: cazare şi alimentaţie, transport, organizatorii de
călătorii, atracţii-agrement, administratorii destinaţiilor.
Turismul evoluează sub influenţa unui număr mare de factori11 , ce acţionează în mod global sau
parţial, asupra unei forme sau componente a activităţii turistice. Factorii respectivi participă în diferite
proporţii la determinarea fenomenului turistic, în funcţie de conţinutul lor specific, de momentul şi locul
impactului. Pe de altă parte, intercondiţionalitătile acestor factori, simultaneitatea acţiunii lor potenţează
efectul final, făcând, astfel, dificilă descifrarea aportului fiecăruia dintre ei.
Ca factorii reprezentativi, cu influenţă decisivă asupra dezvoltării turismului, trebuie menţionaţi:
veniturile populaţiei, preţurile şi tarifele, oferta turistică, progresul tehnic, creşterea demografică şi timpul
liber. Factorii psiho-sociologici cu cea mai mare influenţă asupra turismului sunt: moda, tradiţiile, dorinţa
de cunoaştere, instruire.
Pentru a putea fi cuantificate influenţele acestor factori, este necesară structurarea lor în categorii
relativ omogene. Există numeroase modalităţi de clasificare a determinanţilor turismului, precum şi de
evaluarea a mărimii şi sensului acţiunii acestora. Le vom prezenta pe cele mai importante.
După durata acţiunii lor în timp:
• factori cu acţiune permanentă sau de durată: creşterea dimensiunilor timpului liber, modificarea
veniturilor, micşorarea demografică;
• factori sezonieri cu acţiune ciclică: succesiunea anotimpurilor, activitatea în agricultură;
• factori conjuncturali: crizele economice, politice, catastrofe naturale.
În raport cu importanţa sau rolul lor în determinarea fenomenului turistic:
• factori primari: oferta, veniturile, preţul, timpul liber, mutaţiile demografice;
• factori secundari: climatul internaţional, complexitatea formalităţilor de viză sau frontieră,
diverse facilităţi, condiţiile de organizare a activităţii
În funcţie de direcţia de acţiune, factorii pot fi grupaţi în:
• factori exogeni: evoluţia demografică, creşterea veniturilor, sporirea gradului de urbanizare,
amplificarea mobilităţii populaţiei;
• factori endogeni se referă la modificările din conţinutul activităţii turistice: lansarea de noi
produse, diversificarea gamei serviciilor oferite, nivelul tarifelor şi facilităţilor de preţ, pregătirea
personalului şi dotarea cu forţă de muncă.
În raport cu orientarea influenţei lor asupra celor două laturi corelative ale pieţei:
• factori ai cererii turistice: venituri, urbanizare, timp liber;
• factori ai ofertei: diversitatea şi calitatea serviciilor, costul prestaţiilor, condiţiile naturale, baza
materială;
• factori ai confruntării cerere-ofertă: distribuţia agenţiilor de voiaj, calitatea infrastructurii, circulaţia
monetară, sistemul legislativ.

10
Puiu Nistoreanu, Economia turismului, teorie şi practică, Biblioteca digitală ASE,
(http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap1), p. 11-12
11
Rodica Minciu, Economia Turismului, ediţia a III-a, revizuită şi adăugită, Ed. Uranus, Bucureşti, 2005, p. 39-49.
13
 Există şi alte modalităţi şi criterii de clasificare a factorilor de influenţă ai turismului, ce pot fi
utilizate în funcţie de scopurile analizelor12. Este important să fie înţeles faptul că aceşti factori
acţionează simultan, cu intensităţi diferite, în anumite perioade de timp, fiind foarte dificilă separarea şi
cuantificarea exactă a influenţei fiecăruia.
În continuare sunt prezentaţi câţiva dintre cei mai importanţi factori determinanţi ai turismului:
a. Veniturile populaţiei
Majoritatea specialiştilor din domeniu apreciază experienţa veniturilor ca fiind principala condiţie
pentru manifestarea cererii turistice.
Acest indicator exprimă, în mod sintetic, nivelul de dezvoltare economică şi socială al unei ţări
sau regiuni, sau indirect, posibilităţile populaţiei respective pentru practicarea formelor de turism,
suportul material al dezvoltării turismului. De regulă, nivelul de dezvoltare economică-financiară se
măsoară prin nivelul produsului naţional brut (PIB) pe locuitor.
Veniturile populaţiei au ca destinaţie, în primul rând, satisfacerea unor nevoi vitale ale oamenilor,
reprezentând aşa-numitul “consum obligatoriu”, ce are dimensiuni relativ constante, deoarece este
determinat de caracterul cvasilimitat al nevoilor fiziologice ale indivizilor. In al doilea rând, disponibilităţile
băneşti ale populaţiei sunt cheltuite pentru satisfacerea unor cerinţe legate de satisfacerea unui anumit
grad de confort şi abia în ultimă instanţă, restul disponibilităţilor băneaţi se alocă pentru obţinerea unor
bunuri şi servicii legate de petrecerea timpului liber. Odată cu creşterea globală a veniturilor sale, partea
destinată acoperirii nevoilor fundamentale ale fiecărui individ scade relativ, devenind, astfel, mai mari,
disponibilităţile băneşti pentru aşa-numitele “consumuri libere”.
Statisticianul german Ernst Engel a demonstrat cu rigoare ştiinţifică existenţa unor legislaţii în
repartizarea veniturilor pe diferite categorii de necesităţi, precum şi în modificarea structurii acestor nevoi
în funcţie de variaţia veniturilor.
Conform acestor legităţi, cheltuielile pentru turism, ce fac parte din categoria consumurilor libere,
se află în corelaţie directă cu evoluţia veniturilor, iar variaţia lor este, de regulă, mai amplă . Altfel spus, o
creştere a veniturilor băneşti, într-o anumită proporţie, ar conduce la o sporire, într-o proporţie mai mare
sau cel puţin egală, a cheltuielilor pentru turism.
Influenţa veniturilor asupra turismului este atât cantitativă, întrucât conduce la modificarea
numărului de turişti şi de zile-turist, dar şi calitativă, determinând alegerea unor destinaţii mai
îndepărtate, a unor structuri de primire turistică de categorii superioare, opţiunea pentru anumite tipuri de
mijloace de transport, etc.
Măsurarea influenţei veniturilor asupra cererii sau consumului turistic se poate realiza utilizând
coeficientul de elasticitate ( Ev) , potrivit relaţiei:
∆C ∆V
:
Ev = C V
unde:
C = cererea sau consumul turistic;
V = veniturile;
∆ = variaţia

Prin valorile luate, situate, de regulă, între + 1,2 şi + 1,4 , coeficientul de elasticitate indică o
legătură directă şi puternică între modificarea veniturilor populaţiei şi cea a cererii/ consumului turistic.
b. Preţurile şi tarifele
Acestea reprezintă un alt important factor determinant al evoluţiei turismului. Datorită
complexităţii activităţii turistice, influenţa preţurilor şi tarifelor se desfăşoară pe mai multe planuri.
Acţiunea acestora pot viza ansamblul produsului turistic sau numai una (ori mai multe) dintre
componentele sale : transport, cazare, alimentaţie, agrement.
Preţurile şi tarifele se stabilesc în raport cu destinaţia turistică, respectiv cu zona, cu perioada de
pe parcursul anului (în funcţie de sezon), cu categoria de confort a structurilor de primire turistică sau a
mijloacelor de transport utilizate, etc.
În general, preţurile şi tarifele mai ridicate limitează accesul la serviciile turistice, conducând la
scăderea numărului de turişti şi de zile-turist, la reducerea duratei medii a sejurului şi a gamei de servicii

12
Ion-Dănuţ Jugănaru, Economia turismului, note de curs, Universitatea Ovidius Constanţa, Facultatea de Ştiinţe Economice,
2009, p. 9-12
14
turistice achiziţionate de turişti. Pe de altă parte, preţurile şi tarifele mai reduse stimulează, în general,
cererea pentru anumite categorii de turişti.
În practică, relaţia dintre preţuri/tarife şi dezvoltarea turismului este mult mai complexă, existând
şi situaţii de reacţii adverse, cum ar fi situaţia în care, tarife scăzute ori reducerea drastică a acestora să
genereze neîncrederea turiştilor în calitatea serviciilor, ceea ce conduce la refuzul acestora de a
cumpăra asemenea produse sau servicii.
Comensurarea influenţei preţurilor şi tarifelor asupra turismului se realizează utilizând coeficientul
de elasticitate Ep, potrivit relaţiei:
∆C ∆P
:
Ep = C P
unde:
P = preţul;
C = cererea;
∆ = variaţia

Coeficientul de elasticitate ia, de regulă, valori negative, ca expresie a reacţiei contrare a celor
două fenomene, şi mai mici decât -1. Explicaţia acestei sensibilităţi mai reduse a turismului faţă de
preţuri constă în faptul că variaţiile de preţ sunt mai puţin spectaculoase, acestea afectează mai uniform
categoriile de consumatori, clientela este mai fidelă faţă de anumite destinaţii turistice, se manifestă o
anumită rigiditate a obiceiurilor de consum ş.a.
Reacţia consumatorului de produse şi servicii turistice poate fi influenţată, însă şi de modificări
ale preţurilor sau tarifelor produse pe alte pieţe decât cea turistică (autovehicule, carburanţi,
echipamente, etc.)
c. Oferta turistică reprezintă un factor cu influenţă directă asupra consumului turistic. Aceasta
cuprinde resursele turistice naturale şi antropice, echipamentele, forţa de muncă şi produsele turistice,
componente ce exercită o mare forţă de atracţie asupra fluxurilor turistice.
Existenţa acestor resurse turistice este esenţială pentru dezvoltarea turistică a unei localităţi sau
a unei zone. Sunt, însă, numeroase situaţii în care, resurse mai modeste, având valoare turistică mai
redusă, au devenit mai atractive pentru turişti, prin calitatea superioară a prestaţiilor, prin dotări şi
amenajări corespunzătoare, care să favorizeze practicarea unor forme de turism mai puţin dependente
de cadrul natural (turismul de afaceri, de cumpărături, de recreare, etc.).
d. Progresul tehnic influenţează gradul de mobilitate a populaţiei, favorizând deplasarea în scop
turistic, dar acţionează şi asupra altor fenomene, precum: urbanizarea, industrializarea, calitatea
mediului înconjurător, acestea acţionând, la rândul lor, asupra dezvoltării turismului.
Deosebit de importantă este influenţa dezvoltării transporturilor asupra turismului. Orice manifestare
vizând perfecţionarea căilor şi mijloacelor de transport, precum şi a gradului de dotare cu automobile,
determină variaţii ale mişcării turistice.
De asemenea, progresul tehnic acţionează şi asupra dotării cu echipamente şi utilaje mai
performante a structurilor de primire turistică având funcţii de cazare, alimentaţie publică, agrement sau
tratament, precum şi asupra activităţii agenţilor de turism (prin utilizarea sistemelor de rezervare
computerizată, a comunicării prin internet, etc.)
e. Procesul de urbanizare determină o serie de mutaţii în structura nevoilor populaţiei,
influenţând direct şi evoluţia turismului. Dincolo de avantajele urbanizării asupra dezvoltării economice şi
creşterii calităţii vieţii, aceasta provoacă şi o serie de efecte negative, precum poluarea mediului şi
creşterea solicitării nervoase a locuitorilor, în special în marile oraşe. Apare, astfel, nevoia de „evadare”
din aceste aglomeraţii urbane, spre zone nepoluate, linişte, pentru odihnă, recreare, distracţie, îndeosebi
la sfârşit de săptămână, dar şi în perioadele de vacanţe sau concedii.
f. Evoluţia demografică, respectiv dinamica populaţiei şi unităţile ce intervin în structura
acestora, pe vârste, profesii, medii, etc., influenţează în mod direct dezvoltarea turismului.
Astfel, prin creşterea numărului de locuitori, se creează premisele sporirii numărului de turişti
potenţiali. In privinţa structurii pe vârste a populaţiei, trebuie subliniată participarea în proporţii diferite, a
grupelor de vârstă, la mişcarea turistică. Fenomenul îmbătrânirii populaţiei, creşterea duratei medii a
vieţii, a condus la sporirea numărului persoanelor de „vârsta a treia”, adică a acelor persoane cu cele
15
mai mari disponibilităţi de timp liber. Dacă aceştia dispun şi de venituri importante, aşa cum se întâmplă
în ţările occidentale, unde pensiile medii ating valori ridicate, acest segment de populaţie devine o
clientela ideală pentru activităţile turistice.
Şi distribuţia populaţiei pe categorii socio-profesionale prezintă importanţă deosebită pentru
determinarea fenomenului turistic. Studiile au demonstrat că segmentele de populaţie cu nivel superior
de pregătire, precum şi întreprinzătorii (patronii) manifestă mai multă înclinaţie către consumul turistic,
atât datorită unei percepţii deosebite asupra semnificaţiei călătoriilor, dar şi pentru că dispun de mijloace
băneşti necesare. La cealaltă extremă se poziţionează lucrătorii agricoli şi locuitorii din mediul rural, atât,
datorită structurii anului de producţie agricolă, cât şi ca urmare a gradului mai scăzut de pregătire şi a
unei alte ierarhizări a nevoilor din partea acestora.
g. Un factor determinant al evoluţiei turismului de importanţă deosebită este timpul liber. Evoluţiile
acestuia condiţionează manifestarea cererii pentru consumul produselor turistice.
De-a lungul timpului, în ultimele decenii, datorită progreselor înregistrate în activitatea
economică, a avut loc şi o continuă diminuare a duratei zilei şi a săptămânii de lucru, precum şi
creşterea duratei concediului de odihnă plătit, care, în majoritatea ţărilor lumii (cu unele excepţii, în
special Japonia şi SUA) este de cca 30 zile/an.
Turismul, ca modalitate plăcută de petrecere (ocupare) a timpului liber, se poate practica în
special la sfârşit de săptămână şi în perioadele de concedii sau vacanţe.

16
 CAPITOLUL II

IMPACTUL ECONOMICO-SOCIAL
AL TURISMULUI
2.1. Impactul macroeconomic al turismului
Aplicarea unui management riguros poate transforma turismul într-o veritabila pârghie a
dezvoltării economice la scară naţională dar mai ales, locală, prin multiplele implicaţii asupra gradului de
valorificare a potenţialului natural şi antropic, a introducerii în circuitul economic a resurselor turistice, a
utilizării şi valorificării infrastructurii, precum şi asupra dezvoltării celorlalte ramuri ale economiei
naţionale13.
Analizând turismul ca sector economic distinct, constatăm că acesta include o gamă variată de
servicii, începând cu servicii de publicitate, promovare, informare, cazare, alimentaţie publică, tratament
balnear, agrement şi divertisment variat.
Sistemul activităţilor şi serviciilor turistice constituie deci, un complex integrat în ansamblul
subsistemelor principale din economie, cu care interacţionează permanent (vezi figura 5)14.
Legat de efectele turismului asupra economiei, Organizaţia Mondială a Turismului împarte
aceste efecte în trei categorii, respectiv:
- efecte globale: asupra economiei naţionale, în general, stimulării producţiei, folosirii forţei de
muncă;
- efecte parţiale: asupra echilibrului balanţei de plăţi, nivelul ratei de schimb, masei monetare şi
circulaţiei băneşti, modului de distribuţie a veniturilor, dezvoltării regionale, mediului rural, mişcării
demografice;
- efecte externe: asupra calităţii mediului, formării profesionale, obiceiurilor de consum, instruirii şi
educaţiei, schimbărilor sociale şi culturale, cu rezultate economice indirecte.
Figura 5
Subsistemele serviciilor turistice

În acest context, evaluarea consecinţelor turismului devine o sarcină dificilă şi complexă, mai
ales în absenţa unui instrumentar specific de analiză şi a unor informaţii pertinente, dar şi datorită unor
imprecizii în delimitarea şi conceptualizarea economică a fenomenului.15
Efectele pozitive directe sunt reliefate prin:
1. valoarea adăugată brută în turism faţă de alte ramuri, (care este, de regulă, mai mare, datorita
importurilor nesemnificative în acest domeniu);
2. creşterea producţiei;
3. creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă
4. transferarea în valuta a unor resurse materiale şi umane, neutilizabile în circuitul producţiei
materiale.
Efectele indirecte pot fi reprezentate de:
1. locurile de munca indirecte create în alte sectoare prin dezvoltarea turismului,;
2. creşterea veniturilor indirecte şi a produsului indirect din alte ramuri;
3. activităţi, creşterea investiţiilor din alte sectoare de activitate, a veniturilor;

13
Universitatea „Petre Andrei” din Iasi, Economia Turismului, suport de curs în format electronic, p. 3.,
(http://www.upa.ro/suporturi-curs-economie/suport-cus-economie-anul-i/suport-de-curs-economie-anul-ii-ects-sem-i.html)
14
Ibidem, p. 4
15
Rodica Minciu, Economia Turismului, ediţia a III-a, revizuită şi adăugită, Ed. Uranus, Bucureşti, 2005, p. 23
17
 4. suplimentare obţinute de acestea prin promovarea potenţialului turistic al unei zone şi
intensificarea circulaţiei turistice;
5. efectele în planul sănătăţii;
6. refacerii capacitaţii de munca a resurselor umane,
7. efectele în planul dezvoltării teritoriale echilibrate, datorita mutaţiilor fluxurilor turistice.
Principalele sectoare de activitate economica care cumulează efectele directe şi indirecte ale dezvoltării
turismului sunt:
1. ramurile generatoare de materii prime, materiale auxiliare necesare creării bazei tehnico-
materiale a turismului (construcţii de maşini, finanţe, industria mobilei, a prelucrării lemnului);
2. ramurile care deservesc şi amenajează infrastructura (reţeaua de drumuri, căi ferate,
furnizoare de energie, apa, lucrările de sistematizare a teritoriului);
3. industria uşoara, mica industrie, producătoare de bunuri de consum curent, cerute pe durata
sejurului ;
4. industria alimentara;
5. industria articolelor sportive, de artizanat;
6. comerţul, care îşi va dezvolta reţeaua de unităţi comerciale şi de alimentaţie;
7. serviciile personale, de posta, telecomunicaţii, transport;
8. cultura şi arta.
Aprecierea locului şi aportului turismului la dezvoltarea economiei naţionale este făcută cu
ajutorul unui sistem de indicatori16, în continuare fiind prezentaţi cei mai semnificativi:
1. ponderea cheltuielilor turistice în totalul cheltuielilor de consum (pc)

pc= (Σ Ct / (Σ Cc) × 100

în care Ct, Cc = cheltuieli turistice respectiv cheltuieli de consum

2. ponderea personalului din turism în populaţia activa (Pp)

Pp =( Pt / Pa) × 100

în care Pt , Pa – populaţia ocupata în turism, populaţia activă

3. aportul încasărilor din turism în produsul naţional net sau în P.I.B (Aî )
Aî =(Σ It / P.N.N) × 100

în care It--încasări din turism, P.N.N.-produsul naţional net

4. aportul turismului în exportul de marfuri (At)

At =(Ite/Em) × 100

în care Ite -încasari turisti externi; Em – exportul de marfuri

5. ponderea cheltuielilor turistice în importul de marfuri (Pi)
Pi=(Ce/Imp) × 100

în care Ce-cheltuielile turistice ale populaţiei autohtone în alte ţari; Imp- importul de mărfuri.
Cu toate că are un aport semnificativ la crearea PIB, turismul are şi o contribuţie aparte la
realizarea valorii adăugate. Având ca specific consumul mare de muncă vie, de inteligenţă şi creativitate,
turismul participă la crearea valorii adăugate într-o măsură mai mare decât alte ramuri apropiate din
punct de vedere al nivelului de dezvoltare.
De asemenea, turismul antrenează şi stimulează producţia din alte domenii. Studiile de
specialitate au evidenţiat faptul că activitatea unor ramuri este determinată în mare parte de nevoile
turismului.
Turismul reprezintă totodată un mijloc de diversificare a structurii economiei unei ţări. Astfel,
necesitatea de adaptare a activităţii turistice la nevoile tot mai diversificate, mai complexe ale turiştilor
determină apariţia unor activităţi specifice de agrement, transport pe cablu.

16
Universitatea „Petre Andrei” din Iasi, Economia Turismului, suport de curs în format electronic, p. 4-5,
(http://www.upa.ro/suporturi-curs-economie/suport-cus-economie-anul-i/suport-de-curs-economie-anul-ii-ects-sem-i.html)
18
 Pe lângă toate acestea, turismul reprezintă şi o cale (în unele cazuri chiar singura) de
valorificare superioară a tuturor categoriilor de resurse şi în special a celor naturale: frumuseţea
peisajelor, calităţile curative ale apelor minerale sau termale, condiţiile de climă.
Există ţări care realizează până la 80% din PIB (I-le Maldive) din activitatea turistică, dar şi ţări cu
o economie dezvoltată (Franţa 7.3% PIB, Elveţia 7.7% PIB) care au ponderi ridicate ale activităţii
turistice în PIB. Faţă de această situaţie, în România, turismul contribuie cu 2-3% la realizarea PIB17.
Turismul se consideră a fi creator şi utilizator de venit naţional. Antrenarea şi stimularea
producţiei turistice, determină un spor de producţie care se regăseşte ca aport la crearea produsului
intern brut.
Efectul favorabil al turismului asupra venitului naţional, este evidenţiat de procesul prin care exportul de
turişti asigură valorificarea mai avantajoasă a resurselor naţionale şi a muncii interne.
Turismul contribuie la producerea de venit naţional şi prin valorificarea resurselor nevalorificate
încă, exploatarea suplimentară a celor ce aparţin altor domenii, sau a creaţiilor realizate în alte scopuri.
Pentru ţara noastră – în etapa actuală, ca urmare a prezenţei unor resurse turistice neexploatate
şi insuficient puse în valoare, turismul constituie o ramură cu posibilităţi însemnate de creştere şi deci
rămâne o sferă de activitate care poate absorbi o parte din forţa de muncă rămasă disponibilă prin
restructurarea economică.
Tabelul 3
Ponderea valorii adăugate din turism în PIB
Indicatori 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007
Val. adăugată în
hoteluri şi
restaurante (mld. 1904,2 2459,0 2730,0 3114,2 3803,6 5089,9 6621,5 8402,2
lei)

PIB (mld.lei
preţuri curente) 80377,3 116768,7 152017,0 197427,6 247368,0 288954,6 344650,6 412761,5

Ponderea VA din
turism în PIB (%)
2,37 1,84 2,13 2,13 1,53 1,76 1,92 2,03

Sursa: INS
Trebuie menţionat şi faptul că turismul este capabil să asigure prosperitatea unor zone defavorizate,
putând fi un remediu pentru regiunile dezindustrializate. Aceasta prin dezvoltarea unor zone mai puţin
bogate în resurse cu valoare economică mare, dar cu importante şi atractive resurse turistice naturale şi
antropice. Datorită acestui fapt el este considerat o pârghie de atenuare a dezechilibrelor
interregionale.
O altă formă de manifestare a efectelor economice ale turismului o reprezintă contribuţia sa la
asigurarea unei circulaţii băneşti echilibrate, realizată deopotrivă pe seama turismului intern şi
internaţional.
Ţinând cont de toate aceste aspecte, se impune o abordare multifuncţională a turismului care
poate fi privit în mai multe ipostaze:
- activitate specific umană, apăruta din cele mai vechi timpuri;
- activitate economica creatoare de venituri;
- „un complex de tip industrial”;
- ramura a economiei naţionale;
- o conduita socială;
- un fenomen geografic;
- sursa inepuizabila de îmbogăţire culturală.

2.2. Efectul multiplicator al turismului

Este vorba, în primul rând, despre un aşa-numit efect direct care constă în creşterea veniturilor
în sectorul turistic (salarii, profituri ale hotelurilor, restaurantelor, agenţiilor tour-operatoare), ca urmare a
cheltuielilor diverse efectuate de turişti în decursul unei anumite perioade de timp, de obicei un an.

17
Puiu Nistoreanu, Economia turismului, teorie şi practică, Biblioteca digitală ASE, p. 2 (http://www.biblioteca-
digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=cap2)
19
 În al doilea rând, avem în vedere efectul indirect care vizează impactul creşterii cheltuielilor
pentru serviciile turistice asupra ramurilor producătoare de bunuri de consum la care firmele turistice
apelează în mod inevitabil pentru a-şi susţine oferta turistică la parametri competitivi.
În fine, în al treilea rând, poate fi urmărit şi un efect indus asupra întregii economii naţionale,
deoarece atât veniturile celor ce lucrează nemijlocit în turism, cât şi cele ce revin sectorului producător
de bunuri de consum sunt reinvestite în vederea procurării altor mărfuri şi servicii de care au nevoie.
Asistăm astfel la un proces de multiplicare a cererii agregate la scară macroeconomică.
Potrivit Organizaţiei Mondiale a Turismului efectul multiplicator poate fi definit ca volumul
suplimentar de venituri realizat de o unitate de cheltuieli a turistului, care va fi utilizat în economie.
Sau, într-o altă formulare, coeficientul multiplicator, (k), exprimă impactul unei anumite cheltuieli
turistice asupra activităţii economice a unei regiuni sau ţări, pe parcursul unui an, presupunând că acea
suma încetează practic să mai circule după această perioadă.
Pornind de la modelul keynesian al multiplicatorului investiţiilor, în literatura de specialitate se
indică o formulă de calcul a multiplicatorului turistic astfel:

k = 1 / 1 − c’

k = multiplicatorul turistic care arată de câte ori se multiplică în economia naţională fiecare unitate
monetară cheltuită de turist
c’ = înclinaţia marginală spre consum turistic care arată cu cât creşte cheltuiala pentru consumul turistic
la creşterea cu o unitate monetară a veniturilor din turism
Turismul, prin faptul că este un mare consumator de muncă vie, joacă un important rol în
economie. El creează noi locuri de muncă, participând astfel la atragerea excedentului de forţă de
muncă din alte sectoare, contribuind astfel la atenuarea şomajului. Numărul mare al celor care lucrează
în domeniul turismului are ca explicaţie faptul că posibilităţile de mecanizare-automatizare a operaţiunilor
turistice sunt limitate.
De asemenea, rămânând tot în sfera relaţiei turism-forţă de muncă, trebuie amintit efectul indirect
al creşterii numărului celor ocupaţi în acest sector. Studiile arată că un loc de muncă direct din turism
poate crea 1-3 locuri de muncă indirecte şi induse. Aceasta se explică prin aceea că turismul, fiind un
mare consumator de bunuri şi servicii, influenţează benefic utilizarea forţei de muncă în ramurile
furnizoare ale acestuia (agricultura, industria alimentară, construcţii).
În condiţiile în care serviciile turistice sunt vandabile în prezenţa prestatorului şi turistului,
simultan, iar automatizarea şi mecanizarea penetrează mai lent acest domeniu, putem aprecia că
sectorul turistic este un mare consumator de muncă vie.
În acest sens, se poate aprecia turismul ca fiind cel mai dinamic sector, prin prisma creării de locuri
de muncă sub diferite forme care au determinat stabilirea următoarelor tipuri de angajări:
- angajare directă – persoanele care lucrează într-o întreprindere turistică, precum hoteluri,
restaurante, magazine pentru turişti, agenţii de voiaj, touroperatori;
- angajare indirectă – locuri de muncă produse în sectoarele de aprovizionare cu mărfuri
alimentare şi nealimentare, respectiv industrie, agricultură, piscicultură;
- angajare indusă – personal suplimentar angajat pe baza cheltuirii câştigurilor salariale realizate de
angajaţii direcţi şi indirecţi;
- angajare în domeniul construcţiilor – locuri de muncă în domeniul construcţiei infrastructurii şi
capacităţii de turism; acestea, de regulă, sunt temporare, dar pot dura o perioadă mai îndelungată în
acele zone unde are loc o dezvoltare continuă a turismului.
Pe lângă aceste aspecte cantitative, relaţia turism-forţă de muncă poate fi exprimată şi calitativ,
printr-o serie de aspecte:
- nivelul de calificare profesională – conform studiilor realizate de P. Py în lucrarea sa “Le
tourism. Un phenomene economique”, în principalele ţări europene, circa 40% din totalul personalului
din turism este necalificat, aprox. 42% din total personal are studii medii, 8% studii de specialitate şi
numai 10% studii superioare.
- fluctuaţia - se apreciază că, în medie, 35- 40% din totalul lucrătorilor din turism sunt angajaţi
temporar. Această situaţie influenţează negativ atât nivelul satisfacţiei lucrătorilor (lipsa garanţiei unui loc
de muncă, câştiguri salariale fluctuante), cât şi calitatea serviciilor.
- raportul între cei angajaţi full-time şi part-time, caracterul temporar al angajării, alături de
alte aspecte, conducând costul relativ ridicat al creării unui nou loc de muncă în turism şi întreţinerii
acestuia.
- costul formării profesionale.

20
 Un aspect particular al relaţiei turism-forţă de muncă îl constituie efectul indirect al creşterii
numărului celor ocupaţi în acest sector. În calitatea sa de consumator de bunuri şi servicii, turismul
influenţează benefic utilizarea forţei de muncă în ramurile furnizoare ale acestuia, cum sunt: agricultura,
industria alimentară, industria uşoară, construcţii etc. (un loc de muncă direct în turism poate crea de la
1 la 3 locuri de muncă indirecte şi induse).

Turismul internaţional şi echilibrarea balanţei

de plăţi externe

Una dintre trăsăturile majore ale evoluţiei economiei mondiale o reprezintă creşterea şi
diversificarea schimburilor internaţionale. Astfel, turismul apare ca o componentă importantă a relaţiilor
economice internaţionale.
Este binecunoscut faptul că turismul face parte din structura comerţului invizibil mondial,
reprezentând una dintre principalele componente ale acestuia. Comerţul invizibil este o formă a
schimburilor economice internaţionale care nu au ca obiect o marfă. Comerţul invizibil se materializează
şi formează „balanţa invizibilă” sau „balanţa serviciilor”, componentă importantă a balanţei de plăţi
externe a unei ţări. În cadrul balanţei serviciilor, încasările şi cheltuielile provenite din activitatea turistică
se înregistrează în contul balanţier numit „călătorii”. Astfel, în creditul acestui cont se înscriu veniturile
rezultate din activitatea turistică, iar în debit cheltuielile ocazionate de desfăşurarea activităţii turistice.
În legătură cu rolul turismului în echilibrarea balanţei de plăţi externe a unei ţări, în funcţie
de mărimea şi semnul soldului contului „călătorii”, dar şi de mărimea şi semnul soldurilor celorlalte
conturi balanţiere, putem avea una din următoarele situaţii:
a) Contul „călătorii” are un sold pozitiv, atunci acesta poate contribui, în funcţie şi de soldul
celorlalte conturi balanţiere, după caz la:
• reducerea deficitului balanţei de plăţi;
• echilibrarea balanţei de plăţi;
• creşterea excedentului balanţei de plăţi.
b) Contul „călătorii” are un sold negativ, atunci acesta poate contribui la:
• creşterea deficitului balanţei de plăţi;
• reducerea excedentului balanţei de plăţi;
• dezechilibrarea balanţei de plăţi.
Pentru a înţelege şi mai bine locul şi rolul turismului în cadrul balanţei de plăţi externe a unei ţări,
analizele economice trebuie completate şi cu alte elemente care ţin de obiectivele majore ale politicii
comerciale şi chiar cu cele ale politicii externe, în general.

2.3. Impactul social al turismului

Pe lângă consecinţele economice, turismul are şi o profundă semnificaţie socio-umană. El
acţionează, prin natura sa, atât asupra turiştilor în mod direct, cât şi asupra populaţiei din zonele vizitate.
De asemenea, efectele turismului se răsfrâng şi asupra calităţii mediului, a utilizării timpului liber şi nu în
ultimul rând asupra legăturilor dintre naţiuni.
Turismul este, dincolo de toate, UN ELEMENT care favorizează comunicarea, schimbul de idei, de
informaţii, stimulând lărgirea orizontului cultural cu efect asupra formării intelectuale.
Una dintre cele mai importante funcţii ale turismului constă în rolul său reconfortant, în
calitatea sa de a contribui la regenerarea capacităţii de muncă a populaţiei, atât prin formele de
odihnă, cât şi prin formele de tratamente balneo-medicale. Totodată, turismul reprezintă un mijloc
de educaţie, de ridicare a nivelului de instruire, de cultură şi civilizaţie a oamenilor.
Răspunzând unor cerinţe de ordin social, turismul se afirmă şi ca un important mijloc de
utilizare a timpului liber. Evoluţia contemporană a economiei mondiale este caracterizată de tendinţa
de creştere a timpului liber, fapt ce ridică probleme privind organizarea şi utilizarea eficientă a acestuia.
Dacă privim activitatea turistică ca pe una de producţie, cu intrări şi ieşiri, se observă că aceasta
presupune exploatarea unei game variate de resurse, cele naturale având un rol fundamental. În
consecinţă, turismul exercită influenţă asupra mediului şi componentelor sale.
Tot în plan socio-economic, dar şi politic, trebuie amintit rolul deosebit de important al turismului
în intensificarea şi diversificarea legăturilor între naţiuni pe plan mondial. Într-adevăr, alături de comerţul
propriu-zis, turismul internaţional tinde să devină una din formele principale de legătură dintre
oameni situaţi pe continente diferite.
După toate probabilităţile, călătoriile turistice spre destinaţii tot mai îndepărtate (în alte ţări decât
cele vecine) şi vizitarea a două-trei ţări în timpul unei singure vacanţe, tind să devină caracteristice
21
pentru circulaţia turistică viitoare. Ca rezultat, turismul va contribui din ce în ce mai mult la sensibilizarea
fiinţei umane faţă de realităţile din locurile vizitate, la cultivarea unui climat de înţelegere reciprocă între
popoare, tocmai prin forţa de convingere de care este capabil. Prin natura sa intimă, turismul este o
negaţie a conflictelor politice, o antiteză a războiului.
Cu toate acestea, turismul are şi părţi mai întunecate (efecte negative) de care nu se poate face
abstracţie. Cele mai cunoscute le enumerăm în continuare18:

Supraaglomerarea - un aflux de turişti în vârful de sezon deranjează rezidenţii de la
activităţile lor zilnice, fapt ce poate conduce chiar la resentimente şi ostilitate, fiind o problemă presantă
mai ales în comunităţile rurale mici, lipsite de infrastructura şi serviciile necesare pentru satisfacerea
cerinţelor consumatorilor.

Standardizarea - intervine în procesul de satisfacere a dorinţelor turiştilor pentru ca sejurul să
se desfăşoare în condiţii cât mai familiare. Deşi peisajul, cazarea, alimentaţia trebuie să satisfacă
aşteptările turiştilor pentru noutate şi necunoscut, totuşi nu trebuie să fie foarte noi şi foarte ciudate
pentru că puţini turişti sunt în căutarea lucrurilor complet noi.

Distorsionarea şi manipularea obiceiurilor şi artei locale. Acesta este un efect cultural
negativ întâlnit şi sub alte formulări, cum ar fi "pierderea de autenticitate a culturii locale", "trivializarea
culturii locale", "vulgarizarea" acesteia.

Tendinţa de imitaţie sau "efectul de demonstraţie" - creează mari satisfacţii şi frustrări în
rândul localnicilor care se confruntă cu persoane cu stiluri de viaţă, standarde, valori, ambiţii şi niveluri
materiale total diferite de ale lor. Turiştii le apar localnicilor bogaţi, plini de succes, interesanţi şi
sofisticaţi, ceea ce cauzează, mai ales în rândul tinerilor dorinţa de imitaţie.

Creşterea criminalităţii şi a altor manifestări antisociale ale localnicilor. Turismul de
masă este adesea acompaniat de creşterea criminalităţii. Prezenţa unui mare număr de turişti cu foarte
mulţi bani de cheltuit, cu bunuri de valoare( camere video, bijuterii), reprezintă adesea o atracţie pentru
criminali şi hoţi.

Fragmentarea comunităţilor. Ariile turistice care se dovedesc foarte populare pentru turişti
vor deveni reşedinţe secundare pentru cei care-şi permit să plătească preţuri ridicate pentru case şi
terenuri.

Conflicte în utilizarea resurselor. Deposedarea populaţiei locale se extinde şi la alte aspecte
cum ar fi lipsa de acces la resursele naturale proprii( apă, energie) datorită dezvoltării turismului;
supărătoare este şi degradarea mediului şi creşterea costurilor de utilizare a infrastructurii pentru
localnici, cum ar fi creşterea costurilor pentru furnizarea apei sau a facilităţilor sanitare.

Iritarea localnicilor datorită comportamentului turiştilor. Ignoranţa şi lipsa de grijă a
turiştilor care nu înţeleg să respecte obiceiurile şi valorile morale ale localnicilor provoacă iritarea
acestora, transformând o atitudine iniţială de ospitalitate într-una de antagonism şi ostilitate.

Prostituţia şi turismul sexual. Exploatarea sexuală a copiilor şi a tinerelor femei însoţeşte
dezvoltarea turismului în multe părţi ale lumii. Deşi turismul nu este cauza exploatării sexuale, el
furnizează acces uşor la aceasta.

18
Buruiană Gianina, Politici macroeconomice în turism, Editura Uranus, Bucureşti, 2008, p. 54-56
22
 CAPITOLUL III

ORGANIZAREA ŞI CONDUCEREA TURISMULUI

3.1. Organizarea şi coordonarea

activităţilor turistice
Turismul este un sector de activitate cu profil complex, un agregat de servicii şi activităţi cu
implicaţii multiple în toate ramurile vieţii naţionale şi, pentru a evolua unitar, coerent, eficient, are nevoie
de un cadru instituţional corespunzător.
Problematica organizării şi coordonării activităţilor turistice o vom analiza din punct de vedere al:
• structurilor organizatorice
• formelor de integrare
• rolului statului
• lanţului de distribuţie a produselor turistice

3.1.1. Structuri organizatorice

Funcţia de coordonare a întregului ansamblu de măsuri de promovare a turismului se realizează

prin intermediul organismelor naţionale de turism. Acestea sunt menite să coordoneze politica turistică
naţională, constituind totodată şi instrumentul de executare, îndrumare şi control al activităţii turistice
naţionale.
O.M.T. a elaborat următoarea tipologie a organismelor naţionale de turism:
1. ministere de sine stătătoare (ex: Ministerul Turismului);
2. ministere mixte sau combinate (ex: Ministerul Comerţului şi Turismului, Ministerul Turismului şi
Transporturilor Aeriene, Ministerul Turismului şi Culturii sau Spectacolelor, Ministerul Turismului şi
Sporturilor etc.);
3. secretariate de stat pentru turism, organisme de sine stătătoare sau în cadrul unor ministere
mixte;
4. departamente în cadrul unor ministere mixte;
5. comitete de stat sau comisariate pentru turism;
6. oficii naţionale de turism (guvernamentale);
7. autorităţi naţionale de turism;
8. direcţii generale de turism, în cadrul unor ministere mixte sau al unor departamente etc.
Pe plan teritorial, funcţiile de conducere ale statelor pentru dezvoltarea şi promovarea turismului
sunt exercitate de o multitudine de instituţii, uniuni, federaţii, patronate, societăţi, agenţii, filiale etc., ale
căror competenţe, atribuţii, structuri organizatorice etc. sunt adaptate cerinţelor specifice locale ale
turismului receptor şi emitent din raza administrativa a unui teritoriu (regiune, zona, centru turistic,
staţiune etc.).
Organismele turistice care funcţionează ca intermediare între firmele economice angrenate în
industria turismului, sau care îndeplinesc pe plan teritorial un rol de coordonare a activităţii turistice
desfăşurate în aceste firme, pot fi clasificate, în sens orizontal şi vertical, în următorul mod:
1. Organizaţii orizontale (organizaţii profesionale):
1.1. Organizaţii naţionale:
• organizaţii private (de transport, de hotelărie, agenţii de voiaj etc.);
• organizaţii publice.
1.2. Organizaţii internaţionale:
• organizaţii private;
• organizaţii publice.
2. Organizaţii verticale:
2.1. Organizaţii naţionale:
2.1.1. Organizaţii private
• cu caracter local (societăţi de dezvoltare, sindicate de iniţiativă, asociaţii de interes);
• cu caracter regional (oficii şi asociaţii regionale);
• cu caracter naţional (asociaţii şi oficii naţionale)
23
 2.1.2. Organizaţii publice:
• cu caracter naţional (direcţii, Oficii Naţionale de Turism, Comisariate, Ministere ale Turismului);
• cu caracter regional (oficii şi administraţii regionale de turism);
• cu caracter local (oficii şi administraţii turistice)
2.2. Organizaţii internaţionale:
• organizaţii private (de exemplu: F.I.T.E.C., B.I.T.S.)
• organizaţii publice (de exemplu: O.M.T., O.C.D.E.)
Mai menţionăm rolul organismelor consultative private care activează în zonele, staţiunile sau
localităţile de interes turistic (societăţile de dezvoltare, asociaţiile de interese, comitetele şi centrele de
iniţiativă, sindicatele de iniţiativă etc.), create cu scopul de a sprijini acţiunile colective de promovare a
activităţilor desfăşurate de firmele turistice şi agenţiile private de voiaj, societăţile comerciale prestatoare
de servicii hoteliere, unităţile de agrement, societăţile de transport etc.

3.1.2. Forme de integrare

Formele de integrare le putem grupa în două mari categorii:

A. Grupurile cu obiect limitat de activitate
− Lanţul voluntar
− Sistemul franchising (franşiza)
− Asociaţiile profesionale şi/sau sindicale
B. Concentrarea/integrarea propriu-zisă
− Concentrarea orizontală (lanţul integrat)
− Concentrarea verticală
− Conglomeratul
Grupurile cu obiect limitat de activitate sunt asocieri de societăţi comerciale sau organizaţii cu
scop nelucrativ, având ca principal obiectiv promovarea propriilor interese pe o piaţă, în relaţiile cu
guvernul sau alţi parteneri.
Lanţul voluntar este definit ca o uniune/asociere având caracter voluntar între hotelieri
independenţi, în scopul oferirii unui produs/serviciu cvasiomogen, informării clientelei şi comercializării în
comun a produselor. Producătorii sau ofertanţii convin constituirea, de regulă, sub aceeaşi “marcă” a
unui sistem comun, obligaţiile părţilor vizând, cu predilecţie, respectarea standardelor de calitate a
produselor/serviciilor oferite şi a coordonatelor unei politici comerciale unitare – campanii publicitare,
prezenţa la manifestări specifice (saloane, târguri), centre de rezervare etc.
Franşiza este un contract de concesiune, prin care o întreprindere producătoare sau prestatoare
de servicii turistice, numită franşizor, cedează – în schimbul unor taxe (de afiliere şi exploatare) – unei
alte întreprinderi numită franşizat (beneficiar), dreptul de a utiliza/exploata marca sa, numele
(notorietatea) şi tehnicile de comercializare.
Asociaţiile profesionale sunt grupări cu scop lucrativ, realizate pe diverse domenii componente
ale activităţii turistice, urmărind cu precădere promovarea intereselor specifice grupului. În România:
Asociaţia Naţională a Agenţiilor de Turism (ANAT), Federaţia Industriei Hoteliere din România (FIHR),
Asociaţia Naţională a Bucătarilor şi Cofetarilor din turism (ABC), Asociaţia Naţională de Turism Rural
Ecologic şi Cultural (ANTREC)
Concentrarea/integrarea propriu-zisă se realizează în trei modalităţi: pe orizontală (concretizată
în formarea lanţurilor integrate), pe verticală şi sub forma conglomeratelor.
Concentrarea orizontală are loc între agenţii economici din domeniul turismului care acţionează
în acelaşi stadiu al procesului de producţie sau pe aceeaşi treaptă a lanţului de distribuţie:
comercializare (agenţie de voiaj sau touroperator), transport, hotelărie, etc. Organizaţiile grupate în
această formulă se constituie într-un lanţ integrat, controlat printr-un centru unic de decizie; ele oferă un
produs omogen, comercializat sub aceeaşi marcă, utilizând tehnici de lucru apropiate, în baza strategiei
comune de dezvoltare.
Concentrarea orizontală este cel mai semnificativ reprezentată în cadrul domeniului hotelier, în
care lanţurile integrate deţin peste 25% din totalul capacităţilor de cazare (în Franţa, ponderea acestora
ajunge la 50%).
Concentrarea verticală reuneşte, în cadrul aceluiaşi grup, întreprinderi care acţionează în
diverse stadii ale producţiei turistice sau pe diferite trepte ale lanţului de distribuţie şi care, în mod
obişnuit, se află într-o relaţie de complementaritate. Ea se poate realiza în amonte, în situaţia în care
lanţul hotelier îşi creează propria reţea de agenţii de voiaj sau propria companie de transport; în aval, în

24
situaţia în care compania de transport îşi asigură serviciile de cazare prin achiziţionarea unui lanţ
hotelier; sau în ambele sensuri.
Conglomeratul reprezintă forma de concentrare particularizată prin tendinţa de diversificare a
activităţii organizaţiei de turism, prin pătrunderea într-un domeniu mai eficient, de viitor. Conglomeratul
se realizează prin fuziunea (uneori prin cumpărarea) unor întreprinderi a căror activitate nu este
complementară sau înrudită.
Tendinţa de regrupare a organizatorilor /producătorilor de vacanţe se manifestă tot mai
accentuat, devenind o trăsătură dominantă a industriei turismului. Totodată, ritmurile deosebit de
dinamice ale acestui fenomen se asociază apariţiei unor noi modalităţi de integrare – proprii sau
adaptate din alte domenii - , mai apropiate de evoluţiile pieţei turistice, de tendinţa de globalizare a
acesteia.

3.1.3. Rolul statului în turism

Sintetizând experienţa internaţională cu privire la modalităţile de acţiune ale guvernelor diferitelor

ţări, în vederea coordonării eforturilor organismelor publice şi private pentru promovarea turismului,
rezultă următoarele posibilităţi de sprijinire, pe linie de stat, a dezvoltării turismului:
− definirea coordonatelor strategiei generale, de dezvoltare a turismului (determinarea prioritarilor
şi a formelor de turism posibil a fi promovate cu eficienta maxima, utilizarea prioritara a terenurilor şi
amenajarea turistica a teritoriului);
− evaluarea, în cadrul dezvoltării generale, a nevoilor probabile de mijloace de cazare şi alte
obiective de baza materiala turistica;
− coordonarea cercetărilor în domeniul turismului, incluzând şi sistemele informaţionale pentru
culegerea datelor statistice indispensabile atât cercetărilor, cât şi pentru fundamentarea strategiei de
promovare a turismului intern şi internaţional;
− punerea în aplicare, prin unităţi de stat şi private, a programelor de formare şi perfecţionare
profesională a cadrelor necesare industriei turistice;
− reglementarea şi controlul funcţionării diferitelor compartimente sau componente ale industriei
turistice, în vederea stimulării, protejării şi asigurării cadrului legal al activităţii, corespunzător intereselor
industriei turistice, în general, şi intereselor turiştilor naţionali şi internaţionali, în special;
− furnizarea serviciilor cu caracter general, indispensabile expansiunii turistice;
− desfăşurarea campaniilor de promovare turistica generala şi sprijinirea campaniilor de
publicitate turistica comerciala ale agenţilor economici din industria turistica.

3.2. Organisme internaţionale de turism

Amploarea deosebită a călătoriilor internaţionale şi creşterea rolului turismului în economia
mondială au favorizat crearea unor organisme internaţionale specializate şi/sau includerea problemelor
turismului în activitatea şi preocupările unor organisme internaţionale deja existente.
În prezent există peste 80 de organisme internaţionale în competenţele cărora se regăsesc
problemele turismului. Ele au o structură diversă în privinţa conţinutului activităţii, caracterului, modului
de organizare, ariei teritoriale de acţiune, etc.
Din punct de vedere al caracterului sau nivelului de reprezentare, organismele internaţionale
pot fi
1. guvernamentale (interguvernamentale);
2. neguvernamentale.
În funcţie de aria teritorială de activitate, organismele internaţionale se grupează în
1. organisme globale;
2. organisme regionale.
După sfera subiectelor abordate sau conţinutul activităţii:
1 organisme generale (cu vocaţie universală);
2 organisme specializate, concentrate pe o problemă sau o componentă a serviciilor turistice
(transport, hotelărie, comercializarea voiajelor).
Organizaţia Mondială a Turismului (OMT) este un organism interguvernamental, deschis, cu
vocaţie universală. A fost fondat în 1970 şi are ca obiective:
⇒ promovarea şi dezvoltarea turismului în scopul progresului economic şi prosperităţii ţărilor
membre;

25
 ⇒ încurajarea consultării între statele membre în domeniul turismului şi pentru stimularea
acestuia;
⇒ colectarea, prelucrarea şi difuzarea de informaţii privind turismul intern şi internaţional;
⇒ elaborarea de studii privind evoluţia turismului, pieţele internaţionale, efectele sociale,
amenajarea zonelor;
⇒ organizarea de conferinţe şi seminarii internaţionale de specialitate;
⇒ iniţierea de programe de formare profesională, acordarea de asistenţă tehnică şi consultanţă;
Alte organisme interguvernamentale în care este plasată România:
 Acordul de cooperare turistică multilaterală a ţărilor balcanice
 Acordul de cooperare economică în zona Mării Negre
Organizaţiile internaţionale neguvernamentale sunt reprezentate de asociaţiile profesionale,
sociale şi ştiinţifice constituite între organisme similare din diverse ţări, organisme implicate direct în
producţia sau furnizarea unor servicii specifice sau în apărarea profesiunilor turistice.
Ele au ca scop fundamental promovarea intereselor specifice prin încurajarea schimbului de
informaţii, a întâlnirilor între experţii în domeniu, elaborarea de studii, organizarea de seminarii şi
reuniuni.
Cele mai cunoscute sunt:
• Federaţia Universală a Asociaţiilor Agenţiilor de Voiaj (FUAAV/UFTAA);
• Federaţia Internaţională a Ziariştilor şi Scriitorilor de Turism (FIJET;
• Federaţia Internaţională de Termalism şi Climatologie (FITEC;
• Asociaţia Internaţională a Hotelurilor (AIH/IHA;
• Biroul Internaţional de Turism (BITS;
• Consiliul Mondial al Turismului şi Călătoriilor (WTTC).

3.3. Cooperarea internaţională în

domeniul turismului
Cooperarea economică internaţională este exprimată, în general, prin relaţiile bi- sau
multilaterale dintre state sau agenţi economici din ţări diferite, vizând realizarea prin eforturi conjugate şi
pe baze contractuale a unor activităţi conexe (de producţie, de cercetare şi transfer tehnologic, în
comercializare şi servicii etc.), eşalonate în timp, în scopul obţinerii unor rezultate comune, superioare
sumei celor singulare.
În privinţa formelor de concretizare, din gama largă a tipurilor acţiunilor de cooperare, în domeniul
turismului, având în vedere conţinutul în servicii al acestuia sunt mai frecvent întâlnite:
 licenţierea (producţia sub licenţă);
 franşiza(rea) (distribuţia sub franşiză);
 investiţiile străine directe, în principal, societăţile mixte (joint venture);
 cooperarea tehnico-ştiinţifică;
 formarea profesională a forţei de muncă.
Licenţierea (producţia sub licenţă) este o operaţiune prin care o firmă (licenţiat sau beneficiar)
dobândeşte, prin plata unui preţ, dreptul de a utiliza cunoştinţele tehnice brevetate ale unor alte firme.
Franciza (distribuţia sub licenţă) este un aranjament prin care francizorul (cedentul) acordă, în
schimbul unei plăţi, unei alte firme (beneficiar sau francizat), permisiunea de a se folosi în afaceri de
drepturi intelectuale şi materiale aparţinând cedentului
Investiţiile directe, în principal, societăţile mixte au ca obiect construirea şi darea în funcţiune a
unor obiective/echipamente turistice în ţara beneficiară, prin efectuarea de către exportator/investitor,
singur sau cu terţe firme, a unor lucrări de furnizare de instalaţii, montaj, construcţii, aprovizionare cu
factori de producţie, transfer de tehnologie, pregătirea forţei de muncă
Cooperarea tehnico-ştiinţifică se concretizează în programe de cercetare ştiinţifică, realizate în
comun de doi sau mai mulţi parteneri, precum şi în servicii de asistenţă tehnică de specialitate, în
vederea organizării unor activităţi sau modernizării managementului

3.4. Aspecte ale organizării turismului în România

Primele încercări de a organiza activitatea turistică în ţara noastră datează încă din secolul XIX.
Din iniţiativă privată au apărut o serie de asociaţii, organizaţii sau societăţi, cluburi etc. care desfăşurau o
activitate turistică pe arealele geografice posibil de abordat, căutând să atragă în mişcarea turistică şi
paturile sociale cu posibilităţi de a sponsoriza amenajarea unor obiective de baza materiala turistică.
26
 Asociaţiile şi organizaţiile de turism din România si-au desfăşurat activitatea înainte de primul
război mondial şi în perioada dintre cele doua războaie. Preocuparea acestor asociaţii s-a îndreptat în
special spre:
 construirea de cabane şi case de adăpost în munţi;
 amenajări de drumuri, poteci, marcaje;
 organizarea de cursuri de schi, publicarea de monografii turistice, de almanahuri, ghiduri, harţi
etc.
Între anii 1960-1970, România a făcut eforturi de dezvoltare a infrastructurii turistice, dar
majoritatea au fost concentrate pe litoralul Mării Negre (Saturn, Venus, Cap Aurora, Jupiter, Neptun,
Olimp).
În anul 1971 este înfiinţat Ministerul Turismului care avea în subordine mai multe organizaţii
specializate în servicii turistice, în zone precum Braşov, Bucureşti şi litoralul Mării Negre.
România era o ţară uşor accesibilă ţărilor din Europa de Vest şi oferea o alternativă ieftină
Greciei şi Spaniei. Turismul domestic a evoluat şi el, iar românii au fost încurajaţi să călătorească prin
ţară şi să viziteze monumentele contemporane ale realizării socialiste. Tot în această perioadă, numărul
vizitatorilor străini a început să crească de la 500.000 în anul 1965 la 2.3 milioane în 1972 în cazul celor
din Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică, şi de la 200.000 la 600.000 în cazul turiştilor din celelalte
ţări19.
Anii '70 şi '80 ai secolului trecut coincid cu o decădere a activităţii turistice. În anul 1974 este
stabilită o lege care solicita turiştilor să schimbe o anumită cantitate de valută pentru fiecare zi a vizitei
lor în România. În anul următor, românilor le este interzis să găzduiască turiştii străini în casele proprii.
Standardele serviciilor turistice au scăzut sub limitele standardelor occidentale, mâncarea distribuită în
restaurante şi hoteluri era în cantitate mică, infrastructura şi transportul – de o calitate inferioară,
România devenind o destinaţie puţin atractivă pentru turiştii din Occident.
După 1989 s-a conştientizat oarecum importanţa strategica a turismului, guvernul de atunci
stabilindu-si chiar ca obiectiv strategic transformarea turismului în a doua ramura a economiei naţionale,
după agricultură.
În aceasta perioada, s-au creat o serie de facilitaţi privind aplicarea unui management
performant, prin dezvoltarea circulaţiei turistice şi în special a turismului internaţional:
- desfiinţarea schimbului valutar obligatoriu de 10 $/zi/turist străin, care se aplica turiştilor pe cont
propriu;
- dreptul străinilor de a lua contact cu cetăţenii români şi de a fi cazaţi la persoane particulare;
- îmbunătăţirea condiţiilor create în baza turistică: furnizarea căldurii apei calde nonstop,
electricitatea şi lumina, funcţionarea după orarul normal a centrelor de alimentaţie publica (care fusese
limitat până la ora 22).
- creşterea duratei timpului liber al salariaţilor, în urma reducerii săptămânii de lucru la 5 zile;
- privatizarea bazei turistice şi promovarea ofertei turistice româneşti în străinătate.
După 1989, sosirile turiştilor internaţionali au crescut la 1.6 milioane, deşi doar jumătate din ei
vizitau ţara în scop turistic, iar cealaltă jumătate era formată din ziarişti, reporteri şi reprezentanţi ai
organizaţiilor de caritate.
În perioada post-comunistă, România a fost vizitată de turiştii din Europa Occidentală din motive
legate de anii socialişti şi de revoluţia din 1989 care a creat o imensă curiozitate pentru vizitarea
obiectivelor asociate cu prăbuşirea regimului comunist.
România a încercat să depăşească frontierele socialismului şi să încurajeze dezvoltarea
turismului la începutul anilor 1990, prin utilizarea unui slogan care avea ca scop atragerea cât mai multor
turişti: „come as a tourist, leave as a friend” („vino turist, pleacă prieten”), dar România mai trebuia să-şi
actualizeze facilităţile turistice şi să administreze mai bine produsele turistice pe care încercă să le
promoveze.
La începutul anilor 1990, Guvernul a încercat să dezvolte capacitatea turistică a turismului rural,
atunci când oamenii puteau, pentru prima oară, să primească străini în casele lor. Interesul continuu al
Guvernului pentru turismul rural s-a regăsit în crearea Comisiei pentru Zonele Montane (1990) cu vagi
responsabilităţi de organizare şi promovare a turismului rural, urmată de o perioadă de inactivitate totală
a acestei Comisii.
În 1993, Guvernul României iniţiază o reformă a programului de dezvoltare a turismului. Ordonanţa
Guvernamentală nr. 62, care a devenit ulterior nr. 145 din 27 decembrie 1994, stabileşte planul pentru
dezvoltarea naţională a turismului rural, în special pentru regiunile montane, Delta Dunării şi Marea

19
http://www.eu-turistul.ro/turism-in-romania/41-succinta-prezentare-a-ultimei-jumatati-de-secol.html
27
Neagră. Tot atunci, Ministerul Turismului promovează propria opinie privind turismul rural, aceea că acesta
reprezintă pentru România cea mai atractivă „ofertă turistică” posibilă.
În 1994, Asociaţia Naţională a Turismului Rural, Ecologic şi Cultural (ANTREC) a încercat să
promoveze ideea turismului rural, atât pentru vizitatori cât şi pentru cei care îi găzduiesc, prin
implementarea unui program ce oferea capacităţi de cazare turistică promovate prin intermediul unei
reţele naţionale de rezervare a structurilor de cazare.
Din punctul de vedere al turiştilor străini, România se află în momentul de faţă într-o conjunctură
favorabilă, dar din cauza lipsei unei bune strategii nu este posibilă valorificarea avantajului competitiv pe
care ţara noastră îl deţine. România este o ţara europeană sigură şi riscul asumat de turişti este foarte
mic.

3.4.1. Analiza macromediului20

În analiza macromediului vom face referiri la mediile: economic, socio-cultural, politic, tehnologic
şi ecologic.

A. Mediul economic
Mediul economic este un factor semnificativ, care influenţează industria turismului dintr-o ţară
atât din punct de vedere al cererii, cât şi al ofertei. Din punct de vedere turistic, factorii care pot influenţa
comportamentul de consum sunt rata dobânzii, cursul de schimb, disponibilitatea creditului, creşterea şi
stabilitatea economică şi rata inflaţiei, precum şi structura economică a industriilor relevante turismului şi
profitabilitatea lor (costul capacităţii de cazare, costul călătoriilor etc.).
Preţurile, care reprezintă costuri pentru consumatori, au cea mai semnificativă influenţă asupra
puterii acestora de cumpărare. De aceea, preţul unei destinaţii turistice rămâne cel mai important factor
asupra cererii turistice. În acelaşi timp, preţurile pot avea efecte negative, în sensul că acestea pot fi
influenţate de cursul de schimb între ţara de origine şi ţara de destinaţie, precum şi de nivelul de inflaţie.

B. Mediul socio-cultural
Modificările din mediul socio-cultural pot determina noi oportunităţi sau ameninţări pentru turism.
Principalele schimbări socio-culturale care ar putea avea un impact asupra turismului naţional
sunt:
 schimbări în structura familiei şi reducerea natalităţii;
 schimbări în structura vârstei pe piaţa turistică;
 schimbări în stilul de viaţă şi nevoia de detaşare din rutina de zi cu zi;
 schimbarea atitudinii faţă de calitatea vieţii şi creşterea nevoii de a învăţa lucruri noi manifestată
de noi regiuni şi culturi;
 creşterea numărului de turişti bine informaţi ca urmare a şcolarizării şi a mijloacelor de
comunicare.
Pieţele potenţiale pentru turismul internaţional, dar şi intern sunt influenţate de numărul de
persoane cu venit mare, timp liber şi mobilitatea de a genera şi susţine creşterea pieţei turistice pentru
următoarea decadă.
Din punct de vedere al marketingului, un factor important îl reprezintă atitudinile şi comportamentul
potenţialilor turişti faţă de călătoriile turistice în comparaţie cu celelalte servicii de recreare.
Un alt factor semnificativ în generarea cererii turistice îl reprezintă atitudinea faţă de protecţia
mediului înconjurător sau cel puţin exercitarea standardelor minime de reducere a poluării şi aglomerării
staţiunilor turistice.

C. Mediul politic
Schimbările în structura politică, a deciziilor politice şi apariţia de evenimente neaşteptate au
implicaţii majore asupra distribuţiei turistice şi uneori astfel de situaţii nu pot fi controlate de industria
turismului ţării respective.
Liberalizarea turismului în România după 1989, precum şi a ţărilor din Europa de Est, au mărit
interesul turiştilor pentru această arie geografică, în special pentru obiectivele turistice legate de
prăbuşirea comunismului. Democratizarea fostelor ţări comuniste şi reforma turistică a acestora pot avea
un impact major asupra cererii turistice din Europa de Vest.

20
Prelucrare după Carmen Boghean, Economia turismului, curs în format electronic,
(http://www.scribd.com/doc/24917781/Economia-Turismului), p. 45-50
28
 Anumiţi factori politici şi guvernamentali pot avea o importanţă semnificativă asupra modului în
care cererea pentru servicii de turism evoluează pe plan intern şi internaţional. Astfel, regulile şi legile
privind protecţia consumatorului pot decide trendul cererii turistice, precum şi legile anti-trust în stabilirea
unei pieţe competitive.
Există patru factori importanţi care au influenţă asupra turismului:
1. Legea transporturilor. În cazul transportului aerian, acesta poate influenţa rutele şi liniile aeriene,
numărul de zboruri, capacitatea locurilor şi preţurile acestora. Taxele de aeroport reprezintă de asemenea o
problemă, întrucât sunt plătite de turişti.
Călătoriile aeriene se efectuează în conformitate cu reglementările internaţionale referitoare la
condiţiile generale de transport aerian al pasagerilor şi bagajelor, precum şi în baza condiţiilor de
transport înscrise pe biletele de avion, iar taxele plătite de pasager sunt cele impuse de autorităţile
guvernamentale sau de operatorul aeroportuar.
Modernizat şi reorganizat, transportul feroviar trebuie să răspundă tuturor exigenţelor pasagerilor,
mai ales pe rutele deservite de trenuri InterCity sau rapide. În completarea acestora, trenurile accelerate
permit accesul vizitatorilor în aproape toate staţiunile sau oraşele României. Conexiunile cu liniile
internaţionale înlesnesc utilizarea facilităţilor internaţionale pentru diferite tipuri de legitimaţii de călătorie.
Transportul auto, atât cel intern, cât şi cel internaţional, cu microbuze sau autocare, s-a dezvoltat
foarte mult, în ultima perioadă de timp acoperindu-se în întregime teritoriul românesc (rute interjudeţene,
dar şi judeţene sau locale), cât şi rute internaţionale. În acest sens, există curse-linii permanente, care
fac legătura dintre România şi alte ţări: Marea Britanie, Italia, Austria, Germania, Spania, Olanda, Franţa
etc.
Între porturile româneşti ale Dunării fluviale nu există relaţii de transport fluvial regulat de
persoane. Există, în schimb, rute de transport de pasageri între România şi Bulgaria sau România şi
Iugoslavia ori rute de transport de autovehicule. Din păcate, nu există curse regulate de feribot în acest
moment pe Marea Neagră, cu plecare din porturile româneşti. În timpul sezonului se pot face plimbări de
agrement, cu plecare din portul turistic Tomis.
2. Agenţiile de turism şi hotelurile. Controlul asupra clasificării hotelurilor şi a serviciilor
prestate de acestea în vederea protecţiei consumatorilor influenţează nivelul preţurilor şi prin urmare
natura cererii. Alte reglementări, precum nivelul TVA-ului şi legile Uniunii Europene privind drepturile
angajaţilor au o influenţă directă asupra nivelului de servicii.
Numărul agenţiilor de turism din România este de peste 1000. Dintre acestea, circa 800 fac parte
din Asociaţia Naţională a Agenţiilor de Turism. Toate agenţiile de turism, legal constituite, trebuie să
funcţioneze în baza unei licenţe de turism eliberate de autoritatea tutelară în domeniu. Exceptând condiţiile
legate de calificarea personalului, spaţiu, utilizarea mijloacelor de transport clasificate, o agenţie de turism
trebuie să beneficieze de o poliţă de asigurare pentru riscul de insolvabilitate sau faliment.
Ministerul Turismului a solicitat deja hotelurilor şi restaurantelor din Bucureşti înaintarea
documentaţiilor necesare obţinerii certificatelor de clasificare şi a brevetelor de turism. Conform legii,
Ministerul Turismului va clasifica restaurantele independente de 3, 4 şi 5 stele. Reprezentanţii şi
proprietarii de hoteluri şi restaurante au posibilitatea de a obţine aceste certificate prin Internet, această
metodă fiind inclusă în programul naţional de dezvoltare turistică Info Turism. Restaurantele de lux şi
cele cu specific românesc sunt cele mai populare în rândul turiştilor internaţionali şi de aceea este
necesară intrarea lor în legalitate, ca mai apoi să urmeze procesul de promovare a acestora.
3. Sistemele de rezervare on-line. Sistemele de distribuţie globală (GDS) folosite de companiile
aeriene, precum SABRE, WORLDSPAN, GALILEO ŞI AMADEUS pot influenţa competiţia prin modul în
care acestea funcţionează. GDS (Global Distribution System) a apărut în anii 1970 şi 1980, odată cu
software-ul Windows şi Internetul în vederea creării accesului la e-commerce privind sistemul de
rezervare on-line.
În România sunt utilizate cu succes în mod special Amadeus, Worldspan şi Galileo.

D. Mediul tehnologic
Dezvoltările tehnologice, în special telecomunicaţiile şi procesarea informaţiilor pot determina
creşteri ale vânzărilor în industria turismului.
Factorii tehnologici cu influenţă majoră asupra cererii turistice includ:
 creşterea activităţii promoţionale şi de distribuţie prin intermediul World Wide Web de către
sectorul public şi privat şi agenţiile de turism, incluzând vânzarea on-line şi folosirea Internetului pentru
vânzările de ultimă oră;
 dezvoltarea bazei de date de consumatori în sistemele informatice de marketing;
 marketingul de relaţie.

29
 Romanian Tourism este una din companiile care au creat un portal profesional de turism care
combină promovarea ofertei turistice cu vânzarea şi rezervarea de pachete turistice prin Internet.
Acest portal are ca parteneri Asociaţia Naţională a Agenţiilor de Turism (ANAT), Asociaţia
Naţională pentru Turism Rural, Ecologic şi Cultural (ANTREC), Federaţia Industriei Hoteliere din
România (FIHR), Federaţia Patronală din Turism (FPT), Organizaţia Patronală a Turismului Balnear din
România (OPTBR) şi Romanian Convention Bureau (RCB) şi este singurul portal inclus în ECTAA –
Grupul Naţional al Agenţiilor de Turism şi al Asociaţiilor de Tur-operatori din Uniunea Europeană.
Prin această tehnologie de transfer se are în vedere dezvoltarea pieţei turistice naţionale şi
regionale din România şi valorificarea produselor turistice de către companiile de turism şi tur-operatori.

E. Mediul ecologic
Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului a fost înfiinţat în 1990 şi are ca responsabilităţi
monitorizarea factorilor ecologici şi promovarea măsurilor stricte de protecţie a mediului înconjurător,
precum şi reprezentarea Guvernului României în relaţie cu organizaţii internaţionale de specialitate.
Printre alte responsabilităţi se numără promovarea şi coordonarea unor programe de cercetare în
domeniul protecţiei mediului înconjurător şi administrarea apelor şi pădurilor.
Ministerul controlează 41 de agenţii de protecţie a mediului înconjurător regionale, autorităţi locale
care aplică politica şi strategia referitoare la mediul înconjurător pe o scară locală, precum şi Administraţia
Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării.
A fost creat, de asemenea, un program de strategii de promovare a managementului apelor şi
pădurilor şi a protecţiei mediului. Dezvoltarea modalităţilor de acţiune privind protecţia mediului s-au
bazat pe analiza mediului natural din România ce conţine două documente: Conferinţa Naţiunilor asupra
Mediului şi Dezvoltării (UNCED) şi Strategia Română privind Mediul Înconjurător, creată în colaborare cu
un număr mare de organizaţii internaţionale, precum Banca Mondială, Comunitatea Europeană, Banca
Europeană, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (EBRD). Strategia forestieră se
bazează pe Conferinţa de la Helsinki privind protecţia pădurilor din Europa, iar cantitatea de lemn tăiat a
fost limitată la 15 milioane cubi metrici.
În concordanţă cu obiectivele incluse în strategie, au fost identificate 14 zone majore şi anumite
strategii au fost puse în acţiune pentru prevenirea şi reducerea poluării. În afară de investiţiile locale sau
ale celor alocate din bugetul statului pentru aceste zone, au fost oferite resurse financiare suplimentare
din partea Ministerului Mediului Înconjurător, reprezentând aproximativ 3000 milioane lei pentru
accelerarea rezolvării unor probleme serioase de poluare.
Totodată, România este singura ţară din Europa Centrală şi de Est care a fost invitată la consiliul
miniştrilor mediului înconjurător din unele state europene. În colaborare cu statele din regiune şi cu
ajutorul unor comunităţi internaţionale, România se va implica în derularea unor programe importante de
protecţie a mediului înconjurător la nivel naţional şi regional în ceea ce priveşte conservarea calităţii apei
Mării Negre, program finanţat de Banca Mondială prin Fondul Global al Mediului Înconjurător. Tot atât de
important este programul PHARE privind promovarea sistemelor integrate de mediu desfăşurate în
România.
Plajele din România vor fi incluse în programul „Steagul Albastru – Blue Flag”, destinat protecţiei
mediului din astfel de zone, în acest sens Guvernul aprobând constituirea unui comitet naţional a cărui
activitate va fi coordonată de Ministerul Turismului şi de Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului. „Blue
Flag” este un program al Fundaţiei de Educaţie pentru Mediu (FEE) din Marea Britanie şi reprezintă
simbolul plajelor protejate.

3.5. Agenţiile de turism - veriga de

bază a industriei turistice21

Diversitatea formelor de turism care pot fi practicate pe un teritoriu receptor, precum şi

complexitatea elementelor componente ale unui produs turistic, în care serviciile oferite de prestatori se
regăsesc în cele mai diferite proporţii, au creat o multitudine de organizaţii şi firme care mijlocesc sau
prestează direct serviciile solicitate de turişti.

21
Prelucrare după Carmen Boghean, Economia turismului, curs în format electronic,
(http://www.scribd.com/doc/24917781/Economia-Turismului), p. 22-27
30
 Agenţiile de turism private formează veriga de bază a instituţiilor care activează în industria
turismului. În funcţie de prestaţiile oferite, întreprinderile economice care activează în turism pot fi
grupate în:
- firme turistice primare, care se consacră exclusiv sau preponderent activităţii de turism şi, în
consecinţă, existenţa lor este direct dependentă de rezultatele economice ale acestei activităţi.
Printre firmele turistice primare pot fi amintite: stabilimentele care oferă servicii de cazare,
alimentaţie şi servicii speciale (ghizi, instructori de sport, interpreţi etc.), sanatoriile şi clinicile din
staţiunile turistice care oferă servicii de tratament balneomedical, societăţile comerciale specializate în
transporturi turistice (carreers), firmele producătoare de mărfuri pentru necesităţile turiştilor (cadouri,
amintiri etc.), firmele prestatoare de servicii de agrement etc.
- firmele secundare sau indirecte, a căror activitate principală de prestări de servicii are un
caracter general, subordonată intereselor şi cerinţelor populaţiei locale, dar care într-o anumită măsură
prestează şi servicii turistice.
Practic, în această categorie pot fi incluşi deci toţi prestatorii de servicii generale, care dintr-un
considerent sau altul nu au fost cuprinşi ca firme turistice primare. Gama de servicii prestate de aceste
firme fiind foarte diversă, delimitarea funcţiilor lor turistice nu este posibilă în toate cazurile.
În cadrul sistemului complex al economiei naţionale, firma de turism prin activitaţile derulate nu
poate fi redusa doar la un singur departament, ci, ea stabileste corelaţii multiple în cadrul mai multor
structuri organizatorice (vezi figura nr. 6).
În cadrul întreprinderilor turistice primare, o poziţie deosebită o ocupă întreprinderile profesionale
de mijlocire a serviciilor turistice, al căror prototip clasic îl constituie agenţiile de voiaj, birourile de turism,
operatorii de tururi - într-un cuvânt, agenţiile de turism.
Agenţiile de turism au fost create ca rezultat al dezvoltării şi intensificării circulaţiei turistice,
având rolul unor societăţi comerciale de distribuţie pentru facilitarea contactelor organizate între clientela
turistică potenţială din ţara (zona, localitatea etc.) de reşedinţă a turiştilor şi firmele prestatoare de
servicii turistice (hoteluri şi restaurante, de transport, de agrement etc.) din ţara (zona, localitatea etc.)
receptoare, aleasă de turişti ca destinaţie pentru vizitare şi petrecerea concediilor.

Figura 6
Corelaţiile firmei de turism integrate

Sursa: Universitatea „Petre Andrei” din Iasi, Economia Turismului, suport de curs în format electronic, p. 12,
(http://www.upa.ro/suporturi-curs-economie/suport-cus-economie-anul-i/suport-de-curs-economie-anul-ii-ects-sem-
i.html)

În consecinţă, agenţiile de turism organizează, oferă şi derulează o gamă diversificată de

aranjamente turistice, care includ deplasarea, sejurul şi agrementul acestora în cadrul călătoriilor
întreprinse. Astfel, în final, în produsul turistic oferit se materializează nu numai serviciile prestatorilor, ci
şi logistica de combinare a serviciilor preluate cu serviciile proprii ale agenţiilor, ceea ce contribuie la
conferirea unui grad mai ridicat de originalitate produselor turistice şi a unei mai mari satisfacţii pentru
consumatorii serviciilor cumpărate. Spre deosebire de reţelele clasice de distribuţie a mărfurilor şi
produselor, în condiţiile specifice ale activităţii turistice se comercializează de fapt doar "imaginea" unui
31
produs turistic şi nu produsul însuşi, dat fiind că între momentul achiziţionării printr-un aranjament al
produsului turistic şi momentul consumului efectiv al pachetului de servicii programate există un decalaj
considerabil de timp şi spaţiu. în consecinţă, agenţiile de turism îndeplinesc, pe lângă funcţiile
comerciale de intermediere şi funcţii de informare-promovare a acţiunilor turistice, care devin o fază
deosebit de importantă a valorificării produselor respective.
În evoluţia ascendentă a circulaţiei turistice s-a format, în fiecare ţară, o reţea vastă de agenţii de
voiaj şi de birouri de turism, dintre care majoritatea s-au specializat pe comercializarea unor aranjamente
specifice pentru turismul intern şi pentru turismul internaţional. în acest scop, agenţiile de voiaj stabilesc
contacte permanente, pe baze contractuale cu prestatorii de servicii din ţară şi din străinătate.
În procesul de dezvoltare a reţelei agenţiilor de voiaj au apărut, treptat, o serie de organizaţii
turistice puternice care, în paralel cu activitatea tradiţională de intermediere pentru vânzarea pe bază de
licenţe a biletelor de călătorie (de tren, de avion etc.), au preluat organizarea de călătorii forfetare cu
diferite mijloace de transport ("AIRTOUR", "CARTOUR", "RAILTOUR", "NAVITOUR"), pe care le revând
agenţiilor mici de voiaj şi birourilor de turism; acestea, la rândul lor, devin subagenţi pentru vânzarea
aranjamentelor respective.
Ca rezultat al intensificării competiţiei, în ultimii ani, organizarea călătoriilor externe se
concentrează tot mai mult în mâinile unui număr relativ restrâns de organizaţii sau agenţii puternice de
voiaj, unele dintre acestea deţinând practic poziţii monopoliste pe piaţa turistică din ţările lor
În aceste condiţii, o serie de firme turistice mici nu au putut rezista presiunilor monopoliste; unele
au fost nevoite să-şi înceteze activitatea, iar altele au fuzionat cu organizaţiile turistice mai puternice,
respectiv acţionează exclusiv ca subagenţi ai acestor firme.
Din cete de mai sus se poate desprinde următoarea situaţie ierarhică a organizaţiilor turistice, a
agenţiilor de voiaj şi a birourilor de turism care acţionează pe pieţele turistice din ţările economic
dezvoltate:
- marile concerne turistice, care s-au transformat în organizaţii monopoliste, dispunând de o reţea
foarte largă de birouri şi puncte de valorificare; acestea ocupă cea mai mare pondere în turismul
organizat de trimitere şi de primire pe piaţa turistică internaţională din ţările respective;
- agenţiile de voiaj de mărime mijlocie, care-şi vând aranjamentele proprii, contractate cu
partenerii externi, şi preiau parţial aranja mente de la alţi organizatori de turism mai puternici, raza lor de
acţiune este mai mică decât a marilor concerne turistice, limitându-se în general la nivel regional;
- agenţiile şi birourile de turism mici, cele mai numeroase, dar de cele mai multe ori fără
programe turistice externe proprii, ele activând în turismul internaţional, în principal, ca vânzători ai
programelor marilor concerne organizatoare de voiaje. Spre a face faţă competiţiei marilor concerne şi a
agenţiilor de voiaj mai puternice, aceste agenţii şi birouri de turism îşi concentrează activitatea pe
formele turismului intern sau oferă programe de călătorii externe care ocolesc turismul de masă (călătorii
de studii şi profesionale, programe pentru tineret, turism cultural, turism balneomedical, croaziere
maritime etc.). Cu tot numărul lor mare, agenţiile şi birourile de turism mici ocupă o pondere modestă în
volumul de activitate turistică din ţările respective.
Unele agenţii de voiaj dispun de un parc propriu de autocare, microbuze etc, cu care execută
excursiile oferite (de exemplu: tururi de oraş sau în circuit); în acest caz, devin organizatori şi realizatori
ai activităţii comerciale proprii. Complexitatea acestei profesiuni face foarte dificilă elaborarea unei
definiţii a agenţiilor de voiaj. în literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe definiţii: de exemplu,
F.U.A.A.V. (Federaţia Universală a Agenţiilor de Voiaj) defineşte esenţa profesiunii de agent de voiaj, în
timp ce alte definiţii enumera numai esenţa activităţii (statutul profesional) în virtutea legilor naţionale de
organizare a agenţiilor de voiaj. O definiţie mai cuprinzătoare, ce pare a fi tot mai larg acceptată, este
următoarea: "Agenţia de voiaj este un organism complex, ce cuprinde misiuni intelectuale, comerciale,
industriale, care constau în procurarea directă sau indirectă - o parte prin el însuşi, o parte prin terţi
(contra unui comision) - de programe turistice (transportul, cazarea, hrana etc.) solicitate-de turişti."
Activitatea complexă a agenţiilor de voiaj ridică multiple probleme juridice şi economice, rezultate
din rolul de intermediar între turiştii care solicită servicii turistice şi prestatorii de servicii turistice.
Trebuie precizat că agenţiile de voiaj îşi asigură beneficiile şi acoperirea costurilor din comisionul
acordat de prestatorii de servicii turistice în numele cărora acţionează, turiştii achitând practic tarifele
stabilite de aceşti prestatori, fără a plăti comisioane suplimentare pentru serviciile agenţiilor de voiaj.
Pornind de la specificul activităţii turistice desfăşurate, responsabilitatea agenţiilor de voiaj poate
fi:
- limitată la atribuţiile unui simplu intermediar (mandatar), în cazul în care toate serviciile sunt
oferite în numele prestatorilor de servicii turistice;
- sporită, pentru activitatea desfăşurată, în situaţia în care creşte rolul de organizator (de
antreprenor) al agenţiilor de voiaj pentru serviciile contractate, ca de exemplu în cazul voiajelor forfetare
32
practicate la un preţ global (în cazul "I.T'-urilor şi al "Package-Tour"-urilor) şi în cazul activităţii
desfăşurate direct (pentru mijloacele de transport sau unităţile de cazare închiriate de agenţiile de voiaj
în sistemul pauşal).
În funcţie de volumul şi specificul activităţii desfăşurate, agenţiile ele voiaj pot organiza filiale proprii
sau birouri de vânzare, de asemenea cu funcţii de organizatori sau numai de intermediari.
În majoritatea ţărilor s-au adoptat reglementări legale privind statutul juridic profesional al
agenţiilor de voiaj, asigurând condiţiile de practicare a profesiunii de agent de voiaj pe baza unor licenţe
speciale.
În ceea ce priveşte ţara noastră, agenţii economici cu activitate de turism sunt persoane fizice
sau juridice care realizează serviciile turistice, de agrement-divertisment, servicii balneare, organizarea
şi prestarea serviciilor turistice şi alte acţiuni cu caracter turistic.
Serviciile turistice pot fi prestate şi comercializate numai pe baza licenţei şi a brevetului eliberate
de Autoritatea Naţională pentru Turism şi după înscrierea agenţiilor de turism în "Registrul Naţional al
Turismului."
Profesiunile specifice turismului sunt cuprinse în Nomenclatorul de profesiuni al turismului.
Aceste profesiuni pot fi exercitate numai de persoane a căror capacitate profesională este atestată
conform reglementărilor de specialitate.
Asociaţiile şi organizaţiile înfiinţate în scopuri culturale, ştiinţifice, profesionale, religioase sau
sociale, pot fi autorizate să exercite şi servicii turistice, exclusiv prin mijloace proprii, fără scop lucrativ,
cu respectarea reglementărilor în vigoare.

33
 CAPITOLUL IV

CIRCULAŢIA TURISTICĂ
4.1. Forme de turism
Forma de turism poate fi definită prin aspectul concret pe care îl îmbracă asocierea/combinarea
serviciilor (transport, cazare, alimentaţie, agrement) ce alcătuiesc produsul turistic, precum şi
modalitatea de comercializare a acestuia.
Această delimitare este importantă atât pentru identificarea comportamentului vizitatorului, în
materie de consum şi cheltuieli, cât şi pentru identificarea obligaţiilor şi responsabilităţilor organizatorilor
de vacanţe şi a prestatorilor de servicii în turism22.
Se impune utilizarea unui ansamblu de criterii de clasificare, delimitarea unor categorii omogene
de voiaje, de forme de turism în funcţie de:
- motivul călătoriei;
- gradul de mobilitate a turiştilor;
- originea turiştilor;
- periodicitatea plecărilor în vacanţă;
- caracterul voiajului;
- modalitatea de comercializare a acestora.
După locul de provenienţă sau originea turiştilor:
- turism intern, practicat de populaţia unei ţări în interiorul graniţelor naţionale;
- turism internaţional, rezultat al deplasării persoanelor în afara graniţelor ţării lor de reşedinţă.
Acesta, la rândul său, în funcţie de orientarea fluxurilor turistice poate fi:
- emiţător (outgoing), de trimitere sau pasiv, referindu-se la plecările turiştilor străini peste
graniţă;
- receptor (incoming), de primire sau activ, referindu-se la sosirile de turişti din alte ţări
Raporturile dintre numărul plecărilor şi numărul sosirilor de turişti în/din străinătate determină
clasificarea unei ţări într-o categorie sau alta, iar acest raport influenţează aportul în valută al activităţilor
turistice şi echilibrul balanţei de plăţi.
După modalitatea de comercializare a voiajelor (de angajare a prestaţiei turistice):
- turism organizat, care presupune angajarea anticipată a prestaţiei, respectiv a tuturor sau a
principalelor servicii legate de călătorie (deplasare). Angajarea se realizează prin intermediul
contractelor (vocher-ul, biletul de odihnă şi tratament – BOT, rezervarea unui loc de cazare) sau a altor
tipuri de înţelegeri.
În aceste înţelegeri sunt înscrise: condiţiile de plată, serviciile solicitate şi oferite şi alte obligaţii.
- turism pe cont propriu, care nu presupune angajarea prealabilă a unor servicii turistice.
Vizitatorul hotărăşte singur asupra destinaţiei, duratei deplasării, perioadei de realizare, mijlocului de
transport, modalităţilor de agrement, etc.
Este o formă de turism practicată în special de turiştii cu multă experienţă, automobilişti,
persoane cu venituri mai mari, deoarece costurile aferente sunt mai mari decât în cazul turismului
organizat.
În ţările cu tradiţie turistică bogată, unde există o dotare superioară cu echipamente turistice şi
informarea turiştilor este mai adecvată. În ţările vest-europene, ponderea turismului pe cont propriu este
de cca 70% din totalul fluxurilor turistice.
- turism semiorganizat (mixt), care îmbină trăsăturile primelor două forme de turism ( o parte a
serviciilor – cazare, demipensiune – este angajată în prealabil, iar cealaltă este obţinută direct, pe
măsura derulării călătoriei).
Fiecare din formele de mai sus prezintă atât avantaje cât şi limite.
Formele turismului organizat şi semiorganizat se particularizează şi în funcţie de mijlocul de
transport utilizat, dând naştere unor aranjamente precum: voiajul forfetar (aranjamentul INCLUSIVE
TOURS – IT), călătorii CHARTER, formule combinate de tipul FLY and DRIVE sau RAIL ROUTE etc.

22
Ion-Dănuţ Jugănaru, Economia turismului, note de curs, Universitatea Ovidius Constanţa, Facultatea de Ştiinţe Economice,
2009, p. 30
34
 După gradul de mobilitate al turistului:
- turism itinerant sau de circulaţie: grad de mobilitate ridicat, cu vizitarea mai multor locuri, cu
şederi scurte (1-2 zile) în acelaşi perimetru;
- turism de sejur, cu un grad de mobilitate redus, ce presupune petrecerea vacanţei în aceeaşi
localitate (staţiune), indiferent de durata acesteia.
Turismul de sejur, indiferent de durată, răspunde motivaţiilor de călătorie ale persoanelor mature
şi ale celor de vârsta a III-a, care preferă zonele liniştite, vacanţele de odihnă. Turismul itinerant este
specific populaţiei tinere, dornică de a cunoaşte cât mai multe locuri; practicarea sa depinde de existenţa
unor mijloace proprii de deplasare.
Este important faptul că turismul itinerant, nefiind legat de un anumit sezon, se poate practica şi
în perioade de maximă concentrare a activităţii turistice, ceea ce favorizează exploatarea superioară a
bazei materiale.
După periodicitatea sau frecvenţa de manifestare a cererii:
- turism continuu (permanent), organizat pe întreaga durată a anului calendaristic (cura
balneară, turismul cultural, de afaceri);
- turism sezonier, legat de existenţa anumitor condiţii naturale sau evenimente.
Sezonalitatea activităţii turistice are cauze multiple: existenţa unor condiţii naturale adecvate
pentru practicarea unor sporturi (alpinism, schi), de organizare a unor manifestări (târguri, expoziţii,
sărbători, tradiţii);
- turism de iarnă – deplasările sunt motivate de practicarea unor sporturi specifice sau pentru a
beneficia de cure helio-terapeutice montane;
- turism de vară – specific zonelor de litoral şi este motivat de cura helio-marină;
- turism de circumstanţă (ocazional) – este determinat de participarea la diferite manifestări.
După tipul mijlocului de transport folosit:
- drumeţie (deplasări pedestre);
- turismul ecvestru;
- turism rutier;
- turism ferovier;
- turism naval;
- turism aerian.
După motivaţia călătoriei:
- turism de agrement – oferă prilejul de a cunoaşte locuri noi, istoria şi obiceiurile lor;
- turism de odihnă şi recreere – caracter mai puţin dinamic, cu un sejur ceva mai lung, legat de
o anumită localitate cu particularităţi specifice;
- turism de tratament şi cură balneară – este legat de anumite staţiuni cunoscute pentru
proprietăţile lor terapeutice, pentru apele minerale, termale, nămoluri;
- turism sportiv – acoperă toate categoriile de sporturi, de la cele nautice, sporturile de iarnă
până la alpinism, vânătoare, pescuit;
- turism ştiinţific – caracter ocazional, presupune participarea la conferinţe, vizitarea unor
obiective industriale, zone agricole, peşteri, rezervaţii naturale, monumente ale naturii;
- turism de cumpărături – deplasări ocazionale în alte localităţi pentru achiziţionarea unor
produse pe care nu le oferă piaţa locală.
După caracteristicile socio-economice ale cererii:
- turism particular (privat) – cei care călătoresc pe cont propriu, specific în general segmentelor de
populaţie cu venituri mari;
- turism social – este o formă a turismului de masă, ce se adresează categoriilor de populaţie cu
venituri reduse;
- turism pentru tineret – se adresează tineretului, apelează la tabere, cantonamente, vacanţe la
preţuri avantajoase.

4.1.1. Caracterizarea unor forme moderne de turism

În ultima perioada, în turismul internaţional s-au produs o serie de mutaţii importante, în sensul
diversificării obiectivelor călătoriilor şi al modificării priorităţilor în preferinţele turiştilor. Astfel de
transformări au condus la apariţia unor noi forme de petrecere a vacanţei şi a îmbogăţirii conţinutului
pentru formele clasice de turism23.

23
Ion-Dănuţ Jugănaru, Economia turismului, note de curs, Universitatea Ovidius Constanţa, Facultatea de Ştiinţe Economice,
2009, p. 34-40.
35
 Formele moderne de turism sunt: turismul rural, agroturismul, turismul de afaceri, turismul
urban, turismul cultural, turismul de croazieră, turismul în parcuri şi rezervaţii, turismul durabil.
Turismul rural, motivat de dorinţa întoarcerii la natură, la viaţa şi obiectivele tradiţionale, se
caracterizează prin petrecerea vacanţei în spaţiul rural. În practica uzuală, pentru desemnarea
vacanţelor petrecute în mediul rural, se folosesc două noţiuni distincte:
- turism rural;
- agroturism.
Turismul rural se referă la toate activităţile ocazionate de petrecerea unei perioade de timp
determinate în mediu rural, mijlocul de găzduire putând fi atât gospodăria ţărănească – pensiune, fermă
agroturistică – cât şi echipamente turistice de factură mai generală: hanuri, hoteluri rustice, popasuri.
Agroturismul presupune şederea în gospodăria ţărănească – pensiune, fermă – consumarea de
produse agricole din gospodăria respectivă şi participarea, într-o măsură mai mare sau mai mică, la
activităţile agricole respective.
Indiferent dacă este vorba de agroturism sau turism rural, condiţiile sunt:
- spaţiul rural: găzduirea trebuie să se desfăşoare în spaţiul rural
- locuitorii: păstrătorii de tradiţii, obiceiuri, dar şi de deţinerea spaţiilor de găzduire şi ofertanţii de
servicii pentru turişti;
- produsele: agroalimente, consumate de turist pe parcursul sejurului în gospodărie lor; activităţi
turistice care să pună în valoare atracţiile ce motivează deplasarea turistului.
Satul turistic este o aşezare rurală, pitorească, situat într-un cadru natural, nepoluat, păstrătoare
de tradiţii şi cu un bogat trecut istoric şi care îndeplineşte, temporar, funcţia de primire şi găzduire a
turiştilor pe perioada unui sejur.
Satul turistic se grupează, în funcţie de caracteristicile biografice ale zonelor unde sunt
amplasate şi de specificul activităţii economice desfăşurate, în:
- sate purtătoare ale tradiţiilor şi obiceiurilor tradiţionale;
- sate de creaţie artistică şi artizanală;
- sate peisagistice sau climatice;
- satele viţei de vie, pomicole;
- sate pescăreşti sau de interes vânătoresc;
- sat pastoral;
- sate pentru practicarea sporturilor de iarnă.
În concordanţă cu tipul satului se dezvoltă şi dotările turistice şi activităţile cu caracter distractiv-
recreativ.
Dacă în 1985, turismul rural reprezenta, potrivit OMT, 3% din totalul cererilor de vacanţă, în
prezent, el deţine circa 15%, cu ponderi ridicate în ţările cu tradiţie în domeniu: Franţa, Germania,
Elveţia, Austria, Belgia, Polonia.
Turismul rural este una dintre cele mai instituţionalizate forme de turism, mai ales la nivelul
european, ceea ce se reflectă pozitiv, prin dezvoltarea acestuia. Astfel de organisme internaţionale şi
interegionale în domeniul rural sunt: ECOVAST, EUROTER, EUROGITES, organizaţii naţionale şi chiar
tur-operatori şi agenţiile de voiaj specializate, ce oferă un vast program de voiaje turistice – în mediul
rural.
În România, turismul rural a fost relansat, după 1989, şi încurajat prin reglementări interne şi
asistenţă internaţională. Există un sistem organizatoric adecvat, reprezentat la nivel naţional de asociaţii
profesionale ca: Asociaţia Naţională pentru Turism Rural, Ecologic şi Cultural (ANTREC), Agenţia
Română pentru Agroturism, Operaţiunea „satele româneşti”, etc.
Există o legislaţie stimulativă, ce vizează acordarea unor facilităţi pentru dezvoltarea sistemului
de turism rural din zona montană, din Delta Dunării, şi de pe Litoralul Mării Negre.
Cu toate acestea, turismul rural deţine, deocamdată, în ţara noastră, sub 1% din totalul circulaţiei
turistice, atât pentru turiştii străini, cât şi pentru cei naţionali.
Turismul de afaceri este acea formă de turism practicată de angajaţi sau de alte categorii de
persoane, în interes de serviciu, în interiorul sau în afara ţării de reşedinţă, incluzând: participarea la
întâlniri de afaceri, târguri şi expoziţii, conferinţe şi reuniuni. Turismul de afaceri deţine în prezent circa
20% din totalul călătoriilor internaţionale şi aproape ¼ din totalul încasărilor turistice, având cote diferite
de la o ţară la alta, în funcţie de dotarea turistică şi nivelul de dezvoltare economică.
Din punctul de vedere al conţinutului, formele turismului de afaceri se împart în:
- Turism general de afaceri – se referă la activitatea persoanelor ce lucrează, pentru o scurtă
perioadă de timp, în afara locului de muncă obişnuit (ex. reprezentanţi de vânzări, ziarişti);

36
 - Turismul de reuniuni – este determinat de participarea la un eveniment de tipul întâlnirilor,
conferinţelor, simpozioanelor, colocviilor, congreselor şi este considerat una dintre cele mai
obişnuite forme ale călătoriilor de afaceri;
În cadrul turismului de reuniuni se evidenţiază turismul de congrese, care anual atrage zeci de
milioane de participanţi. Cele mai multe astfel de acţiuni se concentrează în Europa (cca 60% din totalul
mondial). Pe ţări, cele mai multe acţiuni se organizează în SUA, Franţa, Marea Britanie, Germania,
Olanda, Italia, Elveţia, Belgia, Spania, Japonia. Ca oraşe, Parisul are cca. 380 manifestări pe an, având
dotări deosebite (peste 100000 locuri) .
- Târgurile şi expoziţiile se definesc prin prezentări de produse şi servicii, destinate unui public
invitat, cu scopul de a determina o vânzare sau a informa vizitatorul. Ca formă de turism, ele
stimulează călătoria a două categorii de persoane: expozanţii şi vizitatorii.
Tematica târgurilor şi expoziţiilor este foarte variată, de la realizări industrial generale sau
specializate, până la expoziţii de artă, cultură, de bunuri de larg consum.
Aceste manifestări se concretizează printr-un număr mare de vizitatoare şi volumul ridicat al
încasărilor. Anual, în Europa, volumul încasărilor din târguri, expoziţii şi saloane internaţionale depăşeşte
20 mld.€, cumulând peste 3500 expozanţi şi peste 500 000 angajaţi. În ierarhia celor mai renumite
evenimente şi a principalelor oraşe gazde, pe primul loc se află Parisul (6,5 milioane de vizitatori pe an),
urmat de Milano, Bruxelles, Hanovra, Madrid, Barcelona, Amsterdam, München, Geneva, etc.
- Călătoriile stimulent îmbracă forma unor vacanţe scurte, dar de un nivel de confort foarte
ridicat, oferite anumitor categorii de angajaţi şi, frecvent, familiilor acestora, cu accent de
distracţie, relaxare, ca recompensă pentru performanţele deosebite obţinute în activitatea
profesională.
În România, turismul de afaceri, atât cel intern, cât şi cel internaţional, ocupă un loc modest în
structura circulaţiei turistice, deşi, în ultimii ani, au apărut unităţi noi şi dotări deosebite în cadrul unităţilor
de profil. Dintre cele mai reprezentative menţionăm: Centrul Internaţional de Conferinţe din cadrul
Palatului Parlamentului, World Trade Center, Centrul de conferinţe din Complexul Romexpo, Centrul de
conferinţe Snagov, Complex Palace Sinaia, Centrul de Afaceri Marea Neagră- President, Centrul
Internaţional de Conferinţă Neptun – Mangalia. Hoteluri de pe litoral care au săli de conferinţă: Rex, Iaki,
Mamaia, Royal etc.
Turismul urban - se referă la petrecerea timpului liber, a vacanţelor, în oraşe pentru vizitarea
acestora şi desfăşurarea altor activităţi foarte diverse printre care: vizite la rude, întâlniri cu prietenii,
vizionarea de spectacole, expoziţii, efectuarea de cumpărături.
Turismul urban are o sferă largă de cuprindere, ceea ce a determinat dificultăţi în măsurarea
acestor tipuri de turism.
Din punct de vedere turistic, elementul urban presupune atât deplasări de o zi (excursii), cât şi
turismul de sejur. Există păreri conform cărora aspectul urban al unor localităţi presupune ca populaţia
acestora să fie de cel puţin 20.000 de locuitori, care să aibă o ofertă deosebită din punct de vedere
arhitectural.
În privinţa motivelor călătoriilor, pe primul loc se situează agrementul, programele cu conţinut
cultural (35-40%), urmate de întâlniri cu familia şi prietenii (20%), afaceri şi alte motive profesionale, la
care se adaugă vizitele cu conţinut gastronomic, cumpărături, participarea la evenimente culturale,
artistice.
Prin motivaţia sa foarte diversă, turismul urban deţine o pondere importantă în structura
circulaţiei turistice. În majoritatea ţărilor europene, deplasările în oraşe reprezintă peste 1/3 din totalul
călătoriilor, ponderile fiind variate de la o ţară la alta şi diferenţiate de la turism intern la turism
internaţional. Proporţia turismului urban intern este superioară celui internaţional. Ţările cu cea mai mare
cotă de piaţă sunt: Franţa, Marea Britanie, Germania, Suedia, mai puţin ţările cu turism de litoral: Grecia,
Spania, Portugalia.
Circa 80% din vizitele în oraşe reprezintă turism pur (motivaţia este exclusivă), iar 20% reprezintă
turism complementar. Vizitarea acestor aşezări urbane este asociată cu alte forme de petrecere a
vacanţei: litoral, circuite, etc.
Turismul urban este una dintre cele mai dinamice forme de turism. În ţările vest-europene,
creşterea acestei forme s-a realizat cu 35% până la 50% în perioada 1985-1995, creşterea fiind în
ritmuri anuale de cca. 4%, ritmuri superioare circulaţiei de ansamblu (peste medie).
Dinamica turismului urban se datorează sporirii mobilităţii de scurtă durată a populaţiei; este
influenţat de reducerea sejururilor şi fracţionării concediilor, argumentate cu dorinţa vizitării şi cunoaşterii

37
a mai multor locuri, dar şi ca rezultat al perfecţionărilor din domeniul transportului (creşterea vitezei,
confortului, reducerea costurilor).
Turismul urban beneficiază de acţiunea unor factori favorabili:
- creşterea interesului pentru vizitarea unor obiective culturale;
- dezvoltarea turismului de afaceri.
Turismul cultural, componentă a turismului urban, deţine o pondere mare în structura
motivaţională a călătoriilor urbane (cca. 40%). Pentru ca o călătorie să fie inclusă în sfera turismului
cultural, ea trebuie să îndeplinească trei condiţii:
a) să fie determinat de dorinţa de cunoaştere, de cultivare;
b) să aibă loc consumul unui produs turistic cu semnificaţie culturală;
c) să presupună intervenţia unui mediator (persoană sau document scris sau audio-vizual) care
să pună în valoare produsul cultural.
Dezvoltarea turismului cultural este stimulată de curiozitatea oamenilor şi de creşterea nivelului
de civilizaţie, de instruire. Un alt factor favorizant este transformarea ideii de cultură, în sens larg, care
înglobează modul de viaţă, sistemul de valori, tradiţii, credinţe.
Diversificarea aspectelor ce dau conţinut vieţii culturale se reflectă în multitudinea formelor
turismului cultural. Cele mai importante se concretizează în:
- vizitarea unor obiective din patrimoniul istoric: monumente, castele, edificii religioase, parcuri,
grădini, ansambluri arhitectonice;
- vizitarea muzeelor;
- participarea la evenimente culturale, spectacole de operă, balet, teatru, concerte, festivaluri
(muzică, dans, film, folclorice), târguri, etc.
Turismul industrial şi tehnic se situează între turismul cultural şi cel de afaceri şi se concretizează
în:
- vizitarea unor obiective economice, culturale, industriale;
- vizitarea unor construcţii specifice: baraje, tunele, canale, poduri;
- vizitarea unor ansambluri arhitectonice moderne sau tradiţionale.
Turismul cultural, prin natura motivelor sale, prin locul de desfăşurare şi modul de organizare se
integrează celui urban, interferându-se cu cel de agrement şi cu cel de afaceri.
Produsul turistic cultural se obţine prin sinteza a două grupe distincte de elemente:
- cele culturale, reprezentate de dorinţa vizitării, de obiectiv, de ghid;
- cele turistice, reprezentate de structurile de cazare, alimentaţie, de mijloacele de transport.
Organizatorii de aşa-numite vacanţe tematice trebuie să găsească soluţii pentru armonizarea
acestor componente şi adaptarea lor la cerinţele consumatorilor.

4.2. Măsurarea circulaţiei turistice

4.2.1. Metode de înregistrare a circulaţiei turistice

Instrumentele de bază pentru cercetarea turismului sunt observaţiile directe, complete asupra
fenomenului – de tipul recensămintelor, inventarelor – şi observaţiile parţiale – de natura sondajelor –
realizate pe eşantioane având comportament identic cu cel al ansamblului.
Ele se aplică în locurile cheie ale activităţii turistice, respectiv la punctele de frontieră, în
mijloacele de găzduire a turiştilor, cu prilejul realizării tranzacţiilor financiare (vezi tabelul nr. 4) .
Cu ajutorul acestor instrumente se obţin informaţii cantitative şi calitative ce permit
alcătuirea unor statistice ale turismului intern şi/sau internaţional, statistici care, la rândul lor, sunt
utilizate pentru fundamentarea deciziilor şi politicilor macroeconomice în domeniu. Dintre aceştia, cel mai
frecvent întâlnite, structurate după locul sau unitatea de observare, sunt:
• Statisticile sosirilor/plecărilor la frontieră;
• Statisticile mijloacelor de găzduire;

38
 • Statisticile mijloacelor de transport – proprii turismului sau în general;
• Statisticile asupra altor echipamente şi activităţi: parcuri naţionale şi parcuri de distracţie,
echipamente/instalaţii sportive şi culturale, muzee;
• Anchete/sondaje asupra gospodăriilor şi persoanelor;
• Statistici tip recensământ economic;
• Alte statistici: balanţa de plăţi, ocuparea forţei de muncă, bilanţurile financiar-contabile ale
societăţilor comerciale

Tabelul 4
Elemente ale sistemului statistic al turismului
Surse primare de
Variabile/indicatori Alte caracteristici
informaţii
Pe naţionalităţi
Pe motive de
Cerere Sosiri: - Turişti călătorie
Puncte de frontieră: - Excursionişti Pe destinaţii
- terestre - Vizitatori frontieră turistice
- aeriene - Rezidenţi străini Pe categorii socio-
- maritime - Persoane în tranzit profesionale
Plecări: - Turişti Pe mijloace de
- Excursionişti transport
Pe intervale de
timp
Cerere – Internaţională Clienţi Pe intervale de
- Naţională Înnoptări timp
Pe destinaţii
Pe naţionalităţi
Pe categorii socio-
Ofertă – Capacitatea Camere profesionale
Mijloace de găzduire:
echipamentelor Locuri Pe lună
- hoteliere
(sezonalitatea)
- extrahoteliere
Pe zone
- complementare
- Forţa de Salariaţi (localizare)
muncă Alte categorii Pe categorii de
confort
Structura
funcţională a forţei
de muncă
Cerere Pe sisteme
Instituţii financiar- – Internaţională Încasări monetare
bancare - Naţională Plăţi, cheltuieli Pe elemente de
cheltuieli
Administraţie turistică Cerere Informaţii socio-economice
Oferta - studii de comportament
- studii de piaţă şi demografice
- bugete de familie
Inventarierea resurselor turistice
Echipamente turistice
- de cazare (altele decât cele
menţionate)
- de alimentaţie
- de transport
- de agrement
- de comercializare ş.a.
Acţiuni administrative:
- marketing
- finanţe publice
- formare profesională Valoarea producţiei
- infrastructură turistică Consumul
- legi şi normative Formarea brută a
- intervenţia statului capitalului
Informaţii macroeconomice Veniturile statului
- generale Forţa de
- sectoriale muncă/şomaj
- indici de preţ Import/export

Sursa: Rodica Minciu, op. cit., p. 93

4.2.2. Indicatori de cuantificare a circulaţiei turistice

Indicatorii turismului se prezintă într-o paletă foarte largă, ei pot fi direcţi, rezultaţi nemijlocit din
sursele de înregistrare sau indirecţi, prelucraţi, simpli sau agregaţi, cantitativi sau valorici, globali sau
parţiali, principali sau derivaţi, ai volumului activităţii sau ai efectelor.
Sistemul de indicatori ai turismului cuprinde24:

24
Rodica Minciu, Economia turismului, Ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Editura Uranus, Bucureşti, 2005, p. 96

39
 • Indicatori ai cererii reale şi potenţiale: numărul de turişti, numărul de zile-turist, durata medie
a sejurului;
• Indicatori ai ofertei turistice: indicatorul structurii capacităţii hoteliere pe clase calitative, număr
de locuri de cazare;
• Indicatori ai relaţiei cerere-ofertă care se referă la gradul de ocupare;
• Indicatori ai rezultatelor economice şi sociale directe şi indirecte.

Un loc aparte în sistemul de indicatori ai turismului revine celor referitori la circulaţia turistică,
aceştia exprimând cererea reală sub diferite aspecte, dar uneori şi pe cea potenţială sau chiar relaţia
ofertă-cerere.

Numărul turiştilor (Nt) – este un indicator fizic, cantitativ şi poate lua forma:
• Sosiri/plecări de turişti, pentru turismul internaţional şi se obţine din statisticile înregistrărilor la
frontieră;
• Persoane cazate, utilizat atât pentru turismul intern cât şi pentru turismul internaţional, dedus
din statisticile mijloacelor de cazare (găzduire);
• Participanţi la acţiuni turistice – turişti şi excursionişti - specific turismului intern, rezultat din
centralizarea activităţii agenţiilor de voiaj.

Numărul mediu de turişti se obţine prin punerea în relaţie a numărului de turişti cu un aspect
economic, putând obţine astfel: număr mediu de turişti pe zi, lună sau pe litoral, la munte etc. Acest
indicator arată intensitatea circulaţiei turistice într-un anumit interval (calendaristic sau sezon turistic):

NT =
∑T ,
n
unde: ΣT – suma turiştilor înregistraţi într-o perioadă dată
n – numărul zilelor din perioada respectivă

Numărul înnoptărilor sau zile-turist (Nzt) – se calculează ca sumă a produselor între numărul
turiştilor şi durata activităţii turistice exprimată în zile. Se poate obţine prin prelucrarea/cumularea
informaţiilor din statisticile unităţilor hoteliere.

Durata medie a sejurului (Ds) reprezintă numărul mediu de zile de şedere (rămânere) a
turiştilor într-o anumită zonă (ţară, staţiune, etc.); este rezultatul raportului dintre numărul înnoptărilor
(total zile –turist (ΣNZT) şi cel al turiştilor (T):

DS =
∑ NZT
T
Acest indicator arată timpul mediu (zile) de rămânere a turiştilor în spaţiile de cazare şi reflectă
astfel posibilitatea ofertei de a reţine turistul într-o anumită zonă, regiune etc.

Densitatea circulaţiei turistice (Dt) pune în legătură directă circulaţia turistică cu populaţia
rezidentă a ţării (zonei, regiunii) receptoare. Acest indicator se calculează ca raport între numărul
turiştilor sosiţi în zona X (T) şi populaţia rezidentă a zonei X (P):

D=
∑T
P
De regulă, acest indicator are valoare subunitară, dar există şi zone (jud. Constanţa, în perioada
de sezon turistic estival atinge nivelul de 2,12 la densitatea circulaţiei turistice) sau ţări (Spania, Austria)
în care valoarea este supraunitară.

40
 Preferinţa relativă a turiştilor oferă informaţii privind orientarea geografică a fluxurilor turistice
emise de un bazin de cerere (zonă, ţară etc.); se calculează ca raport între numărul de turişti dintr-o ţară
Y care se îndreaptă spre o ţară X (T1) şi populaţia rezidentă a ţării de origine Y (P):

Pr =
∑T 1

P
O altă metodă de obţinere a preferinţei relative a turiştilor o reprezintă punerea în relaţie a
numărului de turişti dintr-o ţară A care vizitează o ţară B (ΣT1) şi totalul emisiunii turistice a ţării
respective A (T). Această metodă este însă mai puţin practică datorită faptului că nu toate ţările
urmăresc fluxul de turişti (emisia turistică):

FR =
∑T 1

∑T
Dintre indicatorii valorici, cei mai des utilizaţi sunt: volumul total al încasărilor din turism, care se
urmăreşte pe zone turistice, pe tipuri de acţiuni, pe societăţi comerciale, etc. şi încasarea medie pe zi –
turist (turist), care se calculează ca raport între volumul încasărilor şi numărul zile-turist (turişti).
Statisticile interne ale fiecărei ţări pot crea condiţii pentru calcularea altor indicatori, conţinutul şi
valoarea lor informaţională fiind expresia acurateţei metodelor utilizate.
Indicatorii fizici şi valorici ai circulaţiei turistice se folosesc în practica internă şi internaţională şi
fac obiectul dărilor de seamă statistice ale organismelor internaţionale (OMT, GATT, OECD, etc.)

41
 CAPITOLUL V

PIAŢA TURISTICĂ
5.1. Conţinutul şi caracteristicile pieţei turistice
Piaţa turistică poate fi definită ca locul de confruntare a ofertei de produse şi servicii turistice cu
cererea de consum turistic, a realizării acestora prin intermediul actelor de vânzare-cumpărare. Ea este,
în acelaşi timp, o componentă importantă şi distinctă a pieţei mărfurilor şi serviciilor.
Piaţa se înscrie ca un element de referinţă al oricărei activităţi economice, atât în etapa
prealabilă, a elaborării programului (dimensiunea şi structura activităţii), cît şi în desfăşurarea ei
corectă şi apoi în procesul final al verificării rezultatelor. Piaţa reprezintă, astfel, o sursă de informare,
un teren de confruntare şi un barometru al realizărilor şi al şanselor viitoare25.
Principalele caracteristici ale pieţei turistice regăsite în literatura de specialitate sunt:
• complexitatea (alcătuită din elemente tangibile şi intangibile);
• caracterul fragmentat (multitudinea formelor de turism şi implicit a segmentelor);
• opacitatea (“oferta invizibilă);
• fiecare ofertant/producător reprezintă un mic monopol determinând apariţia structurilor specifice
concurenţei imperfecte;
• elasticitate şi dinamism, hipersensibilitate la variaţiile macromediului;
• mobilitatea cererii;
• concentrare în timp şi spaţiu (sezonalitate);
• varietatea formelor de manifestare;
Factorii de influenţă ai pieţei turistice (evoluţie, volum, structură) îi putem grupa în:
A. Factori ce influenţează în principal oferta:
• potenţialul turistic (volumul, structura şi calitatea resurselor turistice) al unei zone, teritoriu va
determina capacitatea pieţei turistice;
• gradul de amenajare turistică a unui anumit spaţiu geografic;
• nivelul de valorificare a infrastructurii (generale şi turistice)
B. Factori ce influenţează în principal cererea:
• nivelul veniturilor populaţiei;
• nivelul preţurilor şi tarifelor practicate;
• calitatea ofertei;
• nivelul inflaţiei;
• moda şi preferinţele;
• publicitatea;
• factori demografici, psihologici, etc.
C. Factori specifici:
• durata şi etalarea concediilor (vacanţelor);
• timpul liber disponibil;
• politica socială.

5.2. Cererea şi consumul turistic

Cererea turistică reprezintă totalitatea persoanelor care se deplasează periodic şi temporar în
afara reşedinţei obişnuite pentru alte motive decât o activitate remunerată
Consumul turistic, ca expresie a cererii efective, a cererii care s-a întâlnit cu oferta, reprezintă
ansamblul cheltuielilor făcute de subiecţi cererii pentru cumpărarea de bunuri şi servicii cu motivaţie
turistică.
Consumul turistic are o sferă de cuprindere mai mare decât cererea, deoarece şi în turism se poate
vorbi de autoconsum.

25
Ion-Dănuţ Jugănaru, Economia turismului, note de curs, Universitatea Ovidius Constanţa, Facultatea de Ştiinţe Economice,
2009, p. 29.
42
 Din punct de vedere al conţinutului, cererea se formează la locul de reşedinţă al turistului, fiind
determinată de caracteristicile economico-sociale ale zonelor respective, şi migrează spre locul ofertei, în
timp ce consumul se manifestă în bazinul ofertei şi depinde atât de particularităţile ofertei, cât şi ale cererii.
Principalele particularităţile ale cererii turistice sunt:
• grad ridicat de mobilitate (cererea turistică presupune un grad mare de mobilitate a turistului, ca
urmare a caracterului rigid al ofertei);
• grad ridicat de spontaneitate;
• concentrare în timp;
• tendinţă de concentrare în spaţiu la nivelul destinaţilor turistice;
• se manifestă la locul de reşedinţă al turistului;
• se manifestă într-un număr infinit de variante nuanţate de la un client la altul;
• este prioritar interregională;
• este foarte elastică (fiind supusă permanent unor fluctuaţii, aflându-se sub incidenţa unei
multitudini de factori, de naturi diferite - economici, demografici, psihologici, politici, conjuncturali, etc.).
• Consumatorii sunt împărţiţi în două categorii:
o consumatori pentru care produsele sunt considerate esenţiale;
o consumatori pentru care produsele sunt considerate facultative (elasticitate relativ scăzută).
• Cererea turistică nu se identifică cu consumul turistic
La rândul său, consumul turistic prezintă şi el o serie de caracteristici, printre care amintim, în
primul rând, coincidenţa în timp şi spaţiu a consumului turistic şi producţiei turistice.
Volumul consumului turistic este determinat de nivelul preţurilor efective şi de venitul disponibil al
consumatorilor. Posibilitatea consumului turistic de a se modifica structural, deci de a-şi adapta proporţia
multiplelor sale componente în funcţie de modificarea variabilelor preţ şi venit, conferă volumului global
al consumului turistic o notă de stabilitate. La rândul lor, variabilele preţ şi venit se află sub influenţa unei
multitudini de factori, ce pot acţiona în acelaşi timp şi în acelaşi sens asupra ambelor, sau decalat în
timp şi numai asupra uneia dintre ele.
Ca şi cererea turistică, consumul turistic manifestă o puternică concentrare în timp şi spaţiu, dar
şi în motivaţie; în ceea ce priveşte motivaţia, la un moment dat, poate predomina ca motiv odihna,
recrearea, sau poate domina interesul pentru afaceri, sănătate etc.
În funcţie de motivaţii, aflate în strânsă legătură cu ocupaţia şi educaţia, cu vârsta şi
personalitatea individuală, se identifică26:
 turişti psihocentrici;
 turişti cvasipsihocentrici;
 turişti mid-centrici;
 turisşti alocentrici;
 turişti cvasialocentrici.
Turiştii psihocentrici sunt concentraţi pe problemele personale, au o doză de nelinişte şi
teamă, căutând securitatea şi preferând vacanţele în staţiuni cunoscute, familiare, situate mai
aproape de reşedinţa permanentă, solicitând aranjamente organizate, care le oferă un plus de
siguranţă. De multe ori se limitează la utilizarea exclusivă a serviciilor din pachetul din vacanţă.
La polul pus se situează turiştii alocentrici, încrezători în formele proprii, dispuşi să încerce noi
experienţe, caută varietatea, aventura; călătoresc de regulă la distanţe mari, spre destinaţii exotice,
solicitând o gamă variată de servicii.
În practică, însă, cea mai mare parte a turiştilor au un comportament midocentric.
Cererea şi consumul turistic se particularizează şi prin concentrare, fie în timp (sub forma
sezonalităţii), în spaţiu (generând formarea şi manifestarea fluxurilor turistice) sau în motivaţie27.
Oscilaţiile sezoniere ale activităţii turistice sunt determinate de condiţiile de realizare a echilibrului
ofertă-cerere şi se concretizează printr-o mare concentrare a fluxurilor de turişti în anumite perioade ale
anului calendaristic, în celelalte remarcându-se o reducere importantă sau chiar o stopare a sosirilor de
turişti.
Variaţiile sezoniere sunt provocate de:
• cauze naturale (succesiunea anotimpurilor, condiţiile de climă, varietatea şi atractivitatea
valorilor culturale, periodicitatea manifestărilor – târguri, festivaluri etc.)
• cauze economico-organizatorice (structura anului şcolar şi universitar, regimul concediilor,
creşterea duratei timpului liber şi redistribuirea acestuia, obiceiuri, etc.)

26
Vezi S. Plog, Leisure Travel: Making It a Growth Market Again, John Wiley, London, 1991
27
Rodica Minciu, Op. cit., p. 141
43
 Implicaţiile sezonalităţii asupra activităţii turistice se pot rezuma la următoarele:
• utilizarea incompletă a bazei materiale;
• utilizarea incompletă a forţei de muncă;
• efecte asupra costurilor şi a calităţii;
• efecte asupra rentabilităţii;
• scăderea nivelului de satisfacţie al consumatorilor;
• suprasolicitarea bazei materiale.
Analiza curbelor de variaţie sezonieră ilustrează existenţa a trei etape (momente) în evoluţia
cererii şi, respectiv, a circulaţiei turistice, de-a lungul unui an calendaristic:
• sezonul (cu un vârf sau chiar două în cazul activităţii bisezoniere), caracterizat prin intensitatea
maximă a cererii;
• începutul şi sfârşitul sezonului (sau perioadele de pre- şi postsezon), în care cererea este
mai puţin intensă, cu tendinţă de creştere sau descreştere, după caz;
• extrasezonul, particularizat prin reducerea substanţială sau chiar încetarea solicitărilor pentru
serviciile turistice.
Reflectând caracterul ciclic al activităţii turistice, succesiunea acestor etape ilustrează modul de
eşalonare a cererilor şi permite dozarea eforturilor organizatorilor de turism în vederea satisfacerii
corespunzătoare a clientelei.
Suprapunerea curbelor de variaţie sezonieră a activităţii turistice din ţara noastră, arată o
concentrare puternică, în sezonul cald, pentru toate formele de turism (cca. 65% din sosirile de turişti
străini sunt în lunile iunie – septembrie; de asemenea, tot în această perioadă se manifestă cca. 60% din
solicitările turiştilor români)28.
Sezonalitatea circulaţiei turistice este evidenţiată, mai riguros, de indicii de sezonalitate.
Determinaţi cu ajutorul metodei mediilor mobile, pe baza seriilor dinamice privind numărul de turişti din
fiecare lună, indicii de sezonalitate – prin valorile pe care le iau – confirmă tendinţa de concentrare a
cererii turistice, în ţara noastră, în perioada iunie – septembrie.
De asemenea, se mai poate determina gradul de concentrare a activităţii cu ajutorul
coeficientului de concentrare:

C= ∑p 2
i

sau:

C= ∑p 2
i

unde: p este ponderea, faţă de unitate, a fiecărui element (în cazul nostru, a fiecărei luni), iar n –
numărul elementelor, respectiv 12.
Cercetările întreprinse în timp asupra concentrării cererii turistice în ţara noastră au evidenţiat
valori ale coeficientului de cca 0,26 pentru turiştii români şi 0,23 pentru turiştii străini, cu tendinţe de
creştere, deci de accentuare a sezonalităţii.
Cele mai eficiente soluţii de reducere a efectelor negative ale sezonalităţii s-au dovedit a fi
prelungirea sezonului şi etalarea vacanţelor. Printre mijloacele mai importante, ce stau la îndemâna
organizatorilor de turism, în acest sens, se numără măsurile cu caracter economico-organizatoric, de
dezvoltare a ofertei, de diversificare a serviciilor şi ridicarea calităţii acestora, practicarea unei politici de
preţuri diferenţiate, în funcţie de etapele sezonului, dezvoltarea şi intensificarea promovării turistice etc.

5.3. Oferta şi producţia turistică

Oferta turistică grupează ansamblul elementelor care concură la obţinerea produsului turistic,
respectiv:
 potenţialul natural şi antropic;
 echipamentul de producţie a serviciilor turistice;
 diversitatea bunurilor materiale destinate consumului turistic;
 forţa de muncă specializată în activităţile specifice turismului;
 infrastructura turistică şi condiţiile de comercializare.
În sens larg, oferta turistică se identifică cu patrimoniul turistic.

28
Ion-Dănuţ Jugănaru, op. cit., p. 26
44
 În sens restrâns, se poate vorbi despre oferta turistică a unui hotel, a unei agenţii de turism sau a
altei întreprinderi turistice.
Particularităţile ofertei turistice sunt:
 complexitatea şi eterogenitatea;
 creşterea diversificată;
 rigiditatea;
 adaptarea parţială sau imperfectă la cerere.
Complexitatea şi eterogenitatea sunt expresia faptului că oferta şi producţia turistică sunt
alcătuite dintr-un amalgam de elemente; acestea se diferenţiază după mai multe criterii:
a) Din punct de vedere al conţinutului:
 atractive (resursele turistice);
 funcţionale (echipamentele şi serviciile).
b) Din punct de vedere al comportamentului:
 rigide (atracţiile şi echipamentele);
 variabile (serviciile).
c) Din punct de vedere al sectorului economiei din care provin:
 naturale;
 industriale;
 agricole;
 transporturi.
Creşterea diversificată, altă caracteristică a ofertei, este consecinţa eterogenităţii
componentelor dar, mai ales, a rigidităţii unora din ele.
Rigiditatea se manifestă sub diverse forme, şi anume:
 prin imobilitate, produsele turistice neputând fi expediate în vederea întâlnirii cu cererea şi
realizării consumului, este necesară şi deplasarea turiştilor, iar aceasta pune o serie de probleme
suplimentare, mai ales în cazul turismului internaţional;
 prin imposibilitatea stocării produselor în scopul satisfacerii unor nevoi viitoare sau acoperirii
unor oscilaţii bruşte ale cererii;
 prin capacitatea limitată – în timp şi spaţiu – a atracţiilor, echipamentelor şi chiar forţei de
muncă.
Caracterul rigid, inelastic al ofertei limitează posibilităţile alinierii acesteia la variaţiile cererii,
determinând o altă caracteristică, şi anume inadaptabilitatea relativă sau adaptabilitatea parţială şi
imperfectă la cerere.
Rigiditatea şi condiţiile de exploatare a capacităţilor existente, în special de cazare, antrenează
dezechilibre între ofertă şi cerere. Pot apărea astfel, situaţiile de ofertă subutilizată şi de insuficienţă a
ofertei.
Relaţia ofertă turistică – producţie turistică este marcată de o serie de particularităţi, care o
diferenţiază de aceeaşi relaţie existentă pe piaţa bunurilor materiale:
- producţia turistică poate fi cel mult egală cu oferta, în timp ce, pe piaţa bunurilor materiale,
oferta este cel mult egală cu producţia;
- oferta turistică există şi independent de producţie, pe când producţia turistică nu se poate
realiza în afara ofertei; în schimb, oferta bunurilor materiale nu se poate detaşa de existenţa unei
producţii;
- structura ofertei turistice nu coincide întotdeauna cu structura producţiei turistice, în timp ce
structura ofertei de bunuri reflectă structura producţiei respective;
- oferta turistică e fermă – există atât timp cât există şi elementele ce o compun, pe când
producţia turistică este efemeră, ea există atât timp cât se manifestă consumul şi încetează odată cu
încheierea acestuia.
Relaţia dintre cele două elemente este foarte complexă, de intercondiţionare reciprocă, oferta
fiind sursă a producţiei turistice, iar producţia fiind cea care dă viaţă, mobilizează oferta.

5.4. Preţurile produselor turistice

Preţul reprezintă valoarea de piaţă a unui produs sau serviciu, într-o exprimare monetară, iar
nivelul lui reflectă o serie de constrângeri ale pieţei.
În cazul produselor turistice, formarea preţurilor este rezultatul acţiunii unei multitudini de factori
de natură economică, politică, motivaţională, geografică etc., dar şi al respectării numeroaselor cerinţe
decurgând din specificitatea ofertei şi cererii, din complexitatea şi eterogenitatea acestora.

45
 Din punct de vedere economic (al producătorului, al comerciantului), preţul trebuie să reflecte, cu
fidelitate, cheltuielile de producţie, de comercializare, să acopere taxele, impozitele şi alte obligaţii
financiare ale agenţilor economici şi să asigure acestora un profit.
Din punct de vedere al cumpărătorului, preţul este apreciat în funcţie de utilitatea produsului, de
importanţa nevoii pe care o satisface, de veniturile disponibile, de preţurile concurenţei, de rezultatul
comparaţiei cu alte bunuri şi servicii
Cele mai importante trăsături ale preţurilor produselor turistice sunt:
• preţurile se diferenţiază în timp (sezonalitate) şi spaţiu (locaţie) în funcţie de producător (confort,
experienţă, notorietate) şi consumator (reduceri în funcţie de categoria socio-profesională);
• caracter inflaţionist (inflaţia prin costuri, inflaţia prin cerere, inflaţia importată)
• formarea relativ independentă de raportul cerere-ofertă (asociaţii profesionale, lanţuri
voluntare);
• influenţă regulatoare limitată asupra pieţei (cererii şi consumului , în principal).
În privinţa modalităţilor concrete de determinare a preţurilor, trebuie să se ţină seama de costurile
materiale, salariale, de funcţionare, de gestiune, TVA, marja de profit a producătorului şi /sau comerciantului.
În funcţie de specificul serviciului turistic (transport, hotelărie, alimentaţie) se pot face adaptări.
În cazul programelor turistice (aranjamente IT), în stabilirea preţului sunt luate în calcul, sub
forma cheltuielilor directe, preţurile prestaţiilor individuale standard (transport, cazare, alimentaţie,
agrement sau tratament), cheltuielile administrative şi de organizare a activităţii, comisionul agenţiei sau
touroperator-ului şi TVA. Se mai includ, după caz, gratuităţi, cheltuieli cu asigurarea turistului, cheltuieli
de promovare, etc.

5.5. Tendinţe actuale pe piaţa turistică

Piaţa turistică se află într-o transformare continuă, înregistrează creşteri în ritmuri superioare
celor ale dinamicii economiei mondiale.
Pentru începutul mileniului trei sunt prognozate reduceri ale ritmurilor dezvoltării turistice, la 3-4%
anual, ceea ce marchează maturizarea turismului şi atingerea pe unele paliere a pragului de saturaţie
(situat la circa 70% din totalul timpului liber şi la 15% din venituri, alocate turismului).
Pe piaţa turistică se menţine o accentuată tendinţă de concentrare: circa 70-80% din totalul
activităţii turistice se desfăşoară în şi între ţările superdezvoltate ale lumii.
Consumul turistic este influenţat de fenomenul de îmbătrânire a populaţiei, creşterea duratei
timpului liber, factori socio-culturali şi emoţionali. Rezultă tendinţe de fragmentare a vacanţelor şi
efectuarea mai multor călătorii de scurtă durată, de lărgire a perioadelor de desfăşurare a deplasărilor şi,
implicit, atenuarea sezonalităţii, în diversificarea destinaţiilor etc.
În privinţa dezvoltării unei palete de produse turistice noi se detaşează câteva orientări:
 creşte interesul pentru vacanţele tematice;
 se bucură de o atenţie deosebită cazarea dispersată;
 creşterea ponderii vacanţelor la mare distanţă;
 creşte fluxul călătoriilor pentru cumpărături sau pentru alte motive “mai puţin turistice”.
În comercializarea vacanţelor, alături de intermediarii consacraţi se implică tot mai mult
companiile aeriene, lanţurile hoteliere, cu efecte asupra canalului de distribuţie, preţului, condiţiilor de
comercializare.
Se mai remarcă creşte ponderea ofertei de vacanţe ieftine dar şi promovarea formelor ecologice
de petrecere a vacanţei, paralel cu sporirea responsabilităţilor statului, organismelor de turism, turiştilor
înşişi în dezvoltarea turismului durabil, cu protejarea resurselor.

46
 CAPITOLUL VI

POTENŢIALUL TURISTIC
6.1. Conţinutul şi structura potenţialului turistic
Potenţialul turistic al unui teritoriu poate fi definit, la modul general, prin ansamblul elementelor
ce se constituie ca atracţii turistice şi care se pretează unei amenajări pentru vizitare şi primirea
călătorilor29.
Atracţiile turistice au o sferă de cuprindere mai restrânsă, comparativ cu resursele turistice,
limitându-se la elementele care atrag atenţia, produc impresie, incită la călătorie. Se apreciază că noţiunea
de atracţie defineşte cu precădere latura afectivă a diferitelor componente ale potenţialului.
Resursele turistice acoperă o problematică mai largă. Pe de o parte, noţiunea este utilizată
pentru a desemna motivul de vizitare şi, în acest caz, se referă atât la atracţia propriu-zisă, cât şi la
modul de exploatare, la implicaţiile de ordin economic asupra turismului iar, pe de altă parte, este
folosită pentru a defini mijloacele, sursele necesare desfăşurării activităţii turistice, respectiv resurse
naturale, materiale, umane şi financiare.
Pentru exprimarea ansamblului atracţiilor se utilizează şi conceptele de fond turistic şi
patrimoniu turistic. Fondul turistic reprezintă totalitatea resurselor naturale şi culturale cu destinaţie
turistică., folosindu-se pentru a desemna potenţialul, iar patrimoniul turistic are o sfera de
cuprindere mai largă, incluzând şi baza tehnico-materială specifică şi elemente de infrastructură, ce
ajută la exploatarea şi valorificarea bogăţiilor turistice30.
Indiferent de abordarea in sens mai larg sau mai restrâns, elementele potenţialului turistic au un
rol determinant, primordial pentru existenţa şi dezvoltarea industriei turistice.

6.1.1. Clasificarea atracţiilor turistice (potenţialului)

Multitudinea componentelor potenţialului turistic, a rolului pe care-l îndeplinesc fiecare, au făcut

necesară o clasificare, o structurare a lor după diverse criterii.
a. După conţinutul lor (cel mai utilizat criteriu), atracţiile turistice (potenţialul) se împart în:
− atracţii naturale – reprezintă ansamblul condiţiilor pe care le oferă cadrul natural (relief, climă,
hidrografie, vegetaţie, faună, monumente ale naturii, rezervaţii, etc.);
− atracţii antropice – creaţiile omului de-a lungul timpului, concretizate în elemente de cultură,
istorie, artă şi civilizaţie, tehnico-economice, socio-demografice etc.
b. După gradul de polarizare:
− resurse concentrate;
− resurse dispersate.
Într-o abordare mai complexă31, dar păstrând în esenţă acelaşi criteriu al răspândirii în teritoriu,
putem vorbi de:
− atracţii nodale (se concentrează pe o arie teritorială mai restrânsă şi sunt pretabile în principal,
pentru turismul de sejur);
− atracţii liniare (de-a lungul unui circuit sau de-a lungul coastelor, destinate turismului itinerant).
c. După valoare (originalitate şi unicitate):
− resurse unice (rare şi originale) la scara întregii planete;
− resurse de creaţie – originale dar înregistrându-se în mai multe zone – oraşe, cetăţi, parcuri
naţionale
− resurse atractive – comune celor mai multe zone turistice ale lumii (plaje întinse, peisaje
deosebite, mări liniştite, manifestări culturale).
Alte criterii care mai pot prezenta importanţă se referă la destinaţie, accesibilitate, poziţie
geografică, etc.

29
Rodica Minciu, Op. cit., p. 161
30
Ibidem, p. 162
31
J. Ch. Halloway, The Business of Tourism, fourth edition, Pitman Publishing, London, 1994, p. 131
47
 6.1.2. Structura potenţialului turistic

A. Potenţialul antropic reuneşte creaţiile omului de-a lungul timpului, concretizate în elemente
de cultură, istorie, artă şi civilizaţie, tehnico-economice şi socio-demografice, care, prin caracteristicile lor
atrag turiştii32:
• potenţialul socio-demografic:
- aşezări umane: - localităţi urbane;
- sate (turistice);
• potenţialul tehnico-economic:
- construcţii contemporane;
- unităţi economice;
• instituţii şi evenimente cultural-artistice:
- muzee şi case memoriale;
- instituţii cultural-artistice;
- evenimente;
• atracţii cultural-artistice:
- vestigii istorice şi monumente de artă:
- vestigii arheologice, cetăţi, castele;
- monumente istorice şi de artă;
- etnografie şi folclor:
- arhitectură populară;
- creaţie şi tehnică populară, meşteşuguri;
- obiceiuri, tradiţii, manifestări folclorice.
B. Potenţialul natural cuprinde ansamblul condiţiilor pe care le oferă cadrul natural, prin
componentele sale, pentru petrecerea vacanţei şi atragerea unor fluxuri turistice:
• relief;
• climă;
• hidrologie;
• floră;
• faună;
• monumente naturale.
Aceste componente îşi exercită influenţa asupra activităţii turistice printr-o serie de aspecte
specifice, determinând, la rândul lor, forme particulare de manifestare a turismului33.

6.2. Principalele atracţii turistice ale României

6.2.1. Potenţialul turistic natural

RELIEFUL - exprimat printr-o paletă generoasă de forme: munţi, dealuri şi podişuri, câmpii, chei
şi defilee, fâşie de litoral, deltă etc. – oferă condiţii pentru o complexă exploatare turistică.
Munţii Carpaţi acoperă o treime din suprafaţa ţării şi se impun ca zonă turistică importantă prin:
- diversitate peisagistică, asociată structurilor geologice şi tipurilor de relief precum şi alternanţei
unităţilor montane cu cele submontane şi depresionare;
- accesibilitate, datorită poziţiei centrale, configuraţiei, faptului că sunt străbătuţi de numeroase
văi şi cursuri de râuri, altitudinii mai reduse;
- potenţialul speologic bogat: peste 10.000 de peşteri
- complexitate – varietatea formelor de relief, asociată cu prezenţa unei bogate reţele
hidrografice, fond cinegetic, domeniu schiabil, aşezări umane, oferind posibilitatea practicării celor mai
diverse forme de turism: drumeţie, alpinism, schi, odihnă, vânătoare şi pescuit, cercetare ştiinţifică.
Zona dealurilor subcarpatice şi podişurilor, deşi mai modestă din punctul de vedere al
potenţialului, se impune atenţiei în special prin bogăţia şi varietate resurselor balneare (cu peste 200 de
localităţi ce dispun de factori naturali de cură, cu resurse ce pot fi utilizate în tratarea a 14 tipuri de
afecţiuni). Între elementele potenţialului balnear se remarcă:
- apele minerale şi termale;
- lacuri terapeutice;

32
Rodica Minciu, Op. cit., p. 163
33
Ibidem, p. 162
48
 - nămoluri terapeutice;
- emanaţii naturale de gaze terapeutice de tipul mofetelor şi solfatarelor specifice munţilor
vulcanici;
- salinele;
- aeroionizarea.
Zona de câmpie se înscrie în circuitul turistic cu puţine atracţii naturale, reprezentate de vegetaţie
(areale forestiere şi floră specifică), fond cinegetic şi piscicol, reţea hidrografică (râuri şi lacuri) şi resurse
balneare (lacuri sărate, nămoluri, ape minerale, bioclimat).
Litoralul prezintă o mare varietate de atracţii, oferind condiţii pentru o gamă largă de forme de
turism: cură heliomarină, sporturi nautice, odihnă şi recreere, tratament balneo-medical, cercetare
ştiinţifică. Dintre elementele sale definitorii se impun, prin valoarea lor, plaja, apa de mare, bioclimatul
marin, resursele balneare, vegetaţia.
Delta Dunării reprezintă prin suprafaţă (4.375 kmp împreună cu sistemul lagunar Razim-Sinoe),
alcătuire (o reţea densă de canale, gârle, bălţi şi lacuri alternând cu uscatul – grindurile), varietate şi
originalitate peisagistică şi faunistică, una dintre cele mai valoroase şi complexe zone turistice din ţara
noastră. Printre componentele sale de mare atracţie se numără:
- plajele întinse, în zona litorală;
- prezenţa dunelor de nisip;
- vegetaţie de mare varietate;
- faună piscicolă şi ornitologică, cu multe specii ocrotite;
- fond cinegetic şi piscicol bogat şi variat;
- Delta Dunării are statutul de rezervaţie a biosferei.
HIDROGRAFIA – definită de o vastă reţea de râuri de graniţă (Dunăre, Prut, Tisa) şi interioare
(Olt, Argeş, Mureş, Siret, Jiu, Someş, Târnave) şi debitul acestora, de numeroasele lacuri naturale de
factură foarte diversă şi situate pe toate treptele de altitudine, de varietatea apelor subterane, constituie
o remarcabilă atracţie turistică.
CLIMA – ca element component al potenţialului turistic natural, contribuie, pe de o parte, la
crearea ambianţei favorabile călătoriilor, în general, prin valorile de temperatură înregistrate, regimul
eolian şi pluviometric şi, pe de altă parte, constituie un motiv special de deplasare. Este vorba de
calitatea sa de factor de cură (climat excitant-solicitant în zonele de litoral, sedativ în zonele de deal şi
podiş şi tonic-stimulent în zonele montane), climatologia fiind un mijloc terapeutic eficient în cazul multor
afecţiuni, şi de element indispensabil practicării unor sporturi.
VEGETAŢIA – este şi ea un factor de stimulare a călătoriilor turistice; reprezentată prin pajişti,
arborete, areale forestiere – valoroase prin suprafeţele pe care se întind, bogăţia şi varietatea speciilor,
distribuţia teritorială – ca şi prin existenţa unor specii deosebite, rare, monumente ale naturii, vegetaţia are o
multiplă funcţie turistică (cercetare ştiinţifică, organizarea de parcuri naturale ca destinaţii de vacanţă, odihnă,
recreere, tratament).
FAUNA – are, din punct de vedere turistic, importanţă cinegetică, estetică şi ştiinţifică. Fondul
cinegetic şi piscicol, prin bogăţia şi varietatea speciilor, densitatea, valoarea trofeelor reprezintă
principala atracţie pentru turismul de vânătoare şi pescuit sportiv.
Elementele naturale cu valoare excepţională, rare, originale (forme de relief, peisaj, floră, faună)
au impus organizarea lor în arii protejate, de tipul parcurilor şi rezervaţiilor, prezentând o importanţă
deosebită pentru turismul profesional, de cercetare ştiinţifică, de agrement şi instructiv-educativ.

6.2.2. Potenţialul turistic antropic

România dispune de un bogat şi valoros potenţial antropic, rezultat al istoriei de peste două
milenii a poporului nostru în acest spaţiu geografic.
Vestigiile arheologice sunt numeroase, de factură diversă, de mare valoare atât pentru istoria,
cultura şi civilizaţia poporului nostru, cât şi pentru cele universale:
- cetăţile greceşti de pe ţărmul Mării Negre;
- cetăţile dacice din Munţii Orăştiei;
- cetăţile (castrele romane);
- cetăţile medievale.
Monumentele istorice, de artă şi arhitectură, de o mare varietate, datând din perioade istorice
diferite şi reflectând evoluţia culturii şi civilizaţiei autohtone şi influenţele diferitelor culturi ale lumii cu
care au intrat în contact:
- mănăstirile cu fresce exterioare din Bucovina, în stilul arhitectonic moldovenesc, cu influenţe
bizantine şi gotice;
49
 - bisericile de lemn din Maramureş, construite în sec. XVIII, în stilul arhitecturii populare specifice
zonei;
- biserici şi cetăţi ţărăneşti fortificate din Transilvania şi Oltenia;
- castele şi palate;
- edificii religioase, monumente şi statui.
Instituţiile şi evenimentele cultural-artistice găzduite în principalele centre urbane ale ţării,
reflectă intensitatea vieţii spirituale, tradiţia şi modernismul în cultură:
- edificiile unor instituţii culturale;
- reţeaua de muzee şi case memoriale;
- evenimente culturale (festivaluri, expoziţii, târguri, serbări).
Arta şi tradiţia populară, prin specificul său, originalitate, bogăţie şi varietate, reprezintă un
motiv inedit de călătorie. Între elementele de această factură, care generează fluxuri turistice, se
evidenţiază:
- arhitectura şi tehnica populară ce reflectă specificul diferitelor zone;
- creaţia artistică: producţia meşteşugărească şi artizanat, muzica, dansul, portul, creaţia literară;
- manifestări tradiţionale de genul serbărilor populare, târguri, festivaluri.
Construcţii tehnico-economice de atracţie turistică: amenajări hidroenergetice, canale de
navigaţie şi ecluze, drumuri, poduri, viaducte, porturi, etc.
Pe lista motivelor de călătorie mai pot fi înscrise localităţile urbane sau rurale, atractive pentru
arhitectura specifică sau pentru valorile de artă, cultură, civilizaţie pe care le găzduiesc.

6.3. Valorificarea potenţialului turistic

Deşi evaluarea gradului de valorificare a potenţialului turistic este o problemă dificilă, necesitând
luarea în calcul, pe lângă elementele obiective şi a unor aspecte subiective, greu de cuantificat şi
exprimat cantitativ, o imagine concludentă se poate obţine comparând atracţiile existente cu dotările
turistice şi intensitatea cererii34.
Apelând la indicatorii de caracterizare a dimensiunilor şi structurii echipamentelor şi,
respectiv, ai circulaţiei turistice, se poate determina, în mare măsură, gradul de valorificare. Sunt
utile şi comparaţiile internaţionale, dar şi elemente cu privire la diversitatea formelor de turism,
structura şi calitatea serviciilor oferite.
În România se remarcă, pe de o parte, investiţii făcute pentru realizarea unor zone turistice
de valoare, recunoscute şi apreciate, dar şi rămânerea în afara circuitului turistic a unor perimetre
de mare atracţie. Insuficienţe avem şi în ceea ce priveşte diversitatea formelor de turism sau
calitatea serviciilor oferite.
Studiile de evaluare atestă un grad de valorificare modest, de 20-30%.
În ceea ce priveşte capacitatea de cazare existentă în România remarcăm, pentru perioada
2007-2009, o uşoară creştere, de la 273.201 număr locuri în 2007 la 303.486 număr locuri în 2009,
conform datelor INS35. Nu la fel de bine stăm în ceea ce priveşte numărul turiştilor cazaţi în structurile de
primire turistică. Dacă în anul 2007 şi 2008, faţă de 2006 luat ca bază de comparaţie, indicele numărului
turiştilor cazaţi a fost de 112,2% şi 114,6%, în anul 2009, indicele a fost mai mic decât în 2006, respectiv
98,8%, criza economico-financiară spunându-şi cuvântul. În graficul următor putem vedea şi evoluţia pe
tipuri de turişti, respectiv români şi străini.
Faţă de această caracterizare generală, în România există diferenţieri semnificative, în privinţa
gradului de valorificare, pe zone şi staţiuni turistice.
Litoralul, prin calităţile sale fizico-geografice îl situează printre cele mai atractive zone,
turismul de cură heliomarină bucurându-se de interesul unor segmente largi de vizitatori autohtoni şi
străini. Această zonă a beneficiat de cele mai mari investiţii turistice, concretizate în circa 116.000
locuri de cazare, în aproape 800 de unităţi concentrate în 12 staţiuni, distribuite pe aproape 120 km
zonă costieră. Litoralul ocupă în prezent primul loc în privinţa echipării cu 42,6% din totalul locurilor
existente în România şi înregistrează cel mai înalt grad de valorificare – cca 80%36.

34
Ibidem, p. 173
35
Turismul României, Breviar turistic, INS, 2010, p. 23
36
Rodica Minciu, Op. cit., p. 174
50
 Figura 7

Turiştii cazaţi în structurile de primire

turistică cu funcţiuni de cazare turistică

Sursa: Turismul României, Breviar turistic, INS, 2010, p. 39

Figura 8

Turiştii cazaţi în structurile de primire turistică

cu funcţiuni de cazare turistică, pe destinaţii
turistice, în anul 2010

Sursa:Turismul României, Breviar turistic, INS, 2011, p. 40

Delta Dunării, faţă de valoarea de excepţie a potenţialului, echiparea este modestă, circa 2000 de
locuri de cazare în 98 de unităţi, ceea ce reprezintă 0,7% din total, din care numai o treime în delta propriu-
zisă, restul în zonele limitrofe.
Zona dealurilor şi podişurilor, destinată cu prioritate turismului balnear se caracterizează
printr-un nivel mediu spre slab de valorificare. Din circa 230 de localităţi, identificate cu factori naturali de
cură, numai 20 sunt de interes naţional – echipate adecvat cu mijloace de cazare şi instalaţii de
tratament -, din care doar 13 recunoscute şi apreciate pe plan internaţional.
Zona montană, deşi reprezintă o destinaţie de vacanţă în tot cursul anului, este mai puţin pusă
în valoare, comparativ cu celelalte zone. Analiza indicatorilor ilustrează o slabă echipare turistică –
32.233 locuri de cazare în 973 unităţi, ceea ce reprezintă 11,2% din total (în anul 2006).
Corespunzător acestor dotări au beneficiat de servicii de cazare în zona montană 16,5% din turiştii
români şi 8,9% din cei străini. Un alt aspect ce caracterizează modul de punere în valoare a
potenţialului turistic în zona montană este concentrarea foarte puternică a dotărilor şi activităţilor.
Arealul constituit din localităţile urbane reşedinţă de judeţ şi alte aşezări (urbane şi rurale)
reprezintă zona predilectă desfăşurării turismului cultural (aici se concentrează o mare parte din resursele
antropice) şi de afaceri. Această zonă beneficiază de o echipare ceva mai bună, peste 40% din totalul
locurilor de cazare, multe dintre ele în unităţi hoteliere de confort superior – 3 şi 4 stele. În ce priveşte
circulaţia turistică, această zonă receptează 40% din turiştii români şi peste 70% din cei străini, ceea ce
permite aprecierea existenţei unei bune valorificări.

51
 CAPITOLUL VII
BAZA TEHNICO-MATERIALĂ A TURISMULUI
7.1. Conţinutul şi rolul bazei tehnico-materiale
Baza tehnico-materială a turismului este reprezentată de ansamblul mijloacelor tehnice de
producţie utilizate, în acest domeniu, în scopul obţinerii de bunuri şi servicii specifice, destinate
consumului turistic. În corelaţie cu sfera largă de cuprindere a turismului, cu rolul său complex şi de
ramură de sinteză, baza tehnico-materială a acestuia include atât mijloace comune altor ramuri, cât şi
echipamente specifice37.
În raport cu modul particular în care se consumă şi se înlocuiesc, resursele materiale (capitalul
tehnic) se împarte în capital fix şi capital circulant.
Capitalul fix este format din bunuri de lungă durată care se folosesc ca instrumente în mai multe
etape de producţie, se consumă treptat şi se înlocuiesc după mai mulţi ani de utilizare (de regulă îşi
păstrează forma iniţială în timp ce valoarea lor se reduce) şi sunt, în mare măsură, specializate în
îndeplinirea unor operaţii. Exemple: clădiri, maşini, utilaje, instalaţii, mijloace de transport, etc.
Capitalul circulant, parte a fondurilor de producţie, se consumă integral în cadrul unui singur
ciclu de producţie şi trebuie înlocuit cu fiecare ciclu economic. Exemple: materii prime, materiale,
energie, combustibili, etc.
Rolului capitalului tehnic este dat şi de faptul că simpla prezenţă a elementelor de atractivitate nu
este suficientă pentru a genera derularea unei activităţi turistice. Punerea în valoare a potenţialului natural
şi antropic, atragerea turiştilor presupun existenţa unor dotări adecvate, capabile să asigure accesul, să
ofere vizitatorilor condiţii pentru petrecerea agreabilă a vacanţei38.
Între baza tehnico-materială şi activitatea turistică există o relaţie strânsă, de intercondiţionare;
pe de o parte, turismul nu poate fi conceput în afara unei echipări tehnice corespunzătoare a zonelor de
atracţie, iar, pe de altă parte, dimensiunile, structura, calitatea resurselor materiale trebuie să se
adapteze permanent evoluţiilor turismului.
Dacă atracţiile constituie factorul fundamental al activităţii turistice, baza tehnico-materială şi
infrastructura turistică reprezintă factorul decisiv, iar infrastructura generală, factorul permisiv39.

7.2. Structura, dinamica şi distribuţia

teritorială a echipamentelor turistice
Baza tehnico-materială are o structură complexă, elementele sale adaptându-se diferitelor nevoi
ale turistului, în timp asistând la o serie de mutaţii cantitative şi structurale, la modernizarea şi
perfecţionarea acestora.
Dacă luăm în considerare criteriul destinaţiei principale, putem vorbi de două categorii mari: baza
materială specific turistică şi baza tehnico-materială generală (infrastructura). În prima categorie
încadrăm resursele materiale care îşi datorează existenţa activităţii turistice, iar în cea de-a doua, vom
include dotările independente de domeniul turismului, dar care sunt utilizate şi pentru nevoile acestuia.
Baza tehnico materială specific turistică cuprinde:
− Unităţi de cazare. Reţeaua unităţilor de cazare este cea mai importantă componentă a bazei
tehnico-materiale. Această reţea este alcătuită din obiective de diverse tipuri, clasificate după conţinut,
funcţia îndeplinită, categoria de confort, perioada de funcţionare, forma de proprietate.
− Unităţi de alimentaţie. Facilităţile de alimentaţie se referă la alimentaţia intra şi extrasezonieră,
la catering puse la dispoziţie turiştilor pe toată perioada sejurului.
− Mijloace de transport. Este vorba de cele care sunt destinate exclusiv turiştilor şi/sau se află în
proprietatea/administrarea unor societăţi comerciale aparţinând sferei turismului.
− Mijloace (instalaţii) de transport pe cablu servesc ca mijloace de continuare a călătoriei sau
de acces spre altitudini înalte, spre destinaţiile de vacanţă sau ca mijloace de agrement.
− Mijloacele de agrement au ca obiectiv crearea condiţiilor pentru distracţie şi recreere, pentru
petrecerea plăcută a timpului liber.

37
Rodica Minciu, op. cit., p. 177
38
Ibidem, p. 178
39
Gh. Barbu (coord.), Turismul în economia naţională, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981, p. 113
52
 − Instalaţiile de tratament sunt destinate unei forme particulare a turismului, şi anume a celui
balneo-medical. Aceste mijloace au un conţinut eterogen, determinat de specificitatea afecţiunilor, natura
resurselor şi profilul staţiunilor.
− Satele turistice sunt localităţi rurale situate într-un cadru nepoluat, dispunând de elemente
atractive posibil de valorificat: arhitectură locală, tradiţii, meşteşuguri, amenajate astfel încât să ofere
permanent sau temporar găzduire, alimentaţie şi activităţi recreativ-distractive.
− Satele de vacanţă sunt ansambluri mari ce cuprind unităţi de cazare individuală sau familială
grupate în jurul unor spaţii comune pentru masă, distracţie şi sport. Caracteristica fundamentală a
acestor mijloace o constituie desfăşurarea în comun, în formula club, a activităţilor recreative, ceea ce
conduce la crearea unei atmosfere specifice.
Baza tehnico-materială generală (infrastructura) cuprinde:
− căile de comunicaţie şi mijloacele de transport în comun, urban şi interurban;
− reţeaua de telecomunicaţii;
− unităţile comerciale, sanitare, de prestări servicii, echipamentele tehnico-edilitare etc.;
− reţelele de alimentare cu: apă, gaze, energie electrică, energie termică.
Baza tehnico-materială a turismului se caracterizează prin următoarele:
− corespondenţa dintre baza tehnico-materială şi resursele naturale turistice;
− adaptarea bazei tehnico-materiale unui anumit segment al cererii turistice;
− raportul, în general, invers proporţional între efortul investiţional şi calitatea atracţiei turistice a
resurselor naturale.
Componenta cea mai importantă a bazei tehnico-materiale specifice este reţeaua unităţilor de
cazare (găzduire), deoarece răspunde uneia din necesităţile fundamentale ale turistului – odihna,
innoptarea. Fără existenţa unor astfel de echipamente nu se poate realiza un consum turistic.
Dimensiunile, structura şi distribuţia spaţială a mijloacelor de cazare determină caracteristicile tuturor
celorlalte componente ale bazei tehnico-materiale a turismului şi, implicit, amploarea şi orientarea
fluxurilor turistice.
Mijloacele de cazare pot fi:
• unităţi hoteliere propriu-zise şi asimilate lor (moteluri, pensiuni, hanuri, hoteluri-apartament,
bungalow-uri, etc.)
• unităţi complementare sau cazare extrahotelieră, reprezentată de terenuri de camping, căsuţe,
sate de vacanţă, cămine şi hanuri pentru tineri, cabane şi refugii montane, camere, case şi apartamente
de închiriat, sanatorii şi stabilimente de sănătate, tabere şi colonii de vacanţă
Structura capacităţii de cazare turistică în funcţiune, în anul 2010 o prezentăm în figura 9.
În privinţa structurii, mijloacele de cazare pot fi abordate din mai multe unghiuri, folosind criterii
diferite de segmentare ca: tipul unităţii, categoria de confort, forma de proprietate, perioada de
funcţionare, amplasarea în spaţiu, importanţa.
Din punct de vedere al tipului de unitate, cea mai mare pondere (peste 2/3, respectiv 69,8% în
2010) o deţin hotelurile şi motelurile, unităţi cu profil complex, cu un nivel de confort mai ridicat şi care
furnizează o gamă mai largă de servicii şi de o calitate superioară. Acestea sunt urmate în ordine
descrescătoare de pensiunile turistice (8,6%), pensiunile agroturistice (7,7%), vilele turistice şi
bungalourile (4,7%).

Figura 9
Structura capacităţii de cazare turistică în
funcţiune, în anul 2010

53
Sursa: Anuarul Statistic al României (2011), Bucureşti: Institutul Naţional de Statistică, p. 608

Evoluţia acestor structuri cu funcţiuni de cazare în perioada 2005-2010 este redată în tabelul nr.
5.

Tabelul 5
Structurile de primire turistică cu funcţiuni
de cazare turistică
număr unităţi
Anii 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Hoteluri şi moteluri 1154 1220 1231 1264 1316 1397
Hosteluri 58 75 79 81 97 114
Hanuri turistice 11 9 6 5 5 4
Cabane turistice 113 116 108 116 123 134
Campinguri şi unităţi tip căsuţă 124 121 111 109 101 100
Vile turistice şi bungalouri 1021 1040 974 982 1012 1035
Tabere de elevi şi preşcolari 151 128 115 111 111 92
Pensiuni turistice 597 702 736 783 878 949
Pensiuni agroturistice 956 1259 1292 1348 1412 1354
Popasuri turistice 29 31 30 31 30 32
Sate de vacanţă 3 2 3 3 4 4
Spaţii de cazare pe nave 9 7 9 7 6 7
Total 4226 4710 4694 4840 5095 5222

Notă: Din anul 2006, în cabanele turistice s-au inclus şi cabane de vânătoare (pescuit), iar din 2009,
hotelurile pentru tineret s-au asimilat la hosteluri, pensiunile turistice urbane s-au definit ca pensiuni turistice şi
pensiunile turistice rurale s-au definit ca pensiuni agroturistice.
Sursa: Anuarul Statistic al României (2011), Bucureşti: Institutul Naţional de Statistică, p. 611

Din punct de vedere al nivelului confortului, se constată o concentrare puternică la categoriile

inferioare, respectiv unităţi de 2 stele şi mai puţin (peste jumătate din numărul de unităţi şi locuri).

Figura 10

Înnoptările pe categorii de confort în anul 2010

Sursa: Anuarul Statistic al României (2011), Bucureşti: Institutul Naţional de Statistică, p. 609

Din punct de vedere al formei de proprietate predomină proprietate privată.

Din punct de vedere al perioadei de funcţionare, mai mult de jumătate din echipamentele de
cazare înregistrează o funcţionare sezonieră

54
 Unităţile de alimentaţie publică. Din totalul unităţilor (aprox. 35000, 2 mil. locuri la mese), cele
considerate ca făcând parte din structura turismului (prin locul de amplasare şi caracteristicile clientelei)
reprezintă aprox. 8,5%. În timp se constată un ritm ascendent, dar cu ritmuri relativ lente40.
Reţeaua unităţilor de alimentaţie specifică este dominată de restaurante (peste 45% din numărul
unităţilor şi aproape 60% din numărul de locuri), urmate de unităţi cu profil mai simplu – bufet, bar,
pizzerie, rotiserie etc. – cu 35% din totalul locurilor la mese, şi cu ponderi modeste cofetării şi patiserii,
cafenele, ceainării, chioşcuri.
Unităţile de alimentaţie publică se caracterizează prin sezonalitate accentuată, 1/3 din totalul de
locuri la mese fiind amplasate pe terase şi în grădini şi 2/3 în saloane. Mai precizăm că o mare parte din
saloane funcţionează în cadrul unor hoteluri sau chiar staţiuni cu activitate sezonieră.
Dacă analizăm raportul locuri în alimentaţie/locuri de cazare, ţara noastră se încadrează
normelor internaţionale asigurând o bună satisfacere a nevoilor de alimentaţie a turiştilor.
Mijloacele de transport – este vorba de cele care sunt destinate exclusiv turiştilor şi/sau se află
în proprietatea/administrarea unor societăţi comerciale aparţinând sferei turismului. Deşi în alcătuirea
acestei componente sunt prezente toate tipurile de mijloace, în practica turistică nu se regăsesc cele
feroviare; structural, proporţia covârşitoare revine celor rutiere (autocare, microbuze, automobile şi
mijloace de transport marfă), li se adaugă cele aeriene – organizate independent sau integrate
societăţilor hoteliere – şi, în foarte mică măsură, cele navale41.
În România parcul de mijloace de transport aflat în dotarea întreprinderilor turistice este relativ
modest: mai puţin de 3000 de autocare, circa 1000 microbuze, 800 de autoturisme destinate închirierii,
câteva aeronave şi 4-5 nave-hotel pentru croaziere în Delta Dunării.
Instalaţiile (mijloacele) de transport pe cablu fac parte şi ele din structura bazei tehnico-
materiale specific turistice; ele servesc ca mijloace de continuare a călătoriei (transport) sau de acces
spre altitudini înalte, spre destinaţiile de vacanţă sau ca mijloace de agrement.
Cu un potenţial turistic mai modest comparativ cu alte ţări europene şi cu o cerere mai slabă
pentru turismul de sporturi de iarnă, ţara noastră dispune de 64 instalaţii de transport pe cablu, care sunt
departe de nevoile turiştilor şi cerinţele unei exploatări adecvate a cadrului natural.
Mijloacele de agrement au ca obiectiv crearea condiţiilor pentru distracţie şi recreere, pentru
petrecerea plăcută a timpului liber. Din punct de vedere al conţinutului avem terenuri de sport, săli de
jocuri (mecanice, calculatoare, bowling) sau polivalente (spectacole, expoziţii, concursuri), parcuri de
distracţie, centre de echitaţie, plaje şi instalaţii de sporturi nautice, pârtii de schi, cluburi, cazinouri,
discoteci, etc.)
Instalaţiile de tratament ocupă un loc mai modest în structura bazei materiale, fiind destinate
unei forme particulare a turismului , şi anume celui balneo-medical. Au un conţinut eterogen, determinat
de specificitatea afecţiunilor, natura resurselor (ape minerale, nămoluri, mofete) şi profilul staţiunilor. Aici
putem enumera instalaţii de fizioterapie, băi, buvete, amenajări saline, săli de gimnastică, etc.
Satele turistice sunt localităţi rurale situate într-un cadru natural nepoluat, dispunând de
elemente atractive posibil de valorificat, precum: arhitectura locală, port popular, tradiţii, meşteşuguri
etc., amenajate astfel încât să ofere temporar sau permanent găzduire, alimentaţie şi activităţi recreativ-
distractive.
Satele de vacanţă sunt ansambluri mari, de factură modernă, ce cuprind unităţi de cazare
individuală sau familială (vile, bungalow-uri), grupate în jurul unor spaţii comune pentru mase, distracţie
şi sport. Caracteristica fundamentală a acestor mijloace o constituie desfăşurarea în comun, în formula
“club”, a activităţilor recreative, ceea ce conduce la crearea unei atmosfere specifice. Produsul turistic
denumit “club de vacanţă” este comercializat la un preţ forfetar, ce include atât pensiunea, cât şi
distracţiile.
În cadrul componentelor infrastructurii generale un loc important revine transporturilor, în
multitudinea formelor sale, asigurând accesul spre destinaţiile de vacanţă, precum şi atragerea
diverselor zone în circuitul turistic.
Nivelul de dezvoltare a transporturilor este modest în ţara noastră comparativ cu ţările europene.
În domeniul rutier, reţeaua de şosele şi autostrăzi este insuficientă şi de slabă calitate. Spre exemplu,
În România, la nivelul anului 2004, din totalul de 198.817 km drumuri, doar 30,2% sunt asfaltate şi doar
0,11% reprezintă autostrăzi. Comparativ, în celelalte ţări europene se înregistrează următoarele valori:
Marea Britanie – 420.009 km drumuri, 100% asfaltate, 0,87% reprezentând autostrăzi; Austria – 107.262
km drumuri, 100% asfaltate, 1,56% reprezentând autostrăzi; Franţa – 951.124 km drumuri, 100%
asfaltate, 1,16% autostrăzi, Spania - 676.239 km drumuri, 99% asfaltate, 1,80% autostrăzi; Ungaria –

40
Rodica Minciu, Op. cit., p. 187
41
Ibidem, p. 188
55
195.719 km drumuri, 37,72% asfaltate, 0,59% autostrăzi,; Bulgaria – 40.231 km drumuri, 98,40%
asfaltate, 0,82% autostrăzi42. Densitatea drumurilor publice la 100 kmp teritoriu nu s-a modificat prea
mult din 2005 încoace (o uşoară creştere, de la 33, 5% în 2005 la 34,6% în 2010).
Situaţia nu este mai bună nici în cazul reţelei feroviare. Cu o lungime de 10.784 km cale ferată
în exploatare în 2009, o densitate a reţelei de 45,2 km la 100 kmp teritoriu, România este relativ slab
înzestrată comparativ cu alte ţări europene (Belgia are o densitate de 115,1 km/1000 kmp suprafaţă,
Cehia 121,4, Elveţia 125, Franţa 56,5, Germania 105,8, Polonia 65,1, Ungaria 83,9; la aceasta mai
adăugăm nivelul calitativ redus al echipamentelor)43.
Pentru transporturile aeriene şi cele navale, situaţia cu privire la gradul de dotare tehnică se
prezintă în felul următor:
- la nivelul anului 2010, România dispunea de 89 aeronave pentru transportul pasagerilor, în
creştere faţă de anul 2005 de 2,02 ori;
- la nivelul anului 2010, România dispunea de 67 nave pentru transportul pasagerilor cu 8.000
de locuri, în scădere faţă de anii anteriori (în 2008 aveam 75 de nave cu 11.000 de locuri);

Distribuţia teritorială a bazei tehnico-materiale a turismului

Distribuţia inegală a bazei materiale a turismului în profil teritorial este specifică şi ţării noastre.
Analizele întreprinse pun în evidenţă existenţa unor decalaje importante între zone turistice cu potenţial
apropiat sau cu un nivel de dezvoltare economico-socială asemănător.
Litoralul, respectiv judeţul Constanţa, beneficiind de o atractivitate deosebită din punct de vedere
geografic, are o poziţie privilegiată, în sensul că deţine circa 42% din totalul locurilor de cazare şi
aproape ½ din instalaţiile de agrement; de asemenea zona Valea Prahovei (jud. Prahova şi Braşov,
geografic masivele Bucegi, Gârbova şi Bârsei) concentrează circa 7% din capacitatea de cazare şi 52%
din instalaţiile de transport pe cablu; la acestea se mai pot adăuga câteva destinaţii balneare, situate în
judeţele Bihor, Harghita, Vâlcea, care întrunesc aproape 11% din baza de cazare turistică şi cea mai
mare parte a mijloacelor de tratament.
Decalajele sunt şi mai accentuate dacă se au în vedere unităţile administrativ-teritoriale: faţă de o
medie de circa 7000 de locuri de cazare pe judeţ, acestea se distribuie pe o scală de la circa 300
(Călăraşi) la aproape 120000 (Constanţa)44.

7.3. Investiţiile în turism

Din prezentările anterioare rezultă faptul că dotările materiale existente nu asigură valorificarea
corespunzătoare a potenţialului turistic imunându-se investiţii substanţiale orientate spre creşterea şi
modernizarea înzestrării turistice.
Clasificarea investiţiilor în turism se poate realiza utilizând mai multe criterii.
În funcţie de conţinut:
• obiective (echipamente) specifice – unităţi de cazare, alimentaţie, agrement;
• lucrări de infrastructură – căi de acces, spaţii verzi, parcări, alimentare cu apă, canalizare) care
asigură funcţionarea normală a investiţiilor specifice.
În concordanţă cu obiectivele sau efectele aşteptate, investiţiile pot fi:
• de dezvoltare (extindere);
• de modernizare;
• de înlocuire.
Investiţiile în turism prezintă nişte particularităţi de care trebuie să ţină cont cei care fac acest
gen de investiţii:
- sunt intensive în capital, reclamând cheltuieli mari datorate costurilor foarte ridicate ale
infrastructurii şi ale echipamentelor specifice;
- angajează capital pe termen lung, amortizarea făcându-se lent;
- se materializează în principal în construcţii, fiind supuse într-o măsură mai mică uzurii morale.
Deciziile privind angajarea unor lucrări de investiţii se fundamentează pe elaborarea unor studii
de fezabilitate, care trebuie să argumenteze necesitatea şi oportunitatea investiţiei (prin studii de piaţă)
şi eficienţa funcţionării noului obiectiv.

42
IRF, World Road Statistics 2009, p. 10
43
Anuarul Statistic al României (2011), Bucureşti: Institutul Naţional de Statistică, p. 724
44
Rodica Minciu, Op. cit., p. 194
56
 Problemele care trebuie soluţionate în vederea realizării unui proiect de investiţii (criterii de
adoptare a deciziei) se referă la: determinarea valorii investiţiei, identificarea surselor de capital şi a
modalităţilor de finanţare, evaluarea cheltuielilor de exploatare şi calculul eficienţei.
Valoarea investiţiei cuprinde costul propriu-zis al mijlocului fix şi o serie de cheltuieli angajate pe
parcurs vizând pregătirea, execuţia şi punerea în funcţiune a obiectivului.
Sursele de finanţare a investiţiilor în turism se concretizează în:
• aportul propriu;
• creditul;
• leasingul;
• acţionariatul şi coproprietatea;
• aportul statului;
• aportul organelor financiare internaţionale (investiţii de anvergură).
Cheltuielile de exploatare şi rentabilitatea reprezintă criterii importante în adoptarea deciziei
de investiţii şi selecţie a variantelor.
Cheltuielile de exploatare reflectă complexitatea procesului investiţional, referindu-se atât la
funcţionarea propriu-zisă a obiectivului, cât şi la comercializarea produselor/serviciilor astfel obţinute. Ele
au o structură foarte diversă – întreţinere, personal, materii prime, transport – şi un comportament
economic diferit. Ca urmare, ele trebuie analizate în relaţie cu efectele produse – cifra de afaceri şi marja
de profit.
Indicatorii de eficienţă specifici investiţiilor în turism se referă la:
• investiţia specifică (raport între valoarea investiţiei şi capacitatea obiectivului – în unităţi
fizice);
• termenul de recuperare (raport între investiţia totală şi profitul anual);
• randamentul economic al investiţiei (raport între profitul net după recuperarea investiţiei şi
investiţia iniţială);
• rata minimă de rentabilitate (raportul beneficiu-cost);
• valoarea imobilizărilor de fonduri.
Valoarea investiţiilor nete în ultimii trei ani în industria turistică (hoteluri şi restaurante) în
România a avut o evoluţie oscilantă:
- în anul 2008 investiţiile nete s-au ridicat la 1993,4 milioane lei;
- în anul 2009, la 1353,3 milioane lei (mai scăzute, datorită crizei economico-financiare);
- în anul 2010, la 1528,2 milioane lei.
Ţara noastră, deşi dispune cantitativ de o bază turistică suficientă, vechimea mare şi gradul de
uzură fizică şi morală necesită măsuri urgente de modernizare, dar şi de dezvoltare acolo unde se
impune.

57
 CAPITOLUL VIII
RESURSELE UMANE ÎN TURISM
8.1. Particularităţile muncii în turism
Relaţia dintre turism şi capitalul uman este complexă, de intercondiţionare, fiecare dintre cele
două elemente având deopotrivă rolul de cauză şi efect.
Turismul imprimă muncii prestate în acest sector o serie de caracteristici:

Consum mare de muncă vie comparativ cu alte ramuri. Turismul face parte din sectorul
terţiar, iar aici introducerea progresului tehnic nu este recomandată în toate cazurile. Înlocuirea omului
cu maşina nu este o soluţie fericită pentru serviciile de cazare, recepţie, alimentaţie, servire.

Răspundere materială şi morală superioară. Calităţile unui bun lucrător în domeniul
turismului constau în: corectitudine maximă, răbdare, solicitudine, capacitatea de a anticipa nevoile
turistului.

Nivel ridicat şi complex de pregătire. Munca în turism reclamă pe lângă cunoştinţe de ordin
tehnic şi un nivel general de instruire şi cultură ridicat, apropiat de cel al turiştilor. Lucrătorul în turism
trebuie să aibă abilităţi de comunicare şi o mare flexibilitate. Însuşirile fizice şi ţinuta sunt obligatorii.

Relaţii directe lucrători-client, printr-o participare – într-o proporţie mai mare sau mai mică a
turistului la realizarea serviciului propriu-zis.

Sezonalitate accentuată şi fluctuaţie mare a personalului comparativ cu alte sectoare de
activitate, datorită concentrării sezoniere a circulaţiei turistice şi funcţionării temporare a unei importante
părţi a bazei tehnico-materiale.

Utilizarea modelului muncii cu timp parţial. Este vorba de angajări în week-end, cu prilejul
diverselor evenimente sau sărbători sau pentru anumite activităţi (ghizi, instructori sportivi, personal
ajutător la partidele de vânătoare, etc.)

Feminizarea forţei de muncă, mobilitatea ridicată, angajarea întregului timp de muncă al
unei zile, etc.
Toate acestea influenţează nemijlocit numărul şi dinamica lucrătorilor, structura acestora, nivelul
productivităţii muncii, sistemele de cointeresare şi, corespunzător, politica de selecţie şi recrutare,
organizarea pregătirii profesionale45.

8.2. Evoluţia şi structura personalului

ocupat în turism
Dezvoltarea turismului a fost însoţită de o dinamică susţinută a personalului ocupat în această
ramură. Mai accentuată decât în alte compartimente ale economiei, creşterea numărului lucrătorilor
reflectă, pe de o parte, tendinţele din evoluţia fenomenului turistic şi, pe de altă parte, caracteristicile
muncii în acest sector.
Numărul total al lucrătorilor din turim conform WTTC a evoluat astfel:

Tabelul 6
Contribuţia directă a turismului la numărul de locuri de muncă

Mondial 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

Creşterea
1,4 5,1 0,6 2,7 3,1 -4 -3,1 -0,8
reală (%)
% Pondere
9,2 9,5 9,4 9,5 9,6 9,1 8,8 8,6
în total
Mil.
locuri de 242,3 254,7 256,5 263,5 271,8 260,8 252,7 250,5
muncă

Sursa: WTTC

Faţă de evoluţia globală, situaţia diferă sensibil de la o ţară la alta. Astfel, ţările situate în top în
privinţa circulaţiei turistice – precum Franţa, Spania, SUA – se caracterizează şi printr-o bună dotare cu
personal, cu ponderi importante ale acestuia în totalul forţei de muncă (peste 10%), în al doilea eşantion
se situează ţări lansate relativ recent în circulaţia turistică (Turcia, Mexic, Canada), ţări emiţătoare ca
45
Rodica Minciu, Op. cit., p. 205
58
Marea Britanie, Germania. Un grup distinct îl formează ţările cu tradiţie în turism şi unde ponderea
lucrătorilor în turism, relativ ridicată, se menţine constantă (Elveţia, Austria, Belgia, Luxemburg). Ţări cu
un număr modest de lucrători în turism (1-2% în total PO), în această categorie intrând şi ţara noastră
(vezi tabelul 7).

Tabelul 7
Evoluţia populaţiei ocupată în turism în perioada 2002-2010

Indicatori 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
Populaţia
ocupată (PO) în
hoteluri şi 95 105 133 133 134 156 162 125 133
restauran
te (mii)
PO în economie
8329 8306 8238 8390 8469 8726 8747 8411 8371
(mii)
Ponderea PO în
turism în total 1,14 1,26 1,61 1,58 1,58 1,78 1,85 1,48 1,58
PO

Sursa: Anuarul Statistic al României (2011), Bucureşti: Institutul Naţional de Statistică, p. 103

Cercetători străini apreciază diversitatea angajaţilor din acest sector apreciind că în unele zone
geografice, turismul şi ospitalitatea oferă un mediu atractiv, un statut înalt, condiţii competitive şi salarii
bune, care au o cerere mare pe piaţa muncii, însă la polul opus se află, de asemenea, personalul
necalificat, fiindu-i caracteristice condiţii slabe, salarii mici, fiind recrutat din grupuri dezavantajate social,
neavând abilităţile şi profesionalismul cerute acestui sector de activitate46.
În caracterizarea forţei de muncă, alături de aspectele cantitative, ne interesează şi mutaţiile
structurale. Cea mai frecvent întâlnită modalitate de grupare a lucrătorilor o reprezintă funcţia îndeplinită.
Astfel, din punct de vedere al sectorului în care lucrează avem personal ocupat în47:
• hotelărie, reprezentând, la scară globală, 40-50% din total;
• alimentaţie, cu 30-40%;
• agenţii de voiaj (şi touroperatori), circa 5%;
• administraţia (naţională şi locală) a turismului, 1-2%;
• alte sectoare ale industriei turistice (agrement, transport, activităţi sportive şi culturale etc.), cu
3-4%.
Din punct de vedre al rolului sau importanţei funcţiei, lucrătorii din turism îndeplinesc
• funcţii directe (proprii domeniului) – în hotelărie, alimentaţie, agenţii de voiaj, transport – 90%
di totalul angajaţilor;
• funcţii indirecte – în sectoarele cultural-sportive, recreative şi de divertisment – 10% din
personal.
Din punct de vedere al pregătirii profesionale:
• Cadre de conducere cu studii superioare – 10%;
• tehnicieni cu studii medii şi superioare de specialitate – 8%;
• personal de bază având calificare de specialitate (medie şi submedie) – 42%;
• personal de bază fără calificare – 40%.
Structura pe sexe a forţei de muncă evidenţiază tendinţa de feminizare a personalului, orientare
comună celor mai multe ramuri ale terţiarului.
Structura pe vârste a personalului din turism ne evidenţiază faptul că forţa de muncă în turism
este relativ tânără, circa 40% din totalul angajaţilor având mai puţin de 35 de ani.

Tabelul 8
Structura pe grupe de vârstă a lucrătorilor din “hoteluri şi restaurante” în România

Grupa de 15-24 ani 25-34 ani 35-49 ani 50-64 ani 65 de ani şi peste
vârstă 2003 2010 2003 2010 2003 2010 2003 2010 2003 2010
% 13,4 15,0 35,0 34,2 40,0 26,8 11,5 17,4 0,1 0,2

Sursa: Anuarul Statistic al României (2011), Bucureşti: Institutul Naţional de Statistică, p. 94

46
Baum, T. (1995) Managing Human Resources in the European Hospitality and Tourism Industry – A Strategic Approach.
Chapman and Hall, London., p. 151
47
Rodica Minciu, Op. cit., p. 207
59
 Structura lucrătorilor în funcţie de statutul profesional evidenţiază că peste 90% din angajaţi au
statutul de salariaţi, 7,3% patroni şi aproape 3% lucrători pe cont propriu48.
Şi pe viitor se preconizează o creştere a numărului şi ponderii lucrătorilor din turism, paralel cu o
diversificare a profesiunilor, ca rezultat al adaptării la evoluţiile cererii.

8.3. Productivitatea muncii lucrătorilor din turism

Productivitatea muncii constituie şi pentru domeniul turismului unul din principalii indicatori ai
calităţii activităţii, respectiv ai eficacităţii utilizării resurselor umane49.
Productivitatea muncii poate fi definită prin cantitatea de bunuri şi servicii produse în unitatea
de timp. Modalitatea cea mai potrivită de caracterizare a productivităţii muncii în domeniul turismului o
reprezintă exprimarea valorică: încasări, procent din PIB, valoarea adăugată pe lucrători şi/sau unitate
de timp.
Productivitatea muncii în exprimarea valorică nu oglindeşte în totalitate efectul economic şi, mai
ales, cel social al muncii cheltuite. Ca atare, este necesară utilizarea combinată a indicatorilor valorici şi
fizici pentru a se obţine o imagine completă a modului în care este utilizată forţa de muncă şi eficienţa ei.
Indicatorii productivităţii muncii se calculează atât la nivel macroeconomic, pentru ansamblul
activităţii turistice, cât şi pe diverse componente (hotelărie, alimentaţie, etc.) sau structuri (sisteme
organizatorice, verigi ale aparatului turistic, categorii de personal) în funcţie de obiectivele urmărite.
Productivitatea muncii în domeniul turismului ia valori mai mici decât în alte ramuri ale economiei
(însă peste media pe economie), datorită consumului mare de muncă vie şi posibilităţilor reduse de
introducere a progresului tehnic.

Tabelul 9
Productivitatea muncii pe o persoană ocupată în România
lei/persoană
2005 2006 2007 2008
Total economie 27541,5 32609,5 39334,1 48958,0
Hoteluri şi restaurante 41381,3 55689,7 61168,2 64030,1
Sursa: Anuarul Statistic al României (2011), Bucureşti: Institutul Naţional de Statistică, p. 336

Productivitatea muncii în turism este influenţată de o serie de factori direcţi şi indirecţi. Din
categoria factorilor direcţi fac parte50:

Nivelul de pregătire al lucrătorilor. Este evident că un nivel înalt de pregătire permite
exercitarea în bune condiţii a funcţiilor şi obţinerea unor performanţe superioare.

Organizarea muncii, adică necesitatea organizării ştiinţifice a muncii în scopul reducerii
consumului de muncă şi fluidizării activităţii.

Gradul de înzestrare tehnică. Este evident că o înzestrare tehnică superioară cu aparaturi de
înaltă performanţă va permite obţinerea de rezultate mai bune.
În categoria factorilor indirecţi se includ:

nivelul preţurilor şi al tarifelor şi modificarea acestora;

sezonalitatea activităţii turistice;

structura turiştilor.
În categoria factorilor determinanţi ai productivităţii muncii în turism mai putem include:
amplasarea unităţilor faţă de principalele orientări ale fluxurilor de călători, forţa de atracţie a diferitelor
zone, renumele destinaţiilor de vacanţă în rândul turiştilor, cu efecte asupra cererii şi activităţii depuse.

8.4. Cointeresarea personalului

Realizarea obiectivelor privind dezvoltarea activităţii şi îmbunătăţirea calităţii prestaţiilor, în
conexiune cu economisirea muncii sociale şi creşterea productivităţii, presupune crearea unui sistem
adecvat de cointeresare a lucrătorilor, de remunerare a lor.

48
Idem, p. 209
49
Idem
50
Idem, p. 212
60
 Pentru un angajat, remunerarea înseamnă în primul rând o sursă de venit care îi asigură
existenţa, dar care îi oferă şi siguranţă, independenţă, un anumit statut social (el va urmări un nivel
ridicat al veniturilor şi o creştere periodică a acestora)
Pentru firmă, remuneraţia reprezintă un cost, o cheltuială – adesea cea mai importantă – care
va afecta rezultatele financiare; apoi este privită şi ca o pârghie de dezvoltare, de atragere şi fidelizare a
lucrătorilor.
Sistemul de remunerare trebuie să asigure – sub aspect economic, material – o răsplată a muncii
depuse de fiecare lucrător, o recompensă pentru performanţele individuale şi colective; totodată trebuie să se
ţină seama de realizarea obiectivelor generale ale organizaţiei, ramurii sau domeniului de activitate.
Remuneraţia îmbracă forma salariului, la care se adaugă diverse premii şi bonusuri în funcţie
de rezultatele individuale sau ale grupului, precum şi alte avantaje (participarea la capital şi la profit) şi
facilităţi (locuinţă, maşină, împrumuturi în condiţii avantajoase, ajutoare diverse)51.
În stabilirea formelor de remunerare şi, mai ales, a nivelului recompenselor este necesară
respectarea unor principii, concentrate pe două direcţii: echitatea şi performanţa.
În privinţa echităţii trebuie urmărită cea internă, ce vizează realizarea unui echilibru între nivelul
recompenselor pentru locurile de muncă având cerinţe şi responsabilităţi apropiate, cât şi cea externă,
rezultată din comparaţia cu oferta altor organizaţii similare sau chiar altor domenii de activitate. Raportat
la acest ultim aspect, nivelul salariului în “hoteluri şi restaurante” se situează, în ţara noastră, printre cele
mai reduse, fapt ce nu răspunde importanţei turismului în economie şi nu încurajează dezvoltarea
acestuia.

Tabelul 10

Câştigul salarial mediu lunar net pe activităţi ale economiei naţionale în 2008/2010

Lei/ Raportul faţă de salariul mediu pe

Ramura de activitate persoană economie
2008 2010 2008 2010
Total economie 1309 1391 1,0 1,0
Agricultură 930 1024 0,71 0,73
Industrie 1193 1388 0,91 0,99
Construcţii 1156 1125 0,88 0,80
Comerţ 1040 1166 0,79 0,83
Hoteluri şi restaurante 773 786 0,59 0,56
Transporturi 1576 1557 1,21 1,11
Intermedieri financiare 3208 3200 2,45 2,30
Sursa: Anuarul Statistic al României (2011), Bucureşti: Institutul Naţional de Statistică, p. 148

Respectarea principiului echităţii în complexitatea sa are menirea de a atrage şi fideliza

personalul, de a asigura satisfacţia materială şi psihosocială a acestuia52.
Legat de performanţă, trebuie avute în vedere realizările personale şi de grup – respectiv,
asigurarea unui echilibru între contribuţia angajaţilor şi retribuţia lor – precum şi rezultatele economice
(profit, productivitate) sau îndeplinea altor obiective legate de poziţia pe piaţă, prestigiul, echilibrul
cultural.
La nivel macroeconomic se vorbeşte de o adevărată „regulă de aur”, respectarea ei ducând la
creşterea eficienţei activităţii economice. Astfel, creşterea productivităţii muncii trebuie să o depăşească
pe cea a creşterii salariului mediu.

51
Idem., p. 215
52
Idem
61
 CAPITOLUL IX

SERVICIILE TURISTICE
9.1. Conţinutul şi caracteristicile
serviciilor turistice
Turismul poate fi privit şi ca o succesiune de servicii (prestaţii), cum sunt cele de organizare a
voiajului, de transport, de odihnă şi alimentaţie, de recreere, etc., toate fiind subordonate satisfacerii
nevoilor personale ale turiştilor apărute cu ocazia şi pe durata călătoriilor. O parte a acestora vizează
acoperirea unor necesităţi obişnuite, cotidiene (odihnă, hrană), altele sunt destinate unor trebuinţe
specific turistice şi, respectiv, formelor particulare de manifestare a acestuia (agrement, tratament,
organizarea călătoriilor)53.
Serviciile turistice, ca şi componentă esenţială a ofertei turistice şi a produsului turistic, pot fi
definite ca activităţi oferite la vânzare turiştilor care produc avantaje şi satisfacţii fără a antrena
obligatoriu un schimb fizic sub forma unui bun. Serviciul turistic este considerat ca un ansamblu de
activităţi care au drept scop satisfacerea nevoilor turistului în perioada în care se deplasează şi în
legătură cu deplasarea.
Prin natura lor, serviciile turistice trebuie să creeze condiţii pentru refacerea capacităţii fizice a
organismului, simultan cu petrecerea plăcută şi instructivă a timpului liber; trebuie astfel concepute încât, în
urma consumării lor, turistul să dobândească un plus de informaţii, cunoştinţe, chiar deprinderi noi.
Ca trăsături de ordin general ale serviciilor vom reţine următoarele:
• caracterul imaterial (intangibil) al serviciilor;
• caracterul nestocabil al serviciilor;
• simultaneitatea producţiei şi consumului serviciilor;
• inseparabilitatea serviciilor de persoana prestatorului precum şi de cea a utilizatorului;
• ponderea mare a cheltuielilor cu munca vie.
Din categoria trăsături specifice evidenţiem următoarele:
• personalizarea serviciilor;
• dinamismul serviciilor turistice;
• fluctutaţia sezonieră a serviciilor turistice;
• complexitatea şi substituibilitatea serviciilor turistice;
• eterogenitatea (variabilitatea) serviciilor turistice;
• solicitarea şi consumarea serviciilor într-o ordine riguroasă.
În cadrul unei scheme generale de derulare, principalele prestaţii şi succesiunea lor ar putea fi
următoarea54:
a. Acţiunile de informare şi publicitate turistică, desfăşurate de agenţiile de voiaj, birourile de
turism, întreprinderile hoteliere şi de transport, reprezentanţi, realizate prin contactul direct cu turiştii
potenţiali şi prin mijloacele de publicitate consacrate (anunţuri, pliante, cataloage);
b. Contractarea aranjamentului, respectiv a minimului de servicii solicitate; voucher-ul, biletul de
odihnă-tratament etc. Reprezintă contractul încheiat între prestatorul de servicii şi client, în care se
consemnează obligaţiile şi drepturile fiecăreia dintre părţile contractante;
c. Transportul (atât pe ruta de ducere cât şi pe cea de întoarcere), transferul (turiştilor şi
bagajelor) la hotel sau de la un mijloc de transport la altul – atunci când călătoria comportă utilizarea mai
multor mijloace de transport -, precum şi o serie de prestaţii suplimentare (servirea mesei) şi facilităţi de
care beneficiază turistul pe durata deplasării;
d. Cazarea (găzduirea) şi serviciile suplimentare oferite de unităţile hoteliere
e. Alimentaţia şi prestaţiile auxiliare acesteia (servirea mesei în cameră, rezervări, organizarea
de mese festive etc.)
f. Agrementul în varietatea formelor sale şi tratamentul, în situaţia turismului balneo-medical.
De-a lungul tuturor acestor momente poate fi necesară prezenţa ghidului precum şi a serviciilor
de relaţii publice, având ca scop asigurarea climatului favorabil desfăşurării consumului turistic şi
revenirea turistului.
53
Rodica Minciu, P. Baron, N. Neacşu, Economia turismului, ed. a II-a, Ed. Universităţii Independente „Dimitrie Cantemir”,
Bucureşti, 1993, p. 87
54
Rodica Minciu, op. cit., p. 222-223
62
 În cazul turismului semiorganizat, aceste servicii sunt solicitate doar parţial de la organizatori.

9.2. Tipologia serviciilor turistice

9.2.1. Modalităţi de clasificare a serviciilor turistice

Eterogenitatea serviciilor ce dau conţinut produsului turistic, complexitatea şi diversitatea

acestora fac necesară gruparea lor în categorii omogene, uşor de identificat, localizat şi comparat.
Astfel, în funcţie de etapele principale din desfăşurarea unei călătorii, putem vorbi de:
• servicii legate de organizarea voiajului: prestaţii oferite de agenţiile de voiaj şi touroperatori
(publicitate-informare, conceperea de produse la cererea expresă a turiştilor, comercializarea vacanţelor,
facilităţi de plată) şi de companiile de transport (avantaje şi comodităţi în desfăşurarea propriu-zisă a
deplasării);
• servicii determinate de sejur: sunt mai complexe şi au ca obiectiv satisfacerea necesităţilor de
odihnă, alimentaţie şi agrement ale turistului. aici sunt incluse şi cele având un caracter special,
determinate de forme particulare ale turismului (tratament, congrese, vânătoare)
În raport cu importanţa în consum şi motivaţia cererii:
• servicii turistice de bază: transport, cazare, alimentaţie, tratament sau orice altă activitate ce
reprezintă scopul final al vacanţei: schi, vânătoare, iahting);
• servicii turistice suplimentare (informaţii, activităţi cultural-sportive, închirieri de obiecte);
În raport cu forma de manifestare a cererii:
• servicii ferme (transport, cazare) angajate anterior consumului turistic prin intermediul agenţiilor
de specialitate, decizia de cumpărare fiind luată în localitatea de reşedinţă a turistului;
• servicii spontane, solicitate în momentul în care turistul intră în contact direct cu oferta (în locul
de petrecere a vacanţei).
În funcţie de natura relaţiilor financiare angajate între prestatori şi clienţi:
• servicii turistice cu plată (majoritatea);
• servicii gratuite (efectiv sau aparent, după cum costul lor este cuprins în preţul prestaţiilor de
bază sau suportat din cheltuielile generale ale organizatorilor).
După categoria de turişti cărora li se adresează:
• servicii pentru turiştii interni.
• servicii pentru turiştii străini (schimb valutar, ghid interpret, comercializarea unor produse
specifice)
După natura (caracterul lor):
• servicii specifice (cazare, alimentaţie, transport, agrement, ghid etc.);
• servicii nespecifice (transport în comun, telecomunicaţii, reparaţii, prestaţii cultural-artistice).
Faţă de grupările prezentate, care au în vedere serviciile destinate turiştilor, putem consemna şi
clasificări ale prestaţiilor orientate către ofertanţi (persoane fizice sau agenţi economici din domeniul
turismului)55:
• servicii de pregătire şi educaţie.
• servicii de marketing şi consultanţă.
• servicii de reprezentare.
• servicii de publicitate şi promovare.
• sisteme computerizate (rezervări, procesarea informaţiilor etc.).

9.2.2. Servicii turistice de bază şi suplimentare

În categoria serviciilor de bază sunt incluse, aşa cum s-a arătat, cele la care turistul nu poate
renunţa (transport, găzduire, masă, agrement); ele sunt destinate satisfacerii unor nevoi generale
(odihnă, hrană) şi unor nevoi specific turistice (transport, agrement); ele deţin o pondere importantă în
structura consumurilor turistice (transportul: 20-25%; cazarea: 30%; alimentaţia: 30%; agrement: 10-
15%; alte servicii: 5-10%).
Toate celelalte prestaţii sunt considerate suplimentare şi vizează fie mai buna adaptare a prestaţiilor
de bază la nevoile turiştilor, fie ocuparea plăcută, agreabilă a timpului liber al vacanţei.
În ordinea derulării lor, serviciile de bază încep cu organizarea şi realizarea transporturilor.
Acestea cuprind serviciul de transport propriu-zis, prestaţiile oferite pe timpul călătoriei (transferuri,

55
J. Ch. Halloway, op. cit., p. 201-209
63
transportul bagajelor, servirea mesei, rezervări), iar în cazul deplasării cu mijloace proprii – servicii de
întreţinerea şi repararea acestora, precum şi o serie de facilităţi menite să stimuleze fie călătoria, în
general, fie folosirea unui anumit tip de mijloc de transport.
Serviciile de cazare (găzduire) se referă, în principal, la crearea condiţiilor pentru odihna
turiştilor, pentru rămânerea lor un timp mai îndelungat la locul de destinaţie. Ele presupun existenţa unor
mijloace de cazare adecvate (hoteluri, hanuri, vile, căsuţe, etc.) şi dotările necesare asigurării confortului
(inventar); ele privesc, de asemenea, activităţile determinate de întreţinerea şi buna funcţionare a
spaţiilor de cazare. Tot în categoria serviciilor de cazare se includ şi prestaţiile suplimentare oferite de
unităţile hoteliere pe durata şi în legătură cu rămânerea turiştilor în cadrul acestora.
Serviciile de alimentaţie (de restauraţie) au ca destinaţie satisfacerea trebuinţelor de hrană ale
turiştilor, dar şi a unor nevoi de recreere şi distracţie. Ele se dezvoltă în relaţie cu serviciile (respectiv
capacităţile) de cazare sau independent de acestea. Trebuie avută în vedere adaptarea lor la fiecare
moment al călătoriei (transport, reşedinţă temporară, zonă de agrement), specificul formelor de turism şi
particularităţilor segmentelor de turişti.
Serviciile de agrement – acceptate ca prestaţii de bază numai de către o parte a specialiştilor –
sunt concepute să asigure petrecerea plăcută, agreabilă a timpului de vacanţă. Sunt alcătuite dintr-o
paletă largă de activităţi, având caracter distractiv-recreativ, în concordanţă cu specificul fiecărei forme
de turism sau zonă de sejur. Ele reprezintă elementul fundamental în satisfacerea nevoilor turiştilor,
modalitatea de concretizare a motivaţiei deplasării şi capătă un rol tot mai important în structura
consumurilor turistice.
Serviciile suplimentare sunt chemate să sporească confortul vacanţei, să stimuleze odihna
activă, recreerea, distracţia, fără a se substitui serviciilor de agrement. Au o pondere modestă în
structura consumului turistic şi un rol auxiliar. Cele mai importante grupe de servicii suplimentare sunt:
Serviciile de informare - intervin în perioada de pregătire şi angajare a prestaţiei turistice, având
un rol important în formarea şi concretizarea deciziei de cumpărare, dar se manifestă şi pe parcursul
desfăşurării voiajului. Trebuie să permită cunoaşterea rapidă, complexă şi de calitate a celor mai diverse
aspecte legate de deplasare şi sejur (derularea programului pe zile, orarele mijloacelor de transport,
facilităţi de preţ, condiţii obligatorii de călătorie, ofertă de prestaţii suplimentare, etc.
Serviciile de intermediere – sunt constituite, în principal, din cele de rezervare de locuri (în
unităţi hoteliere, mijloace de transport, la diverse manifestări cultural-artistice, sportive) şi cele de
închiriere a unor obiecte de inventar pentru creşterea confortului călătoriei sau pentru distracţie
(aparatură de gimnastică, echipament şi material sportiv, jocuri, etc.).
În această categorie un loc important îl deţin cele de rezervare, prin introducerea pe scară largă
a sistemelor de rezervare computerizată (CRS) sau a GDS (global distribution systems), sau cele de
închiriere a automobilelor (rent a car).
Serviciile cultural-artistice – sunt gândite în perspectiva rolului recreativ-distractiv şi educativ al
turismului:
• participarea la diverse spectacole sau evenimente;
• vizite la case memoriale, muzee, galerii de artă, expoziţii;
• vizitarea unor obiective istorice, culturale, ştiinţifice (cetăţi, palate, edificii religioase, grădini
botanice şi zoologice);
• întâlniri cu personalităţi din domeniul culturii, artei şi ştiinţei;
• organizarea de excursii în împrejurimile staţiunilor, la diverse obiective sau tematice;
• organizarea de concursuri pe diferite teme sau de îndemânare, dans, frumuseţe, orientare
turistică.
Ele sunt organizate de instituţiile specializate independent sau în corelaţie cu cele turistice, sau
numai de către acestea din urmă.
Serviciile sportive – vin în completarea formelor consacrate ale agrementului şi se subsumează
eforturilor organizatorilor de turism de creare a condiţiilor necesare unei odihne active. Sunt de o mare
diversitate – alpinism, schi, patinaj, nataţie, echitaţie, jocuri sportive. Se pot diferenţia în funcţie de
pregătirea turiştilor şi pot fi de asistenţă şi supraveghere (în cazul celor experimentaţi) sau de iniţiere
(pentru începători).
Organizarea lor presupune existenţa unui personal cu pregătire de specialitate, a unor dotări
adecvate şi a unor puncte de închiriere a materialelor sportive.
Serviciile cu caracter special:
• servicii tradiţionale proprii turismului (ghid, animator);

64
 • servicii generate de forme specifice de turism (organizarea de partide de vânătoare, de festivaluri,
târguri, expoziţii);
• servicii de îngrijire a copiilor, persoanelor cu handicap, animalelor domestice proprietate a
turiştilor;
• servicii de asigurare a securităţii turistului şi de salvare în caz de pericol.
Serviciile de cură sau tratament balneo-medical – sunt prestaţii suplimentare în situaţiile în
care turistul îşi completează sejurul într-o staţiune cu efectuarea unor tratamente simple, având caracter
preventiv. Serviciile de asistenţă medicală, prilejuite de astfel de situaţii, fac parte din această categorie.
Serviciile financiare – se referă la cele de asigurare a turistului, acoperind o gamă largă de
situaţii, de la starea de sănătate, la pierderea banilor sau bagajelor, precum şi la diverse tranzacţii
(sisteme de plată, operaţiuni bancare, schimb valutar) şi facilităţi (reduceri de tarife, servicii pe bază de
abonament, credite, ş.a.
În cadrul serviciilor suplimentare mai putem include şi alte prestaţii, cum ar fi: comercializarea
produselor în sistem „duty free”, păstrarea obiectelor de valoare, efectuarea diverselor comisioane,
etc.56.
Diversificarea în continuare a gamei serviciilor turistice contribuie la creşterea calităţii ofertei
turistice, la prelungirea sejurului şi a sezonului turistic, ducând la creşterea încasărilor medii pe zi-turist.

56
Rodica Minciu, op. cit., p. 233
65
 CAPITOLUL X
TRANSPORTURILE TURISTICE
10.1. Transporturile şi dezvoltarea turismului
Transportul reprezintă una din componentele de bază ale prestaţiei turistice, asigurând
deplasarea turiştilor de la locul de reşedinţă la cel de petrecere a vacanţei, în cazul turismului de sejur,
sau pe toată durata călătoriei, în cazul celui itinerant57.
Serviciul de transport are un conţinut complex, vizând, pe lângă voiajul propriu-zis, ansamblul
operaţiunilor, condiţiilor şi facilităţilor legate de organizarea deplasării fizice a turiştilor, a bagajelor şi a
mărfurilor destinate consumului acestora.
Transporturile turistice , ca parte componentă a prestaţiei turistice, prezintă caracteristicile
generale ale acesteia, între care sezonalitate accentuată în exploatare, rigiditate datorată capacităţii
limitate, participarea unui număr mare de prestatori din domenii diferite (transport, turism, industrie) la
realizarea lor.
Serviciile de transport au şi o serie de trăsături distinctive în raport cu celelalte servicii şi anume:
manifestă o receptivitate ridicată faţă de progresul tehnic, sunt intensive în capital, necesitând investiţii
foarte mari, oferă oportunităţi pentru economia de scală, au o vulnerabilitate mare la crizele
internaţionale, economice şi politice.
De nivelul de dezvoltare a transporturilor şi, mai ales, de organizarea lor, depinde calitatea
prestaţiei turistice şi extinderea activităţii în sfera turismului.
Timpul total de vacanţă al unui turist poate fi descompus în două componente: timp de transport
(călătorie) şi timp de sejur. Pentru a da o cât mai bună utilizare vacanţei, turistul este interesat în
efectuarea unor deplasări rapide, deci cu o cheltuială de timp minimă şi cât mai confortabile.
O altă faţetă a relaţiei turist-transporturi este reliefată de influenţa costurilor. Parte constitutivă a
preţului global al vacanţei, cu ponderi variind între ¼ şi ½ din total, în funcţie de forma de turism,
modalitatea de transport, mijlocul folosit, sezon, distanţă, costul serviciilor de transport influenţează
nemijlocit nivelul general al preţurilor produselor turistice şi, indirect, cererea de vacanţe.
Între transporturi şi turism există o dublă legătură cauză-efect. Pentru a răspunde exigenţelor în
privinţa calităţii serviciilor, timpului de deplasare, confortului, nivelului costurilor se impune ca obiectiv
strategic dezvoltarea şi modernizarea continuă a transporturilor (dotarea cu noi capacităţi de transport,
creşterea gradului de confort, îmbunătăţirea performanţelor de viteză şi siguranţă, crearea unei reţele de
căi de comunicaţie, etc.).

10.2. Forme de transport utilizate în turism

10.2.1. Locul formelor de transport de transport în structura traficului turistic

În caracterizarea formelor de transport turistic, analiza avantajelor şi limitelor acestora, se

porneşte deseori de la gruparea acestora după natura mijlocului folosit. Astfel, după natura mijlocului
folosit, putem vorbi de:
• transport aerian;
• transport feroviar;
• transport naval;
• transport rutier.
Pe ansamblul traficului turistic internaţional se remarcă o “bătălie” pentru supremaţie între
transporturilor aeriene (51% în 2010 faţă de 39% în 2001) şi cele rutiere (41% în 2010 faţă de 51% în 2001),
în favoarea primelor, urmate de cele navale (6% în 2010 faţă de 7% în 2001) şi feroviare (2% în 2010 faţă de
3% în 2001).
O analiză pe ţări pune în evidenţă o distribuţie neuniformă în ceea ce priveşte opţiunea turiştilor
pentru un anumit mijloc de transport. Preferinţele manifestate reflectă, pe lângă acţiunea factorilor
specifici călătoriei (preţ, confort, rapiditate, securitate, certitudine, caracteristicile itinerariilor), structura
turiştilor în funcţie de locul de origine şi motivul deplasării, precum şi nivelul de dezvoltare a
transporturilor din ţările respective58. În ţările din Extremul Orient, spre exemplu, majoritatea turiştilor
provin din Europa şi America, folosind transportul aerian în proporţie de peste 90%.

57
Idem., p. 235
58
Idem, p. 238
66
 În cazul României, mijloacele rutiere deţin locul principal, respectiv peste 80%, atât în cazul
sosirilor, cât şi în cel al plecărilor de turişti, ca urmare a ponderii mari – 60-70% - a schimburilor turistice
cu ţările vecine, a comodităţilor oferite de aceste mijloace pe distanţe apropiate şi, nu în ultimul rând, a
creşterii sensibile a înzestrării populaţiei cu automobile. Urmează cele aeriene, feroviare şi navale.

10.2.2. Transporturile turistice aeriene

Mijloacele aeriene sunt utilizate cu preponderenţă pe distanţe lungi şi foarte lungi (avionul este
folosit ca mijloc de deplasare în proporţie de 50% pe distanţe între 1000 şi 4000 de km şi aproape în
exclusivitate pe rute ce depăşesc 4000 km)59.
Faptul că au ajuns să predomine în alegerile turiştilor se explică şi prin transformările radicale
produse în planul tehnologiei şi în cel al managementului:
• sporirea vitezei;
• înmulţirea liniilor directe şi creşterea frecvenţei zborurilor;
• folosirea unor nave de mare capacitate şi independenţa lor pe rute foarte lungi.
• reducerea costurilor de exploatare a echipamentelor de zbor;
• introducerea de noi aranjamente şi facilităţi.
Transporturile aeriene au şi câteva neajunsuri însă:
• dependenţa acestora de condiţiile naturale;
• investiţiile mari pe care le reclamă construirea şi exploatare unor aeroporturi moderne;
• impactul negativ asupra penuriei de combustibil, a terorismului, a crizelor economice şi
politice.
În ceea ce priveşte producţia, observăm o segmentare a producătorilor în funcţie de capacitatea
de transport:
• în cazul celor de mare capacitate (150-500 pasageri) se înregistrează o concentrare puternică,
fie că este vorba de aeronave (Boeing, Airbus şi McDonnell-Douglas) sau de motoare (Pratt and
Whitney, Rolls Royce, General Electric) – piaţa este controlată de două companii din SUA şi una din
Europa;
• în cazul celor de capacitate mică (până la 20 de locuri), piaţa este divizată între producători
din Marea Britanie, Franţa, Italia, Germania, Suedia, Canada şi Brazilia.
De menţionat progresele remarcabile referitoare la sistemul de propulsare (jet sau turbo), viteza
de croazieră, independenţa de zbor, siguranţa, consumul de carburant.
Corespunzător acestor evoluţii ale producţiei, flota cunoaşte, de asemenea, o creştere şi
modernizare. Şi aici remarcăm fenomenul de concentrare – companiile nord-americane deţin o poziţie
dominantă, multe dispunând de capacităţi de circa 500 aeronave, urmate de companiile din Europa, cu
150-250 aeronave, şi cele din Asia şi Pacific cu mai puţin de 100 de aeronave.
În privinţa aeroporturilor, apar probleme legate de proprietate, administrare (control şi operare) şi
cheltuieli de funcţionare
Pentru a înregistra rezultate pozitive, aeroporturile trebuie să-şi proiecteze o structură adecvată a
activităţii, respectiv a raportului între transporturile de pasageri, cargo şi corespondenţă (mail). Multe din
ele realizează o bună parte din venituri din alte activităţi comerciale: magazine duty free, servicii
catering, închirieri de automobile.
Tabelul 11
Topul primelor 10 aeroporturi după traficul de pasageri şi cargo 2000/2010
2000 2010
Aeroport Nr. Aeroport Nr.
pasageri pasageri
Mil. Mil.
1. Atlanta 80,2 1. Atlanta 89,3
2. Chicago-O'Hare 72,1 2. Beijing 73,9
3. Los Angeles 68,5 3. Chicago- O'Hare 67,0
4. Londra-Heathrow 56,9 4. Londra-Heathrow 65,8
5. Dallas/Fort Worth 56,1 5. Tokyo– Haneda 64,0
6. Paris - CDG 43,6 6. Los Angeles 58,9
7. Frankfurt/Main 40,4 7. Paris – CDG 58,1
8. Tokyo – Haneda 40,1 8. Dallas/Fort Worth 56,8
9. San Francisco 39,5 9. Frankfurt/Main 52,9
10. Denver 37,2 10. Denver 52,2

59
Idem, p. 241
67
Sursa: ICAO, Annual Report of the Council, 2010

Având în vedere relaţia specifică turism-transporturi aeriene, trebuie subliniat că o foarte mare
parte a traficului de pasageri – circa 80% - este constituită din cei care călătoresc în scopuri turistice,
fapt relevat şi de prezenţa în topul aeroporturilor a celor din Miami, Paris sau Hong Kong, situate în
imediata vecinătate a unor zone turistice consacrate.
Serviciile furnizate de liniile aeriene reprezintă componenta cu cea mai mare incidenţă asupra
activităţii turistice. Acestea sunt subdivizate în:
• servicii regulate sau curse de linie;
• servicii neprogramate sau charter;
• servicii de taxi aerian.
Cursele regulate operează pe rute fixe, bine definite, interne şi internaţionale, pentru fiecare
dintre ele existând licenţă de zbor garantat guvernamental. Acestea sunt solicitate de persoanele care
se deplasează individual, pe cont propriu, al căror traseu coincide cu rutele stabilite de companiile
aeriene şi care sunt dispuse/acceptă să plătească mai mult pentru aceste servicii, în sensul că se achită
costul integral al transportului60.
În cadrul acestei grupe sunt foarte populare “inclusive tours” (IT) şi “part-charter”.
Aranjamentul IT (voiajul forfetar) este o călătorie turistică organizată de un touroperator sau o
agenţie de voiaj şi o companie aeriană, prin intermediul unei curse regulate. Preţul este o sumă globală,
dinainte stabilită, ce acoperă costul transportului, cazarea şi masa, un minim de program de agrement şi
cheltuielile organizatorului. Preţul transportului este inferior tarifului obişnuit pentru clasa economică (cu
până la 50%) şi este acceptat de companiile aeriene în scopul asigurării unui grad mai ridicat de ocupare
a navelor.
Formula “part-charter” constă în închirierea parţială de către touroperator a cursei de linie şi
vânzarea locurilor în sistem charter.
Cursele charter (la cerere) – nu operează pe baza unor orare prestabilite şi, în general, sunt
promovate de touroperatori. Ei închiriază aeronavele pentru o sumă fixă şi preiau întreaga
responsabilitate privind comercializarea locurilor, stabilirea frecvenţei zborurilor şi chiar rutele.
Tipuri:
• charter de grup cu sau fără afinitate - turiştii beneficiază de facilităţi speciale pentru transport;
• charter inclusive tours – turistul plăteşte o sumă globală ce include transportul, cazarea, masa şi alte
servicii, numai că deplasarea se face prin intermediul navelor închiriate în sistem charter;
• charter pentru uz propriu (owen-use) – o persoană fizică sau juridică închiriază o aeronavă
pentru uz propriu, cu scopul de a deplasa persoane (uneori şi bunuri);
• charter specializat – admise atunci când un grup nu are posibilitatea respectării condiţiilor impuse
de formula rezervării anticipate (participarea la un eveniment cultural, sportiv, de afaceri).
Servicii de taxi aerian sunt oferite de curse charter private, având capacitate de 4-18 locuri şi
independenţă de zbor de 500-600 km; sunt practicate cu prioritate în călătoriile de afaceri, oferind
avantaje de flexibilitate şi confort.
În stimularea călătoriilor turistice pe calea aerului şi diversificarea tipologiei aranjamentelor o
contribuţie importantă revine procesului liberalizării (dereglementării) acestor transporturi.
Reglementările în transporturile aeriene vizează trei categorii majore de probleme:
• rutele regulate internaţionale, care sunt stabilite pe baza unor înţelegeri guvernamentale între
ţările participante la trafic; reglementările privesc traseele propriu-zise, frecvenţa, zborurile, capacităţile
de transport etc.;
• tarifele la cursele regulate, care sunt supuse controlului administrativ al statului sau chiar
organismelor internaţionale specializate, pentru a se evita creşterea nejustificată a acestora şi a se
asigura o concordanţă între preţ şi calitatea serviciilor;
• pe plan naţional, guvernele licenţiază transportatorii care pot opera pe cursele regulate interne;
acestea pot fi companii naţionale sau internaţionale;
Preţul călătoriei depinde de costurile de exploatare ale companiilor aeriene, precum şi de o
serie de elemente proprii organizării şi anume61:
• mărimea şi tipul navei;
• densitatea traficului şi nivelul concurenţei;
• regularizarea fluxului cererii şi extinderea lui în ambele sensuri;

60
Ibidem, p. 244
61
Ibidem, p. 250-251
68
 • tipul cererii (clasa I, business, economică, IT, alte facilităţi);
• nivelul minim estimat al gradului de umplere a aeronavei.
Costurile de exploatare ale companiilor aeriene sunt alcătuite din:
• cheltuieli directe, subdivizate în: cheltuieli legate de desfăşurarea zborurilor (carburanţi şi
lubrifianţi, asigurarea navei, a echipajului, pasagerilor şi bagajelor, cost aeroport) şi cheltuieli/costuri
materiale (amortizare, chiria echipamentelor, cheltuieli de întreţinere); acestea reprezintă circa ½ din
total;
• cheltuieli indirecte de operare, în principal de marketing şi administrative, reprezentate de:
staţionare şi costuri la sol (handling, taxe aeroportuare), servirea pasagerilor (masă, tranzit), rezervări
(tiketing, magazine cu amănuntul, comisioane plătite agenţiilor de voiaj) şi costuri generale de
administraţie
• cheltuieli de personal (costul muncii)
Comercializarea locurilor – în cadrul acestui proces se urmăreşte adoptarea unor formule care
să permită o reducere a tarifelor şi o îmbunătăţire a coeficientului de utilizare a capacităţilor. Aici un rol
deosebit revine sistemelor de rezervare computerizată – CRS.
Cele mai importante sisteme existente în prezent sunt:
• Galileo Internaţional;
• Sabre;
• Amadeus;
• Worldspan;
• System One;
• Abacus.
Relaţiile dintre aceste sisteme vor duce în viitor la realizarea unui sistem global, acesta urmând
să folosească reţele neutre şi să asigure accesul nediscriminatoriu al companiilor aeriene şi al agenţiilor
de voiaj la oricare CRS.

10.2.3. Transporturi turistice rutiere

Transporturile rutiere se află pe locul doi ca pondere în totalul mijloacelor de transport folosite
în scopuri turistice.
În multe ţări, ele reprezintă forma dominantă de deplasare în călătoriile interne, întrunind 60-70%
din opţiuni şi adeseori şi pentru cele efectuate în afara graniţelor.
Transporturile rutiere se realizează prin intermediul autocarelor, microbuzelor şi autoturismelor.
Autocarele şi microbuzele sunt utilizate, cu prioritate, în cadrul formelor organizate de turism,
sunt destinate transporturilor colective şi se află în proprietatea şi/sau administrarea organizatorilor de
turism (societăţi de transport, agenţii de voiaj şi touroperatori, chiar întreprinderi hoteliere).
Autoturismele sunt folosite, de regulă, pentru călătoriile pe cont propriu, iar în ce priveşte
proprietatea, ele aparţin în cea mai mare parte turiştilor (sectorul non-comercial) sau unor întreprinderi
specializate (sectorul comercial) şi exploatate prin sistemul închirierilor (servicii “rent a car”)62.
Deplasările cu autocarul ocupă o pondere de 15-20% pe piaţa voiajelor, în continuă adaptare la
cerere, serviciile oferite de transportatorii specializaţi grupându-se astfel:
• rute expres – interne şi internaţionale;
• închirierea de autocare sau rute la cerere (charter);
• organizarea de circuite sau excursii;
• operaţiuni de transfer.
Sub aspectul organizării, se poate vorbi de existenţa unor întreprinderi specializate în operarea
pe curse de linie sau charter, cu activitate de sine stătătoare sau integrate turismului, independente sau
asociate în lanţuri.
Automobilul deţine o poziţie privilegiată în structura formelor de transport turistice, datorită
avantajelor sale: volum mare al bagajelor, flexibilitatea orarului, posibilitatea realizării unor opriri multiple,
libertatea alegerii traseului, supleţe, costul cel mai mic în cazul utilizării la capacitate, etc.

62
Rodica Minciu, op. cit., p. 253
69
 Dezvoltarea transporturilor turistice rutiere este influenţată de înzestrarea cu automobile, de
tendinţele înregistrate în evoluţia producţiei, de evoluţia preţului la carburanţi şi de existenţa unei reţele
adecvate de drumuri (naţionale şi autostrăzi)
Serviciile de transport turistic automobilistic, în cazul deplasărilor cu mijloace persoanle, se referă
la asigurarea condiţiilor de călătorie: căi de acces, puncte de aprovizionare, locuri de campare,
organizarea de programe (circuite) sau acordarea unor facilităţi: rezervări, bonuri de benzină.
Automobilul este tot mai prezent în călătoriile cu mijloace combinate, ceea ce a favorizat
consacrarea şi larga utilizare a aranjamentelor FLY and DRIVE (constând în deplasarea cu avionul în
formula IT sau charter şi închirierea de automobil – rent a car) sau RAIL ROUTE (turistul călătoreşte cu
trenul împreună cu automobilul său).

10.2.4. Transporturi turistice feroviare

Transporturile feroviare reprezintă una din cele mai vechi forme de călătorie şi a jucat un rol
important în dezvoltarea turismului în prima jumătate a acestui secol.
Caracteristici:
• regularitatea şi certitudinea realizării voiajului, ca urmare a independenţei faţă de starea vremii;
• costul mai redus al călătoriei comparativ cu celelalte forme;
• comodităţile oferite prin vagonul restaurant şi vagonul de dormit;
• posibilităţile mai largi de vizionare a peisajului;
• viteza de deplasare relativ mare şi, implicit, rapiditatea călătoriei.
Perfecţionările realizate ca urmare a introducerii progresului tehnic: creşterea gradului de confort
în interiorul mijloacelor, creşterea vitezei de deplasare, dezvoltarea gamei serviciilor suplimentare
oferite, garnituri care asigură deplasarea simultană a turistului şi automobilului său (RAIL ROUTE).
S-au creat trenuri recreative (India, China, Spania, Elveţia), au fost revitalizate sau create rute care
îmbină deplasarea cu distracţia (Trans-Siberian Express, Orient-Express, Veneţia Simplon Orient-Express,
American Orient-Express).
Aici putem aminti şi nostalgicii vechilor trenuri cu aburi. Pentru ei, există două forme de transport
– fie se folosesc trenurile clasice, fie se folosesc rutele clasice. Putem aminti aici El Andalus Express
(Spania), Royal Hungarian Express (Ungaria), Danube Express, Victoria Express, Pride of Africa (South
Africa), etc.63.
În organizarea transporturilor turistice cu mijloace feroviare se folosesc atât cursele regulate, cât şi
cele speciale (charter).
Cel mai cunoscut aranjament este RIT (Rail Inclusive Tour) – constă în comercializarea, de
către agenţia de voiaj, la un preţ global, a unui pacht de servicii ce include: călătoria cu trenul, cazarea şi
masa şi un minim de prestaţii de agrement; el se adresează turismului organizat, de grup sau individual.
Aranjamentul RIT se poate realiza în mai multe variante:
• circuite, călătorii dus-întors, călătorii într-o singură direcţie, curse combinate;
• se poate diferenţia în funcţie de mărimea grupului, perioada de organizare, categoria de vârstă
a clienţilor;
• în fiecare caz în parte se stabilesc tarifele şi condiţiile/restricţiile de desfăşurare a călătoriei,
înţelegeri (contracte) între agenţia de voiaj şi compania de cale ferată;
• se pot oferi unele facilităţi: reduceri 50% pentru copii, elevi şi studenţi, bonificaţii pentru
conducătorii de grup, etc.64.
Tipologia acestor aranjamente, modernizările care s-au făcut în direcţia confortului, vitezei,
conectării la sistemele computerizate de rezervare, diversificării ofertei de servicii – ne dovedesc
eforturile de adaptare a transporturilor feroviare la nevoile turismului de masă dar şi a celui de nişă.

10.2.5. Transporturi turistice navale

Transporturile turistice pe cale nautică au evoluat de la o simplă formă de călătorie spre una
care îmbină deplasarea cu agrementul, dând naştere croazierelor.
Serviciile oferite clientelei în domeniul transporturilor navale pot fi subdivizate în65:

63
J. Ch. Halloway, C. Humphreys, R. Davidson, The Business of Tourism, eighth edition, Prentice Hall, Harlow, 2009, p. 455-
456
64
Rodica Minciu, op. cit., p. 259
65
J. Ch. Halloway, C. Humphreys, R. Davidson, The Business of Tourism, eighth edition, Prentice Hall, Harlow, 2009, p. 402-
403
70
 • curse (rute) de linie;
• linii de croazieră;
• deplasări scurte (ferry) sau mini-croaziere;
• călătorii (excursii) în interior pe râuri, lacuri, canale;
• călătorii individuale cu vase de agrement, proprietate privată sau închiriate.
Croaziera se defineşte ca un produs turistic – pachet de vacanţă – pentru care se plăteşte un
preţ global ce acoperă deplasarea şi serviciile de cazare, masă şi distracţie la bordul navelor.
Tipologia croazierelor o redăm mai jos:
• croaziere de vacanţă (nave de mare capacitate, 1000-2000 de pasageri, itinerarii medii de circa
7 zile, clientelă diversă, destinaţii obişnuite);
• croaziere de lux (nave de capacitate mai mică, 150-900 pasageri, inventar de lux, confort
superior, personal de înaltă calificare, itinerarii de 14-30 de zile);
• croaziere exotice sau de aventură (nave de capacitate mică, destinaţii originale, turişti amatori
de explorări, servicii specifice, personal cu instruire specială, scufundări, etc.)
Destinaţiile cele mai căutate sunt:
• Marea Caraibelor, cu insulele Bermude, Bahamas şi coastele de est ale Americii Centrale şi de
Sud (cea mai importantă destinaţie, concentrând peste jumătate din numărul călătoriilor);
• Coasta de vest a Americii de Nord, cu trasee ce leagă Mexicul, SUA şi Canada, cu prelungiri
până în Alaska, pe locul 2 în preferinţele turiştilor;
• Marea Mediterană, cu trasee ce leagă ţările din vestul şi estul bazinului;
• Orientul Îndepărtat – linii între ţările (insulele) din zona Pacificului;
• Marea Baltică şi legăturile între capitalele ţărilor nordice;
• Africa de Vest cu insulele Canare şi Madeira;
• Circuite în jurul lumii.
La acestea mai pot fi adăugate deplasările scurte cu ferry-boat-ul sau minicroaziere între insule
sau de-a lungul coastelor, acolo unde condiţiile geografice şi dezvoltarea economică au favorizat astfel
de călătorii. Un loc distinct în structura croazierelor îl ocupă călătoriile pe râurile interioare, cele mai
cunoscute trasee fiind pe Nil, Dunăre, Rin, Mississippi, Yangzi, Amazon66.
Perspectivele turismului de croazieră vor fi influenţate de evoluţiile capacităţii de transport,
caracteristicile clientelei, apariţia de noi destinaţii şi diversificarea ofertei de servicii.

66
Rodica Minciu, op. cit., p. 261
71
 CAPITOLUL XI
INDUSTRIA OSPITALITĂŢII
11.1. Cazarea hotelieră şi managementul ei
Serviciile oferite turiştilor la locul de petrecere a vacanţei reprezintă componenta cea mai
importantă a activităţii turistice. Ele au ca obiect satisfacerea nevoilor cotidiene de repaos şi hrană ale
turiştilor, precum şi pe cele specifice de distracţie, de recreere, regăsindu-şi conţinutul în ceea ce se
numeşte, mai recent, industria ospitalităţii67.
Cazarea reprezintă, în derularea prestaţiei turistice, etapa următoare transportului şi întruneşte
caracteristicile unei componente cu existenţă de sine stătătoare.
Prin conţinutul său, cazarea vizează crearea condiţiilor şi confortului pentru odihna călătorului; ea
poate fi definită ca rezultatul (produsul sau serviciul) industriei hoteliere (hotelăriei), sector ce înglobează
ansamblul activităţilor desfăşurate în spaţiile de locuire temporară.
Dimensiunile şi calitatea serviciului de cazare hotelieră sunt determinate de:
• existenţa unei baze materiale adecvate din punctul de vedere al mărimii, tipologiei, dotărilor,
etc.;
• încadrarea cu personal a mijloacelor de găzduire, de nivelul de calificare a lucrătorilor, de modul de
organizare a muncii.
Insuficienţa sau slaba calitate a celor doi factori vor influenţa negativ dezvoltarea serviciului de cazare
şi, implicit, dimensiunile circulaţiei turistice şi gradul de valorificare a patrimoniului.

11.1.1. Importanţa şi particularităţile industriei hoteliere

Conţinutul industriei hoteliere, funcţiile şi trăsăturile acesteia au evoluat în conexiune cu

dezvoltarea capacităţilor de cazare şi implicarea lor în activitatea turistică. Relaţia dintre turism şi
industria hotelieră este reciprocă.
Industria hotelieră, deşi nu priveşte în exclusivitate asigurarea necesarului de spaţii şi servicii de
cazare pentru turişti, manifestă multă receptivitate faţă de nevoile acestora, evoluează în
interdependenţă cu activitatea turistică (peste 70% din existentul de spaţii de cazare se află amplasat în
zone de interes turistic). Astfel, servirea turiştilor devine funcţie-obiectiv a unităţilor hoteliere.
Industriei hoteliere îi revine sarcina realizării unor condiţii de cazare cât mai confortabile,
contribuind astfel la promovarea turismului, a circulaţiei turistice, a sporirii duratei sejurului.
Valorificarea superioară a potenţialului turistic, prin atragerea în circuitul economic a diferitelor
zone, reprezintă o altă latură a aportului industriei hoteliere la dezvoltarea turismului, şi indirect, a întregii
economii.
Dimensiunile industriei hoteliere, progresele înregistrate în domeniu reprezintă, de asemenea,
măsura satisfacerii nevoii pentru turism a populaţiei.
Eforturile industriei hoteliere de adaptare la nevoile turiştilor se materializează în:
• crearea de noi capacităţi de cazare şi modernizarea celor existente în scopul îmbunătăţirii
confortului;
• lărgirea gamei tipologice a unităţilor şi sporirea complexităţii funcţiilor îndeplinite de acestea;
• diversificarea serviciilor oferite şi ridicarea nivelului lor calitativ.
Ca şi particularităţi ale industriei hoteliere menţionăm:
• complexitatea – serviciul de cazare este rezultatul combinării unor prestaţii de bază şi a
unora auxiliare la realizarea cărora participă nemijlocit unitatea hotelieră şi personalul acesteia, precum
şi alte verigi din interiorul sau din afara aparatului turistic;
• sezonalitatea – este rezultatul concentrării cererii în anumite perioade ale anului sau
săptămânii, în funcţie de specificul său, şi se manifestă prin variaţia corespunzătoare a producţiei şi,
respectiv a ofertei de servicii;
• dependenţa de prestator, de structurile materiale şi de personal;
• perisabilitatea – imposibilitatea stocării şi păstrării serviciilor turistice de cazare.

11.1.2. Structura serviciului de cazare hotelieră

67
Ibidem, p. 263
72
 Având în vedere varietatea necesităţilor turiştilor şi pornind de la premisa că principalele
momente asociate prezenţei acestora în unităţile hoteliere sunt primirea, şederea şi plecarea, serviciul
de cazare este constituit dintr-o sumă de prestaţii independente68:
• cazarea propriu-zisă şi serviciile complementare acesteia;
• alimentaţia şi serviciile specifice asociate ei;
• activităţile cultural-artistice şi de agrement;
• serviciile de informare şi de intermediere;
• activităţile comerciale;
• serviciile având caracter special.
Între aceste prestaţii există relaţii de interdependenţă, circuitele lor tehnologice putând interfera,
le putem regăsi pe toate în cadrul unei unităţi de cazare, sau doar parţial, toate concurând la
satisfacerea nevoilor clienţilor.
Găzduirea (cazarea) propriu-zisă – este funcţia principală a unităţilor hoteliere, indiferent de
mărimea, tipul, categoria de confort, înzestrarea acestora; ea presupune existenţa unor spaţii adecvate,
şi a dotărilor necesare asigurării odihnei şi igienei turistului.
Având în vedere aceste cerinţe, o importanţă deosebită trebuie acordată amplasării unităţilor de
cazare (alegerea destinaţiei şi poziţionarea obiectivului în interiorul acesteia, în funcţie de diverse
elemente: distanţa faţă de mijlocele de acces şi faţă de atracţiile turistice; amplasarea să răspundă unor
criterii de ordin economic: valoarea investiţiei, costurile de exploatare, asigurarea unui nivel ridicat de
ocupare)69.
Calitatea serviciului de cazare şi opţiunea turistului sunt influenţate de atmosfera din unitate,
atenţia personalului, viteza de reacţie şi eficienţa acestuia, clientela, imaginea şi renumele de care se
bucură.
Din categoria serviciilor complementare cazării amintim: primirea şi distribuirea mesajelor
(corespondenţei); păstrarea obiectelor de valoare; spălatul şi călcatul lenjeriei; curăţirea hainelor şi a
încălţămintei; manipularea bagajelor; asigurarea parcării autoturismelor; schimb valutar
Serviciul de alimentaţie – deşi îndeplineşte o funcţie de bază, nu este obligatoriu prezent în
toate unităţile de cazare. Acolo unde funcţionează, acest serviciu presupune desfăşurarea unei activităţi
complexe; este vorba de existenţa tuturor acelor compartimente şi tipuri de prestaţii menite să satisfacă,
pentru toţi turiştii şi în orice moment, atât nevoia de hrană, cât şi pe cea de agrement.
Organizarea propriului serviciu de alimentaţie pune două categorii de probleme: de amplasare şi
de funcţionare, în sensul că acesta nu trebuie să afecteze odihna turiştilor şi buna desfăşurare a
celorlalte activităţi.
În privinţa serviciilor complementare alimentaţiei propriu-zise, amintim: rezervările, servirea
mesei în cameră, organizarea unor mese festive, etc.
Activităţile cultural-artistice şi de agrement – se întâlnesc în unităţile destinate turismului se
sejur mediu şi lung, de odihnă şi a celor de categorie superioară. Pentru aceasta sunt necesare dotări
adecvate: terenuri de sport, piscine, saune, săli de gimnastică, de jocuri mecanice, etc.
Unităţile de cazare pot îndeplini şi funcţii cultural-artistice, organizând sau găzduind manifestări
de acest gen: festivaluri folclorice, de cântece, de dansuri, muzicale, reuniuni, întâlniri cu oameni de
ştiinţă, artă sau cultură, expoziţii, spectacole, etc.
Serviciile de informare – facilitează turistului cunoaşterea şi, respectiv accesul la oferta specifică
şi prestaţiile suplimentare puse la dispoziţia sa de unitatea hotelieră în interiorul şi în afara acesteia. Aceste
servicii sunt realizate de compartimentul “front-office” şi sunt oferite verbal, la cererea turiştilor sau prin
intermediul mijloacelor scrise (anunţuri, pliante, postere) aflate la îndemâna turiştilor sau amplasate în
locurile de trecere.
Serviciile de intermediere – au ca scop satisfacerea cât mai deplină a cerinţelor turiştilor.
Unităţile de cazare pot mijloci între turiştii proprii şi prestatorii de servicii specializate realizarea
diverselor lucrări: repararea/întreţinerea unor obiecte, rezervări de bilete, de locuri, comisioane. De o
apreciere deosebită se bucură mijlocirea închirierii de autoturisme, supravegherea copiilor sau
persoanelor handicapate, stenografie, traduceri pentru turismul de afaceri, organizarea de congrese,
conferinţe, simpozioane şi acţiunile anexe lor.
Servicii comerciale – de vânzare a unor produse necesare turistului pe durata sejurului: ilustrate
şi efecte poştale, ziare, reviste, cărţi, cosmetice, produse artizanale, etc.

11.1.3. Tipuri de unităţi de cazare

68
Ibidem, p. 267
69
J. Ch. Halloway, The Business of Tourism, fourth edition, Pitman Publishing, London, 1994, p. 121
73
 Cele mai cunoscute tipuri de unităţi de cazare le prezentăm în continuare:
a. hotelurile pentru conferinţe, congrese şi întâlniri de afaceri. Acestea trebuie să dispună de
facilităţile necesare organizării unor astfel de activităţi – săli de recepţie, de conferinţe, cu infrastructura
necesară, restaurante, magazine, alte unităţi prestatoare de servicii. De asemenea, trebuie să dispună şi
de unele facilităţi de agrement. De regulă aceste hoteluri sunt întâlnite în marile oraşe (Bucureşti, Paris,
New York, Londra etc.). Fiecare compartiment al hotelului trebuie să fie foarte bine specializat, încât să
ofere servicii prompte. În general, hotelurile specializate pentru aceste activităţi sunt considerate drept cele
mai perfecţionate unităţi din industria de cazare.
b. hotelurile pentru odihnă (resort hotels). Atracţia principală a acestui tip de hotel este
posibilitatea de a oferi relaxare, participare la activităţii recreative şi de agrement. Într-o anumită măsură,
ele sunt solicitate şi pentru turismul de afaceri, datorită amplasării lor în zone deosebit de atractive. Ritmul
oferirii serviciilor este puţin mai lent, iar atmosfera este mai relaxantă.
În general, activitatea acelor tipuri de unităţi este sezonieră, managementul confruntându-se cu
problemele sezonalităţii (dimensionarea corectă a personalului, politica de aprovizionare etc.).
c. unităţi de cazare cu preţuri competitive (medii şi scăzute). Numărul acestor unităţi a
crescut în mod permanent, ele răspunzând nevoii dea cazare la preţuri mici şi oferind facilităţile de bază
pentru turişti. Unele din cele mai renumite lanţuri de unităţi, cum ar fi Ramada Inn, sau Holiday Inn au
crescut rapid prin franchising. Indivizii care vor să lucreze în cadrul acestor lanţuri hoteliere vor plăti
drepturile de franchising, beneficiind în schimb de o marcă foarte bine cunoscută, expertiză managerială,
publicitate la nivel naţional şi internaţional şi de un sistem central de rezervări.
Cea mai mare problemă este controlul unităţilor care au apelat la franchising. În cazul în care
serviciile sunt necorespunzătoare în unele unităţi, reputaţia întregii companii va avea de suferit.
Alte lanţuri hoteliere renumite, cum ar fi Marriott şi Hilton, răspund acestor nevoi (cazare ieftină),
promovând servicii de cazare de calitate bună la preţul cel mai scăzut. În aceste tipuri de unităţi şi
datorită dimensiunilor lor mai mici se poate practica un management mai eficient decât în hotelurile de
odihnă sau cele pentru conferinţă.
Aici trebuie menţionate şi hotelurile din zonele suburbane, cele din apropierea aeroporturilor şi
hotelurile pentru tineret care asigură servicii de cazare la preţuri minime. Facilităţile oferite sunt minime.
La nivelul turismului mondial au devenit foarte populare următoarele categorii:
• unităţi tip “bed and breakfast” (B&B), care oferă cazare şi mic dejun;
• all-suite hotels, hoteluri cu apartamente şi garsoniere;
Unităţile de tip B&B sunt foarte populare în Anglia, Irlanda şi Europa Occidentală, SUA,
Canada. Ele oferă cazare într-o casă privată sau într-o mică cabană (han), turistul fiind tratat mai mult ca
un oaspete decât ca o sursă de venituri. Pentru a fi eficientă afacerea, operatorul ei trebuie să aibă
câteva camere pentru musafiri, confortabile, cu baie separată şi o cameră de zi, de dimensiuni mari,
unde musafirii se pot relaxa seara, proprietarul contribuind direct la realizarea unei atmosfere informale
şi prietenoase. Mulţi turişti preferă caracterul şi calitatea serviciilor oferite de B&B, spre deosebire de
impersonalitatea unui hotel.
Hotelurile cu apartamente/garsoniere au apărut ca răspuns la cererile consumatorilor pentru
locuri mai spaţioase şi mai multe facilităţi. S-au dezvoltat rapid în marile oraşe, în staţiuni. Unităţile sunt
compuse din 50-250 apartamente/garsoniere, care includ şi o bucătărie dotată complet. Camerele sunt
mari, iar finisajele interioare deosebite. Ele sunt închiriate pe perioade lungi de timp, oferindu-se un
serviciu apropiat de cel oferit de hotelurile de lux. Paradors (Spania), Chateaux (Franţa), Schlosse
(Germania şi Austria) oferă cazare în castele şi alte clădiri istorice care au fost transformate în hoteluri.
Un concept care a început să se dezvolte prin anii '60 este cel de time-sharing, mai ales în
Europa. Acesta se referă la împărţirea dreptului de proprietate asupra unei capacităţi de cazare cu alţi
indivizi. Fiecare proprietar cumpără un segment de vacanţă (2 săptămâni, spre exemplu) pentru un
anumit număr de ani. Aceste segmente de timp sunt planificate şi există şi posibilitatea schimbării
segmentului cu alţi indivizi care deţin în alte zone astfel de unităţi.
Mai amintim aici şi resort condominiums – clădiri pentru vacanţa proprietarilor închiriate în
restul anului.
Dacă analizăm structura reţelei de cazare putem distinge:
• forme de cazare de bază (hoteluri, moteluri, hanuri);
• forme complementare de cazare: campingul, satul de vacanţă, satul turistic, care se
amenajează în zonele (staţiunile, localităţile) în care reţea de bază nu dispune de capacităţi suficiente,
respectiv activitatea turistică are un caracter sezonier.
Clasificarea porneşte de la considerentul că un obiectiv de cazare (având de regulă şi funcţii de
alimentaţie) reprezintă de fapt o ofertă tridimensională rigidă de servicii turistice (în timp, în spaţiu şi
volum de activitate) care nu poate satisface în toate împrejurările cererea clienţilor potenţiali (îndeosebi
74
în perioadele de vârf de sezon). Capacitatea complementară constând din amenajări relativ simple, se
realizează într-un timp mai scurt şi cu investiţii mai reduse decât capacităţile de bază, fiind destinată în
principal să preia o parte din solicitările din perioada de afluenţă maximă a clientelei.
În funcţie de evoluţia cererii turistice şi de intensitatea sezonalităţii, ponderea formelor de bază şi
complementare poate diferi substanţial de la staţiune (localitate) la alta şi chiar de la o ţară primitoare la
alta.
După categoria de confort a obiectivelor de cazare şi alimentaţie, unităţile de cazare şi
cazare din domeniul turismului se clasifică după caracteristicile constructive, calitatea şi complexitatea
dotărilor, instalaţiilor şi serviciilor pe care le oferă. Spaţiile de alimentaţie din incinta unităţilor cu activităţi
hoteliere se clasifică odată cu acestea după criterii specifice, trebuind să existe o corelaţie între confortul
acestor două activităţi.
Majoritatea clasificărilor au totuşi un element comun: urmăresc gruparea unităţilor în diferite
categorii, mai mult sau mai puţin omogene, în funcţie de condiţiile aproximative apropiate de confort ale
acestor obiective turistice. După toate aparenţele clasificarea unităţilor de cazare, atribuindu-le un număr
diferenţiat de stele distinctive, adoptate şi în ţara noastră, este un sistem relativ clasic de clasificare,
folosit pe scară larga în practica turistică internaţională.
Determinarea “apriori” a categoriilor de confort ale obiectivelor de cazare supuse procesului de
modernizare şi mai ales ale noilor obiective de cazare ce urmează a fi realizate în perioadele următoare,
constituie una din problemele importante ale dezvoltării reţelelor de cazare pe plan naţional, regional, zonal
şi chiar local. Cu această ocazie managerii firmelor turistice urmăresc respectarea unor ponderi a
diferitelor categorii de confort în totalul capacităţilor de cazare şi de alimentaţie cu scopul de adopta mai
bine oferta lor turistică la evoluţia cererii clientelei potenţiale interne şi internaţionale căreia i se adresează
serviciile prestate în aceste obiective turistice. Pentru analizele ce se impun în acest scop poate fi utilizată
şi schema alăturată.
În funcţie de regimul (perioada) de folosire a obiectivelor de cazare acestea pot avea o
activitate
• permanentă (în cazul în care funcţionează fără întrerupere în tot cursul anului) sau
• sezonieră (în cazul în care activitatea pronunţat sezonieră din unele staţiuni turistice impune
întreruperea temporară a activităţii în anumite perioade de extrasezon). În mod paradoxal, obiectivele de
cazare cu o activitate sezonieră înregistrează sejururi medii mai lungi, în comparaţie cu obiectivele de
cazare cu activitate permanentă (cu excepţia obiectivelor de cazare cu destinaţie specială, ca de
exemplu hotelurile sanatoriale).
În funcţie de durata sejurului, ele pot fi:
• de tranzit, caracterizate prin sejururi scurte (uneori numai pentru o înnoptare), ca aşa-
numitele hoteluri terminale din vecinătatea (sau chiar din incinta) aeroporturilor, gărilor din centrele
urbane;
• de sejur, care înregistrează sejururi medii relativ mai lungi, în funcţie ce durata aranjamentelor
turistice perfectate sau de durata concediilor sau vacanţelor turiştilor (de exemplu, obiectivele de cazare
din staţiunile turistice, hotelurile de tratament balneo-medicale etc.);
• mixte, a căror clientelă se formează atât din turiştii de sejur, cât şi din turiştii de tranzit. Cel mai bun
exemplu pentru acest caz îl constituie hotelurile orăşeneşti, precum şi obiectivele de cazare cu funcţionalitate
permanentă din localităţile turistice în general;
În funcţie de anumite caracteristici specifice ale obiectivelor, destinate pentru acoperirea unei cereri
bine conturate a clientelei, anumite obiective de cazare au fost concepute pentru a servi aproape exclusiv
diferite forme de turism, respectiv dotarea şi funcţionalitatea lor corespund nevoilor de consum turistic ale
unor categorii determinate de clientelă.
De exemplu, motelul, ca obiectiv turistic a apărut în urma dezvoltării turismului automobilistic,
preluând funcţiile hotelului, adaptat solicitărilor pentru sejururile scurte ale automobiliştilor.
Funcţionalitatea caracteristică a motelurilor se exprimă prin însăşi denumirea lor, rezultat prin
contractarea a două cuvinte: motor-hotel, pe măsura dezvoltării şi a altor forme derivate de turism au
apărut noi forme de cazare ca rotelurile (hotelurile rulante), utilizate în formele turistice de circuit, în care
autocarele cu amenajare specială permit transformarea fotoliilor în cuşete, asigurând nu numai
transportul turiştilor, ci şi odihna lor; flotelul (Floalting hotels) şi boatelul (Boats Hotels) care reprezintă
obiective de cazare plutitoare (ancorate sau cu posibilitate de deplasare – remorcate ori autopropulsate)
în zonele lacustre de interes turistic (lacuri, canale, deltă etc.); hipomotelul, pentru circuitele itinerante
speciale din zonele rurale, unde rulotele sunt remorcate de cai, turistul preluând în scopuri de agrement
şi funcţia de vizitiu; matelul (Automatic Hotel), în care automatizarea este extinsă la maximum, ceea ce
permite importante economii la forţa de muncă şi altele. Tot în această clasificare trebuie menţionate şi

75
complexele turistice cu baze proprii de tratament balneo-medicale, profilele lor fiind determinate de
resursele balneoclimaterice din zonele (staţiunile) în care sunt amplasate.
În funcţie de amplasarea (implementarea) obiectivelor de cazare în diferitele localităţi se
disting:
• obiective în staţiuni de litoral;
• obiective în staţiuni de munte;
• obiective în staţiuni de balneoclimaterice;
• obiective în centrele urbane (oraşe);
• obiective în zonele rurale;
• obiective pe marile artere de circulaţie.
În funcţie de capacitatea de primire a obiectivelor de cazare (capacitatea de primire exprimă
facultatea unui obiectiv de cazare de a asigura serviciile de bată pentru un număr determinat de turişti):
• obiective mici, cu o capacitate de cazare până la 20-40 locuri,
• mijlocii – până la 200-400 de locuri şi
• mari, de tipul complexelor turistice, unde nu rareori capacitatea depăşeşte 1000 locuri.
Media mondială a capacităţilor de primire a unui obiectiv turistic se situează în jurul cifrei de 300-
500 locuri de cazare, ceea ce poate justifica o activitate rentabilă din punct de vedere economic chiar şi
în condiţiile foarte eterogene ale categoriilor de clientelă şi ale fluctuaţiilor de intensitate neuniformă a
solicitărilor de servicii în anumite perioade ale anului.
În ultimele decenii se remarcă tendinţa mondială de a se realiza obiective turistice de mari
proporţii (hoteluri turistice, complexe sanatoriale pentru cure balneare, sate de vacanţă, campinguri etc.),
a căror capacitate de primire uneori depăşeşte 1000 de locuri de cazare.

11.1.4. Sistemul de franchising în industria hotelieră

În cadrul acestui sistem, proprietarul unui hotel va avea dreptul să organizeze activitatea hotelului
sub numele unui anumit lanţ hotelier.
Proprietarul hotelului (franchisee) plăteşte o taxă iniţială (între 10.000 şi 50.000 $ – depinzând de
timpul de hotel) şi o taxă de franchising lunară între 1-8% din încasările totale ale hotelului (3-6,5%
drepturi de franchising, 1-3% taxă de marketing, 1-2,5% taxă pentru sistemul de rezervare). În plus,
proprietarul îşi dă acordul de a se supune politicilor manageriale ale lanţului hotelier. În schimb, lanţul
hotelier (franchisor) asigură asistenţă în selecţia şi pregătirea personalului, marketing, vânzări, sprijinirea
publicităţii şi acces la un sistem global, computerizat de rezervare. Lanţul hotelier asigură astfel o
imagine bine cunoscută şi familiaritatea numelui hotelului.
Această formă reprezintă cea mai comună formă de proprietate în industria hotelieră
internaţională după proprietatea individuală. Lanţurile hoteliere au început să folosească acest
concept la sfârşitul anilor ’50 ca o cale de extindere fără mari investiţii (Holiday Inn). Pe la mijlocul
anilor ’80, circa 70% din spaţiile de cazare ale tuturor lanţurilor hoteliere erau în regim de
franchising.
În cadrul sistemului se realizează un contract de management prin care o companie deţine
hotelul şi cealaltă parte (lanţul) îl organizează. Lanţul primeşte o taxă managerială de la proprietar şi are
controlul complet al operaţiilor din cadrul hotelului. Contractul de management permite lanţului să se
dezvolte cu investiţii minime. Proprietarii, şi nu lanţul hotelier, sunt investitorii.

11.1.5. Clasificarea hotelurilor

În privinţa clasificării hotelurilor nu se poate vorbi de o standardizare în acest domeniu, în

condiţiile în care zeci de metode diferite sunt folosite pentru clasificarea hotelurilor pe plan mondial. De
regulă, se folosesc trei criterii interdependente pentru a evalua o proprietate:
• tipul de clientelă;
• preţul;
• serviciile oferite.
Tipul de clientelă determină serviciile oferite de hotel, iar într-o bună măsură costul camerelor
(tarifele de cazare) determină segmentul de piaţă şi tipul de clientelă.
Multe ţări au un sistem de clasificare bazat pe norme guvernamentale şi prin intermediul unor
inspecţii repetate se verifică dacă standardele hotelului sunt menţinute. Aceste norme variază de la o
ţară la alta. Ceea ce într-o ţară este considerat hotel de lux, într-o altă ţară este comparat cu un hotel de

76
categoria I sau a II-a. De exemplu, în Franţa unităţile de o stea, sunt considerate destul de rudimentare,
dar destul de confortabile, pe când în SUA ele sunt privite ca inacceptabile.
Organizaţia Mondială a Turismului a încercat să rezolve confuzia prin dezvoltarea şi promovarea
unui sistem uniform de clasificare, recunoscut pe plan internaţional şi adoptat de circa 50 de ţări.
Sistemul WTO recomandă clasificarea hotelurilor în funcţie de cinci categorii (lux, categoria I, II, III, IV).
Totuşi, alte organizaţii mondiale folosesc standarde diferite. De exemplu, Asociaţia Mondială a
Agenţiilor de Turism (Voiaj) foloseşte patru categorii (lux, categoria I, categoria standard şi categoria
economic) ceea ce corespunde scalei de la 5 stele la 2 stele.
Conform Normelor Metodologice de aplicare a HG nr. 114/1995, în România pot funcţiona
următoarele tipuri de structuri de primire cu funcţiuni de cazare turistică, clasificate astfel:
• hoteluri de 5, 4, 3, 2, 1 stele;
• hoteluri-apartament de 5, 4, 3, 2 stele;
• moteluri de 3, 2, 1 stele;
• vile de 5, 4, 3, 2, 1 stele;
• cabane de 3, 2, 1 stele;
• bungalouri de 3, 2, 1 stele;
• sate de vacanţă de 3, 2 stele;
• campinguri de 4, 3, 2, 1 stele;
• pensiuni turistice de 4, 3, 2, 1, stele;
• ferme agroturistice de 3, 2, 1 stele;
• camere de închiriat în locuinţele familiale de 3, 2, 1 stele;
• nave fluviale şi maritime de 5, 4, 3, 2, 1, stele.
În România, în vederea clasificării unităţilor hoteliere, trebuie elaborat un dosar de clasificare care
se transmite Ministerul Turismului. Acesta, prin comisia tehnică de clasificare, verifică la faţa locului
concordanţa dintre solicitarea de clasificare şi îndeplinirea criteriilor de încadrare (pe stele şi categorii). În
termen de 60 de zile de la primirea documentaţiei complete, dacă criteriile de clasificare au fost respectate,
Ministerul Turismului eliberează certificatul de clasificare a structurilor de primire turistică. Însemnele cu
număr de stele sau categoria unităţii se înscriu pe o plachetă plasată la loc vizibil, în exteriorul unităţii.
Retragerea sau anularea certificatului de clasificare se face la propunerea organului de control
de specialitate din Ministerul Turismului, în cazul nerespectării condiţiilor de mai jos:
• asigurarea unei temperaturi minime de 180C în spaţiile de cazare şi de servire a mesei pe timp
de iarnă;
• asigurarea funcţionării corespunzătoare a grupurilor sanitare;
• deţinerea avizului PSI.

11.1.6. Procesul managerial în domeniul hotelier

Industria cazării oferă o mare varietate de tipuri de activităţi. Angajaţii hotelului îndeplinesc o
gamă largă de activităţi, cerinţele pentru fiecare compartiment fiind diferite, dar trebuie să existe o bună
coordonare între ele.
Un model standard de organizare a hotelului nu există. Organizarea unui anumit hotel înglobează
influenţele unui mare număr de factori – amplasarea, tipurile de servicii oferite, caracteristicile pieţei pe
care o deserveşte, echipa managerială, tipul de proprietate şi mărimea hotelului.
Totuşi, în general, o diagramă organizaţională pentru un hotel se poate reprezenta astfel ca în
figura nr. 10. Diagrama descrie compartimentele comune pentru diferitele tipuri de hoteluri, deşi pot
apărea diferenţe de la un hotel la altul.
Fiecare din aceste compartimente sunt responsabile pentru un segment din serviciile oferite
clienţilor. Serviciile necorespunzătoare oferite de un compartiment pot distruge calitatea serviciilor oferite
de celelalte compartimente. Managerul general trebuie să coordoneze aceste compartimente şi să le
direcţioneze activitatea.

77
Figura 10

Titlurile manageriale variază de la un hotel la altul, la fel ca şi organizarea. Managerul general

trebuie să dispună de vaste cunoştinţe de specialitate, contabilitate, alimentaţie publică, tehnica
serviciilor, marketing etc. Cei mai buni manageri generali sunt cei care reuşesc să ia decizii în termen
scurt în condiţiile în care organizaţia se confruntă cu o criză. Atitudinea managerului general determină
climatul întregului hotel. El este responsabil de profitabilitatea hotelului şi de oferirea celor mai bune
servicii clienţilor. În general, ei au cel puţin 10 ani de experienţă hotelieră şi au demonstrat capacitatea
de a-i conduce şi motiva pe subordonaţi.
Departamentul cazare are trei activităţi principale: vânzarea, recepţia şi gospodărirea spaţiilor
de cazare.
Compartimentul de vânzări se ocupă de solicitările şi rezervările pentru grupuri sau turişti
individuali. Scopul principal este de a vinde camerele şi alte spaţii speciale ale hotelului (spaţiu pentru
simpozioane, conferinţe). În condiţiile în care sunt solicitate şi servicii de alimentaţie se va colabora cu
departamentul de alimentaţie publică. În cadrul activităţii de vânzare vor fi stabilite tarifele de cazare şi
pentru celelalte tipuri de servicii. În multe situaţii activităţile de marketing sunt concentrate aici, iniţiindu-
se acţiuni de atragere a unor grupuri mari de turişti care asigură un mai mare profit hotelului decât
serviciile oferite turiştilor individuali.
Compartimentul de vânzări trebuie să-şi coordoneze activităţile atât cu compartimentele de
recepţie şi gospodărire a hotelului, cât şi cu compartimentul de alimentaţie. Compartimentul se implică în
asigurarea funcţiei de intermediere legată de mijlocirea unor servicii oferite de alţi prestatori (de
exemplu, facilitează închirierea de autoturisme în sistemul rent-a-car, rezervări de spaţii de cazare în
alte unităţi etc.
Compartimentul de recepţie este foarte important, constituind nervul central şi punctul de
contact dintre turist şi hotel. Această activitate este prima cu care turistul intră în contact la sosire,
reprezintă centrul de informaţii în timpul şederii, precum şi ultimul punct de contact înainte de plecarea
din hotel. Prima impresie este foarte importantă. Dacă turistul începe şederea în hotel printr-o bună
dispoziţie datorată amabilităţii şi calităţii serviciului de recepţie, sunt şanse mari ca el să aibă o dispoziţie
favorabilă către alte servicii din cadrul hotelului.
Cele mai multe din hoteluri dispun de un sistem computerizat care leagă recepţia de
compartimentele de vânzări şi de curăţenia camerelor. Funcţiile recepţiei:
– vânzarea camerelor, care include procesele de rezervare şi toate comunicările cu persoanele
care doresc cazarea în hotel, înregistrarea turiştilor şi desemnarea camerelor (check in);
– asigurarea unor servicii cum ar fi cele de poştă, mesaje pentru oaspeţi şi furnizarea de
informaţii despre hotel; comunitate şi orice atracţie turistică din zonă.
– realizarea operaţilor legate de plecarea clientului (check out) şi plata serviciilor.
În funcţie de aceste servicii există trei zone principale în cadrul recepţiei:
 sectorul spaţiu de cazare şi înregistrare reprezintă elementul central al activităţii de recepţie;

78
  sectorul informativ şi serviciile suplimentare (concierge) asigură acele servicii care nu
presupun înregistrarea sau procedurile financiare:
o distribuirea cheilor;
o servicii de poştă şi telecomunicaţii
o servicii de multiplicare a materialelor cerute de client (xerox);
o păstrarea temporară în seifurile recepţiei a unor obiecte de valoare ce aparţin clientului:
bani, bijuterii, documente.
o servicii de schimb valutar şi onorarea cecurilor de călătorie;
o oferirea de bilete pentru spectacole;
o informaţii referitoare la atracţiile turistice din zonă;
o orare de funcţionare a băncilor, unităţi comerciale etc.
El oferă, de asemenea, informaţii despre serviciile oferite de hotel. Se asigură broşuri şi hărţi ale unor
zone şi obiective turistice, programele unor manifestări culturale. Personalul din acest sector trebuie să fie
capabil să răspundă la toate întrebările referitoare la hotel şi la zona în care acesta este situat.
 sectorul plata serviciului de cazare – ţine evidenţa plăţilor care urmează să fie făcute de turişti şi
încasează contravaloarea serviciilor oferite. În unele unităţi această activitate este cumulată cu cea de
înregistrare a turiştilor.
Recepţia asigură funcţia de informare, venind în întâmpinarea turiştilor pentru o mai bună orientare a
acestora în privinţa satisfacerii cererii de servicii şi produse pe care le oferă zona.
În timpul unei călătorii turistice recepţiile hotelurilor asigură servicii complementare de informare
şi asistenţă pentru clientela lor în cele mai diverse domenii, ca acelea privind:
– programele obiectivelor cultural-artistice (adresa şi programele de lucru ale muzeelor,
expoziţiilor, saloanelor de artă, caselor memoriale), precum şi programele manifestărilor culturale de
orice natură (teatru, concerte, cinematografe, festivaluri etc.);
– programele manifestărilor sportive;
– programul şi adresa unităţilor care prestează servicii de agrement;
– programele turistice ale agenţiilor şi birourilor de turism (programele excursiilor organizate
pentru vizitarea unor obiective de interes turistic în zonele învecinate, a tururilor de oraş, a unor
aranjamente speciale sau a altor manifestări cu caracter turistic);
– orarele curselor de transport – urban, interurban, internaţional – inclusiv variantele posibile de
combinare a acestor mijloace de transport pentru a se ajunge la destinaţiile solicitate de turişti;
Gospodărirea spaţiilor de cazare. Activitatea de rezervare. De această activitate se ocupă
personalul compartimentului vânzări şi de recepţie. Datorită perisabilităţii serviciilor de cazare (o cameră
nevândută este definitiv pierdută) este important ca această activitate să funcţioneze în mod
corespunzător. Sistemul de rezervare hotelier trebuie să fie privit dintr-o perspectivă completă,ca un
sistem integrat cu linii aeriene, firme de închiriere de automobile, asigurări de călătorie, agenţii de turism
etc.
Pentru un hotel, situaţia ideală este ca fiecare cameră disponibilă să fie rezervată, iar fiecare
rezervare să fie onorată. Datorită numărului mare de rezervări neonorate, unele hoteluri fac
suprarezervări. Suprarezervarea se traduce prin acceptarea mai multor rezervări decât numărul de
camere disponibile, prin care hotelul caută să se protejeze împotriva nevinderii unor camere pentru care
există cerere.
Pe baza experienţei trecute trebuie estimat nivelul de suprarezervare. În timpul perioadei de sezon
acesta poate fi în jur de 13-15%, cu până la cinci procente mai puţin decât media trecută a anulărilor de
rezervare sau de neapariţie a clientului în hotel.
Dar pot să apară situaţii în care clientului ce a făcut rezervarea i se va comunica că nici o cameră
nu este disponibilă. Această situaţie îl va nemulţumi, putând conduce la pierderea acestuia. Se
consideră că în aceste condiţii hotelul trebuie să plătească clientului cazarea pe o noapte în altă unitate
şi să-l transporte până acolo.
Rezervările se fac cel mai adesea telefonic sau electronic, răspunsul hotelului fiind instantaneu,
iar confirmarea scrisă urmează prin poştă câteva zile mai târziu sau prin fax. Dacă rezervarea este
acceptată sau nu depinde de prognozarea ocupării hotelului.
Oricum, atât pentru un client, cât şi pentru hotelier, rezervarea răspunde unei nevoi de siguranţă:
– pentru client există convingerea că va locui în hotel;
– pentru hotelier există siguranţa realizării unui anumit grad de ocupare a capacităţii de cazare.

11.2. Alimentaţia publică şi managementul ei

11.2.1. Alimentaţia publică - conţinut, rol, particularităţi

79
 Alimentaţia publică reprezintă o componentă distinctă a economiei, orientată spre satisfacerea
nevoilor de consum – în principal de hrană – ale populaţiei, având un rol important în viaţa economico-
socială.
Reţinem următorii factori de influenţă ai acesteia: nivelul de dezvoltare economică, condiţiile de
viaţă şi muncă ale oamenilor, structura demografică, profilul ocupaţional şi mentalitatea locuitorilor,
amploarea, ritmul şi orientările turismului.
Alimentaţia publică este un proces complex ce cuprinde producţia, comercializarea şi servirea.
Activitatea de producţie asigură realizarea preparatelor culinare şi de cofetărie prin transformarea
unor materii prime de origine vegetală şi animală al căror consum, cel mai adesea, nu este posibil fără o
prelucrare prealabilă de tip industrial sau casnic.
Activitatea de producţie este precedată de aprovizionare şi stocare, fiecare dintre aceste procese
beneficiind de organizare şi desfăşurare proprii, adaptate tipologiei unităţilor şi condiţiilor materiale ale
acestora.
Activitatea comercială reprezintă continuarea firească a celei de producţie, prin intermediul ei
se asigură vânzarea, desfacerea către consumatori a preparatelor obţinute în compartimentele de
producţie dar şi a altor produse preparate sau nepreparate, astfel încât să se realizeze satisfacerea unei
game cât mai largi de trebuinţe ale consumatorului.
Această activitate presupune un act de schimb, cu transferul dreptului de proprietate.
Activitatea de servire (de prestări servicii) este strâns legată de procesul de comercializare a
produselor specifice, având ca obiectiv crearea condiţiilor şi facilităţilor pentru consumul imediat şi pe loc
al acestora. Este vorba de asigurarea confortului necesar servirii mesei, a unei ambianţe plăcute, a unei
atmosfere de relaxare şi distracţie, precum şi oferirea unor prestaţii specifice, menite să răspundă
cerinţelor particulare ale diferitelor categorii de clienţi (organizarea de mese festive, banchete, seri
distractive, realizarea unor meniuri speciale, room service, etc.).
Cele trei laturi ale activităţii se află într-o relaţie de interdependenţă şi se derulează într-o
succesiune bine determinată.
Activitatea de alimentaţie îndeplineşte următoarele funcţii:
 funcţia de nutriţie (hrană) – deţine locul principal, cu aproape 60% din totalul cererilor, de
adresează consumatorului obişnuit;
 funcţia de loisir, reprezentând circa 25% din motivele de solicitare a unităţilor de alimentaţie,
acoperind nevoile consumatorilor cu condiţie materială peste medie, care călătoresc în week-end sau
vacanţă;
 funcţia de convivialitate, apreciată de circa 15% din consumatori, acoperind nevoi legate de
ambianţă, varietatea bucătăriei şi calitatea preparatelor, etc.;
 funcţia de afaceri - se referă la crearea cadrului propice unor întâlniri sau negocierilor,
precum şi la organizarea festivităţilor ocazionate de diverse evenimente.
Faptul că alimentaţia este un serviciu de bază, important, rezultă şi din ponderea însemnată în
structura cheltuielilor de vacanţă şi cam ¼ din bugetul lor de timp. Astfel, alimentaţia influenţează
calitatea produselor turistice şi, implicit, conţinutul şi atractivitatea ofertei, cu efecte directe asupra
dimensiunilor şi structurii circulaţiei turistice.
Particularităţi care trebuie avute în vedere în proiectarea şi organizarea activităţii sunt:
 să fie prezentă în toate momentele importante ale consumului turistic (în staţii de îmbarcare,
în mijloace de transport, la locurile de destinaţie şi în punctele de agrement);
 să asigure o diversitate structurală a produselor şi serviciilor pentru a răspunde specificităţii
trebuinţelor;
 necesitatea corelării serviciilor de alimentaţie cu particularul formei de turism, corelaţie referitoare
atât la varietatea sortimentală oferită, cât şi la orarul de funcţionare a unităţilor;
 apropierea serviciilor de alimentaţie, deopotrivă, de exigenţele turiştilor autohtoni şi străini;
 să reprezinte un element de selecţie a destinaţiilor de vacanţă sau chiar motivaţia principală a
călătoriei.
Interesul tot mai mare faţă de servirea mesei în afara gospodăriei este determinat de avantajele
oferite de sectorul alimentaţiei publice referitoare la: comoditate, varietate sortimentală, calitate
superioară a preparatelor, economicitate şi accesibilitate, atmosfera creată.

11.2.2. Dinamica serviciilor de alimentaţie publică

80
 Evoluţiile din domeniul alimentaţiei se datorează şi acţiunii unor fenomene specifice
contemporaneităţii, precum70:
 Creşterea gradului de urbanizare
 Accentuarea mobilităţii populaţiei
 Modificări în structura obiceiurilor de consum
 Sporirea dimensiunilor timpului liber
 Intensificarea călătoriilor turistice
Toate acestea au dus la creşterea volumului vânzărilor în alimentaţie, a numărului persoanelor
care au apelat la aceste servicii şi, respectiv, a numărului meselor servite în sectorul alimentaţiei.
Situaţia în România se prezintă modest comparativ cu alte state europene: populaţia alocă circa
20% din bugetul alimentar şi mai puţin de 10% din totalul cheltuielilor de bunuri şi servicii pentru
consumurile efectuate în unităţile de alimentaţie publică. În Franţa circa ½ din populaţie serveşte masa
de prânz în afara căminului şi mai mult de 30% din bugetul alocat satisfacerii nevoilor de hrană se
cheltuieşte în sectorul alimentaţiei publice. În SUA partea din bugetul alimentar destinată consumurilor în
afara gospodăriei ajunge la 80%.
Pe lângă evoluţia globală, pozitivă, în general, în sectorul alimentaţiei s-au înregistrat şi o serie
de modificări structurale:
 sporirea numărului de unităţi şi diversificarea tipologică a acestora;
 lărgirea gamei sortimentale oferite;
 diversificarea gamei serviciilor suplimentare oferite.
În ce priveşte producţia, pe lângă dotarea cu utilaje noi, de mare productivitate, introducerea şi
promovarea unor tehnologii de fabricaţie moderne, în diversificarea şi modernizarea reţetarelor, în
creşterea nivelului pregătirii profesionale a lucrătorilor etc., se manifestă tendinţa de concentrare şi
industrializare a procesului de pregătire a preparatelor culinare.
În ce priveşte componenta comercială şi de servire, modernizarea şi perfecţionarea activităţii se
concretizează în:
 îmbunătăţirea structurală a reţelei de unităţi şi o mai bună distribuţie a acestora în teritoriu;
 diversificarea formelor de servire, cu accent pe promovarea celor rapide;
 lărgirea gamei serviciilor suplimentare oferite, îndeosebi a celor menite să dezvolte latura
recreativ-distractivă a activităţii.
În legătură cu structura reţelei, se remarcă atât tendinţa de realizare a unor unităţi cu funcţii
complexe, cât şi cea de apariţie a unor tipuri noi: cafenea, snack-bar, pizzerie, etc.
În cadrul formulelor moderne de servire, de o atenţie deosebită din partea unor consumatori se
bucură autoservirea şi “fast food”, caracterizate prin rapiditate şi comoditate.
Paralel cu modernizarea tehnicilor de comercializare şi servire, are loc şi o diversificare a
prestaţiilor având caracter complementar, diferenţiate structural în funcţie de beneficiari (turişti sau
rezidenţi), menite să sporească gradul de satisfacţie a consumatorilor, să asigure o mai mare apropiere
a serviciului de alimentaţie de exigenţele clientelei.

11.2.3. Tipuri de unităţi de alimentaţie publică

În continuare vom prezenta cele mai cunoscute criterii de clasificare a unităţilor de alimentaţie
publică.
După caracterul activităţii:
–unităţi permanente;
–unităţi sezoniere
După gradul de confort:
–unităţi de categoria de lux;
–unităţi e categoria I;
–unităţi de categoria a –II – a;
–unităţi de categoria a –III-a;
–unităţi de categoria a –IV-a.
După forma de vânzare:
a) unităţi cu vânzare clasică (ospătari)
Această formă se utilizează în restaurantele clasice şi specializate de categoria lux, I şi a –II-a.
Proiectarea acestei forme de servire presupune însuşirea temeinică de către ospătari a tehnicii de
servire a consumatorilor.

70
Rodica Minciu, op. cit., p. 277
81
 În funcţie de rolul pe care îl are ospătarul în efectuarea operaţiunilor de servire se poate aplica:
–sistemul de servire direct (ospătarul efectuează toate operaţiile procesului de servire direct la
masa consumatorilor);
–sistemul indirect (produsele porţionate se aduc la masă de către ospătari, iar consumatorii se
servesc);
–servirea la gheridon (realizarea pe o măsuţă specială, în faţa consumatorilor, a unor operaţii
finale de pregătire a preparatelor comandate).
b) unităţi cu vânzare prin vânzători – se utilizează în cofetării, patiserii etc. pentru consumul pe
loc sau la domiciliul clientului.
c) unităţi cu autoservire – se practică în restaurantele cu autoservire, unităţi de tip express,
cantinele-restaurant etc.
Tipurile de unităţi care pot funcţiona în România sunt reglementate de Normele Metodologice
de aplicare a H.G. nr. 114/1995. Vom avea astfel:
I. Unităţi de alimentaţie pentru desfacerea cu prioritate a preparatelor culinare:
–restaurant cu autoservire;
–restaurant cu pensiune;
–restaurant lacto-vegetarian;
–restaurant cu profil dietetic;
–bufet express;
–rotiserie;
–birt;
–unităţi cu servire rapidă: fast-food, lacto-express, bistrou.
II. Unităţi de alimentaţie preponderent recreative:
– restaurant clasic;
– restaurant cu destinaţie specială (cramă, şură, colibă, zahana etc.);
– restaurant specializat (pescăresc, vânătoresc, bucătăriile diferitelor naţionalităţi;
–grădină de vară.
III. Unităţi de cofetărie-patiserie
– cofetărie;
– patiserie;
– simigerie;
– gelaterie.
IV. Unităţi profilate preponderent pentru desfacerea băuturilor:
– berărie;
– braserie;
– discotecă;
– bar (de zi, de noapte);
– cafenea;
– cabaret;
– bodegă.
V. Unităţi de incintă:
– cantină-restaurant;
– bufet.

Aspecte conceptuale

Cuvântul “restaurant” este de origine franceză şi a apărut în secolul al XVI-lea desemnând, mai
întâi, un aliment care te reface (restaurator de energie). Brillat Savarin considera ca restauratoare de
energie: carnea, ciocolata şi consommé-ul. De la acest sens s-a trecut la cel de local specializat în
vânzarea alimentelor care refac. Primul restaurant demn de acest nume a fost fondat în 1782 la Paris –
“Marea tavernă a Londrei”.
Restaurantul clasic - Este unitate de alimentaţie publică cu grad de dotare superior, având
caracter de recreere şi divertisment prin intermediul unor programe turistice sau al unor dotări: staţii
muzicale, televizoare, video etc.
Restaurante cu specific naţional (cramă, zahana, şură etc.) - Prin amplasare şi amenajare
trebuie să reprezinte stilul de construcţie local, inclusiv dotările respective. Întregul mobilier, vesela,
ornamentele interioare, ţinuta lucrătorilor, inventarul textil trebuie să simbolizeze specificul unităţii. De
asemenea, specialităţile de preparate culinare trebuie să reprezinte obiceiurile de alimentaţie locală.

82
 Restaurantul pensiune oferă mesele de prânz şi seară, preţul preparatelor fiind orientat pe
varianta meniului fix.
Restaurantul de lux are, în general, o capacitate mai mică de 100 de locuri; se bazează pe
două elemente esenţiale: calitatea servirii şi a preparatelor culinare. Multe din ele au maeştri bucătari
care se înscriu pe linia celor mai prestigioase tradiţii gastronomice. Ospătari sunt experţi, servirea
realizându-se în condiţii desăvârşite. Existenţa acestui tip de unitate necesită combinarea a trei
elemente esenţiale:
–manifestarea unei cereri pentru astfel de servicii
–lucrători înalt calificaţi
–manageri competenţi.
Restaurantele familiale
Procesul de producţie este simplu, existând o dotare minimă, listele de meniuri sunt mai reduse,
îmbinându-se servirea prin ospătari cu autoservirea.
Timpul de aşteptare a serviciului este mai mare decât în unităţile fast food. Prezintă o mare
flexibilitate în schimbarea meniurilor, existând un control al costurilor şi preţurilor, iar articolele mai
scumpe sunt substituite de cele mai ieftine. Clientul care optează pentru un restaurant familial caută
un tip de servire informal, simplu şi relativ ieftin (mai scump decât în unităţile fast food). Principala
strategie a acestui tip de restaurant constă în menţinerea preţului la niveluri acceptabile, încercând în
acelaşi timp să îmbunătăţească calitatea şi aspectul preparatelor şi al serviciilor.
Pizzeria este dependentă de aceleaşi sortimente, totuşi a intervenit o diversificare permanentă a
produselor tip pizza, precum şi a altor preparate culinare specific italiene. Segmentul pizza de pe piaţa
alimentaţiei a deschis drumul unei noi activităţi – livrarea la domiciliu a preparatelor culinare (timpul
standard de livrare: 30 minute).
De asemenea, există numeroase alte tipuri de restaurante, cum ar fi cele specializate în
preparatele din peşte, vânat, etc. O mare expansiune cunosc restaurantele aparţinând diferitelor
bucătării naţionale: chinezeşti, mexicane, vietnameze, etc.
Restaurantele tip Budget Steak House sunt restaurantele specializate în preparate din carne
(vită şi porc), care s-au dezvoltat odată cu începutul anilor ‘70. Pe parcurs, acestea şi-au diversificat
meniul prin adăugarea cărnii de pui, peşte sau a salatelor.
Restaurantul fast-food (în S.U.A. – 45% din cifra de afaceri a restaurantelor în 1995).
Denumirea de fast-food este cunoscută pe toate meridianele, dar managerii acestui tip de restaurant
preferă ca acest tip de unitate să fie numit “quick-service restaurant” (Q.S.R.) (restaurant cu servire
rapidă).
Braseria este un tip de unitate specializată în vânzarea berii, dar şi a unor băuturi aperitive sau a
băuturilor calde; oferă o bucătărie simplă cu câteva preparate pe zi; este, de regulă, amplasată în centrul
oraşelor şi zonelor cu mare frecvenţă pietonală.
Pub-ul este o unitate tipic englezească unde se serveşte o mare varietate de bere sub presiune,
sortimente de wisky şi amestecuri de diferite băuturi.
Barul american este un loc confortabil, intim, ideal pentru primirea turiştilor şi a oamenilor de
afaceri, servind o gamă largă de băuturi, îndeosebi sub formă de cock-tail; în mod frecvent apelează la
serviciile unui pianist pentru a crea o ambianţă muzicală.
Cabaretul asigură aceleaşi prestaţii ca şi barul american; prezintă un spectacol şi uneori se
poate dansa.
Discoteca este o unitate destinată clientelei tinere care caută distracţia şi amuzamentul,
dansând şi consumând toate felurile de băuturi în sunetul muzicii moderne.
Bistroul este un restaurant de capacitate redusă care desface băuturi alcoolice şi nealcoolice şi
un sortiment redus de preparate culinare.

11.2.4. Managementul activităţilor desfăşurate în cadrul restaurantelor

11.2.4.1. Organizarea spaţiilor din cadrul restaurantelor

Organizarea spaţiilor în cadrul restaurantelor se va realiza ţinând seama de următoarele restricţii:

–necesitatea utilizării integrale a suprafeţei comerciale;
–păstrarea diferenţiată a materiilor prime, a semipreparatelor, a unor produse finite, după natura
şi caracteristicile de conservare ale fiecăreia, asigurându-se temperaturile corespunzătoare de păstrare,
ca şi respectarea condiţiilor igienico-sanitare în vigoare;

83
 –prelucrarea materiilor prime în spaţii separate, ţinând seama de vecinătăţile admise, ca şi de
dotarea şi instalaţiile necesare prelucrărilor respective (carne, pasăre, peşte, legume şi fructe, ouă etc.);
–realizarea producţiei de preparate culinare în secţii distincte (bucătărie caldă, bucătărie rece, produse
de cofetărie şi patiserie);
–organizarea în spaţii separate a preparării produselor de cofetărie şi patiserie, asigurându-se
păstrarea, prepararea, coacerea şi finisarea produselor, păstrarea corespunzătoare a acestora, dotarea
separată cu utilaje şi mobilier a laboratorului;
–asigurarea de fronturi către oficiu, pentru bucătăria caldă, bufetul rece, barul de băuturi şi
spălătorul de veselă; în cazul unităţilor cu autoservire, aprovizionarea liniilor de autoservire se face direct
din bucătărie, lipsind serviciul;
–spaţiile pentru spălarea veselei şi a vaselor pot fi organizate separat sau înglobate în secţiile pe
care le servesc;
–dotarea fiecărui spaţiu afectat procesului de preparare a produselor culinare – cu instalaţii de
spălat cu apă caldă şi rece;
–colectarea deşeurilor rezultate din prelucrarea materiilor prime, în pubele amplasate într-un
spaţiu cu acces din exterior şi cu acces din exterior şi cu ventilaţie directă;
–accesul către grupurile sanitare în folosinţa consumatorilor, cât şi către cele ale personalului
unităţii, nu este admis direct din sala de consumaţie şi respectiv din spaţiile de lucru; grupurile sanitare
pentru consumatori se cor amplasa în apropierea spaţiilor de primire a publicului şi retrase faţă de
circulaţia acestuia;
–dimensionarea garderobei în funcţie de profit, categoria şi mărimea unităţii, aceasta fiind
obligatorie numai în cazul unităţilor cu peste 80 de locuri la mese; garderoba se amplasează în afara
fluxului principal de intrare şi ieşire din local.

11.2.4.2. Organizarea circuitelor (fluxurilor)

Organizarea interioară judicioasă a unităţii de alimentaţie publică presupune şi stabilirea unor
fluxuri tehnologice optime, astfel încât activitatea să se poată desfăşura în bune condiţii şi în spaţii
minime. Pentru aceasta trebuie avută în vedere organizarea cel puţin a următoarelor circuite:
–al materiilor prime de la recepţie şi depozitare la secţiile de pregătire şi preparare;
–al servirii şi debarasării;
–al evacuării deşeurilor;
–al personalului, în sensul oficiu-sală de consumaţie; sală de consumaţie-oficiu şi spre grupurile
sanitare;
–al consumatorilor spre garderobă – sala de consumaţie – grupul sanitar.
În stabilirea acestor circuite din cadrul restaurantelor trebuie să se urmărească:
–realizarea unui flux continuu şi unisens; neinterferarea diferitelor circuite;
–realizarea unor trasee scurte şi directe;
–respectarea circulaţiei pe dreapta.
Analiza managementului activităţilor în cadrul restaurantului va fi structurată pe trei aspecte:
1. managementul sectorului de servire;
2. managementul sectorului de producţie;
3. managementul realizării unei activităţi de alimentaţie profitabile.

11.2.5. Managementul sectorului de servire

Vom analiza managementul unui restaurant clasic.

Managerul restaurantului supraveghează toate aspectele legate de serviciul de alimentaţie şi
răspunde de gestiunea personalului, a stocurilor, a calităţii etc. Această poziţie necesită o bază solidă de
cunoştinţe şi experienţă. Managerului îi este direct subordonat şeful de sală (ospătarul principal) şi
bucătarul şef.
Într-o unitate de dimensiuni mari esenţa muncii managerului este, în principal, una administrativă,
adică de coordonare a muncii celorlalţi manageri. Într-o unitate de dimensiuni mai reduse, managerul are
mai mult timp liber pentru consumator şi poate răspunde direct de toate operaţiile zilnice din cadrul
restaurantului.
Principalele atribuţii ale managerului restaurantului:
–stabileşte împreună cu şefii de secţii(secţia bucătărie, bar, bufet), necesarul de produse finite şi
materii prime;

84
 –stabileşte împreună cu bucătarul-şef planul-meniu (planul de producţie) pentru ziua următoare,
consultând şi personalul din sectorul de servire;
–iniţiază împreună cu întregul colectiv introducerea unor noi sortimente de preparate culinare în
funcţie de profilul unităţii;
–împreună cu ceilalţi manageri din cadrul unităţii stabileşte sarcini de serviciu pentru fiecare
secţie, loc de muncă şi lucrător în parte, aplicând conceptul de muncă în echipă, (bazat pe flexibilitate în
funcţie de numărul de consumatori din sectorul unui lucrător, de situaţiile de criză);
–controlează zilnic operaţiile de casă, obiectele de inventar, utilajele de lucru, ustensilele,
agregatele frigorifice, întreţinerea lor curentă, condiţii corespunzătoare de funcţionare;
–răspunde de rezultatele financiare, analizând permanent costurile şi profitul, fundamentând
politicile şi strategiile unităţii.
Organizarea sectorului de servire
Are în vedere, în primul rând, organizarea interioară a restaurantului în vederea creării unei cât
mai bune ambianţe prin dotarea corespunzătoare cu mobilierul şi obiectele de inventar adecvate,
pregătirea şi servirea unor preparate şi produse culinare şi a băuturilor la nivelul exigenţelor
consumatorilor, asigurarea şi respectarea tuturor condiţiilor igienico-sanitare, alegerea formelor de
servire cele mai adecvate şi realizarea unui nivel impecabil de servire.
Asigurarea unei bune serviri reclamă existenţa unei bune dimensionări şi amplasări ,care să
includă:
–spaţiu de acces şi ieşire (vestibul, hol, garderobă);
–sala de consumaţie compartimentată cât mai atrăgător (80-200 locuri la mese);
–spaţii de legături cu bufetul, barul şi bucătăria;
–grup sanitar pentru consumatori;
–biroul şefului de restaurant (sală).
Se vor respecta următoarele reguli:
–comunicarea directă (prin oficiul ospătarilor), între sala de consumaţie şi spaţiile de producţie;
–organizarea circuitului de servire şi debarasare în jurul oficiului, astfel încât distanţa de parcurs
pentru un ospătar să nu fie mai mare de 30-40 m;
–accesul ospătarilor în sala de consumaţie să se facă în direcţie opusă accesului consumatorilor;
–asigurarea de căi de acces separate pentru intrarea şi ieşirea ospătarilor, în procesul de servire
a consumatorilor;
–circulaţia consumatorilor în sala de consumaţie spre mese trebuie să se facă în sens invers
fluxului de distribuţie.
În scopul bunei desfăşurări a activităţii de alimentaţie publică, un loc important îl deţine stabilirea
programelor orare de funcţionare şi organizarea formaţiilor de lucru, care prezintă pentru această
activitate cu specific aparte.
Responsabilitatea cheie a activităţilor desfăşurate în sectorul de servire, ca şi în celelalte sectoare, se
referă la satisfacerea clientului, cu un accent deosebit pe serviciul personal. Tipul de serviciu oferit este legat
de ceea ce clientul doreşte.
În vederea asigurării condiţiilor necesare servirii consumatorilor, o mare parte din volumul de
muncă al personalului dintr-o unitate de alimentaţie se realizează înainte de începerea programului de
funcţionare al acesteia. Astfel, în perioada de timp de până la deschiderea propriu-zisă a unităţilor,
personalul de serviciu din sala de servire execută o serie de operaţiuni pentru:
1. pregătirea obiectelor de inventar necesare transportării, prezentării, servirii şi consumării
preparatelor şi băuturilor;
2. realizarea “mise-en-place”-ului (aranjarea salonului);
3. aranjarea sălii pentru servirea consumatorilor, precum şi pregătirea sa pentru începerea
activităţii de primire şi realizarea comenzilor date de consumator.

Atribuţiile ospătarului principal (şef de sală)

Răspunde de întreaga activitate desfăşurată în saloanele restaurantului:
1. întocmeşte grafice pentru activitatea de curăţenie şi întreţinere, urmărind şi verificând corecta
realizare a acestora;
2. organizează echipele de serviciu în salon, întocmind grafice de lucru pentru ospătari şi
ajutoarele acestora;
3. se preocupă ca listele de preparate şi băuturi să conţină denumire corecte ale acestora, cu
preţurile reale, completate la zi, fără ştersături şi adăugiri;
4. primeşte consumatorii şi îi conduce la masă (în unităţile de categorii superioare);
5. efectuează operaţiunile de tranşare, flambare, porţionare, pregătire în salonul restaurantului;
85
 6. urmăreşte serviciul efectuat de către ospătari şi ajutoarele acestora, luând măsuri operative de
remediere a eventualelor greşeli;
7. înlocuieşte managerul restaurantului (şeful de unitate) ori de câte ori acesta lipseşte din
unitate.

Atribuţiile ospătarului
Ospătarul joacă un rol foarte important, deoarece el petrece cel mai mult timp cu clientul, în
comparaţie cu ceilalţi angajaţi:
1. prezentarea într-o ţinută de lucru corespunzătoare, care demonstrează atât respectul faţă de
propria persoană, cât şi faţă de client;
2. aplicarea cu stricteţe a regulilor servirii consumatorilor;
3. execută aranjarea meselor la intrarea în serviciu şi a salonului, participând la toate activităţile
de pregătire a unităţii în vederea deschiderii;
4. întâmpină consumatorii la intrare, oferindu-le masa şi locurile preferate;
5. prezintă listele de meniuri la masa consumatorilor, intervenind cu recomandările la cererea
acestora şi cu unele precizări privind tehnologia diferitelor sortimente de preparate sau durata pregătirii
preparatelor;
6. ridică comenzile de la secţii, în timpul necesar succesiunii meniului, evitând pauzele mari între
etapele mesei.

Principalele etape ale serviciului de alimentaţie:

În unităţile de alimentaţie, cu efectuarea serviciilor prin ospătari, avem următoarele etape:
a) primirea şi conducerea consumatorilor la masă;
b) prezentarea preparatelor şi a băuturilor;
c) primirea comenzilor şi transmiterea acestora la secţii;
d) completarea mise-en-place-ului mesei, în funcţie de comanda dată;
e) aducerea preparatelor şi băuturilor de la secţiile de producţie şi distribuţie (bucătărie, bar,
bufet);
f) servirea propriu-zisă a consumatorilor;
g) debarasarea meselor;
h) întocmirea şi prezentarea notei de plată şi încasarea valorii consumaţiei făcute;
i) încheierea serviciului – despărţirea de consumatori.

11.2.6. Managementul sectorului de producţie

Secţiile sectorului de producţie sunt:

– secţia de bucătărie;
– secţia bar;
– secţia bufet.
Deoarece serviciul prompt este dependent de realizarea la timp a preparatelor culinare, bucătăria
are o responsabilitate majoră în cadrul serviciilor de alimentaţie publică.
Spaţiile propriu-zise pentru producţie cuprind:
– spaţii pentru prelucrarea primară a materiei prime (curăţare, spălare, tranşare etc.);
– spaţii pentru prepararea la cald (bucătăria caldă);
– spaţii pentru pregătirea preparatelor ce se servesc reci (bucătăria rece):
– spaţii pentru prepararea produselor pentru cofetărie şi patiserie.
Secţiile bar şi bufet sunt denumite secţii de producţie şi distribuţie:
– bar (prepararea, divizarea, distribuirea băuturilor);
– bufet (prepararea, divizarea, distribuirea preparatelor reci).
Există o serie de spaţii anexe:
– spaţii pentru spălarea veselei şi a vaselor de bucătărie;
– spaţii de depozitare (primirea şi recepţia mărfii, păstrarea articolelor de băcănie, păstrarea
alimentelor perisabile, păstrarea legumelor şi fructelor, păstrarea băuturilor, ambalaje, obiecte de
inventar, alte spaţii).
Atribuţiile bucătarului şef (unul din cele mai importante posturi din restaurant):
1. conduce, controlează şi răspunde de întreaga activitate a procesului de producţie culinar şi de
cofetărie-patiserie, în unitatea sau secţia pe care o gestionează;
2. urmăreşte aprovizionarea la timp cu cantităţile necesare de produse şi materii prime;
3. recepţionează cantitativ şi calitativ produsele şi materiile prime conform dispoziţiilor legale;
86
 4. colaborează cu şeful unităţii la stabilirea sortimentelor de preparate, corespunzător specificului
unităţii, la întocmirea planului meniu (de producţie), zilnic, la ultima oră de serviciu, având în vedere
preferinţele consumatorilor şi materiile prime de care dispune unitatea;
5. răspunde de calitatea preparatelor pregătite în secţia de producţie şi de continua îmbunătăţire
a acestora prin introducerea de noi sortimente cu specific local, naţional, ţinând seama de gusturile
consumatorilor.
6. supraveghează întreaga activitate de aplicare a normelor igienico-sanitare;
7. supraveghează şi ţine instructaje cu lucrătorii privind protecţia muncii, tehnica mânuirii
utilajelor;
8. supraveghează ridicarea comenzilor de către lucrătorii din procesul servirii, în ceea ce priveşte
aspectul şi gramajul fiecărui produs.
Producţia de preparate culinare
Principala responsabilitate a spaţiului de producţie este calitatea preparatelor culinare servite
clienţilor. Aceasta nu este numai o problemă legată de gustul alimentelor, dar şi de igiena şi sănătatea
produselor.
Producţia de preparate culinare este o activitate complexă, datorită varietăţii operaţiilor de
transformare a materiilor prime alimentare şi a preparatelor culinare, care se realizează pe baza
specificaţiilor din reţetele de fabricaţie şi din planurile meniu.
Reţetele de fabricaţie
Pentru a avea controlul asupra calităţii şi costului mesei se utilizează reţetele culinare
standardizate. Ele cuprind cantităţile de materii prime necesare fabricării fiecărui preparat. Ele servesc
calculării costului producţiei sau a preţurilor de vânzare cu amănuntul. În acest mod se creează
posibilitatea realizării unor preparate culinare care prezintă aceleaşi caracteristici.
În planul meniu se înscriu zilnic cantităţile pe fiecare sortiment stabilit a se produce, introdus
efectiv în fabricaţie, precum şi stocul rămas la sfârşitul zilei, necesarul total din materia primă pentru
realizarea producţiei din ziua respectivă. Prin întocmirea planului meniu se urmăreşte stabilirea unor
structuri sortimentale care să asigure satisfacerea cererii consumatorilor, în condiţiile unor costuri de
producţie minime.
Tehnologia de fabricaţie a preparatelor culinare cuprinde următoarele faze, mai importante:
–planificarea producţiei zilnice;
–recepţionarea cantitativă şi calitativă a materiilor prime;
–pregătirea materiilor prime pentru fabricaţie (tranşare, spălare etc.) şi lansarea lor în producţie;
–fabricaţia (executarea amestecurilor, fierbere, coacere);
–controlul cantitativ şi calitativ al producţiei;
–distribuţia preparatelor culinare;
–întreţinerea şi repararea utilajelor.
Controlul calităţii şi costului sunt în mod normal activităţi paralele cu producţia de preparate
culinare.
Spălatul vaselor, deşi nu este o activitate calificată este una importantă. (exemplu: întreruperea
servirii în restaurantele care nu dispun de veselă şi tacâmuri curate). Aceste activităţi necesită o mare
cantitate de muncă, costul muncii pentru această activitate având o pondere importantă în structura
costului.
Activitatea de curăţenie – datorită cerinţelor deosebite de igienă din bucătării reprezintă o
activitate permanentă. Operaţiunile de anvergură de curăţenie atât pentru bucătărie cât şi pentru
restaurant se realizează în timpul nopţii.
Operaţiunea de deschidere a restaurantului cuprinde pornirea echipamentelor, aprovizionarea
bucătăriilor, verificarea prezenţei la lucru, a faptului dacă sectoarele de producţie şi de servire sunt
acoperite cu personal.
Operaţiunile de închidere a restaurantului cuprind depozitarea alimentelor şi băuturilor, curăţenia
şi igiena bucătăriei şi a sălii de servire, încuierea restaurantului.
Secţia bar joacă un rol important. De regulă, profitul care se obţine din consumul de băuturi este
mai mare decât cel obţinut din oferirea de preparate culinare.

11.2.7. Managementul realizării unei activităţi de alimentaţie profitabile

Este esenţială practicarea unui management eficient care trebuie să menţină standardele de
bază ale restaurantului referitoare la costuri şi calitate pentru a asigura cea mai bună experienţă posibilă
pentru clienţi.

87
 Toate activităţile care se desfăşoară în restaurant au ca obiectiv permanent obţinerea unui profit
ca bază pentru menţinerea activităţii, lansarea de noi produse şi servicii, extinderea activităţii şi
recompensarea eforturilor şi riscurilor proprietarilor şi a activităţii lucrătorilor.
Există două modalităţi fundamentale de creştere a profiturilor:
a. creşterea vânzărilor;
b. reducerea costurilor.
În căutarea celor mai bune soluţii, managerii le folosesc împreună.
a. Creşterea vânzărilor
Abordările de bază pentru creşterea vânzărilor se referă la a vinde la cât mai mulţi clienţi,
crescând baza de clienţi prin atragerea clienţilor potenţiali, sau de a vinde mai mult la clienţii actuali. În
practică se vor folosi ambele căi. Creşterea bazei de clienţi se realizează de regulă cu ajutorul
mijloacelor de promovare. Trebuie menţionată importanţa serviciilor de alimentaţie de calitate care
contribuie la crearea unei bune reputaţii a restaurantului şi la promovarea prin intermediul referinţelor
actualilor clienţi.
Pentru creşterea vânzărilor către clienţii actuali, cea mai simplă cale se referă la creşterea
preţurilor. Dar fără un preţ competitiv se poate asista la pierderea bazei de clienţi, şi nu la creşterea
globală a încasărilor.
Modalităţile eficiente de creştere a vânzărilor pe client se referă la perfecţionarea procesului de
planificare a meniurilor, creşterea calităţii serviciilor, utilizarea unor noi tehnici de vânzare.
Planificarea meniului – meniul reprezintă principalul instrument de planificare în activitatea de
alimentaţie, care defineşte produsul restaurantului, strategiile şi tacticele avute în vedere. Înainte de a
realiza planul meniu, trebuie cercetată piaţa ţintă, determinat sistemul de preferinţe a consumatorului,
veniturile şi comportamentele lor de consum. Informaţii valoroase pot fi obţinute din analiza concurenţei
(ofertele de meniu, servire, preţuri). Un alt aspect important se referă la mărimea bucătăriei, numărul de
persoane şi gradul de înzestrare tehnică. Pe această bază se pot fundamenta tipurile de preparate
culinare care pot fi realizate, precum şi cantitatea posibil de produs în orele de vârf.
Una din cele mai comune strategii de reproiectare a meniurilor se referă la combinarea tipurilor
de preparate culinare în cadrul unui meniu fix. Combinaţiile respective vor fi vândute la un preţ global
inferior sumei preţurilor individuale. (Ex. în fast-food: hamburgher, cartofi prăjiţi, băutură răcoritoare). În
condiţiile în care se oferă un preţ competitiv, această strategie va convinge o parte a clientelei să
consume mai mult decât ar fi consumat în mod obişnuit. În cazul restaurantelor clasice (servirea la
mese) această strategie se referă la oferirea unor cine sau prânzuri complete (meniu fix – à la table).
Introducerea unor noi tehnici de vânzare are în vedere, în primul rând, creşterea vânzărilor de
băuturi.
În acest proces, priceperea şi implicarea ospătarului este esenţială. De exemplu, sugerarea în
funcţie de preparatele culinare servite a unor tipuri de băuturi, soiuri de vinuri , de regulă dintre cele mai
scumpe.
b. Reducerea (controlul) costurilor
În acelaşi mod în care creşterea preţurilor poate înlătura clientela restaurantului, reducerea
costurilor se poate oglindi în reducerea calităţii prin folosirea unor ingrediente mai ieftine, micşorarea
porţiilor, creşterea normei de servire pe ospătar, acţionând în aceeaşi direcţie.
Reducerea costurilor trebuie să rezulte din creşterea eficienţei referitoare la:
– mai buna organizare a activităţii personalului în sensul creşterii productivităţii muncii;
– îmbunătăţirea controlului costului (materii prime, procesul producţiei culinare, etc.)
Reducerea costurilor prin îmbunătăţirea eficienţei şi nu prin ieftinirea activităţilor (în sensul de mai
sus) va avea un impact mai mare asupra profitului. Oricum, trebuie avut în vedere că o creştere a
vânzării va fi însoţită şi de o anumită creştere a costurilor variabile (de exemplu, costul pentru materiile
prime).
Cel mai important aspect al profitabilităţii unei unităţi de alimentaţie este controlul costului. În general,
în structura încasărilor unui restaurant (cazul SUA) avem următoarele ponderi:
– materii prime şi proces de producţie 30%;
– forţa de muncă 35%;
– management 20%;
– profit 1 5%.
Managerii trebuie să urmărească respectarea acestor procente. Cheia reducerii costurilor se referă
la realizarea unei atente analize a operaţiilor, identificându-se sectoarele în care acestea pot fi reduse fără
să intervină o descreştere a calităţii. În acest mod sunt stabilite standarde realiste, performanţele fiind
urmărite în funcţie de aceste standarde. Ponderile diverselor categorii de costuri reflectă eficienţa diferitelor
segmente ale activităţii. (Exemplu: costului preparatelor culinare reflectă modul în care se realizează
88
controlul aprovizionării şi productivitatea angajaţilor de la bucătărie); ponderea costurilor cu munca reflectă
eficienţa muncii şi a managementului personalului precum şi concordanţa dintre volumul de vânzări şi
mărimea personalului.
Controlul aprovizionării – funcţia de control a aprovizionării asigură calitatea viitoarelor preparate
culinare şi preţuri competitive. Trebuie aplicate principiile gestiunii stocurilor pentru a preveni apariţia
rupturilor de stoc care vor afecta încasările şi imaginea restaurantului.
Folosirea computerelor – are o influenţă directă asupra unei mai bune gestionări a restaurantului,
toate măsurile de control al costului putând fi mai uşor şi mai repede operate cu ajutorul computerului.
Unul dintre numeroasele instrumente ale analizei economice utilizate de management pentru a-şi
realiza funcţia de control (a costurilor) este pragul de rentabilitate.
•Prima etapă în analiza pragului de rentabilitate constă în delimitarea, în cadrul costurilor totale
de producţie, a “costurilor fixe” şi a “costurilor variabile”.
•În etapa a doua se reprezintă grafic aceste elemente şi se calculează pragul de rentabilitate cu
ajutorul formulei:
Pragul de rentabilitate reprezintă acel grad al utilizării capacităţii de producţie (cazare, secţia de
producţie) la care sunt recuperate în întregime costurile fără să se obţină profit. Pentru preparatele
culinare calculul pragului de rentabilitate se poate realiza pe fiecare sortiment în parte sau grupă de
preparate. Se pot elimina astfel din producţie acele preparate care necesită un consum mare de muncă
şi care nu aduc profit. Pentru hoteluri şi alte unităţi de cazare se determină gradul de ocupare minim.
Controlul calităţii preparatelor culinare şi a procesului de servire
Referitor la preparatele culinare, calitatea se traduce prin respectarea reţetelor de fabricaţie,
respectarea structurii sortimentale stabilite prin planurile meniu, utilizarea materiilor prime de calitate,
respectarea tuturor fazelor de fabricaţie a preparatelor.

11.3. Agrementul turistic

Realizarea scopului fundamental al vacanţei – odihnă, recreere şi distracţie, evadarea din
cotidian – presupune crearea unui cadru, unei ambianţe de deconectare. Creşterea preocupărilor pentru
materializarea dezideratului de odihnă activă – caracteristică esenţială a vacanţelor în societatea
modernă – stimulează apariţia şi dezvoltarea unor servicii specifice, a celor de agrement.
Agrementul turistic se poate defini prin ansamblul mijloacelor, echipamentelor, evenimentelor şi
formelor oferite de unităţi, staţiuni sau zone turistice, capabile să asigure individului sau unei grupări
sociale o stare de bună dispoziţie, de plăcere, să dea senzaţia unei satisfacţii, împliniri, să lase o
impresie şi o amintire favorabile.
Această accepţiune evidenţiază varietatea activităţilor de agrement şi multitudinea planurilor pe
care acţionează, dar şi faptul că acesta se constituie într-un element fundamental pentru satisfacerea
nevoilor turiştilor, ceea ce îi conferă statutul de componentă de bază a prestaţiei turistice.
Creşterea rolului său în satisfacerea nevoilor turiştilor a condus la transformarea sa în motivaţie
turistică propriu-zisă şi, corespunzător, la apariţia unor noi tipuri de vacanţe: schi, alpinism, echitaţie,
vânătoare şi pescuit, iahting, turism cultural.

11.3.1. Tipologia serviciilor de agrement

Cea mai folosită modalitate de clasificare a prestaţiilor de agrement este în funcţie de conţinutul
acestora71, respectiv:
 animaţia de pură deconectare, de ruptură în raport cu activităţile cotidiene. Aici putem
cuprinde activităţi precum băile de soare şi mare, plimbările – drumeţia, vizitarea diferitelor obiective,
întâlnirile cu rudele şi prietenii, etc.;
 animaţia recreativă, unde includem parcurile de loisir – generale, tematice, rezervaţii şi
cazinouri;
 animaţia comercială, generată de faptul că efectuarea unor cumpărături deţine o pondere de
peste 5% în structura motivelor de călătorie şi presupune dezvoltarea unei reţele comerciale adecvate;
 animaţia orientată spre realizarea unei depline forme fizice se referă la tipologia largă a
curelor – balneare, de slăbire, înfrumuseţare, fitness, practicarea diferitelor sporturi;
 animaţia culturală, având ca obiectiv cunoaşterea, formarea şi educarea turistului, cu accente
pe latura morală a personalităţii sale. Aici putem include următoarele activităţi: vizite la muzee şi case
memoriale, participarea la diverse evenimente culturale, circuite, etc.;

71
Rodica Minciu, op. cit., p. 283
89
  animaţia spectacol, are o mare adresabilitate şi cunoaşte o varietate de forme de manifestare:
evenimente teatrale, cinematografice, muzicale, de artă, folclorice, competiţiile sportive, etc.;
 animaţia gastronomică, exprimată prin prezenţa la expoziţii sau concursuri de artă culinară şi
circuite cu tematică specifică;
 animaţia profesională, care se adresează unui public avizat, aici intrând târgurile şi
expoziţiile, congresele, etc.
După forma de turism sau destinaţia de vacanţă putem vorbi de agrement specific
turismului de litoral, montan, balnear, de week-end, rural, etc.
În funcţie de modalitatea de participare a vizitatorilor în:
- active – presupun implicarea efectivă a turistului în desfăşurarea programelor recreativ-
distractive;
- pasive – turistul fiind un simplu spectator.
În funcţie de nivelul de organizare:
- servicii organizate de către unităţile de cazare şi/sau alimentaţie;
- servicii organizate la nivelul staţiunilor;
- servicii organizate de terţi.
Strategia de dezvoltare a agrementului se poate defini în funcţie de motivaţiile, aspiraţiile şi
aşteptările turiştilor (diferenţiate după vârstă, pregătire, înclinaţii, caracter) şi profilul, structura şi
specificul staţiunilor sau unităţilor avute în vedere.72
Din punct de vedere al obiectivelor se poate urmări asigurarea unor baze materiale adecvate, a
unui personal cu pregătire de specialitate, a unor programe (acţiuni) cu conţinut distractiv-recreativ şi a
mijloacelor de informare a clientelei în legătură cu aceste manifestări.

72
Ibidem, p. 286
90
 BIBLIOGRAFIE
1. Anuarul Statistic al României, ediţiile 2009, 2010, 2011, Institutul Naţional de Statistică.
2. Baum, T. (1995) Managing Human Resources in the European Hospitality and Tourism Industry – A
Strategic Approach. Chapman and Hall, London
3. Băltăreţu, A., Neacşu, N., Neacşu, M. (2008), Economia turismului. Studii de caz, statistici, legislaţie,
Bucureşti: Ed. Uranus
4. Buruiană, Gianina (2008), Politici macroeconomice în turism, Editura Uranus, Bucureşti
5. Carmen Boghean, Economia turismului, curs în format electronic,
(http://www.scribd.com/doc/24917781/Economia-Turismului)
6. Cristureanu C, (2006), Strategii şi tranzacţii în turismul internaţional, Colecţia Oeconomica,
Bucureşti: Editura C.H. Beck
7. Halloway, J. Ch. (1994), The Business of Tourism, fourth edition, Pitman Publishing, London.
8. Halloway, J. Ch., Humphreys, C., Davidson, R. (2009), The Business of Tourism, eighth edition,
Prentice Hall, Harlow, 2009.
9. Hunziker, W. (1940), Individual und Sozial Turisme in Westereuropäische, Raun, Berne
10. Ion-Dănuţ Jugănaru (2009), Economia turismului, note de curs, Universitatea ”Ovidius” Constanţa,
Facultatea de Ştiinţe Economice, 2009
11. IRF (2009), World Road Statistics
12. Master Planul pentru Dezvoltarea Turismului Naţional 2007-2026
13. Minciu, R. (2005), Economia turismului, Bucureşti: Editura Uranus
14. Neacşu, N.(1999), Turismul şi dezvoltarea durabilă, Bucureşti: Editura Expert
15. Neacşu, N., Băltăreţu, A. (2005), Economia turismului: lucrări practice, statistici, reglementări,
Bucureşti: Editura Uranus
16. Nistoreanu, Puiu, Economia turismului, teorie şi practică, Biblioteca digitală ASE
17. OMT (1993), Recommandations sur les statistiques du tourisme, Nations Unies, New York, 1993
18. Oroian, Maria (2010), Dynamics and international tourism outlook, International Symposium -
Research, Education, Development, October 29-30, 2010, Târgu-Mureş, Editura Risoprint,
Cluj-Napoca
19. Plog, S. (1991), Leisure Travel: Making It a Growth Market Again, John Wiley, London
20. Snak, O., Baron, P., Neacşu, N. (2003), Economia turismului, Bucureşti: Editura Uranus
21. Stănciulescu, G., Micu, C. (2009), Economie şi gestiune în turism. Probleme, proiecte şi studii de
caz, Bucureşti: Ed. C.H. Beck
22. Universitatea „Petre Andrei” din Iasi, Economia Turismului, suport de curs în format electronic, p. 3.,
(http://www.upa.ro/suporturi-curs-economie/suport-cus-economie-anul-i/suport-de-curs-
economie-anul-ii-ects-sem-i.html)
23. Vellas, François (2007), Economie et Politique du Tourisme International, 2e édition, Economica,
Paris

Resurse web

1. http://www.insse.ro/cms/files/publicatii/breviar%20turism_2010.pdf
2. http://www.insse.ro/cms/files/publicatii/Breviar%20turism_2011.pdf
3. http://www.turism.gov.ro/turism/studii---strategii
4. http://www.wttc.org
91
5. www.ec.europa.eu/eurostat
6. www.worldspan.com
7. www.world-tourism.org

92