Când suia cu groază -vie Şi intră în vizunie, Zise unul: - Ai să-l prindem Şi la vrun ţigan să -l vindem. Altul a zis: - Cum să poate Din vizunia-i a-l scoate? - Iacă cum, - altul iar zise Şi îndată se descinse – Daţi brâiele fiecare, Să facem un lung şi mare, Şi legăndu-mă pe mine Cu el de picioare bine, Să ţineţi strâns cu tărie Când voi intra-n vizunie, Ş-apucând pe urs dodată, Să mă trageţi voi îndată, Şi apoi d-aci scoţându-l Facem cu el ce n-e gândul.
Asfel dacă sfătuiră,
Brâiele îşi înnădiră, De picioare îl legară Ş-în vizunie-l băgară. Când vru mâna să întinză Pe urs de urechi să -l prinză, Ursul de cap îl apucă Şi cu totul i -l îmbucă; El strigând într-a sa gheară, Ceilalţi cum l-a tras afară Stau, se uită cu mirare, Văzându-l că cap nu are, Să-ntreb, zicând: - Frăţioare, Avuta-au Valdu cap oare? Unul zise: - Nu ţiu minte, Altul iar alte cuvinte, Şi nedomiriţi l-aceasta, Au mers să-ntrebe nevasta.
Aşa ei pe mortul lasă
Şi mergând la ea acasă, O-ntreb: - Stano, ia ne spune, Că vrem să ştim a minune, Bărbatul tău ce fel fuse, Acum cu noi când se duse, Avea cap ca fiecine, Or nu, că tu ştii mai bine? Ea, gândind puţin în sine, Le răspunse: - Nu ştiu bine Dar la Paşti îmi par’ şi mie Că ş-a cumpărat tichie.