Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Instituții de Credit
1
Cuprins
Cuprins........................................................................................................................................... 2
I. Definirea și clasificarea riscurilor bancare ......................................................................... 3
I.1. Definirea riscurilor bancare .................................................................................................. 3
I.2. Clasificarea riscurilor bancare .............................................................................................. 4
I.3. Concluzii ............................................................................................................................... 8
Bibliografia .................................................................................................................................. 12
2
I. Definirea și clasificarea riscurilor bancare
Ca orice întreprindere, banca este confruntată cu anumite riscuri, unele specifice iar altele
comune tuturor agenţilor economici.
Riscul reprezintă o categorie socială, economică şi politică a cărei origine se află a în
incertudinea cu care poate să se producă o pagubă datorită ezitărilor în luarea deciziei. Riscul
reprezintă o stare cu efecte negative care poată să apară.
Riscul nu poate să fie suprimat sau înlăturat deoarece exista în lumea afacerilor, în viaţa
economică, socială și politică a societăţii, existând unele activităţi care sporesc riscul.
Așadar, riscul reprezintă un eveniment posibil și nedorit, previzibil sau imprevizibil care
poate produce piederi materiale sau morale, manifestat în raporturile dintre oameni, dintre om și
natura, omul străduindu-se să-şi creeze mijloacele de prevenire, micşorare, atenuare sau
înlăturare a efectului riscului permanent.
În funcţie de activităţile desfăşurate de bănci, de strategiile pe care acestea le adoptă și de
politicile pe care ele le aplică, acestea se expun la diverse risuri specifice activităţii bancare,
motiv pentru care sunt cunoscute sub numele de riscuri bancare. Pentru a diminua posibilitatea
obţinerii unor profituri exagerate, dar mai ales pentru instituirea unui cadru bancar prudenţial,
legea bancară recunoaşte dreptul Băncii Naţionale a României (BNR) că unica autoritate în acest
domeniu. Astfel Banca Naţională a României (BNR) este singura instituţie care emite autorizaţia
de funcţionare în acest domeniu și totodată oblige la deschiderea de conturi de către orice bancă
la BNR și la consituirea unor fonduri de rezerve minime din profitul brut în limita a 20% până la
nivelul capitalului social.
Riscul bancar este generat de o mulţime de operaţiuni, proceduri și trebuie privit ca un
conglomerate sau ca un complex de riscuri, de cele mai multe ori interdependente, prin aceea că
pot avea cauze comune. Aceste operaţii și procedure generează în permaneta expunere la risc.
Stabilitatea unei bănci care operaeza pe diferete segmente ale pieţei financiare este direct
influenţată de modul de abordare a administrării riscurilor. Existenţa unui sistem eficient de
administrare a riscurilor generează efecte positive atât pentru banca, câte și pentru clientela să.
Astfel, beneficiile băncii constau în diminuarea nivelului pierderilor neaşteptate, optimizarea
veniturilor și cheltuielilor aşteptate, primelor pentru riscuri micşorarea valatilitatii rezultatelor
financiare etc. Acestea în afară de sporirea nivelului de stabilitate financiară a băncii , produc un
șir de beneficii pentru clientela: optimizare tarifelor, sporirea calităţii și gradului de diversificare
a serviciilor și operativităţii prestării lor, majorarea gradului de protecție a intereselor clientelei.
Băncile comerciale îndeplinesc cu strictețe toate cerinţele înaintate de către BNR, și
anume: formarea fondului rezervelor obligator pentru depozitele atrase, formarea rezervelor
pentru reduceri pentru pierderi la credite, menţinerea structurii portofolului de credite în
corespundere cu politica de creditare, menţinerea mărimii capitalului normaiv total în limitele
3
stabilite de BNR, respectarea limitelor faţă de poziţia valutară deschisă, lichiditatea băncii,
credite acordate etc.
4
punerea în aplicare, pentru operaţiunile de piaţă a unui tabel al expunerilor la risc la o rată
a dobânzii, pentru a cunoaşte, în orice moment, poziţia în raport cu alte active de
referinţă;
măsurarea marjelor previzionate şi a sensibilităţii la variaţiile de rată de dobândă (pentru
operaţiunile bilanţiere şi extrabilanţiere);
utilizarea instrumentelor financiare în scopul acoperirii operaţiunilor.
b) Riscul de schimb corespunde pierderii antrenate de variaţia cursului devizelor în raport
cu devizele de referinţă în care banca şi-a exprimat creanţele sau datoriile. Acest tip de
risc este generat de o evoluţie nefavorabilă a cursului de schimb între monede şi de o
repartizare nefavorabilă a riscurilor pe devize, antrenează o pierdere financiară sau
absenţa câştigului estimat.
Pentru gestionare pot fi adoptate următoarele măsuri:
aplicarea unei bune repartiţii a riscurilor pe devize;
punerea în aplicare a unui scadenţar pe devize şi consolidat în moneda de referinţă a
băncii;
crearea unui comitat al angajamentelor;
acoperirea sistematică a acestor riscuri.
c) Riscul de lichiditate corespunde riscului de încetare a plăţilor datorită imposibilităţii
băncilor de se refinanţa, sau pierderilor legate de dificultatea băncii de a-şi procura
fondurile în condiţii normale de pe piaţa monetară.
Principala cauză a acestui risc este structura dezechilibrată a bilanţului, respectiv credite.
Principalul efect antrenat de acest risc îl constituie majorarea costului împrumutului pe care
banca trebuie să îl suporte pentru a-şi onora angajamentele sale la scadenţă. Dintre măsurile
speciale care pot fi utilizate pentru coordonarea riscului, poate fi precizată o bună măsurare a
nevoilor de finanţare şi a costului acestora.
d) Riscul asupra titlurilor cu venit variabil, denumit şi risc asupra acţiunilor, risc de
emisiune sau risc de tranzacţionare, corespunde riscului de pierdere sau de absenţă a
câştigului ca urmare a variaţiei valorii titlurilor deţinute de bancă.
Principalele cauze ale acestui riscului constau în degradarea situaţiei financiare a întreprinderii
ale căror titluri sunt deţinute în portofoliu şi în absenţa diversificării. În vederea eliminării
acestui tip de risc se poate proceda la valorizarea periodică a portofoliului de titluri,
supravegherea pieţei bursiere, crearea unui comitet financiar.
Detalierea riscurilor de semnătură sau de contrapartidă:
Riscul interbancar cunoscut şi sub denumirea de risc de contrapartidă interbancară sau risc
de semnătură interbancară, corespunde riscului asumat de o bancă atunci când se produce
riscul unei instituţii de credit naţionale sau străine. Atunci când o bancă acordă un împrumut unei
alte bănci care ajunge în stare de faliment, neputându-l rambursa, prima instituţie înregistrează
pierderi de capital şi de dobânzi, parţiale sau totale. Din acest motiv, se recomandă ca băncile să
procedeze la selectarea clienţilor interni sau externi, printr-o evaluare corespunzătoare prin rating
şi o supraveghere frecventă a contrapartidelor.
5
a. Riscul de faliment, denumit şi risc al clientelei, risc de credit sau risc contencios,
corespunde riscului asumat de bancă în cazul falimentului unuia dintre clienţii băncii. O
bancă puternic angajată într-o întreprindere prin participaţii la capitalul acesteia, precum
şi prin credite de exploatare, se va confrunta cu acest risc, în cazul falimentului sectorului
respectiv.
Factorii care antrenează un asemenea risc sunt: conjunctura economică dificilă, starea de
sănătate financiară necorespunzătoare a clienţilor şi absenţa supravegherii clienţilor. Pentru
bancă efectele antrenate se materializează în pierderi totale sau parţiale ale capitalului
împrumutat şi pierderi ale dobânzilor, în funcţie de natura garanţiilor şi de posibilităţile de
valorificare ale acestora. În general, se recomandă pentru o bună gestionare a riscului, o serie de
măsuri dintre care:
constituirea sistematică de garanţii;
punerea în aplicare a unui serviciu de centralizare a riscurilor;
supravegherea riguroasă a limitelor autorizate la acordarea creditelor;
b. Riscul de ţară (risc suveran) corespunde sumei totale a creanţelor, indiferent care este
termenul sau natura acestora, asupra debitorilor privaţi sau publici, rezidenţi într-o ţară cu
risc sporit, sau reprezintă suma totală a creditelor acordate debitorilor rezidenţi într-o ţară
considerată neriscantă, dar a căror naţionalitate este cea a unei ţări considerate riscantă.
În general, un asemenea risc poate fi generat de un război, de o revoluţie, de o schimbare
de guvern, o catastrofă naturală, o gestionare necorespunzătoare, o conjunctură economică sau
politică nefavorabilă sau o scădere a preţului materiilor prime.
Principala consecinţă pentru banca ce a acordat credit unei ţări riscante, este de pierdere
totală sau parţială a capitalului şi a dobânzilor, în funcţie de eventualele renegocieri ale
împrumuturilor. Se recomandă o supraveghere constantă a ţărilor riscante, practicarea asigurării
creditelor, constituirea de provizioane şi recurgerea la piaţa secundară a creanţelor.
c. Riscul client/produs, constituie riscul de lansare al unui nou produs sau riscul
concurenţial şi provine din inadaptarea unui produs sau serviciu la nevoile şi aşteptările
clientelei, sau din starea concurenţei la un moment dat. De exemplu, o bancă decide, în
cadrul diversificării activităţilor sale, să practice alte tipuri de servicii, să ofere servicii de
asigurări sau de voiaj, ceea ce va afecta alte activităţi. Cauzele generatoare ale acestui risc
provin din slaba şi insuficienta studiere a produsului ori a pieţei, şi dintr-o organizare
internă necorespunzătoare.
Recomandările date de specialişti în vederea eliminării acestui risc vizează: realizarea unor studii
de piaţă prin testarea clienţilor, crearea unui comitet de marketing şi organizarea eficientă a
activităţii.
d. Riscul sectorial corespunde riscului legat de strategia de poziţionare a băncii pe piaţă şi
poate fi generat de o puternică concentrare a rentabilităţii asupra unui număr redus de
pieţe. Acest risc poate genera pierderi financiare şi o rentabilitate tot mai scăzută.
Atunci când se produce o percepţie negativă a acţiunilor comerciale ale băncii de către clienţii
acesteia, se manifestă riscul de imagine comercială (denumit şi risc de politică comercială).
6
Dacă relaţiile băncii cu publicul sunt nefavorabile, dacă presa publică articole nefavorabile
referitoare la activitatea bancară, riscul de imagine comercială poate antrena o scădere a
activităţii, un timp important pentru soluţionarea reclamaţiilor clienţilor şi o majorare a bugetului
de comunicare şi publicitate necesar pentru corijarea imaginii. Realizarea de anchete sau sondaje
asupra clienţilor, o mai bună coordonare a relaţiilor cu publicul, segmentarea clienţilor după
comportament reprezintă modalităţi prin care poate fi gestionat acest tip de risc.
Alte riscuri bancare:
i. Riscul accidental denumit şi risc de insecuritate fizică corespunde riscului legat de un
eveniment neintenţionat care afectează securitatea fizică a persoanelor din bancă, sau a
bunurilor băncii.
ii. Riscul de deturnare a fondurilor, sau riscul de furt, corespunde unei operaţii ilegale
efectuate de un angajat al băncii în profitul său. O astfel de situaţie antrenează pierderi
financiare importante, cheltuieli de recuperare şi o afectare a imaginii.
iii. Riscul din tratamentul operaţiunilor, denumit risc operaţional, administrativ sau risc
de “back-office” corespunde riscului legat de tratamentul administrativ şi contabil al
operaţiunilor. Faptele generatoare ale acestui risc sunt o supraveghere incorectă a
operaţiilor, o procedură de control ineficientă şi erori neconstatate la timp, situaţii care
necesită timp de corectare a anomalilor, precum şi o deteriorare a imaginii băncii.
iv. Riscul reglementărilor este cunoscut şi sub denumirea de risc juridic, risc fiscal sau
penal şi corespunde riscului legat de neaplicarea dispoziţiilor legale sau a reglementărilor.
Dacă o bancă nu respectă normele prudenţiale impuse de reglementările bancare, atunci
va suporta consecinţele, sub forma unor sancţiuni ale Comisiei bancare, amenzi sau
retragerea autorizaţiei de funcţionare.
v. Riscul deontologic – reprezintă riscul de procedură sau riscul de control intern, care
corespunde riscului legat de nerespectarea de către bancă a principiilor deontologice
specifice sectorului bancar.
Legile bancare din fiecare ţară, precizează normele şi regulile pe care trebuie să le
respecte instituţiile bancare şi personalul acestora. Astfel, funcţionarii bancari trebuie:
să fie transparenţi, în ceea ce priveşte operaţiunile lor personale;
să aibă un comportament exemplar;
în caz de demisie, să nu dăuneze băncii (principiul concurenţei sănătoase şi loiale)
De asemenea, normele precizează operaţiunile interzise angajaţilor, astfel:
să nu comunice unor terţe persoane informaţii cu privire la operaţiunile clienţilor şi ale
băncii;
să nu profite de informaţii confidenţiale;
să nu abuzeze de poziţia lor în materie de credite ;
să nu accepte cadouri, avantaje materiale;
să nu utilizeze bunurile băncii în scopuri personale.
7
Un exemplu de risc deontologic îl poate constitui utilizarea de către un director al băncii
a informaţiilor bursiere confidenţiale pentru efectuarea de speculaţii pe cont propriu. O asemenea
faptă antrenează sancţiuni ale organismelor de supraveghere bancară şi bursieră şi afectează
imaginea societăţii bancare respective.
vi. Riscul strategic, cunoscut şi sub denumirea de risc politic sau risc de management,
corespunde riscului generat de absenţa unei strategii sau existenţa uneia ineficiente, în
unul sau mai multe sectoare ale băncii.
vii. Riscul de insuficienţă funcţională corespunde insuficientei organizări a uneia sau mai
multor funcţiuni de gestiune importante ale băncii: contabilitate, audit, control intern,
control de gestiune, organizare, resurse umane, marketing. Atunci când o bancă, pentru a
realiza economii la cheltuielile de personal, reduce efectivele serviciului “control de
gestiune” se manifestă un asemenea risc, care antrenează, ca principal efect o pierdere a
informaţiilor cu privire la rentabilitatea reală a operaţiunilor.
Corelat cu riscul descris mai sus se manifestă şi riscul de gestiune a personalului, denumit şi
risc uman sau social, care se concretizează în falimentul sistemului de gestionare a resurselor
umane ale băncii. Asemenea situaţii apar, cu precădere în cazul băncilor internaţionale care
încearcă să armonizeze gestiunea personalului în diferite ţări unde există filiale implantate. Dacă
managementul resurselor umane nu se adaptează la specificul socio-cultural al ţărilor respective,
atunci pot fi antrenate revendicări sociale şi o demotivare a personalului.
viii. Riscul de dependenţă tehnologică apare atunci când utilizarea unei tehnologii leagă
banca de furnizorul acesteia. Cauzele pot fi enumerate astfel: specificul materialelor de
construcţii, absenţa competenţei tehnice a personalului, costul ridicat al schimbării
tehnologiei şi a procedurilor de lucru.
Principala consecinţă a riscului de dependenţă tehnologică este imposibilitatea evoluţiei
sistemului informatic, motiv pentru care se recomandă, ca procedură de gestionare a riscului,
utilizarea unei tehnologii comune de către mai mulţi furnizori de materiale şi echipamente.
ix. Riscul de comunicare corespunde riscului financiar sau comercial legat de comunicarea
de către bancă a rezultatelor şi strategiei sale. Dacă o bancă face publice rezultatele şi
orientările strategice, principala consecinţă constă în pierderea independenţei şi în
absenţa unor câştiguri, ca urmare a reacţiilor din partea concurenţei.
În vederea limitării acestui risc, se recomandă, evaluarea tuturor anunţurilor comerciale şi
financiare din punct de vedere al efectelor antrenate de divulgarea anumitor informaţii.
I.3. Concluzii
Gestionarea riscurilor constituie una din funcțiile principale a sistemului bancar modern
axat pe activitatea pieței economice. Problemele care apar în sisteml bancar ca urmare a
gestionării defectuoase a resurselor pe de o parte și a plasamentelor pe de altă parte, apar în toate
economiile.
Riscul reprezintă acele situații unde factorii exterior sau din interiorul unei instituții de credit
acționează într-un mod ce nu poate fi prevăzut cu efecte asupra valorilor de piață.
8
Evaluarea riscului financiar bancar se face prin raportarea la un element de reper denumit
benchmark. În raport cu benchmarkul definiția riscului are două variante, în primul rând
ințelegem pericolul de apariție a unei pierderi (risk down side) sau oportunitatea unui câștig
(upside potential).
Gestiunea riscurilor bancare prezintă următoarele elemente componente: identificarea
riscurilor are în vedere evidențierea pozițiilor de risc ce pot influența rezultatul instituției de
credit; evaluarea și măsurarea riscurilor presupune exprimarea numerică a efectelor ce pot apărea
cu privire la profitul instituției financiare; realizarea unei politici relevante pentru gestionarea
riscurilor ca urmare a aplicării de instrumente specifice; controlul riscurilor trebuie realizat
pentru a vedea dacă reglementările financiar-bancare au fost respectate și dacă tipurile de
instrumente de gestionare au fost correct utilizate; analiza performanțelor presupune măsurarea
acestora ca urmare a acoperirii la expunerile de risc.
9
Comparație între un împrumut și o depunere – Exemplu pe Banca
Transilvania
11
Bibliografia
12