Sunteți pe pagina 1din 2

MIGRAȚIA INTERNAȚIONALĂ

Cele mai frecvente date asupra migraţiei, făcute cunoscute prin mass-media, sunt de
factură statistică şi privesc dimensiunea cantitativă a fenomenului; alte informaţii vizează
imigraţia clandestină, fiind prezentate de autorităţile care se ocupă cu monitorizarea
infracţionalităţii. Informaţiile statistice sunt vitale pentru analiza din optică demografică a
imigraţiei, analiză care priveşte evoluţia volumului populaţiei şi modificarea structurii sale, într-
o anumită societate, datorită asimilării unor fluxuri de imigranţi într-un interval de timp
determinat.
Dacă sensul predominant al imigraţiei este, de regulă, dinspre societăţile sărace ori în
curs de dezvoltare spre cele avansate economic, considerăm că nu poate fi neglijat nici sensul
imigraţiei cetăţenilor veniţi din alte ţări dezvoltate. Organizaţia Naţiunilor Unite a elaborat şi
publicat o suită de Recomandări în materie de statistici ale migraţiilor internaţionale (New
York, 1980), care pornesc de la delimitarea esenţială ce se impune s-o facem „între populaţia
naţională” şi „populaţia străină”. De asemenea, evidenţiază prezenţa a patru tipuri de fluxuri
migratorii:
a) imigranţi pe termen lung – persoane rezidente legal într-o ţară (cu permis de şedere)
pe durata a cel puţin un an;
b) imigranţi pe termen scurt – persoane rezidente legal, timp de sub un an, care exercită
o activitate permanentă;
c) emigranţi pe termen scurt – cuprinde persoane care au locuit anterior în ţară, pe durata
unui an, pentru o activitate remunerată;
d) nomazi – persoane rezidente sau nerezidente, care aparţin unei populaţii nomade,
intrate într-o ţară cu scopul de a locui.

Fluxuri internaționale
1) Către S.U.A. şi Canada – spre care s-au îndreptat în special cei cu înaltă calificare
profesională. Imigranţii din aceste state provin de pe întreaga suprafaţă a globului, însă cei mai
mulţi îşi au originea natală în Europa de Est, America de Sud şi în zona Pacificului. Statisticile
atestă că, între 1945 şi 1975, au imigrat în S.U.A. peste 20 milioane de persoane, iar măsurile
de selecţie impuse ulterior de către autorităţile americane au redus numărul mediu anual al celor
intraţi, dar, în schimb, a sporit calitatea forţei de muncă atrase;
2) Către Europa de Vest – au constituit o atracţie majoră pentru populaţia din Europa de Est,
din nordul Africii şi din Asia, din fostele colonii, precum şi din zonele afectate de conflictele
armate (Balcani, Orientul Apropiat etc.);
3) Către statele petroliere din Orientul Mijlociu – acestea au primit imigranţi din zona Asiei
şi chiar din Europa occidentală, înregistrând circa 7 milioane de persoane. Înainte de izbucnirea
Războiului din Golf (1991), orientul Mijlociu a constituit una dintre cele mai importante
destinaţii pentru imigranţii din vecinătate. Această zonă este considerată a treia din lume din
punctul de vedere al forţei de muncă pe care o atrage, după S.U.A. şi Europa de Vest;
4) Către Japonia şi noile state industrializate din Orientul Îndepărtat – căutate îndeosebi
de către imigranţii din spaţiul asiatic, dar şi din alte zone geografice ale globului, inclusiv din
spaţiul nord-american. În această regiune s-au înregistrat 2,5 milioane de străini în Hong-Kong,
în jur de 1,2 milioane în Japonia, aproape 500 de mii în Singapore etc.

Fenomenul de migraţie în spaţiul Europei Centrale şi de Est este ilustrat de următoarele fluxuri
mai importante:
1) Emigrarea forţei de muncă spre Occident, pe termen mediu sau lung, România înscriindu-
se în acest trend al deplasării temporare ori definitive şi constituind o sursă permanentă, dar şi
consistentă de emigranţi;
2) Emigrarea în regiune a unei populaţii străine, ce provine din culturi asiatice – cum este
cea chineză şi vietnameză – care lucrează în Cehia, Ungaria, România şi Polonia, fiind atrasă
de statutul acestora de ţări membre ale U.E., dar şi de facilităţile efectuării unor afaceri proprii
în aceste ţări. Cei mai mulţi rezidenţi străini s-au înregistrat în Cehia (în mod oficial, circa 230
mii în anul 2000, din care peste 66 mii ucraineni, 40.400 slovaci, 24.800 vietnamezi etc.), în
Rusia (circa 100 mii, veniţi în special din fostele republici sovietice şi din ţările subdezvoltate)
şi în Ungaria (în jur de 80 mii, cu deosebire maghiari din statele învecinate, care au fost
naturalizaţi);
3) Pătrunderea în statele est-europene a unor specialişti-experţi şi manageri de companii
transnaţionale – a unor oameni de afaceri, care lucrează în Cehia, Ungaria, Polonia, România,
Bulgaria ş.a.;
4) Fluxul de lucrători între ţările mai puţin dezvoltate şi cele avansate din spaţiul Europei
Centrale şi de Est. De exemplu, lucrătorii ruşi care îşi caută de lucru în Cehia, cei din republica
Moldova care şi-au găsit locuri de muncă în România, cei de origine ucraineană care muncesc
în Republica Belarus;
5) Revenirea în ţările de origine a foştilor emigranţi, inclusiv a celor plecaţi din
considerente etnice.