Farmacognozie generala

Def:-disciplina cu profil farmaceutic; - ştiinţă cu character aplicativ care se

ocupă cu studiul materiilor prime vegetale sau animale, folosite în oficină sau în
industria de medicamente la obţinerea de preparate farmaceutice(infuzii, decocţii,
extracte, tincturi) sau a unor constituenţi chimici, înzestraţi cu proprietăţi
terapeutice (atropina, papaverina, digoxina), în scopul transformării lor în
medicamente.
- Denumirea deriva din cuvintele grecesti:pharmacon=remediu, substanţă
medicament şi gnosis=cunoastere

Ramurile farmacognoziei:
- farmacognozia decriptivă:cunostinţe despre sursele producătoare(raspandire,
descriere,cultura)si despre produsele vegetale sau animale(obtinmere, conservare,
intrebuintari)
- fitochimia sau chimia vegetală:disciplina cu caracter chimic si biologic care
aduna cunostinte despre structura chimica, modul de formare a princiilor active, in
baza carora se elaboreaza procedee de extractie, purificare,identificare si dozare ptr
a determina calitatea produselor vegetale.
- Fitoterapia:tratarea unor maladii cu ajutorul preparatelor farmaceutice de origine
vegetala.

Date istorice privind folosirea plantelor medicinale

Întrebuinţarea plantelor medicinale ca factori terapeutici probabil că a apărut
odată cu societatea omenească. Numeroase dovezi arheologice atestă utilizarea
unor specii ca macul, măselariţa, cânepa sau a unor răşini şi balsamuri din
perioada primelor comunităţi umane. Cele mai vechi urme scrise descoperite până
în prezent
sunt din perioada civilizaţiilor sumeriene, babiloniene, chineze sau egiptene,
datând din mileniile III-IV î.e.n.
Pe teritoriul ţării noastre, prezenţa omului este atestată prin numeroase
descoperiri arheologice, ca având o vechime de circa 2 milioane de ani. Acum 20
mii de ani, pe aceste locuri, s-a stabilit o populaţie autohtonă care a acumulat în
timp un adevărat tezaur de bogate resurse naturale şi tradiţii, între care şi plantele
1
medicinale.
De menţionat că apariţia primelor puncte de preparare şi comercializare a
preparatelor medicinale sub forma farmaciilor are loc începând cu secolul al XV-
lea.

Relatia plante medicinale - fitoterapie

Dintre terapiile alternative, fitoterapia (prevenirea, eradicarea sau ameliorarea

bolilor cu ajutorul plantelor medicinale) a avut dintotdeauna cea mai mare
dezvoltare. Acest fapt s-a datorat atat abundentei plantelor, in comparatie cu alte
resurse, posibilitatilor de cunoastere din experienta proprie si observatie (plantele
fiind mai intai surse de hrana, atat pentru om, dar si pentru animale), cat si a
conditiilor de trai (oamenii nu aveau alte mijloace de combatere a bolilor decat
resursele naturale). Sunt aproximativ 40.000 de ani de cand aborigenii au fost
implantati pe continentul australian, obligati sa se adapteze la conditiile foarte dure
de mediu si sa-si gaseasca leacuri pentru bolile lor. Este remarcabil modul in care
ei au reusit sa dezvolte cunostinte despre flora indigena. Astfel, utilizand in mod
curent frunze de Melaleuca alternifolia, i-au descoperit actiunile. Astazi, uleiul
volatil obtinut de la aceasta specie este de o deosebita importanta pentru
aromaterapie.

Relatia plante medicinale - aromaterapie

Aromaterapia pare sa fie nu cu mult mai tanara decat fitoterapia. In functie de

evolutie, ea a cunoscut 4 etape: utilizarea plantelor ca atare (sub forma de
condimente, macerate, infuzii, decocturi); folosirea fumigatiilor si a maceratelor in
uleiuri vegetale; obtinerea prin distilare a 2 uleiuri volatile si intrebuintarea lor;
explicarea proprietatilor (fizice, chimice, bio-chimice) prin componentii chimici ai
uleiurilor volatile (epoca moderna). Aceste afirmatii sunt sustinute de descoperirea
in Pakistan a unui alambic de pamant ars, datat ca fiind din anul 5.000 i. C. De
asemenea, se apreciaza ca pe continentul indian, zona bogata in plante aromatice,
"apele aromatice" au fost cunoscute si utilizate de mai bine de 7.000 de ani, ca
parfumurile erau folosite pe scara larga in medicina, Rishis recomandandu-le in
cursul sacrificiilor religioase pentru tratarea trupului si sufletului. O inscriptie
gasita in Mesopotamia (datata ca avand aproape 4.000 de ani) mentioneaza
2
utilizarea uleiurilor in ceremoniile religioase, dar si in lupta contra epidemiilor de
diferite boli infectocontagioase. In Babilon, a aparut o prima forma de
aromaterapie fumigatii, care constau in arderea unor plante aromatice (chiparos
s.a.) in lupta contra spiritelor malefice, considerate ca furnizoare de maladii si
duhoare. In China, spre 3.500 i. C., de-a lungul Fluviului Galben, lemnul plantelor
aromatice era utilizat ca tamaie, iar Shen Nung redacta cel mai vechi tratat de
fitoterapie in care cita numeroase plante aromatice si Houang-Tinei-Jing Su-Wen
facea referire la utilizarea preparatelor oleoaromatice pentru masaj. Exemplele ar
putea continua.

Relatia plante medicinale - apiterapie

Daca relatia dintre plantele medicinale si fito - sau aromaterapie este evidenta, mai
putin vizibila este relatia acestora cu apiterapia. Produsele folosite in apiterapie
sunt fie de prelucrare a unor exsudate ale plantelor de catre albine, fie de secretie
proprie (laptisor de matca, venin, ceara). Calitatea si proprietatile terapeutice ale
produselor din prima categorie depind de speciile de pe care s-au recoltat nectarul
(pentru miere), apa de roua (mierea de mana), ceara si rezinele mugurilor
(propolis) sau polenul florilor (in cazul pasturii de polen). Mierea poate proveni din
nectarul florilor de tei si de roinita (in acest caz are suplimentar proprietati
sedative), de menta (capata proprietati anti-spastice, usor anestezice), de 3 trifoi
(proprietati estrogene), de salcam (proprietati hipotensive, diuretice) etc.
Propolisul, in functie de specia de pe ai carei muguri au fost recoltate rezinele,
poate fi puternic cicatrizant (daca contine acizi rezinici, balsamuri, flavone
lipofile), antiseptic si antioxidant (cand contine derivati fenilpro-panici - acizii
cinamic, ferulic, cumaric, cumaric si flavone), anti helicobacter pylori.

Produs vegetal:organul sau o anumită parte a plantei,supusa unor prelucrari,

uscata dupa recoltare, care se foloseste pentru prepararea unor medicamente in
farmacie sau in industria de medicamente.
Acţiunea terapeutică a acestor produse vegetale se datoreste unor subtante chimice
sintetizate de organismul vegetal sau animal=principii active. Acţiunea terapeutică
poate fi dată de o singura substanta (salicozida, arbutozida) sau de un grup de
constituenti cu aceeasi structura chimica de baza, dar care se diferentieaza intre ei
prin radicali(ex:heterozide cardiotonice).
3
 Localizarea principiului activ este diferita, incelule specializate, in tesuturi sau in
intreaga planta,in fucntie de aceasta se recolteaza numai anumite parti din planta
sau
intreaga planta.
Pregătirea și prepararea plantelor medicinale

Prin procesele de preparare se pot obține următoarele preparate:

- Infuzie la rece sau fierbinte
- Macerat rece
- Macerat la cald
- Decoct
- Macerat împreună cu decoct
- Pulberi
- Comprimate
- Tincturi
- Siropuri
- Suc de plantă proaspătă
- Cidruri
- Vin medicinal sau aromatic
- Oțet medicinal
- Uleiuri de plante
- Diferite unguente
Plantele medicinale se mai pot administra sub formă de suc proaspăt, comprimate,
drajeuri, capsule, gelule, pulberi liofilizate.
În afara celor menționate plantele medicinale mai pot fi folosite sub formă de:
- Băi locale sau generale
- Comprese
- Cataplasme
- Masaje
- Inhalații
- Gargarisme

INFUZIA, poate fi la rece sau la cald.

4
 Infuzia la cald sau ceaiul este forma ceai mai utilizată de administrare a plantelor
medicinale. Ceaiul se face din plante uscate sau proaspete, plante verzi, exemplu din mentă.
Procedeul constă în fierberea apei în clocot după care fie se răstoarnă peste plante fie se
introduc plantele în apă. Se acoperă vasul cu o farfurie și se lasă la extras un timp de la câteva
minute 1-2 sau chiar 10 minute în funcție de recomandări. Infuzia fierbinte se face mai ales din
plante aromate, ce conțin uleiuri volatile, deci cele de la care se întrebuințează de obicei partea
aeriană, frunzele și florile.
Când se urmează o cură de anumite ceaiuri se recomandă să se consume fără zahăr, după
prescripția recomandărilot de pe prospect. Consumând 2-3 ceaiuri pe zi de câte 200 ml fiecare și
într-o cură de 2-3 luni cantitatea de zahăr ar putea să ridice glicemia.
Infuzia la rece se prepară prin introducerea plantei în apă rece unde se lasă, cu vasul
acoperit ăn jur de 6-16 ore. Infuzia la rece se aplică plantelor ale căror principii active se
diminuează la căldură, exemplu valeriană, schinduf, vâsc. Infuzia la rece se mai numește și
macerare la rece.
Ambele preparate, la cald sau rece, se filtrează prin filtre speciale, prin tifon curat, înainte
de consum sau se strecoară printr-o strecurătoare de inox sau una obișnuită.

DECOCTUL este o fierbere a plantei sau părți din plantă, o perioadă mai îndelungată de
timp. Prin decoct se urmărește să se utilizeze acele componente ale plantei care se descompun
greu sau atunci când se dorește să se utilizeze anumite săruri minerale din plante. Decoctul din
frunze, partea aeriană a plantelor ierboase, flori, fructe se obține prin fierbere timp de 5-10
minute iar în cazul utilizării de scoarțe, rădăcini, rizomi, semințe și fructe tari, fierberea durează
în jur de 30 minute. După fierbere, lichidul obținut care se numește decoct, se filtrează sau se
strecoară.

MACERAT ÎMPREUNĂ CU DECOCT

După cum îi spune și numele este o combinație a celor două metode. Se folosește în cazul
în care se urmărește urilizarea substanțelor aromate, a taninurilor și a substanțelor minerale din
plante. Pentru a se obține un astfel de preparat se lasă mai întâi plantele la macerat în apă rece
un timp anume, după recomandările specifice. Se strecoară lichidul iar peste restul plantelor se
adaugă din nou apă rece și se pune la fiert. După fierbere, timp indicat în funcție de specie, se
lasă vasul acoperit 10 minute pentru a se răci. Se amestecă apoi apa rece rezultată de la prima
macerare cu cea caldă de la decoct. Se bea rece sau caldă.

5
 PULBERE
Pulberile sau praful de plante se obțin prin măcinarea într-o râșniță precum cea de
cafea, a părțilot pe care doriți să le folosiți. Pulberile nu se vor păstra timp îndelungat
deoarece se evaporă ușor substanțele aromatice conținute de acestea. Pulberea se poate
administra dizolvată în diferite lichide precum apă, lapte, supă sau orice tip de ceai.

TINCTURĂ
Pentru a se obține tincturi se pot folosi atât plante uscate cât și verzi, cu extracție în
alcool. Se preferă planta proaspătă ce se mărunțește, rădăcina în felii, florile-petală cu
petală, fructele se strivesc ușor și se introduc într-un vas ce se închide ermetic, se acoperă
planta cu alcool sau cu vin nu mai tare de 40 de grade. Vasul nu se umple complet, ci se
lasă un gol unde se vor acumula vaporii de la alcool, produși de căldura din mediul
ambiant. Se lasă vasul la temperatura mediului, se agită de 2-3 ori pe zi, cu timp de
macerare de 2-6 săptămâni, în funcție de recomandări. După macerare se presează și se
strecoară.
Tinctura poate fi dintr-o singură specie de plante sau din două sau mai multe dar cu
același efect terapeutic, acțiunea produsă fiind una sinergică. Se administrează sub formă
de picături în apă, ceai sau puse pe o bucată de zahăr.

VINURI MEDICINALE SAU AROMATICE

După cum le spune și numele acestea provin din macerarea unor plante medicinale
direct în vin. Pentru o bună reușită a acestora, macerarea va dura 7-8 zile la temperatura
camerei iar vinul se cere să fie de calitate superioară și natural. După gust se poate îndulci
cu zahăr, miere, zaharină sau ciclamat de sodiu. Se decantează și se filtrează de două ori
pentru a se separa de depozitul din plantă. Se consumă în cantități reduse după prescripția
medicală.

OȚETURI MEDICINALE
Se prepară în mod asemănător cu vinurile medicinale cu deosebirea că vinul se va
înocui cu oțet de vin, macerarea durează tot 7-8 zile la temperatura camerei. Se pot folosi
extern sau se pot consuma cum este oțetul de cimbru, de busuioc sau cel mai folosit,
oțetul de mere.

ULEIURI MEDICINALE
6
 Se obțin prin macerarea plantelor medicinale în ulei, ce poate fi de măsline sau de
floarea soarelui, obținut prin presare la rece sau la cald. Perioada de macerare este de 4-5
săptămâni la temperatura camerei sau la soare, cu agitare zilnică.
Uleiurile se pot folosi atât intern cât și extern.

SIROPURI
Sunt soluții extractive din plante medicinale la care se adaugă zahăr 640 g la 360 g
lichid. De obicei acestea se fac din fructe, prin presare la rece după care se adaugă
îndulcitorul. Se obțin prin fierberea sucului obținut, cu îndulcitorul. Se păstrează în
sticluțe bine închise. Se folosesc de către bătrâni, copii, convalescenți, sportivi și alte
persoane ce au activitate fizică intensă.

UNGUENTE
Sunt preparate pe bază de diferite grăsimi precum untură de porc, vaselină,
lanolină, ceară în care se introduc plantele medicinale mărunțite precum flori, tincturi și
altele.

Plante medicinale
Datorită așezării sale geografice, a unui relief variat și a climei favorabile
dezvoltării unei bogate vegetații, România constituie locul de întâlnire a florei
euroasiatice și mediteraneene. Aici cresc peste 3600 de specii de plante superioare,
dintre care peste 700 au devenit medicinale, datorită experienței îndelungate a
poporului român în folosirea lor, la tămăduirea bolilor.
In cadrul patrimoniului vegetal din România se găsesc numeroase plante
spontane și cultivate ce au diferite utilizări și care pot fi grupate în următoarele
categorii:
 Plante alimentare (folosite în alimentație direct – fructe, frunze, rădăcini,
tuberculi, atât în stare proaspătă cât și sub formă preparată, conservată etc.)
 Plante oleaginoase (utilizate pentru extragerea uleiurilor vegetale sau a
Substanțelor grase din semințe sau fructe)
 Plante aromatice și condimentare (folosite pentru aromatizarea sau
condimentarea alimentelor, mâncărurilor, băuturilor etc., datorită uleiurilor
7
volatile conținute sau a altor substanțe ce le conferă o aromă sau gust
specific)
 Plante tinctoriale (utilizate pentru vopsitul fibrelor textile sau a celor de
origine animală, pentru colorarea unor alimente sau băuturi datorită
pigmenților conținuți cu putere de colorare)
 Plante tanante (folosite pentru tăbăcitul pieilor datorită substanțelor tanante
Conținute)
 Plante medicinale (folosite în industria farmaceutică pentru extragerea de
Substanțe necesare preparării medicamentelor sau utilizate în medicina
populară datorită conținutului lor în vitamine, uleiuri volatile, glucide,
heterozide fenolice, cumarine, flavonozide, antociani, derivați ai acizilor
polifenolcarboxilici, heterozide sterolice, heterozide triterpenice, lipide,
rezine (rășini), principii amare, alcaloizi și alte principii active cu proprietăți
de natură vegetală.

Materia primă pentru obținerea medicamentelor o constituie plantele

medicinale; de la o plantă medicinală se poate folosi:
 partea aeriană, în întregime (herba);
 organele subterane: rădăcina (radix), rizom (rhizoma), tubercul (tubera),
bulb (bulbus);
 frunza (folium);
 mugurii (turiones, gemmae);
 floarea (flores);
 fructul (fructus);
 sămânța (semen);
 scoarța de pe trunchi sau de pe rădăcină (cortex).

Produsul vegetal reprezintă organul sau o anumită parte a plantei uscată și

prelucrată care poate fi folosit pentru prepararea unor produse farmaceutice sau în
industria de medicamente.
Acțiunea terapeutică se poate datora:
 unei singure substanțe, de regulă organică (principiu activ);
 unui grup de substanțe cu aceeași structură de bază, deosebindu-se prin
natura radicalilor;
 unui complex fitochimic (fitocomplex) format dintr-un principiu dominant și
8
 principii secundare (efect sinergic).
Este importantă cunoașterea substanțelor biologic active conținute în plante
pentru a se aprecia valoarea terapeutică și modul de extracție sau izolare a acestor
principii, astfel încât acțiunea să fie cât mai eficientă.
De exemplu: Sunătoarea (Hypericum perforatum) conține hipericină,
eficientă pentru scăderea acidității sucului gastric, cu efect sedativ, calmant al
durerilor, dar și antidepresiv; Valeriana (Valeriana officinalis) conține valepotriați
și uleiuri volatile cu efect sedativ.

Denumirea produselor vegetale:

-se denumesc in latina prin doi termeni:primul arat genul, uneori chiar specia producatoare,, cel
de-al doilea precizeaza organul folosit
Ex: Althaeae radix(radacina de altaea officinalis)
Belladonnae folium(frunza de Atropa belladonna)
Alteori produsul se denumeste cu intreg numele speciei producatoare:Digitalis purpureae folium
sau digitalis lanatae folium.
Exista produse la care denumirea nu are nimic in comun cu specia producatoare:
-Opiu(latex obtinut prin incizia fructelor imature de Papaver somniferum)
-Secale cornutum (sclerotii ciupercii Claviceps purpurea)

Ob ţinerea produselor vegetale -se parcurg mai multe etape:

1.Recoltarea:se face in momentul cand planta intreaga sau anumite organe ale ei conţin
cea mai mare cantitate de principii active. Daca se face in alt moment se pot face
accidente foarte grave sau se pot recolta substituenti ce au produse inactive.
Fiecare organ al plantei are o perioada optima de recoltare si un anumit mod de
prelucrare ulterioara.
Deoarece la baza eficientei terapeutice a plantelor medicinale sta
relatia substanta activa - actiune farmacodinamica, de prima
importanta este calitatea plantelor din care vom prepara retete.
In primul rand dorim sa subliniem faptul ca recoltarea plantelor
medicinale din flora spontana trebuie facuta din zone nepoluate, cit
mai indepartate de unitatile industriale, de asezamintele omenesti si
cai de acces dintre localitati (margini de drumuri, cai ferate, sosele
etc.)
Al doilea element pentru obtinerea unui material de buna
9
calitate il constituie cunoasterea organului de planta cu continutul cel
mai ridicat in substante active (radacini, rizomi, parti aeriene, scoarte,
frunze, flori, fructe, seminte). Acesta se va deduce din insasi
formularea data pentru fiecare planta, ceai medicinal, tinctura, extract
sau alta forma farmaceutica din aceasta lucrare.
Al treilea element important, legat tot de continutul in substante
active, este momentul optim de recoltare. Alegerea momentului optim
de recoltare este conditionata de stagiul de vegetatie a plantelor
(inainte de inflorire, in stadiul de boboc, in timpul infloririi etc.) si de
anotimp.
Tot in legatura cu momentul de recoltare sint de retinut si
perioada din zi si conditiile meteorologice cind se face recoltarea. In
general, plantele medicinale se recolteaza pe timp uscat, dimineata
dupa ce s-a ridicat roua sau dupa amiaza, pina la apusul soarelui.
Plantele medicinale continind uleiuri volatile se vor recolta in special pe
timp noros sau dimineata, inainte de rasaritul soarelui.
Al patrulea element, de ordin tehnic, este metoda cea mai
corecta de recoltare. In special pentru protectia plantelor medicinale
perene si pentru asigurarea perpetuarii speciei la recoltare trebuie sa
se tina seama de anumite reguli nelegiferate, dar de mare importanta
pentru viitorii ani. A valorifica rational o zona geografica bogata in
plante
medicinale spontane nu inseamna a extermina plantele din zona
respectiva.
In cazul recoltarii organelor subterane sau a plantelor intregi se
vor lasa in zona respectiva suficiente plante care sa asigure materialul
de inmultire pentru anii viitori. In cazul in care se vor recolta florile sau
partile florale cu frunze se va utiliza foarfece. In nici un caz insa nu se
recomanda ca de exemplu pentru valorificarea florilor de tei sa se taie
ramurile sau chiar copacul insusi. Recoltarea mugurilor este indicat sa
se faca din pachetele de exploatare forestiera de primavara de pe 9
arborii doboriti. Chiar si in cazul valorificarii fructelor se vor lasa
suficiente fructe care sa asigure perpetuarea speciilor. O datorie
cetateneasca este ca in zonele de unde s-au recoltat plantele sa se
10
insaminteze terenurile cu material de inmultire din aceleasi specii care
au fost valorificate.
Radacinile (Radix), rizomii (Rhizoma), bulbii (Bulbus) si tuberculii
(Tubera), cu alte cuvinte partile subterane ale plantelor, se recolteaza
primavara timpuriu, inainte de formarea mugurilor sau lastarilor
vegetativi sau toamna tirziu, dupa vestejirea frunzelor aeriene. La
recoltarea acestor organe subterane ale plantei, datorita lipsei partilor
aeriene (tulpini, frunze, flori), se pot ivi cele mai multe confuzii. Deci se
va acorda o atentie deosebita identificarii botanice a speciilor
respective.
Partile aeriene (Herba) ale plantei impropriu numite de unii
iarba prin vulgarizarea termenului latin herba (in limba romana iarba
se refera la iarba pe care o pasc animalele, iar in stare uscata se
numeste fin) se recolteaza, de obicei, cu putin inainte de inflorirea
completa sau in timpul infloririi. Momentul optim de recoltare a
plantelor in acest caz este foarte diferit, in functie de specie, altitudini
si zona geografica unde creste planta. Recoltarea se face manual, cu
foarfeca sau cu secera si nici intr-un caz prin smulgere. De exemplu
specia Fierea pamintului este din ce in ce mai rara, pe cale de
disparitie, datorita faptului ca se recolteaza citeva exemplare macar
pentru a se inmulti
prin seminte. Mugurii foliari se recolteaza primavara devreme inainte
ca ei sa se desfaca. Asa cum am mai subliniat, se recomanda sa se
valorifice din parchetele de exploatare forestiera.
Scoarta sau coaja (Cortex) tulpinilor, ramurilor sau radacinilor se
valorifica in special primavara la inceputul vegetatiei, cind se
desprinde mult mai usor. Si in acest caz se vor lasa suficiente ramuri
nedecojite pentru refacerea arbustului sau arborelui. Frunzele se
recolteaza dupa ce au ajuns la maxima dezvoltare, manual, dar nu prin
strunjire, pentru a nu se zdrobi, marind astfel suprafata de contact cu
aerul si prin aceasta pierderi mari in special in cazul plantelor continind
uleiuri volatile.
Recoltarea florilor pentru unele specii se recomanda sa se faca in
stadiul de boboc (Salcimul galben japonez), iar pentru altele la
11
inceputul infloririi sau in timpul infloririi, inainte de ofilire.
Fructele se recolteaza unele in pirga (macese) cind contin
maximum de vitamine, fie cind au auns la coacere (afinele, ienuperele,
porumbele).
Semintele se recolteaza cu putin inainte de maturizare, apoi se
intend imediat pentru uscare in straturi subtiri.
Toate materiile prime vegetale se usuca imediat dupa recoltare.
In scopuri industriale sau in cazul timpului nefavorabil uscarea se face
in solarii sau in uscatorii speciale. Pentru utilizarea plantelor in
farmacia casei plantele se taie in bucati mici imediat dupa recoltare si
se pot usca in poduri bine aerisite, puse pe coli de hirtie, rogojini sau
prelate curate. Inainte de uscare se va proceda la conditionarea
partilor de planta intelegind prin aceasta indepartarea corpurilor
straine, a altor specii de plante, parti innegrite sau atacate de insecte.
Dupa uscare, plantele vor fi ambalate in pungi de hirtie sau
saculeti de pinza sau in cutii de carton, in nici intr-un caz in ambalaje
din material plastic. Se pastreaza la temperatura camerei, in locuri
curate, protejate de lumina directa solara, fara umiditate mare, ferite
de insecte si rozatoare.
Pentru utilizarea plantelor medicinale ca atare sau ca plante
medicinale, tincturi, extracte, ele trebuie sa aiba o puritate cit mai
ridicata. Nu se vor folosi plante medicinale provenind din zone industriale
sau de pe terenuri unde s-au combatut daunatorii cu
mijloace chimice. Inainte de folosire sub forma de infuzii, decocturi,
tincturi, extracte
sau alte forme farmaceutice destinate in special uzului intern, plantele
se vor spala cu apa rece la fel ca fructele sau legumele.

2. Sortarea:îndepărtarea corpurilor străine, a impurităţilor din plantă sau părţi

ale
produsului decorticate, brunificate, lignificate sau contaminate de agenţi
dăunători.

12
3. Decorticarea:-sunt numai unele produse care necesită
decorticare(rădăcina d e
Althaea Off.);se indeparteaza unele tesuturi externe cu ajutorul unor cutite.
Atenţie! Decorticarea nu este egala cu obţinerea scortelor.(se pastreaza mai multe
straturi de tesuturi)

4. Stabilizarea si fermenatrea:dupa recoltare incep procesele de

degradare
biologica a principiilor active=>produsi mai putin activi sau inactivi.
Stabilizarea se face prin:
-congelare
-liofilizare
-adaugarea de inhibitori enzimatici, de antioxidanti. 14
Fermentatia conduce la schimbarea culorii, a gustului, a mirosului.

5. Uscarea:proces de indepartare a apei din produsele proaspat recoltate cand

continutul in apa paote atinge 45-95%; uscarea naturala se face in aer liber, la
umbra
sau la soare.
Atentie!Plantele urat mirositoare sau toxice se usuca in compartimente separate(nu
secontamineaza cu celelalte!)

6. Liofilizarea: îndepărtarea apei prin congelare(la -20 grade),urmată de

sublimarea
cristalelor de gheata prin încălzire treptată sub presiune scazuta.

7. Condiţionarea:aducerea in conditiile cerute de normele de

calitate.Sefolosesc
site, vanturatoare,pulverizatoare,malaxoare.

8. Ambalarea si marcarea:se afce in scopul livrarii sau depozitarii catre

consumator.Ex:saci de iuta, cutii de tabla, pungi de hartie.

13
 9.Depozitarea si conservarea:Se pastreaza si camere sau depozite
special
amenajate (curate, aerisite, uscate, cu umiditate constantă, racoroase, iluminate
indirect, ferite de rozatoare, insecte)

Degradari ale produselor vegetale in timpul conservarii

Factorii determinanti ai degradarii sunt:Umiditatea crescuta peste 14-15% e mediu
de reactie pentru enzimele existente in produsele vegetale =>se degradeaza
prod.vegetale
Lumina, aerul si umiditatea:determina in timp rancezirea,degradarea prod.vegetal.
Temperatura ridicată determină accelerarea proceselor enzimatice si pierderea
apei
in timpul conservarii.
Produs animal:daca materia prima pentru obtinerea de principii active pure provine
de la animale.

Principii active și acțiune farmacodinamică

Vitamine
Vitaminele sunt substanțe organice complexe, indispensabile desfășurării
normale a proceselor vitale. Organismul uman are realmente nevoie de un aport
zilnic din toate cele 13 vitamine absolut necesare; acestea sunt: A, B1, B2, B6, B12, C, D
- D1 - D3, E, H, K - K1- K2, PP, acid pantotenic, acid folic.
Vitaminele constituie principiile cele mai importante care sunt sintetizate în
frunze (în special).
Plantele medicinale nu oferă cantități prea mari din vitamine, dar înaltul lor
grad de a fi asimilate de organism, faptul că se absorb împreună cu celelalte
principii active (care vin să completeze efectul terapeutic urmărit) le conferă
acestora o importanță deosebită. De exemplu:
 măceșul (în fructe) este bogat în vitamine C, A, B1, B2, PP, K, dar și alte
Substanțe cu valoare terapeutică cum ar fi: tanin, acid malic, acid citric,
pectine, zaharuri.
 urzica este bogată în vitamine C, K, A, B2; mai conține substanțe azotoase,
14
 clorofilă, mucilagii.

Glicozide (heterozide)
Glicozidele sau heterozidele sunt compuși alcătuiți dintr-o componentă
glucidică și o componentă neglucidică, denumită aglicon, a cărei structură chimică
poate fi foarte diferită. Agliconul conferă glicozidelor proprietăți fizice, chimice și
farmacologice specifice, condiționând în cea mai mare măsură utilizarea lor ca
substanțe terapeutice. Din grupul glicozidelor fac parte:
a. Cardiotonice
Acest tip de glicozide este răspândit în frunzele plantelor din familiile
Apocynaceae (plante tropicale și subtropicale), Liliaceae (ex. prazul, aloe) și
Scrophulariaceae (ex. degetarul-degețelul, lumânărica). Au acțiune favorabilă asupra
cordului bolnav, diminuând pulsul, regularizând ritmul și bătăile inimii; acționează uneori
și ca diuretic.
b. Antracenozide
Compușii din această categorie se găsesc în rădăcinile mai multor plante,
dar, în special, în scoarța și frunzele de Rhamnus frangula (crușin). Din această
categorie fac parte frangulina și senozida. Acțiunea lor este purgativă sau laxativă
ori laxativ – purgativă.
c. Saponozide
Saponozidele sunt răspândite îndeosebi la reprezentanții familiilor
Dioscoreaceae (plante tropicale și subtropicale), Amaryllidaceae (plante cu bulbi
din zone calde și temperate, ex. narcisa), Liliaceae, Scrophulariaceae. Din acest
grup fac parte saponinele: tigonina, gitonina, digitonina, holoturina, etc. Saponinele
au acțiune expectorantă, hemolizantă (distrugerea globulelor roșii, poate fi normală
sau patologică) și în unele cazuri depurative (detoxifiantă).
Acțiune farmacodinamică: în terapeutică sunt folosite aproape în
exclusivitate produsele vegetale cu saponozide triterpenice, cele sterolice
prezentând riscul inducerii unor hemolize, datorită absorbției enterale (intestinale).
Saponozidele triterpenice prezintă următoarele acțiuni:
-expectorantă (Primulae rhizoma cum radicibus (ciuboțica cucului),
Liquiritiae radix (lemn dulce), Senegae radix (rădăcina șarpelui), Hederae folium
(iedera));
-diuretică (Equiseti herba (coada calului), Betulae folium (mesteacănul),
Ononidis radix (osul iepurelui), Herniariae herba (feciorica), Violae tricoloris
15
herba (trei frați pătați));
- citotrofică, cicatrizantă prin creșterea sintezei de colagen (Centallae herba
(origine asiatica), Hederae folium, Calendulae flores (gălbenele), scoarța arborelui
Mimosa tenuiflora (Wild) Poiret (mimoza), Crataegi flores cum folium et fructus
(păducel), Ginseng radix (crește în zone răcoroase, China));
- antiulceroasă (Liquiritiae radix (lemn dulce));
- vasoprotectoare (Hippocastani semen (castan));
- adaptogena (Ginseng radix, Eleuterococci radix (ginseng siberian),
Crataegi flores cum flores et fructus);
- antimicrobiană, antimicotică (combat micozele - ciuperci patogene),
antivirală (Calendulae flores);
- antiinflamatoare și antiedematoasă (Liquiritiae radix, Hipocastani semen și
Bupleurum sp. (origine asiatică, bupleurum, chai hu) folosit deseori în medicina
Tradițională chinezească);
- analgezică, antihelmintică (combaterea viermilor intestinali), moluscicidă
(combaterea moluștelor), spermicidă (anticonceptive, ucid spermatozoizii);
-citostatică (antitumorală), imunomodulatoare (creșterea imunității);
- scăderea absorbției intestinale a colesterolului.
Administrate pe cale orală la homeoterme (ființe ce își păstrează o
temperatură internă constantă), saponozidele au o resorbție redusă, însă prin
fenomenele iritative pe care le produc favorizează absorbția în organism a unor
principii active. După administrare orală, saponozidele devin iritante pentru
mucoasele tubului digestiv (bucală, faringiană, esofagiană, stomacală) și ca urmare
crește secreția salivară. Sunt apoi excitați receptorii care reglează secreția bronșică
determinând reflex fluidificarea ei și ușurarea expectorației.
În doze mari sunt emetice (provoacă voma) și pot determina fenomene
toxice. Administrate intravenos saponinele provoacă moartea prin hemoliză, după
convulsii și dispnee, prin oprirea inimii în sistolă și stop respirator.
Acțiunea iritantă asupra epiteliilor se datorează proprietăților tensioactive.
Tot acestea determină o creștere a permeabilității capilare și explică parțial
fenomenul de hemoliză.
Proprietățile hemolitice sunt în general atribuite interacției saponozidelor cu
sterolii din membrana eritrocitelor.
În ceea ce privește diureza, s-ar putea ca prin iritația mucoasei intestinale să
determine absorbția altor principii active cu acțiune diuretică (flavone, alantoină,
16
săruri minerale).
Având în vedere ponderea pe care o ocupă bolile produse de tulburările de
metabolism al colagenului, saponozidele par a avea cea mai mare valoare
terapeutică prin creșterea sintezei de colagen solubil.
Au fost descoperite următoarele acțiuni:
- imunostimulatoare, efect protector asupra sistemului reticuloendotelial și a
fagocitozei, la pacienții iradiați cu raze X sau tratați cu citostatice;
- efect inhibitor asupra tumorilor cutanate;
- acțiunea antiulceroasă și analgezică ;
- inhibarea complementului seric (proteine cu rol în imunitate);
-acțiune tonică, anabolizantă, hipoglicemiantă, hepatoprotectoare,
antimicrobiană, antifungică.

d. Flavonozide
Compușii din această categorie se găsesc în florile și rădăcinile unor plante
din familiile Scrophulariaceae (ex. degetarul), Compositae (ex. Mușețelul),
Leguminosae (ex. mazăre, năutul), Rosaceae (ex. mărul, părul, trandafirul), fiind
Cunoscuți circa 50 derivați flavonici care se găsesc liberi (agliconi) sau sub formă
de glicozide.
Principala acțiune a flavonozidelor este aceea de vitamine P sau factori P
(factori de permeabilitate). Acționează prin legarea de proteinele intracelulare,
scăzând permeabilitatea capilarelor sanguine și crescându-le rezistența (sunt
potențial venoactive).
Noțiunea de factor P este legată de observații asupra tratamentului unor
forme de scorbut, cu acid ascorbic ca atare (vitamina C) sau cu suc de lămâie.
Unele flavonozide (apigenolul, crisolul, taxifolol, gossipina) au acțiune
antiinflamatoare in vitro datorită influenței asupra metabolismului acidului
arahidonic, prin blocarea ciclooxigenazei și/sau lipoxigenazei, enzime ce intervin în
biosinteza prostaglandinelor proinflamatorii și în coagularea sângelui; altele pot fi
antialergice (izobutirina, hispidulina), hepatoprotectoare (flavanonol, lignanii
silibina, silidianina, silicristina), antispastice (liquiritigenol), hipocolesterolemiante.
Flavonozidele au acțiune diuretică, antibacteriană, antivirală, antifungică; scad
timpul de sângerare și de coagulare a sângelui. Un număr mic dintre ele sunt dotate
cu proprietăți antimitotice (inhibă înmulțirea necontrolată a celulelor) in vitro.

17
e. Antociani
Antocianii sunt pigmenți răspândiți în flori, fructe, frunze, rădăcini care își
schimbă culoarea în funcție de pH - ul celular. Cei mai cunoscuți antociani sunt:
peonina, malvina, cianina, rutinul, etc. Sunt considerate factori P alături de
flavonozide și proantocianidoli (diminuează permeabilitatea și cresc rezistența
capilarelor). Cresc acuitatea vizuală, acționează ca antioxidanți și captatori de
radicali liberi, inhibă agregarea plachetară și favorizează retracția cheagului. Multe
au acțiune antiinflamatoare și acțiune diuretică, care este însoțită de o creștere a
eliminării acidului uric.

f. Cumarine și furanocumarine
Compușii din clasa cumarinelor sunt răspândiți în plantele superioare mai
ales in familiile Apiaceae (ex. țelina), Fabaceae (ex. fasolea, lintea), Lamiaceae
(ex. busuiocul), Asteraceae (ex. albăstrelele), Solanaceae (ex. mătrăguna),
Rubiaceae (ex. coacăzele roșii). Furanocumarinele se găsesc în familiile Apiaceae
și Rutaceae.
Unele cumarine diminuează permeabilitatea capilară și cresc debitul limfatic
și venos (melilotozida); au acțiune venotonă și vasoprotectoare (esculozida);
antibiotică (umbeliferona); diuretică cu favorizarea eliminării acidului uric
(fraxozida); antimitotică; analgezică (dafnoretina); antiinflamatoare (calofilolida,
inofilolida, dafnoretina); antispastică (visnagina, samidina); anticoagulantă,
trombolitică (dicumarol); oestrogena (cumestrol); fotosensibilizatoare (psoralen,
bergapten, xantotoxina), ecranante împotriva radiațiilor solare (cumarina și
derivații), antihelmintică, inhibitoare a formării celulelor gigante în urma infectării
cu virusul HIV a culturilor de celule (licoarilcumarina din Glycyrrhiza uralensis
(licorice)).
Unele produse vegetale conținând furanocumarine (Angelica sp. (angelica),
Pastinaca sativa L. (păstârnacul), Heracleum sphondylium L. (brânca ursului), Ruta
graveolens L. (ruta)) determină fenomene de fototoxicitate (dermite acute însoțite
de bule și vezicule, uneori chiar de o hiperpigmentare care poate persista mult
timp). Acestea apar după contactul cu plantele respective și expunerea la soare,
fiind favorizate de umiditate.

g. Taninuri
Taninurile sunt compuși vegetali cu o structură chimică complexă (care
18
cuprinde multe grupări hidroxil fenolice, dar și grupări carboxilice), capabile să
precipite proteinele din pielea crudă, proteine cu care formează precipitate
insolubile, imputrescibile, impermeabile (pielea tăbăcită).
Taninurile sunt substanțe prezente la numeroase specii de plante superioare
și localizate în sucul vacuolar al celulelor corticale, frunzelor și fructelor. Proporția
în care se găsesc ele variază în limite foarte mari, de exemplu: în scoarța de
Quercus sp. (stejar) 10 – 20%, la Salix sp. (salcie ) 9 – 13%, la Tilia sp. (tei) 15 –
20%, etc.
Taninurile sunt astringente și au rol hemostatic (opresc sângerarea).
Acțiune: administrate intern au acțiune antidiareică, antimicotică, antivirală
și antiseptică, ca urmare a precipitării proteinelor bacteriene și fungice;
 pe cale externă (aplicări locale) impermeabilizează straturile superficiale ale
pielii și mucoaselor, protejând astfel straturile subiacente și grăbind
cicatrizarea, la acest proces contribuind și efectul antiseptic: au efect
vasoconstrictor manifestat asupra vaselor mici, superficiale;
 limitând pierderile de lichide și oprind agresiunile exterioare, favorizează
regenerarea țesuturilor în caz de leziuni superficiale sau de arsuri;
 de asemenea, taninurile sunt inhibitori ai peroxidării lipidelor și ai formării
ionului superoxid, și captator de radicali liberi (acțiune antiîmbătrânire).

h. Tioglicozide
Tioglicozidele, un alt grup de glicozide, prezintă caracteristici de activare
locală a circulației sângelui.

Holozide
Dintre cele mai importante holozide pot fi enumerate:
a. Gume
Gumele sunt poliglucide complexe, care prin hidroliză dau galactoza,
manoza, glucoza, ramnoza, xiloza și alte monoze. Ele au proprietatea de a reține
apa, formând cleiuri, soluții mucilaginoase și geluri. Se întâlnesc la semințele
plantelor din familiile Leguminosae (Sophora japonica), Liliaceae și în tuberculii
plantelor din familia Araceae (ex. salata de apă, cala sălbatică), sub formă de
substanțe de rezervă. Gumele au proprietăți emoliente.
b. Mucilagii
19
 Mucilagiile se găsesc în scoarțele unor copaci, în cotiledoanele multor
Semințe unde au rol de a reține apa, preîntâmpinând procesul de deshidratare.
Mucilagiile au diverse roluri.
 Demulcentă (emolientă) datorită protecției mucoaselor prin stratul coloidal
pe care îl formează cu apa (Althaeae radix et folium (nalbă mare), Verbasci
flores, Tiliae flores (tei), Farfurae folium (podbal));
 laxativă - gonflându-se măresc bolul fecal și îl fluidifică, devin medii de
cultură favorabile dezvoltării florei intestinale normale și activează
peristaltismul intestinal (Lini semen (in), Agar, Carrageen (mușchi islandez,
mușchi de piatră));
 antiinflamatoare (undecaholozida din Althaea radix (nalba));
 inhibitorii ai complementului seric (carrageenina din Carrageen și fucoidina
din Laminariae stipites);
 imunostimulatoare (heteroxilan M din Eleuterococci radix, heteropolimerii
din Angelica acutiloba (angelica), Carthamus tinctorius (sofranel)).
c. Pectine
Pectinele sunt polizaharide de natură necelulozică, care se găsesc în structura
peretelui celular al plantelor, mai ales în fructe (aproximativ 30%), în bulbi și fibre
vegetale. Pectinele sunt substanțe hidrofile, care prin îmbibare cu apa se transformă
în mucilagii. În fructele coapte pectinele se combină cu apa, glucide și acizi în
diferite concentrații și dau naștere la geluri. Pectinele intră în compoziția
membranei celulare, dar se pot acumula și în vacuole. Aceste substanțe au acțiune
coagulantă.
Pectinele reprezintă un grup de polizaharide de origine vegetală care intră în
structura pereților celulari. Acești compuși se comportă în organismul uman ca
glucide neenergetice, fiind considerate, alături de celuloza, fibre alimentare.
Acțiune: bacteriostatică, hipocolesterolemiantă, hemostatică. Nefiind digerate, pectinele
ajung în colon unde sunt scindate sub acțiunea florei bacteriene până la acizi pectici, puțin
polimerizați. Aceștia formează un film (hidrocoloid) protector pentru mucoase și creează un
pH nefavorabil dezvoltării florei microbiene patogene implicată în dereglarea tranzitului
intestinal.
Pectinele întârzie absorbția alimentelor, scad glicemia și nevoia de insulină,
din care cauză se recomandă ca adjuvante în tratamentul diabetului. Determinând o
hipersecreție de acizi biliari, mobilizează colesterolul în sinteza acestora și scad
astfel colesterolemia (previn maladiile cardiovasculare).
20
 Aplicate pe țesuturi și tegumente dezintegrate (plăgi, escare) pectinele
Acționează ca bacteriostatice (inhibă hialuronidaza și împiedică astfel difuziunea
bacteriilor în țesuturi).
Acționează asupra trombocitelor, mărind viteza de coagulare a sângelui.
d. Celuloza
Celuloza este un polizaharid ce constituie principalul component al
membranei celulei vegetale. Conținutul de celuloză variază considerabil la diferite
tipuri de celule: astfel, în țesutul lemnos este în proporție de 40 – 50%, pentru ca în
celulele endospermului să ajungă la 1%, iar în stratul suberos al pereților secundari
să lipsească. În plante celuloza este asociată cu alte substanțe: lignina, pectina,
hemiceluloza, diferite rășini, lipide, glicozide, taninuri etc. Celuloza este
importantă pentru activitatea tubului digestiv.
e. Amidon
Amidonul reprezintă rezerva de polizaharide cea mai însemnată din plantele
verzi și constituie principala sursă de glucide (oze) pentru alimentația omului și
hrana animalelor. Amidonul, rezultat in urma procesului de fotosinteza, se
depoziteaza in seminte, bulbi si tuberculi, sub forma de granule de marimi,
structura si aspect caracteristice pentru diferite specii vegetale. Granulele de
amidon contin pe langa polioze constituente ale amidonului si apa, fosfati, lipide,
acizi grasi etc. Amidonul are rol energetic.

Uleiuri volatile
Uleiurile volatile sunt produși ai metabolismului secundar vegetal secretați
de celule specializate în acest scop, repartizați în diferite organe și depozitați în
vacuole, pungi sau canale secretorii, ori în peri glandulari, sub formă de lichide
uleioase, volatile, cu miros plăcut, aromat. Ele sunt amestecuri de diverși
constituenți chimici dotați cu interesante proprietăți terapeutice.
Se întâlnesc, de exemplu, în celulele petalelor de Rosa canina (măceș), în
perii secretori de la plantele familiei Labiatae (ex. busuiocul, lavanda, cimbrul).
Pereții celulelor în care se găsesc uleiuri volatile sunt, de obicei, suberizați, fiind
astfel impermeabili. Aceste substanțe sunt importante pentru efectul lor
antimicrobian și antiseptic.
Acțiunea este dată de anumiți constituenți chimici sau de ansamblul lor, dar și
de proporția lor în amestec:
 proprietăți antiinfecțioase (antiseptice, antivirale, antimicotice,
21
antiparazitare), insecticide, insectifuge și cicatrizante;
 influența asupra unor funcții fiziologice (stomahice, hepatoprotectoare,
colecisto-chinetice), hormonale (estrogene, antitiroidiene, antisuprarenale,
antigonadotrope), diviziunii celulare și imunității;
 un anumit tropism răspuns de orientare la un stimul extern (neurotrop,
musculotrop,vasculotrop, hemotrop).

Rășini
Rășinile provin din oxidarea și polimerizarea uleiurilor volatile. Sunt
Substanțe vâscoase, cu o compoziție complexă, fiind un amestec de terpene și acizi
rezinici. Se găsesc în citoplasmă sub forma unor picături fine, strălucitoare, care
difuzează în spații intercelulare sau se depozitează în cavități și canale rezinifere.

22