Sunteți pe pagina 1din 9

Păcat

Şi-a adunat comori în vremuri grele,


De cei umili el n-a făcut rabat.
Acum are două, trei castele,
Dar num-o groapă-n lut i s-a săpat.

Ne-a oropsit pe noi, săracii ţării,


Uitând că a plecat de jos, ca tine
Dar a uitat că lumina lumânării
Şi pentru el odată se aprinde.

Şi-atunci când sufletul îl va veghea,


Când ura şi blestemu-l va cuprinde,
Te-ntrebi ce viaţă a putut avea
Şi astfel sufletul la cine-l vinde.

Doar patru scânduri putrezite-n lut


Şi faptele făcute în a ta viaţă
Atâta ai lăsat, nimic mai mult
Cu astea te alegi în lumea moartă.

Sub lutul greu şi presărat cu pietre,


Sub învelişul celor doi gropari,
Rămâi în cimitirul veşnic rece,
Cu crucea ta săracă , pusă la cap.

1
Ion din Ardeal

Toată lumea spune bancuri, cu Ion şi cu Maria,


Sau cu Bulă, prost la carte, cu Dorel şi meseria.
Sigur nu e lucru mare, ce auzi să povesteşti,
Dacă ai puţină minte, zâmbetul să-l potriveşti.

Ştiu că glume nu pot face, însă vinul din pahar


Mă îndeamnă să-mi zic oful, sfinţilor din calendar.
Azi, de pildă, sfântul Toma zice-n birt că ai umblat,
Zi Mărie, tu, acuma, Sfântul c-ar fi bine să te bat.

Da, am fost, zice Maria, la birtuţul nou din sat,


Să-ţi aduc acas şi ţie vinul ăsta blestemat.
Şi acolo, ce să vezi, doar bărbaţi şi o hangiţă,
Mândră fată cu ochi verzi şi cu zâmbet pe guriţă.

Chiar şi popa, Doamne iartă, îi pusese mâna-n sân,


Piei Satană, zic în mine, şi sorbii din cană vin.
Doamne, ce noroc au unii, sfântul popa să-i atingă,
Iar eu să stau ca proasta la Ion, ca o nătângă.

Îşi ia cana, iar se duce printre mese, cu-n pahar,


Drept în colţ, în partea stânga, unde şade domn primar.
Eu, ca proasta, ce să zic, parc-aş fi luat căniţa,
Să o duc la masa-n care stă primarul cu hangiţa.
Apoi ce atâta vorbă, zice Ion, sorbind agale din pahar.

2
Of, dar nu ştii încă totul, cum stă lângă domn primar
Ăsta-i apucă cu mâna, lângă el îi trage piciorul,
Ea s-apleacă ca să lase vinul alb, bătu-l-ar dorul.
El privea dacă să-l ia şi îi şoptea cuvinte dulci,
Eşti femeia vieţii mele, dacă hainele-ţi arunci.
Nici nu m-a băgat în seamă, a venit iară la bar,
Roşie-i hangiţa noastră, îi ard obrajii ca pe jar.

Înşfac-o sticlă, iute, printre mese-s face loc,


La jandarmul din comună se repede cu mult foc.
Şi să vezi mirare mare, spune tu, să nu spun eu,
Îl privi-ndelung, pe acesta, cade pe genunchiul său
Îi sărută blând obrazul, mâna, corpul ei îl strânge,
Iară biata de femeie nici n-ar sta, nici nu s-ar duce.
Zi acuma tu, Ioane, n-am putut să fiu şi eu
O hangiţă, crâşmăriţă, că-s frumoasă tare, zău

Dar Ion, calm, ca-n Ardeal, bea paharul încet, cu vin,


Zici că scrie acum o carte despre vin, ca un străin.
Ştiu şi eu, ar fi fost bine, căci atuncea dacă vreţi
Şi primarul şi jandarmul, chiar şi popa erau beţi.

3
Groapa

Mi-e dor de groapa de sub mine,


Săpată adânc în lutul rece.
În timp ce clopote străine,
Bat aspru-n suflet, ca să plece.

Şi învelit în haine negre, trupul


Acoperit de giulgiul fără vreme,
Abia acum măsoară bine timpul
De când te naşti şi mori devreme.

Nu-s primul om plecat din lume,


Nici ultimul cărunt plecat spre cer.
Povestea mea nu-şi are nume,
Ea s-a născut, a fost, şi e mister.

Nu am lăsat nimic la nimeni,


De lacrimi eu n-avusem parte.
M-am dus în noaptea sfintei vineri
Şi-apoi din lutul rece mai departe.

4
Amanta iadului

Eşti prea frumosă tu, trup dăltuit, femeie,


Ai tot ce-ţi trebuie ca să răneşti iubirea.
Te joci cu dragostea şi nemurirea,
Eşti iadu-n care focul vrea să steie.

Ai ochii negri, părul blond, inele.


Comoara sufletului se vede-n tine.
Te duci în iadul care nu se vede
Şi-n cerul care se ascunde între stele.

Şi nu te duci cu vorbele lăsate-n urmă


Şi nici ce-ţi cântă popa la sicriu.
Te duci cu sufletul ce calea-ţi curmă,
Spre locu-ncare trebuia să fiu.

Eşti iad şi rai, eşti sufletul pereche,


La cei ce-ţi cântă azi trăiri abstracte.
A căror inimă se pleacă-n taina veche
Şi uite că a fost de iad aşa departe.

5
6
Blestem

Rostogolească-se-n tăciune
Cuvântul care-ngroapă adevărul,
Să-i deie cimitirul un loc anume,
Să-i putrezească în pământ osciorul.

Celui care face rău în lume


Să-i sece gura, iar pământul
Să îl acopere, să nu îi lase urme
Ca să-şi găsească pacea şi cuvântul.

Să-i pună spini pe trupul dezgolit,


Să îşi urască ziua cea de mîine,
Să-i curgă sângele sub fierul înroşit,
Să-l pârjolească focul în ruşine.

Să aibă parte de pământul greu,


Iar ura celor dragi să nu o poată duce.
Să stea şi mort îngenunchiat, mereu,
Ca liliecii, răstignit pe cruce.

7
Motto
Curge apa-n cimitir,
Groapă pentru mine face.
Încet se rupe-al vieţii fir,
Lasă-mi lume crucea-n pace.

Lut şi apă

A înghiţit pământul apa,


Dând format durerii mele.
Lutul vechi, lovit cu dalta,
Povesteşte doruri grele.

Sapă-n el groapa mea tristă


Şi mă cheamă către el.
Căci viaţa-mi pesimistă.
M-am trezit de mult rebel.

Plâng cu lacrimi, caut rime,


Mintea mi-e pierdută-n taină.
Curg şiroaie reci pe mine,
Doruri vechi mereu mă cheamă.

Sufăr chiar de n-am durere,


Inima veşnic mă doare.
Mă ridic şi n-am putere,
Am doar suflet mort, se pare.

Medici cruzi mi-au dat pastile,


În mormânt vor să mă-n groape.
Ei mi-au dat câteva zile,

8
Moartea mea-i aşa aproape.

Plâng profeţi uitaţi de lume,


Veşnic stau sub cruci sfinţite.
Gura lor-i lătrat de cîine,
Inimi reci în vechi morminte.

Aş vrea să vă-nţeleagă cerul


Şi câte-o stea s-aveţi pe cer
Că doar în voi e adevărul
Ce astăzi nu-i mai adevăr.