Sunteți pe pagina 1din 2

Caracterizarea lui Ștefan Gheorghidiu

Ștefan Gheorghidiu este protagonistul şi personajul narator al romanului Ultima


noapte de dragoste, întâia noapte de război. El este personajul intelectual, student la
filosofie, care se învârte în lumea ideilor și are impresia că a conturat un paravan față de
lumea concretă, astfel încât trăieşte drama lucidităţii şi a aspiraţiei spre absolut.
Trăsătura fundamentală a personajului este orgoliul, trăsătură care îl va domina pe
toate planurile sociale, dar mai ales în viața sentimentală. Astfel, sentimentele pentru Ela
apar datorită atașamentului față de vivacitatea Elei, dar mai ales din orgoliu, deoarece
aceasta era cea mai frumoasă fată din Universitate.
Romanul este scris dintr-o perspectivă subiectivă, astfel încât caracterizarea
directă se transpune automat în autocaracterizare. Gheorghidiu recunoaşte că este
predispus spre introspecţie, spre construirea unor ipoteze despre lucruri care îl preocupă,
spre o natură reflexivă, aşa încât starea sa specifică este aceea de frământare lăuntrică.
Este aplecat spre interior şi spre investigare și îşi analizează nefericirea şi gelozia, dar,
țintit de ipocrizie, nu are curajul să le recunoască.
Totodată, se victimizează, transformând orice întâmplare minoră în dezastru
sufletesc, fiindcă nu suportă să fie contrariat: “ Pot transforma însă mici incidente în
adevărate catastrofe, din cauza unui singur moment contradictoriu”.
Gheorghidiu trăiește două experiențe cruciale, care își vor pune amprenta asupra
destinului său. Prima sa experiență de cunoaștere, iubirea, e traita sub semnul
incertitudinii. Ștefan primește pe neașteptate o moștenire de la unchiul său Tache, iar
soția sa, Ela, se lasă în voia tentațiilor mondene, devenind din ce în ce mai preocupată de
lux și petreceri, aspect ce o îndepărtează pe Ela de modelul de feminitate pe care
Gheorghidiu îl voia.
Viața personajului devine, treptat, un real chin. Incertitudinea iubirii și a fidelității
Elei fac din Ștefan Gheorghidiu un paranoic pentru care iubirea devine autosugestie și
opțiune.
Gheorghidiu trăieşte doar iluzia iubirii, nu sentimentul, de aceea nici nu consimte
la sacrificiu în numele dragostei. Iubirea ca experiment are efecte dramatice:
incertitudine, neîncredere, dezamăgire, despărţire temporară, disoluţia cuplului.
Adevărata dramă intelectuală a protagonistului o constituie experiența războiului,
care este surprins în roman într-o dublă ipostază. In relație directă cu el, Ștefan
Gheorghidiu se autocunoaste și pune în balanță problemele de conștiință. La început este
văzut din acest punct de vedere ca un loc al izolării ce-l îndepărtează de Ela. A doua
ipostază a războiului este radicală, războiul fiind vazut în sens maladiv, fiind cel care lua
vieți. Ofițerul Ștefan Gheorghidiu descoperă o realitate dramatică, crudă, nu acea
experiență pe care el și-o imaginase.
Conflictul exterior cu „ordinea” inertă a lucrurilor, cu familia ce se subordonează
imperativelor banului, cu o societate construită pe principii demagogice prevalează.
Timpul exterior – al întâmplării - şi cel interior – al trăirii – coincid făcând ca drama
iubirii să cadă în derizoriu. Pentru Ştefan Gheorghidiu, intelectualul inadaptat, războiul
reprezintă o experineţă extremă ce defineşte o nouă filosofie de viaţă. Asanarea lui
morală se face cu preţul sacrificării, al abandonării trecutului, adică a iubirii. Se
simte anulat în iureşul colectiv. Drama colectivă a războiului pune în umbră drama
individuală a iubirii. Rănit şi spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă la Bucureşti, dar se
simte detaşat de tot ce îl leagase de Ela. Obosit, o priveşte acum „cu indiferenţa cu care
priveşte un tablou” şi hotărăşte să o părăsească: „I-am scris că îi las tot ce e în casă, de la
obiecte de preţ, la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul”.