MULTIVERS

Teoria Relativităţii a lui Albert Einstein constă din două porţiuni majore: teoria relativităţii
restrânse (sau relativitatea specială) şi relativitatea generalizată.
Relativitatea restrânsă (formulata in 1905) descrie fenomenele care devin observabile
la viteze comparabile cu viteza luminii, în sisteme de referinţă inerţiale (adică sisteme de
referinţă care se deplasează unele faţă de altele la viteze constante).
Pe de altă parte, relativitatea generală (formulata in 1916) se ocupă de sistemele de
referinţă neinerţiale (care au o mişcare accelerată), descriind fenomenele apărute în
preajma câmpurilor gravitaţionale foarte puternice (în jurul corpurilor cereşti masive, cum
ar fi stelele şi planetele). Această din urmă teorie stabileşte o legătură între gravitaţie şi
curbura spaţiului.

Ce este relativitatea restrânsă?

Ideea de plecare a acestei teorii este că viteza este relativă, depinzând de mişcarea
observatorului, cel raportat la care este stabilită. De pildă, pentru un observator aflat într-
o gară, un tren care se apropie de staţie are o anumită viteză de deplasare, care se
modifică în timp, dar relativ la pasagerii săi, trenul pare a sta pe loc. De asemenea,
Pământul pare a sta pe loc pentru noi toţi, dar dacă am trăi pe Lună am avea o cu totul
altă impresie. În prima sa teorie majoră, Einstein postulează că lumina se deplasează
la viteză constantă, indiferent de starea de mişcare şi viteza observatorului care
încearcă să determine valoarea cu care lumina, deci undele electromagnetice,
călătoreşte prin diverse medii. Indiferent cât de repede se mişcă un observator, în orice
situaţie lumina se va mişca faţă de el cu o viteză de aproximativ 300 000 de km/s (în vid
sau aer, şi cu valori mai mici prin alte medii). Viteza luminii în vid este şi viteza maximă
cu care un corp se poate deplasa, o limită superioară a vitezelor posibil de atins,
stabilită de paradigma einsteiniană.
Einstein descrie şi felul în care mişcarea afectează trecerea timpului, explicând faptul că
nici rata de trecere a timpului nu este o constantă universală, ci depinde de starea de
mişcare (vezi articolul despre dilatarea timpului şi paradoxul gemenilor). De asemenea,
marele fizician ne explică tot în cadrul teoriei relativităţii restrânse şi celebra relaţie
dintre energie şi masă: E=mc2.
Termenul de specială, sau restrânsă, asociat numelui teoriei, face trimitere la faptul că
Einstein a tratat doar nişte cazuri particulare în cadrul ei, cele în care obiectele se
deplasează cu viteze constante. Completările ulterioare vor lua forma relativităţii
generalizate.
Dilatarea timpului joacă un rol major în cadrul Teoriei Relativităţii. Teoria lui Albert
Einstein ne învaţă că dacă cineva ar putea călători cu viteza luminii, timpul s-ar opri pentru
acea persoană. Din moment ce nimeni şi nimic, cu excepţia undelor electromagnetice,
care au avantajul că nu posedă masă proprie, nu poate dezvolta o asemenea viteză,
regula a fost extinsă sub forma fenomenului de dilatare a timpului: cu cât un obiect
călătoreşte cu o viteză mai mare, cu atât timpul trece mai încet pentru acel obiect.
Dilatarea timpului şi paradoxul gemenilor. Astronautul Scott Kelly si fratele lui geaman Mark
Kelly, in varsta de 52 de ani, au facut parte din studiul NASA referitor la gemeni, prin care, se
urmareste evidentierea diferentelor dintre doi frati gemeni dupa o perioada in care acestia au trait
in medii total diferite. Dupa 340 de zile petrecute la bordul Statiei Spatiale Internationale,
astronautul Scott Kelly a revenit in data de 1 martie 2016 pe Pamant alaturi de cosmonautul
rus Mikhail Kornienko. Astfel s-a constatat ca Scott a revenit mai inalt cu 5 cm din spatiu. Potrivit
astronautului NASA Jeff Williams, aceasta crestere in inaltime era de asteptat, insa va fi doar
temporara. In spatiul cosmic coloana vertebrala se alungeste, revenind la dimensiunile initiale
dupa o scurta perioada dupa revenirea cosmonautilor pe Pamant.
Deşi sunt fraţi gemeni, unul dintre ei este mai în vârstă decât celălalt din cauza unui
fenomen care poate fi explicat de teoria relativităţii a lui Einstein. Când astronautul Scott Kelly a
plecat în spaţiu şi fratele său geamăn Mark a rămas pe Pământ diferenţa de vârstă dintre ei a
crescut datorită timpului pe care Scott l-a petrecut orbitând în jurul planetei. Teoria Relativităţii a
lui Einstein poate explica acest fenomen. Teoria se referă la timpul care trece mult mai încet
atunci când un obiect se mişcă în spaţiu, însă atunci când acesta este staţionar timpul trece mult
mai rapid. De asemenea, timpul trece mult mai încet atunci când obiectul se află mult mai aproape
de o masă gravitaţională, precum Pământul. Cu cât se mişcă mai rapid un obiect în spaţiu cu
atât timpul va trece mai rapid. Din cauza lansării şi orbitării lui Scott Kelly prin spaţiu cu 28.200
de kilometri pe oră, fratele său a trăit cu cinci milisecunde mai mult. În 1964, fraţii s-au născut la
o diferenţă de şase secunde. Acum, Mark este mai în vârstă decât Scott cu şase secunde şi cinci
milisecunde. Faptul că Mark şi Scott sunt fraţi gemeni reprezintă un motiv întemeiat pentru ca
cercetătorii să examineze dilataţia spaţială, atunci când o persoană se află în spaţiu. Cercetătorii
de la NASA doresc să realizeze mai multe experimente cu cei doi fraţi pentru a observa
schimbările corpului uman atunci când se află în spaţiu.

Ce este relativitatea generalizată?

Dacă relativitatea specială a impresionat o bună parte a comunităţii ştiinţifice la începutul
secolului XX, relativitatea generalizată a reprezentat o nucă foarte tare pentru majoritatea
celor care au încercat să-i pătrundă subtilităţile. Foarte puţini au înţeles implicaţiile teoriei
la acea vreme şi nici până astăzi nu sunt foarte mulţi cei care se pot lăuda cu faptul că
au înţeles în totalitate despre ce vorbea Einstein în această a doua mare teorie a sa.
Relativitatea generalizată descrie relaţiile dintre masă şi mişcare. Potrivit lui Einstein,
pe măsură ce un corp accelerează, timpul trece mai încet pentru acesta, iar masa sa
creşte.
Un alt aspect foarte important al teoriei este cel care ne învaţă că obiectele masive
deformează spaţiul, curbându-l în preajma lor. Einstein a prezis că obiectele masive,
deformând structura spaţiului, practic sunt capabile să schimbe traiectoria de mişcare a
luminii, curbând-o. Eclipsa solară din 1919 a fost ocazia perfectă pentru a verifica ideile
einsteiniene despre felul în care obiectele masive determină curbarea spaţiului din jurul
lor.
Materia schimbă geometria spaţiului, iar gravitaţia este efectul acestei geometrii curbe.
(wikimedia.org)
Pe timpul nopţii, locaţia unei stele este simplu de stabilit pe cer. Ziua însă, atunci când
Soarele se află în apropierea unei stele a cărei poziţie este cunoscută şi bine stabilită
conform hărţilor stelare, poziţia stelei depărtate pare a se schimba. Sau cel puţin aşa
susţinea teoria lui Einstein, care ţinea cont de faptul că, la trecerea prin câmpul
gravitaţional extrem de puternic al Soarelui, razele de lumină venite dinspre o stea
depărtată vor urma traiectoria spaţiului curb din jurul acestuia, dând impresia că steaua
şi-a schimbat poziţia cunoscută conform observaţiilor nocturne.

Lumina venită de la o stea distantă urmează

curbura spaţiului la trecerea pe lângă Soare

A fost nevoie ca Einstein să aştepte o eclipsă solară şi iniţiativa unui astrofizician, sir
Arthur Stanley Eddington, care, cu ocazia eclipsei solare din 1919, a putut observa şi
surprinde pe peliculă fotografică felul în care lumina vine de la steaua depărtată şi pare
a se curba sub influenţa câmpului gravitaţional al Soarelui, confirmând astfel teoria lui
Einstein.
Teoria generalizată a relativității reprezintă tocmai punctul de cotitură care a dus la la o
profundă înțelegere a Universului în ansamblul său.

Universul Timpuriu

Potrivit teoriilor, la început Universul era doar un punct, mai mic decât un atom, având o
densitate și o temperatură infinită. Nu se știe din ce motiv acel punct a început să crească
în dimensiuni, a intrat în perioada de inflație. Expansiunea acelei regiuni a fost atât de
putenic, încât depășea viteaz luminii.

După 1 miliard de ani de la acea explozie lumina nu putea circula prin Univers din cauza
densități mari de materie și din cauză că atomii de materie nu se formaseră. Era doar o
supă de radiații, la o temperată enorm de mare. Pe atunci s-a format și Radiația Cosmică
de Fond, care are un rol importat în elaborarea teoriilor despre Univers.
După acea perioadă, pe grafic numită ”Dark ages”, materia a început să se condenseze
sub formă de atomi și spațiul a căpătat transparență. De aici înainte atomii s-au
îngrămădit și au început să de-a naștere corpurilor cerești ca Soarele, stelele și
planetele.
 În anul 1980, pentru a explica observațiile făcute asupra Universului, astrofizicianul
Alan Guth (acum profesor de fizică la MIT (Massachusetts Institute of Technology)
propune ideea inflației cosmice. Termenul de ”inflație” se referă la un tip de gravitație
repulsivă care împinge obiectele cât mai departe unul de altul, în loc să le atragă. Inflația
a determinat o creștere explosivă a spațiu-timpului la doar o fracțiune de secundă după
Big Bang. Într-o altă fracțiune de secundă inflația a încetinit la un ritm al expansiunii mai
lejer, care continuă și azi.
Această descoperire, care a fost obţinută cu ajutorul telescopului BICEP2 aflat la
Polul Sud, oferă primele dovezi puternice cu privire la „inflaţia cosmică" ce a avut loc la
începutul Universului, atunci când acesta s-a extins de miliarde de ori.

Întrebare: Puteţi explica teoria inflaţiei cosmice pe care aţi propus-o pentru prima
dată în anul 1980?
Răspuns Alan Guth: De obicei descriu inflaţia ca fiind o teorie a „exploziei"
corespunzătoare evenimentului Big Bang: ea descrie mecanismul de propulsie care a
provocat expansiunea extraordinară a Universului pe care o numim Big Bang. În forma
sa originală, teoria Big Bangului nu a fost niciodată o teorie a exploziei. Această teorie nu
a spus nimic despre ce a explodat, de ce a explodat sau ce s-a întâmplat înainte de
explozie. În forma sa originală teoria Big Bangului a fost într-adevăr o teorie a urmelor
exploziei iniţiale. Universul era fierbinte şi dens şi el deja se extindea cu o viteză
fantastică. Teoria descrie cum Universul s-a răcit datorită expansiunii şi cum expansiunea
a fost încetinită de către forţa de atracţie gravitaţională. Teoria inflaţiei propune că
expansiunea Universului a fost condusă de către o formă de gravitaţie repulsivă. Potrivit
lui Newton gravitaţia este o forţă pur atractivă, dar acest lucru s-a schimbat odată cu
Einstein şi teoria relativităţii generale. Relativitatea generală descrie gravitaţia ca fiind o
deformare a spaţiului-timp şi această teorie permite existenţa unei gravitaţii repulsive.
Teoriile moderne ale particulelor sugerează că la energii foarte mari ar trebui să existe o
formă de materie care creează o gravitaţie repulsivă. Inflaţia, la rândul său, propune că a
existat cel puţin o regiune foarte mică din Universul timpuriu care conţinea această
materie ce genera o gravitaţie repulsivă. Această regiune ar fi fost incredibil de mică,
probabil ea avea o mărime de 10-24 cm, fiind de aproximativ 100 de miliarde de ori mai
mică decât un proton. Ea a început să se extindă exponenţial sub influenţa gravitaţiei
repulsive, dublându-şi aproximativ mărimea la fiecare 10-37 s. Pentru a descrie cu succes
Universul nostru vizibil această regiune ar fi trebuit să-şi dubleze mărimea de cel puţin 80
de ori, dimensiunea sa ajungând la aproximativ 1 centimetru. Ea ar fi putut să-şi dubleze
mărimea de un număr mai mare de ori, dar este necesar ca cel puţin de 80 de ori să-şi fi
dublat mărimea. În perioada de expansiune exponenţială densitatea materiei obişnuite
din Univers a scăzut aproape de zero. Cu toate acestea caracteristicile acestui proces
sunt, în acest caz, foarte diferite de ce ne-am aştepta. Materia ce provoacă gravitaţia
repulsivă menţine de fapt o densitate constantă pe măsură ce Universul se extinde,
indiferent de cât de mult se extinde acesta! În timp ce această caracteristică pare a fi o
încălcare flagrantă a principiului conservării energiei ea este de fapt perfect întemeiată.
Explicaţia ei este oferită de o caracteristică specială a gravitaţiei. Energia unui câmp
gravitaţional este negativă. Pe măsură ce regiunea se extinde cu o densitate constantă
atunci din ce în ce mai multă energie, sub formă de materie, este creată. Dar, în acelaşi
timp, din ce în ce mai multă energie negativă apare sub forma câmpului gravitaţional care
umple regiunea. Energia totală rămâne constantă, aşa cum trebuie să se întâmple şi
astfel energia rămâne la o valoare mică. Este posibil ca energia totală a întregului Univers
să fie exact zero, energia pozitivă a materiei anulând complet energia negativă a
gravitaţiei. Eu de multe ori am spus că Universul este ca o masă de prânz gratuită,
deoarece nu este nevoie de fapt de nicio energie pentru a produce un univers. La un
moment dat inflaţia se opreşte deoarece materia ce provoacă gravitaţia repulsivă devine
metastabilă. Aceasta la un moment dat se transformă în particule de materie obişnuită ce
formează o supă foarte fierbinte care reprezintă punctul de plecare al Big Bangului
obişnuit. În acest moment gravitaţia repulsivă se opreşte, dar regiunea va continua să se
extindă timp de miliarde de ani. Astfel, inflaţia este o etapă anterioară epocii pe care
cosmologii au denumit-o Big Bang, deşi ea a avut loc după apariţia Universului, moment
care este de multe ori, de asemenea, numit Big Bang.

Întrebare: Ce ne puteţi spune despre rezultatele care au fost anunţate în această

săptămână şi cum susţin acestea teoria dumneavoastră?

Răspuns: Efectul de întindere cauzat de expansiunea fantastică a inflaţiei tinde să

netezească lucrurile, ceea ce este important pentru cosmologie, deoarece în urma unei
explozii obişnuite Universul ar fi arătat foarte neuniform. Universul timpuriu, aşa cum
putem să-l vedem ca urmare a radiaţiei cosmice de fond, a fost incredibil de uniform, el
având o densitate de masă care prezintă mici variaţii de o parte la 100.000. Aceste mici
neuniformităţi care au existat au fost ulterior amplificate de către gravitaţie. În locurile în
care densitatea de masă a fost uşor mai mare decât media a rezultat un câmp
gravitaţional mai puternic decât media şi care a atras mai multă materie creând un câmp
gravitaţional chiar mai puternic. Pentru a se forma structuri cosmice este nevoie să existe
mici neuniformităţi la sfârşitul inflaţiei. În modelele teoretice inflaţioniste aceste
neuniformităţi care mai târziu vor constitui stele, galaxii şi întreaga structură a Universului
sunt atribuite efectelor teoriei cuantice. Teoria de câmp cuantic presupune că la o scară
dimensională foarte mică totul se află într-o stare de agitaţie continuă. În cazul în care am
putea observa spaţiul gol cu ajutorul unei lupe ipotetice, foarte puternică, am vedea
câmpurile electrice şi magnetice aflate într-o oscilaţie puternică şi chiar electroni şi
pozitroni apărând din vid pentru ca apoi să dispară rapid. Efectul inflaţiei, prin
expansiunea sa fantastică, determină întinderea acestor fluctuaţii cuantice la o scară
macroscopică. Neuniformităţile de temperatură din radiaţia cosmică de fond au fost
măsurate pentru prima dată în anul 1992 de către satelitul COBE şi de atunci ele au fost
măsurate cu o mai mare precizie de o serie lungă şi spectaculoasă de experimente
efectuate de la sol, cu ajutorul baloanelor sau prin intermediul sateliţilor. Ele s-au dovedit
a fi în acord cu previziunile procesului de inflaţie. Cu toate acestea, aceste rezultate nu
au fost, în general, considerate ca reprezentând o dovadă a inflaţiei, în parte pentru că
nu este clar dacă inflaţia reprezintă singurul mod prin care pot apare aceste fluctuaţii. Cu
toate acestea, efectul de întindere al inflaţiei acţionează, de asemenea, asupra
geometriei spaţiului în sine care, în conformitate cu teoria relativităţii generale, este
flexibilă. Spaţiul poate fi comprimat, întins sau chiar răsucit. Geometria spaţiului
fluctuează, de asemenea, la o scară mică din cauza teoriei cuantice şi inflaţia întinde, de
asemenea, aceste fluctuaţii producând undele gravitaţionale din Universul timpuriu. Noile
rezultate obţinute de John Kovac şi colaborarea BICEP2 reprezintă detecţia acestor unde
gravitaţionale cu un nivel foarte mare de încredere. Ei nu au observat undele
gravitaţionale în mod direct. În schimb, ei au reuşit să realizeze o hartă foarte detaliată a
modului de polarizare a radiaţiei cosmice de fond într-o zonă de pe cer. Ei au observat
un model răsucit de polarizare (denumit modul „B") care poate fi creat numai de către
undele gravitaţionale din Universul timpuriu sau de către efectul de lentilă gravitaţională
al materiei din Universul târziu. Dar undele gravitaţionale pot fi separate de lentilele
gravitaţionale deoarece ele tind să se formeze la scări unghiulare mari astfel încât echipa
BICEP2 a reuşit să izoleze efectul produs de ele. Este pentru prima dată când s-a detectat
un indiciu al existenţei acestor unde gravitaţionale primordiale şi s-au observat, de
asemenea, în mod direct pentru prima dată proprietăţile cuantice ale gravitaţiei.

Întrebare: Cum aţi descrie importanţa acestor noi descoperiri şi care este reacţia
dumneavoastră cu privire la ele?

Răspuns: Semnificaţia acestor noi descoperiri este enormă. Mai întâi de toate, ele ajută
foarte mult la confirmarea procesului de inflaţie cosmică. Pe baza a ceea ce ştim până în
prezent doar inflaţia poate produce aceste unde gravitaţionale. În al doilea rând, ele ne
furnizează mai multe detalii în legătură cu procesul de inflaţie pe care nu le cunoşteam.
În special, se poate determina densitatea de energie a Universului în momentul inflaţiei,
o caracteristică care a avut anterior o gamă largă de valori posibile. Prin determinarea
densităţii de energie a Universului în momentul inflaţiei se va putea stabili care versiuni
teoretice ale inflaţiei sunt încă viabile şi care nu mai sunt viabile. Rezultatele curente nu
sunt încă concludente, însă ele indică direcţia în care pot fi construite cele mai simple
modele inflaţioniste. În cele din urmă şi, probabil, cel mai important, noile rezultate nu
reprezintă finalul poveştii, ele mai mult deschid o nouă fereastră spre cunoaştere.
Deoarece aceste moduri B de polarizare au fost descoperite, colaborarea BICEP2 şi
multe alte grupuri de cercetători vor continua să le studieze. Ele vor oferi un nou
instrument pentru a studia Universul timpuriu, inclusiv procesul de inflaţie. Când eu (şi
alţii) am început să studiez efectul fluctuaţiilor cuantice în anii '80 nu credeam că cineva
ar fi vreodată capabil să măsoare aceste efecte. Pentru mine a fost într-adevăr doar un
joc pentru a vedea dacă eu şi colegii mei putem conveni asupra modului în care arată
fluctuaţiile cuantice din punct de vedere teoretic. Eu sunt realmente uimit de progresele
pe care astronomii le-au făcut în măsurarea acestor efecte extrem de greu de detectat şi
în mod special de noile rezultate obţinute de echipa BICEP2. Ca orice rezultat
experimental ar trebui să aşteptăm ca acesta să fie confirmat de către alte grupuri de
cercetători înainte de a a-l considera adevărat, dar echipa BICEP2 pare să fi fost foarte
atentă iar rezultatul este foarte probabil să se dovedească real.

Există universuri paralele?

Chiar dacă sunt o mulţime de întrebări despre Universul în care trăim la care nu avem un
răspuns, asta nu ne împiedică să ne gândim la posibilitatea existenţei unor universuri
paralele sau a unui „Multivers“.
Conform teoriei inflaţiei cosmice, extinderea rapidă a Universului imediat după
evenimentul Big Bang a condus la apariţia unor regiuni ale spaţiu-timpului care s-au
extins mai repede decât altele. Astfel s-ar fi putut forma „bule” de spaţiu-timp care prin
expansiune s-ar fi transformat în alte universuri cu propriile lor legi fizice.
În prezent oamenii de știință caută indicii privind existența Multiversului din studiul
radiației cosmice de fond. Se bănuiește că urmele unor coliziuni dintre Universul nostru
și un alt Univers din Multivers ar fi fost înregistrate în radiația cosmică de fond.

La începutul lunii mai 2017, pe site-ul revistei Scientific American, era publicată o
scrisoare semnată (https://blogs.scientificamerican.com/observations/a-cosmic-
controversy/) de 33 de fizicieni renumiți, printre care se aflau Stephen Hawking, Steven
Weinberg, Martin Rees, Frank Wilczek etc. Scrisoarea era una de protest împotriva
articolului “Pop Goes the Universe” (tradus aproximativ: Pocnitura transformată în
Univers), publicat în ediția din februarie 2017 a revistei Scientific American. Acest articol,
semnat de trei reputați fizicieni: Paul J. Steinhardt, Abraham Loeb și Anna Ijjas, susținea
că teoria inflației cosmice este contrazisă de dovezile actuale și, la fel de grav, ea nu
satisface criteriile de validare impuse de către știință.

Autorii articolului publicat în februarie de către Scientific American propun un mecanism

fizic complet diferit pentru a explica uniformitatea Universului. Acesta poartă numele
de…

Big Bounce

Nu știu deocamdată care ar fi cea mai potrivită traducere pentru Big Bounce, probabil că
”marele salt” ar fi tocmai nimerită. Pentru susținătorii teoriei Big Bounce nu există un
moment de început al Universului.

Conform scenariilor Big Bounce, Universul nostru are un predecesor, care, după o
perioadă de expansiune, s-a contractat, până la o densitate de ordinul de mărime a celei
pe care am amintit-o mai devreme. În acest moment s-a declanșat o nouă expansiune a
Universului, cel în care trăim acum. Acest scenariu poate fi extins oricât în urmă, rezultând
un număr infinit de Universuri care se dilată, pentru ca mai apoi să se contracte până la
o anumită limită, după care să expandeze din nou.

Tocmai această succesiune nesfârșită de Universuri a făcut ca cel actual să fie atât de
uniform.

Răspunsul postat de către cei 33 de fizicieni la articolul semnat de către Paul J.

Steinhardt, Abraham Loeb și Anna Ijjas a fost unul neașteptat de agresiv. Ei încep prin a
argumenta că există în prezent mai bine de 14.000 de lucrări științifice, semnate de peste
9.000 de autori diferiți care discută teoria inflației.
”A susține că teoria inflației este în afara metodei științifice echivalează nu numai cu
respingerea cercetărilor realizate de către autorii acestei scrisori, ci și a celor realizate de
către mulți alți cercetători. Mai mult decât atât, așa cum s-a arătat în cadrul unor cercetări
internaționale majore, inflația nu este doar testabilă, ci și a fost supusă unui număr
semnficativ de teste, pe care, până acum le-a trecut pe toate.”Inflația nu reprezintă o
teorie unică. Ci mai degrabă o întreagă clasă de modele care pleacă de la aceleași
principii. ”Desigur, nimeni nu crede că toate aceste modele sunt corecte, iar întrebarea
relevantă este dacă există cel puțin un model de inflație care să fie bine motivat pe baza
ipotezelor fizicii particulelor care stau la baza sa, și care să descrie în mod corect
proprietățile măsurabile ale universului nostru.
Concluzie. Așa cum ați văzut, avem de-a face cu o dispută aspră. Așa sunt adesea
disputele în știință. Nu îndrăznesc să presupun cum va fi tranșată, dar sunt convins că
datele pe care le vom aduna cu răbdare în viitor vor lămuri lucrurile. De exemplu,
detectarea undelor gravitaționale primordiale, care s-au produs pe perioada inflației, ar
putea închide cu succes această dispută cosmică.

Prima rază de lumină din Univers

Radiația Cosmică de Fond este cel mai îndepărtat și cel mai vechi lucru pe care îl putem
observa. Radiația Cosmică de Fond este ca un văl sau ca un orizont la margine
Universului observabil.
Aceasta a fost generată la aproximativ 380.000 de ani de la Big Bang, atunci când plasma
opacă a Universului Timpuriu a devenit transparentă dând voie luminii să călătorească.
Înainte de asta Universul era foarte fierbinte și întunecat.
Astronomii au observat că în afară de mici variații pe harta de căldură (zone
albastre și portocalii), Radiația Cosmică de Fond are aceeași temperatură peste tot. Asta
a ridicat semne de întrebare.

Problema uniformității orizontului

O problemă a teorie Big Bang-ului este aceea că harta de căldură a orizontului cosmic
este inexplicabil de uniformă. Cercetătorii s-au întrebat de ce punctele care sunt foarte
depărtate în spațiu au aceeași temperatură. Să fie din cauză că la un moment dat au fost
în contact? Universul observabil sau Volumul Hubble este o regiune sferică de 90 miliarde
ani lumină în diametru care este centrată pe orice observator. La marginea acestei zone
sau la orizont se observă Radiația Cosmică de Fond. Astrofizicienii spun că toate lucrurile
din Volumul Hubble sunt cauzal conectate. Se pot influența unele pe altele.
 În desenul de mai jos punctul B este în afara Volumului Hubble ce aparține
punctului A. Deci punctele nu sunt cauzal conectate. Atunci de ce au aceeași
temperatură?

Volumul Hubble este mai mare de 13.8 miliarde ani lumină pentru că Universul continuă
expansiunea cu o vitează mai mare decât cea a luminii.

Dacă Universul s-ar extinde exact cu viteaza luminii, atunci ar trebui să aibă în
dimensiune exact 13.8 miliarde de ani lumină (deoarece 13.8 miliarde ani este vârsta lui).

Problema formei plate

Un alt semn de întrebare pe care îl ridică teoria Big Bang-ului este cea a formei plate a
Universului.
Ca să înțelegeți mai bine ce înseamnă ”forma plată” trebuie să vă explic puțin despre
parametrul Ω.
Astrofizicienii spun că Ω reprezintă raportul dintre valoarea densității Universului și
valoarea critică a densității pentru care spațiul și-ar opri expansiunea. S-a observat că Ω
= 1.
Dacă Ω ar avea o valoare mai mare decât 1, atunci Universul ar fi închis și expansiunea
lui s-ar opri. Dacă Ω ar fi mai mic decât 1 atunci am avea de-a face cu un Univers deschis
a cărui expansiune nu s-ar opri.
Și cu toate acestea valoarea lui Ω este 1, ceea ce duce la un Cosmos plat.

Atât forma plată cât și uniformitatea orizontului pot fi explicate doar dacă Universul a
trecut printr-o scurtă și foarte intensă perioadă de inflație.
Inflația a însemnat că întreg Universul era doar o foarte mică parte din spațiu care
avea pe total aceeași temperatură (astfel se rezolvă problema uniformității).
Inflația a determinat și o creștere a scalei diluând sau făcând mai moale curbura
spațiu-timp (ceea ce rezolvă problema formei plate).

Ce a determinat inflația?

Vidul spațiului este umplut (știu că sună cam bizar) cu un câmp cuantic numit câmpul de
inflație, care a fost originar într-o stare energetică înaltă. Când Universul s-a răcit destul
(la 380.000 ani după Big Bang) câmpul de inflație a eliberat acea energie și s-a stabil la
un nivel energetic inferior. Eliberarea de energie s-a produs sub forma unui val de
gravitație repulsivă (iar sună bizar).
Momentan, câmpul de inflație s-ar putea să nu fie în stare energetică cea mai joasă.

De ce este ceva în loc de nimic?

Inflația explică deasemenea de ce Universul este plin de stele și planete, în loc să fie gol.
În spațiu-timp, din cauza fluctuațiilor cuantice anumite părți ale spațiului și-au oprit
inflația la momente diferite. Astfel au apărut diferențe în densitatea materiei în diferite
locuri ale Universului, dând voie gravitației să atragă gazelele în aglomerări de materie
care au dat naștere stelelor și planetelor.
Harta densității Universului timpuri se potrivește cu harta de căldură a radiație cosmice
de fond.

Dovezi că inflația chiar s-a petrecut

În 2014 la Centrul de Astrofizică Harvard-Smithsonian a fost găsită prima dovadă directă

a inflației. Examinând harta Radiație Cosmice de Fond a fost găsit un foarte slab dar
distinct model curbat. Acest model a fost denumit ”polarizarea B-modală”care se crede
că a fost generat de undele gravitaționale în timpul inflației.
Șablon de care se vorbește este cel de jos.

Ce sunt găurile negre?

Stephen Hawking este laureat al premiului Nobel pentru fizică și a devenit celebru grație
studiilor pe care le-a făcut privind găurile negre. El susține că acestea sunt niște porți
către alte universuri. Plin de umor, într-un discurs susținut în Suedia, el spunea, dacă
ați căzut într-o gaură neagră, nu vă speriați, există o ieșire către un alt univers. Hawking
consideră că o gaură neagră este un astru extrem de dens care aspiră lumina și materia.
Până în anul 1974, găurile negre erau considerate un fel de închisori eterne. Hawking a
fost primul care a susținut că o gaură neagră este un portal, o trecere, către un alt univers,
care emite radiații și în timp va sfârși prin dispariție. Singura problemă a acestei teorii
constă în faptul că radiația emisă este foarte greu de depistat.
Dacă ar putea fi produsă o deformare suficient de mare în structura spaţiu-timpului
prin plasarea unei mase imense într-un volum suficient de mic, atunci continuumul spaţiu-
timp ar fi atât de puternic curbat în acea zonă încât nimic, nici măcar lumina, nu ar putea
să-i scape. Şi din moment ce nimic nu poate călători mai rapid decât lumina, orice ar
pătrunde în acea regiune a spaţiu-timpului ar fi prins în interiorul acesteia până când
diverse efecte cuantice i-ar permite să scape.
Găurile negre pot fi de diverse dimensiuni şi pot avea diferite mase. Este necesar
doar ca suficientă materie (masă) să fie concentrată într-un volum redus astfel încât
aceasta să sufere un colaps sub influenţa propriei gravitaţii.
Găurile negre stelare se formează atunci când stele de cel puţin 20 de ori mai
masive decât Soarele îşi epuizează combustibilul nuclear şi nu mai pot întreţine reacţiile
care au loc în interiorul lor. Acestea se răcesc rapid, suferă un colaps din cauza propriei
gravitaţii, iar unda de şoc astfel generată duce la explozia învelişului exterior al stelei în
cadrul unui fenomen cosmic de proporţii colosale care poartă numele de "supernovă".
Numai că nucleul dens de mici dimensiuni al stelei poate rămâne compact datorită
aceleiaşi forţe a gravitaţiei. Şi pe măsură ce colapsul continuă sub influenţa greutăţii
proprii, particulele atomice din nucleu se zdrobesc unele de altele până tot ceea ce mai
rămâne este o gaură neagră.

Singularitatea şi orizontul evenimentelor

În centrul său există ceea ce poartă numele de "singularitate", masa unei întregi stele
concentrată într-un punct al spaţiului. În jurul său este un înveliş invizibil cunoscut drept
"orizontul evenimentelor". Este un punct limită la nivel cosmic. Odată depăşită această
graniţă, nimic, nici măcar lumina, nu mai poate scăpa gravitaţiei găurii negre decât prin
intermediul unor efecte şi procese cuantice.

Tipuri de găuri negre

Găurile negre super-masive pot îngloba de câteva miliarde de ori mai multă materie decât
conţine Soarele. Aceşti monştri cosmici există în centrul fiecărei galaxii de mari
dimensiuni. Găurile negre microscopice au mase minuscule şi în acest caz efectele mecanicii
cuantice devin foarte importante. Există teorii care afirmă că acest tip de găuri negre ar fi apărut
la momentul Big Bang-ului, şi ar fi dispărut repede sub influenţa efectelor cuantice anterior
menţionate. Se crede că în momentul dispariţiei lor acestea ar emite rafale de particule de energii
înalte, numai că asemenea evenimente nu au fost detectate.

Cum detectăm o gaură neagră ?

Nu este posibilă studierea şi observarea directă a fenomenelor de dincolo de

orizontul evenimentelor unei găuri negre. De altfel, despre un obiect care traversează
această graniţă imaginară se poate spune că a părăsit pentru totdeauna Universul nostru.
Şi atunci, din moment ce nimic, nici măcar lumina, nu poate scăpa acţiunii unei găuri
negre, cum reuşesc astronomii să detecteze asemenea fenomene cosmice? Localizarea
unei găuri negre izolate în spaţiul cosmic este posibilă datorită observării traiectoriilor
curbe pe care lumina provenită de la stelele dinapoia sa le urmează. O şi mai bună
şansă de a detecta o gaură neagră ar exista dacă aceasta nu ar fi izolată într-o regiune
a spaţiului cosmic, ci ar fi însoţită de o stea vecină care să orbiteze în jurul său. Acest tip
de gaură neagră ar absorbi materie din steaua vecină, care ar orbita în jurul său, la o
distanţă sigură, în exteriorul orizontului de evenimente. Materia provenită din stea s-ar
încălzi pe măsură ce ar fi atrasă înspre gaura neagră, fiind astfel emise cantităţi imense
de radiaţie de mare energie. Radiaţiile foarte puternice care provin din zone mici ale
spaţiului sau de la stele care orbitează în jurul unor parteneri invizibili - iată care sunt
indiciile cu ajutorul cărora cărora putem localiza o gaură neagră.

După opinia specialiştilor din cadrul misiunii Planck - un studiu internaţional de anvergură
în domeniul cosmologiei, condus de Agenţia Spaţială Europeană (ESA) - materia neagră
reprezintă 84.5% din totalul materiei din Univers şi 26.8% din tot ceea ce există în Univers
- adica materie + energie.

Câte dimensiuni există în Univers?

Dacă am vorbit, de formă, să vorbim şi de dimensiuni: câte dimensiuni există în Univers?

Ne-am obişnuit - mă rog, oamenii de ştiinţă s-au obişnuit şi ne-am luat şi noi după ceea
ce spun ei - să considere că în Univers totul se petrece în 4 dimensiuni: trei dimensiuni
ale spaţiului, plus cea de-a patra dimensiune - timpul. De aceea se şi vorbeşte despre
spaţiu-timp, sau continuum spaţiu-timp. Dar dacă nu sunt numai 4? Dacă sunt mai multe?
Câte anume? Le-am putea dovedi experimental existenţa? Sunt aceste dimensiuni o
proprietate fundamentală a Universului sau rezultatul aplicării altor legi ale fizicii?

Glasul Universului

Aşadar, Universul are o formă (oricare ar fi aceea); are şi nişte dimensiuni (câte or fi) şi,
mai nou, scoate şi un sunet, iar sunetul e la fel de neînţeles pentru noi ca şi forma şi
dimensiunile. Aşa-numitul zgomot spaţial (savanţii de limbă engleză îl numesc space
roar) este un fenomen natural pe care un grup de oameni de ştiinţă de la NASA l-a descris
recent (2009), după ce a captat nişte unde radio venite din spaţiul cosmic, pe când
încerca, cu ajutorul radiometrului ARCADE, să găsească urme ale căldurii emise de
prima generaţie de stele. Descris ca un fâşâit sau şuierat puternic, acest "glas al
Cosmosului" este de 6 ori mai intens decât ar trebui să fie după calculele oamenilor de
ştiinţă. Nimeni nu ştie de ce este aşa şi nici care este sursa lui. Descoperirea acestui
fenomen, adăugat pe lista enigmelor Cosmosului în anul 2009, dovedeşte foarte clar că,
pe măsură ce se explică unele dintre enigme, altele se adună.

Niciodată nu vom şti totul. Dar cel puţin vom avea mereu ceva de descoperit!!!!!!!