Dreptul Mediului

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL MEDIULUI
Învăţământ la distanţă
Asist. univ. drd.

Maria-Cristina Petre
INTRODUCERE
Dreptul mediului este constituit din ansamblul normelor juridice care reglementează
relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de mediu în procesul folosirii în
scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor sale biotice şi abiotice, precum şi
relaţiile legate de protecţia conservarea şi dezvoltarea lor durabilă.
Dreptul mediului se impune prin importanţa deosebită a valorilor pe care le ocroteşte,
reprezentând o disciplină de actualitate, în condiţiile în care criza ecologică cunoaşte o acutizare
fără precedent, precum şi în contextul politicii active a Uniunii Europene de protecţie a mediului,
politică implementată şi în România.
În cadrul acestei discipline se studiază atât aspecte generale ale materiei, cât şi speciale,
privind conservarea, dezvoltarea şi protecţia componentelor naturale ale mediului, raporturile
juridice privind protecţia factorilor creaţi prin activitatea umană, răspunderea juridică în dreptul
mediului.
Disciplina Dreptul mediului oferă studenţilor posibilitatea cunoaşterii reglementărilor
juridice privind protecţia mediului pe plan intern şi internaţional, a înţelegerii importanţei şi
rolului Dreptului mediului în raport cu alte ramuri de drept, a regulilor de aplicare a normelor
privind protecţia mediului, a raportului dintre reglementarea internaţională, regimul instituit la
nivelul Uniunii Europene şi dreptul intern în materia protecţiei mediului, a îmbinării
cunoştinţelor teoretice cu abilitatea de a le aplica în practică, a analizei normelor care au ca
obiect conservarea, dezvoltarea şi protecţia factorilor naturali şi a celor creaţi prin activităţi
umane, a interpretării normelor care au ca scop protecţia mediului potrivit finalităţii acestora şi a
principiilor dreptului mediului, a manifestării unei atitudini responsabile faţă de pregătirea
continuă şi aplicării corespunzătoare a legislaţiei în vigoare şi a jurisprudenţei în domeniul
protecţiei mediului.
Studierea disciplinei prezintă importanţă mai ales din punct de vedere practic, fiind
necesară pregătirea de specialişti cu cunoştinţe juridice în domeniu, mai ales că, în vederea
alinierii la cerinţele Uniunii Europene, în România sunt necesare înfiinţarea şi funcţionarea
completelor specializate în soluţionarea cauzelor de mediu.
Disciplina Dreptul mediului este prevăzută în planul de învăţământ cu un număr de 3
credite, fiind un curs de semestru.
2
Cursul de Dreptul mediului are ca scop realizarea unei pregătiri adecvate a studenţilor în
domeniul mijloacelor şi instrumentelor juridice de protecţie, conservare şi dezvoltare a mediului.
Obiectivele generale ale cursului sunt:

 însuşirea de către studenţi a conceptelor şi noţiunilor specifice dreptului mediului;
 analizarea reglementărilor juridice interne şi internaţionale privind protecţia
mediului;
 interpretarea normelor care au ca scop protecţia mediului, potrivit finalităţii
acestora şi a principiilor dreptului mediului;
 corelarea normelor din reglementarea cadru în domeniul protecţiei mediului cu
reglementările speciale şi cu normele internaţionale în domeniu;
 îmbinarea cunoştinţelor teoretice în materie cu abilitatea de a le aplica în practică.
Cursul de Dreptul mediului – învăţământ la distanţă este organizat în şase unităţi de

învăţare, după cum urmează:
Unitatea de învăţare nr. 1. ……………………………………………………p. 6

Introducere în studiul Dreptului mediului. Concepte de bază. Protecţia mediului şi
strategia dezvoltării durabile. Conferinţe mondiale în domeniul protecţiei mediului şi principalele
documente adoptate. Poluarea şi implicaţiile ei. Noţiunea de mediu şi de resurse naturale.
Definiţia Dreptului mediului. Obiectul Dreptului mediului. Izvoarele Dreptului mediului.
Unitatea de învăţare nr. 2. ……….………………………………………….p. 18

Principiile dreptului mediului. Populaţia şi mediul. Definiţia şi clasificarea principiilor
dreptului mediului. Principii interne de bază. Principii interne decizionale. Principii
internaţionale de bază. Principii internaţionale specifice cu caracter restrâns. Populaţia şi mediul
- noţiuni generale. Calitatea vieţii şi factorii care o influenţează. Dreptul fundamental al omului
la un mediu sănătos. Populaţia şi mediul în reglementările internaţionale.
Unitatea de învăţare nr. 3. ……………………………………………..……p. 47

Raporturile juridice privind protecţia factorilor abiotici ai mediului - atmosfera,
apa, solul şi subsolul. Cauzele şi efectele principale ale poluării atmosferei.
3
Protecţia atmosferei în dreptul intern. Protecţia atmosferei pe plan internaţional. Protecţia
spaţiului extraatmosferic. Clasificarea apelor. Poluarea apei. Regimul juridic al apelor în
România. Protecţia apelor. Protecţia apelor pe plan internaţional. Consideraţii generale privind
degradarea solului. Măsuri legale de protecţie şi conservare durabilă a solului în România.
Protecţia subsolului.
Unitatea de învăţare nr. 4………………………………………….………...p. 68

Raporturile juridice privind protecţia resurselor naturale şi conservarea durabilă a
biodiversităţii. Conservarea şi dezvoltarea durabilă a fondului forestier. Protecţia altor forme de
vegetaţie terestră. Protecţia vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier. Protecţia păşunilor şi
a fâneţelor naturale. Protecţia plantelor cultivate. Protecţia faunei terestre şi acvatice în dreptul
intern. Protecţia faunei pe plan internaţional. Protecţia şi conservarea ariilor naturale.
Reglementarea juridică a ariilor naturale protejate în România. Reglementări privind protecţia
naturii pe plan internaţional.
Unitatea de învăţare nr. 5………………………………………….……….p. 90

Raporturile juridice privind protecţia factorilor creaţi prin activitatea umană.
Aplicarea principiilor ecologice în desfăşurarea diferitelor activităţi în aşezările umane.
Evaluarea de mediu pentru anumite planuri şi programe. Evaluarea impactului anumitor proiecte
publice şi private asupra mediului. Avizul, acordul şi autorizaţia de mediu. Bilanţul de mediu.
Auditul de mediu. Regimul juridic al substanţelor periculoase, precum şi al deşeurilor de orice
fel. Poluarea radioactivă şi protecţia împotriva radiaţiilor. Condiţiile desfăşurării activităţii
nucleare în România. Cooperarea internaţională în domeniul aplicaţiilor paşnice ale energiei
nucleare.
Unitatea de învăţare nr. 6…………………………………………………p. 115

Răspunderea juridică în dreptul mediului. Condiţiile şi formele răspunderii juridice în
dreptul intern. Răspunderea civilă delictuală pentru prejudicii aduse mediului sau componentelor
sale. Răspunderea pentru prejudicii aduse mediului conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului
nr. 195/2005, cu modificările şi completările ulterioare. Reglementări cu caracter special în
dreptul mediului cu privire la răspunderea civilă delictuală. Răspunderea contravenţională în
dreptul mediului. Răspunderea penală în dreptul mediului. Particularităţile răspunderii statelor în
4
domeniul protecţiei mediului. Răspunderea pentru daune aduse patrimoniului comun al
umanităţii. Răspunderea pentru crime şi delicte internaţionale.
La începutul fiecărei unităţi de învăţare sunt prezentate cuprinsul şi obiectivele specifice

acestora.
Unităţile de învăţare se încheie cu teste de evaluare şi indicarea surselor bibliografice.
În acelaşi timp, la finalul modulului sunt prezentate resursele de documentare obligatorii
şi facultative, raportate la nivelul întregului curs.
5
Unitatea de învăţare nr. 1
INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI MEDIULUI. CONCEPTE DE

BAZĂ.
Cuprins
 Protecţia mediului şi strategia dezvoltării durabile;
 Conferinţe mondiale în domeniul protecţiei mediului şi principalele documente adoptate;
 Poluarea şi implicaţiile ei;
 Noţiunea de mediu şi de resurse naturale;
 Definiţia dreptului mediului;
 Obiectul dreptului mediului;
 Izvoarele dreptului mediului;
 Test de verificare pentru Unitatea de învăţare nr. 1;
 Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 1.
 Obiectivele Unităţii de învăţare nr. 1
La finalizarea studiului acestei unităţi veţi fi capabili:

 să prezentaţi elementele specifice ramurii de drept care face obiectul cursului de
faţă;
 să definiţi noţiuni de bază din domeniul Dreptului mediului;
 să comparaţi efectele diferitelor categorii de poluare a mediului.
6
I. PROTECŢIA MEDIULUI ŞI STRATEGIA DEZVOLTĂRII DURABILE
Pentru stabilirea posibilităţilor de acţiune în domeniul protecţiei mediului o importanţă

esenţială o are legătura dintre dezvoltarea economică şi problemele ecologice.
Strategia naţională a dezvoltării durabile este un atribut al suveranităţii şi independenţei
statului care trebuie să ţină seama de condiţiile sale specifice, de resursele şi capacităţile de care
dispune.
Folosit în mod curent, termenul de strategie desemnează preocupările ştiinţei economice
de a defini liniile generale pe termen lung de dezvoltare, metodele şi formele cele mai eficiente
pentru atingerea obiectivelor acesteia.
Problemele dezvoltării şi ale creşterii economice nu pot fi separate de cele ecologice.
Economia şi ecologia se întrepătrund tot mai mult, la nivel local, regional, naţional şi global, într-
o reţea de cauze şi efecte.
Relaţia dezvoltare – mediu este o relaţie între prezent şi viitor. Dezvoltarea urmăreşte
satisfacerea nevoilor generaţiilor prezente, protecţia mediului fiind o investiţie pentru generaţiile
viitoare.
Începând cu Conferinţa asupra mediului de la Stockholm, omenirea a început să
recunoască faptul că problemele mediului înconjurător sunt inseparabile de cele ale bunăstării şi
de procesele economice în general. În acest sens, Comisia Mondială asupra Mediului şi
Dezvoltării de pe lângă Organizaţia Naţiunilor Unite a finalizat o serie de recomandări, una
dintre acestea referindu-se la implementarea conceptului de „dezvoltare durabilă”, care a fost
definit ca acel tip de dezvoltare economică care asigură satisfacerea necesităţilor generaţiilor
prezente fără a compromite posibilităţile generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile cerinţe.
Comisia Internaţională pentru Mediu şi Dezvoltare a ajuns la concluzia că imperativele
strategiei naţionale pentru o dezvoltare durabilă sunt:
 eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru locuri de
muncă, hrană, energie, apă, locuinţe şi sănătate;
 asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil şi reducerea creşterii
demografice necontrolate;
 conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor,
supravegherea impactului economiei asupra mediului;
7
 descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea
deciziilor şi unificarea deciziilor privind mediul şi economia;
 reorientarea tehnologiei şi a riscului managerial.
8
II. CONFERINŢE MONDIALE ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI ŞI
PRINCIPALELE DOCUMENTE ADOPTATE
1. Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Stockholm

În perioada 5 - 16 iunie 1972 a avut loc la Stockholm prima Conferinţă mondială în
domeniul protecţiei mediului, la ea participând delegaţi din 114 state, între care şi România.
Ordinea de zi a Conferinţei a cuprins, între altele:
- planificarea şi gestionarea aşezărilor umane în vederea asigurării calităţii mediului
înconjurător;
- gestionarea resurselor naturale ale mediului;
- determinarea poluanţilor de importanţă internaţională;
- dezvoltarea şi mediul;
- aspecte educative, sociale şi culturale ale problemelor de mediu, inclusiv informarea
opiniei publice asupra acestora ş.a.m.d.
Documente adoptate:
a) Declaraţia asupra mediului înconjurător - cel mai important document adoptat în
cadrul Conferinţei - cuprinde 26 de principii privind drepturile şi obligaţiile statelor în acest
domeniu, precum şi căile şi mijloacele de dezvoltare a cooperării internaţionale.
Prin acest document s-au pus bazele dezvoltării dreptului internaţional al mediului.
b) Planul de acţiune privind mediul înconjurător – cuprinde 109 recomandări adresate
statelor pentru protecţia mediului.
Ziua de 5 iunie a fost proclamată „Ziua Mondială a Mediului Înconjurător”.
2. Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro

A doua Conferinţă a Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare a avut loc la Rio de
Janeiro, în anul 1992. Scopul general al Conferinţei a fost acela al elaborării de strategii şi
măsuri care să contribuie la combaterea degradării mediului înconjurător în toate ţările, în
contextul dezvoltării durabile şi optime din punct de vedere al protecţiei mediului.
Conferinţa de la Rio s-a desfăşurat în două etape:
1. O primă etapă a avut loc între 3 şi 12 iunie 1992, la ea participând miniştrii mediului,
miniştrii ai unor organisme similare şi reprezentanţi ai altor instituţii, organisme şi programe
9
specializate ONU, reprezentanţii unor organisme interguvernamentale şi neguvernamentale din
181 de state.
2. A doua etapă a Conferinţei intitulată „Earth Summit” s-a ţinut în zilele de 12 şi 13
iunie, în patru şedinţe, în cadrul cărora au luat cuvântul 58 de preşedinţi de ţări şi 50 de şefi de
guverne.
Documente adoptate:
a) Declaraţia de principii numită şi „Carta Pământului” în care sunt enumerate
principiile după care omenirea trebuie să se conducă în relaţiile interumane, precum şi în relaţiile
dintre om şi natură. Documentul completează armonios Declaraţia de la Stockholm, cuprinzând
drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor şi cetăţenilor în domeniul mediului, enunţate în
27 de principii.
b) Agenda 21 analizează premizele şi posibilităţile de punere în aplicare a principiilor
Declaraţiei de la Rio, având patru secţiuni care privesc:
- dimensiunile sociale şi economice;
- conservarea şi gestionarea resurselor în scopul dezvoltării;
- întărirea rolului organismelor internaţionale;
- mijloacele de execuţie.
c) Convenţia privind schimbările climatice a reprezentat un angajament ferm al statelor
semnatare ca până în anul 2000 să-şi reducă emisiile de bioxid de carbon în atmosferă la nivelul
anului 1990. Ulterior Convenţia a suferit un amendament prin care obligaţia părţilor continuă
până în anul 2012.
Ţările dezvoltate s-au angajat să creeze un fond special pentru asistenţă în ţările în curs de
dezvoltare sau să contribuie la furnizarea necesarului de energie al acestora.
d) Convenţia privind diversitatea biologică sau biodiversitatea prevede măsurile care
trebuie luate pentru protejarea ecosistemelor şi a diverselor forme de viaţă.
Statele părţi se angajează să stabilească zone protejate, să integreze problemele biologice
în sistemele de dezvoltare pe plan naţional şi să asigure întregii comunităţi umane avantajele ce
decurg din utilizarea resurselor genetice , inclusiv asigurarea transferului de tehnologii de la
ţările dezvoltate spre cele în curs de dezvoltare.
e) Declaraţia de principii asupra conservării şi exploatării pădurilor care s-a dorit a fi o
convenţie, dar datorită imposibilităţii realizării unui acord, datorită opoziţiei statelor tropicale,
10
care şi în prezent îşi realizează dezvoltarea din exploatarea pădurilor, a rămas la nivelul unor
simple recomandări.
3. Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Johanesburg

În perioada 26 august 2002 - 4 septembrie 2002 la Johanesburg, s-au desfăşurat lucrările
celei de-a treia Conferinţe mondiale O.N.U. asupra mediului, fiind dedicată dezvoltării durabile.
La această Conferinţă au participat 148 de state, inclusiv România.
Pe ordinea de zi a Conferinţei s-au aflat următoarele probleme: apa şi sistemul de
salubritate publică, energia, sănătatea, agricultura, managementul ecosistemelor.
Documente adoptate:
a) Declaraţia de la Johanesburg care cuprinde angajamentul statelor semnatare de a
promova şi consolida principiile de bază ale dezvoltării durabile-dezvoltarea economică,
dezvoltarea socială şi protecţia mediului, la nivel local, naţional, regional şi global.
b) Planul de implementare a sarcinilor socio-economice şi de mediu .
Conferinţa de la Johanesburg nu s-a ridicat la nivelul conferinţelor anterioare.
III. POLUAREA ŞI IMPLICAŢIILE EI
Poluarea este o lege naturală generală potrivit căreia orice fiinţă vie produce deşeuri care
neeliminate la timp din mediul său de viaţă îi fac imposibilă continuarea activităţii si chiar a
vieţii însăşi.
11
 Potrivit Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 1 privind protecţia
mediului, cu modificările şi completările ulterioare, prin poluare se înţelege introducerea directă
sau indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii sănătăţii umane şi/sau calităţii mediului,
poate dăuna bunurilor materiale ori poate cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării
mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime.
 Noţiunea de poluant desemnează orice substanţă, preparat sub formă solidă,

lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori de energie, radiaţie electromagnetică, ionizantă,
termică, fonică sau vibraţii care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia
şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale.
Poluantul este un factor care aflat în mediu în cantităţi şi concentraţii care depăşesc limita
de toleranţă a uneia sau mai multor specii de vieţuitoare, împiedică înmulţirea şi dezvoltarea lor
normală printr-o acţiune toxică.
Acţiunea de intoxicare produsă de poluanţi se numeşte poluare şi este cu atât mai gravă
cu cât diferenţa dintre concentraţia poluantului în mediu şi limita de toleranţă este mai mare.
Se consideră că cel puţin trei activităţi umane contribuie cel mai mult la producerea
poluării: industria, agricultura intensivă şi transporturile.
Poluarea în agricultură este mai periculoasă decât poluarea industrială pentru următoarele
motive:
1. Poluarea în agricultură vizează solul care este principalul mijloc de producţie, este
limitat ca întindere şi are caracter de fixitate;
2. Poluarea în agricultură cuprinde zone mult mai întinse decât cea industrială adică
întreaga suprafaţă de teren pe care au fost introduse mecanizarea şi chimizarea.
3. Poluarea în agricultură are ca rezultat contaminarea cu substanţe toxice a produselor
agroalimentare.
4. Dacă, de regulă, poluarea industrială are un caracter accidental, cea din agricultură este
rezultatul introducerii intenţionate în sol a unor substanţe absolut necesare producţiei agricole.
1
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia mediului, publicată în M.Of.,
Partea I nr. 1196 din 30 octombrie 2005, a fost aprobată de Legea nr. 265 din 29 iunie 2006 publicată în M.Of.,
Partea I nr. 586 din 6 iulie 2006, fiind modificată şi completată succesiv, ultima dată prin O.U.G. nr. 164 din 19
decembrie 2008, publicată în M.Of., Partea I nr. 808 din 3 decembrie 2008.
12
5. Dacă în general poluarea industrială priveşte în principal un număr restrâns de
persoane – pe cele expuse profesional, cea din agricultură vizează întreaga populaţie
consumatoare a produselor agroalimentare infestate.
Poluarea poate fi de două feluri:

1. naturală – deşeurile activităţii vitale fiecărei specii de vieţuitoare care, la rândul lor
permit dezvoltarea unor organisme parazite, rezultatul erupţiilor vulcanice, furtunilor de praf şi
nisip.
2. antropică – de natură fizică (termică, fonică, radioactivă), chimică, estetică, genetică.
IV. NOŢIUNEA DE MEDIU ŞI NOŢIUNEA DE RESURSE NATURALE
 Cuvântul ecologie provine din combinaţia cuvintelor greceşti oikos, care înseamnă casă,
adăpost, mediu de viaţă şi logos, adică ştiinţă, având la origine sensul de ştiinţă despre
gospodărirea naturii. Denumirea a fost introdusă în ştiinţă, de biologul darwinist Ernst Haeckel
pentru a desemna studiul tuturor relaţiilor plante - animale şi mediul lor organic şi anorganic.
13
Ca ştiinţă biologică, ecologia foloseşte o serie de date şi metode elaborate de numeroase
alte ştiinţe, precum: geologia, fizica, chimia, fiziologia, biogeografia etc.
S-a apreciat că ecologia este ştiinţa gospodăririi planetei. Obiectul său de studiu îl
constituie, în esenţă, biosfera care s-a dezvoltat pe trei compartimente: atmosferă, hidrosferă şi
litosferă, care întrunesc condiţiile necesare manifestării vieţii.
Unele lucrări propun denumirea de bioecologie, în timp ce altele propun definirea

lapidară a ecologiei ca ştiinţă a ecosistemelor, pentru că ecosistemul înglobează în sine, în mod
teoretic, ansamblul fenomenelor ecologice.
 O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare,

defineşte mediul, în art. 1 alin. (2), ca fiind ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei:
aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice,
toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune,
cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale şi spirituale, calitatea
vieţii şi condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului.
 Sintagma resurse naturale, conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005

privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, desemnează totalitatea
elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în activitatea umană: resurse neregenerabile -
apă, aer, sol, floră, faună sălbatică, inclusiv cele inepuizabile - energia solară, eoliană, geotermală
şi energia valurilor.
V. OBIECTUL, DEFINIŢIA ŞI IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI
1. Obiectul dreptului mediului

Obiectul dreptului mediului este reprezentat de relaţiile sociale care iau naştere în
procesul de conservare, dezvoltare şi protecţie a mediului, obiect ce transpare atât din prevederile
legii-cadru privind protecţia mediului, cât şi din reglementările speciale care privesc protecţia
diferitelor componente ale mediului.
14
În literatura de specialitate din spaţiul european s-a susţinut că obiectul dreptului mediului
cuprinde raporturi juridice privind două activităţi fundamentale: protecţia şi crearea mediului
înconjurător.
Protecţia exprimă aplicarea concepţiilor şi măsurilor privind mediul înconjurător
susceptibile să împiedice acţiunea factorilor negativi care se manifestă atât în mediul natural, cât
şi în cel antropic.
Crearea exprimă eforturile privind dezvoltarea factorilor care condiţionează refacerea şi
reproducţia atât a elementelor naturale ale peisajului, cât şi a mediului creat, antropic.
Ca ramură de drept distinctă, dreptul mediului are ca obiect raporturile juridice referitoare
la utilizarea resurselor naturale, precum şi cele referitoare la protecţia, conservarea şi dezvoltarea
componentelor mediului şi a mediului înconjurător în ansamblul său.
2. Definiţia dreptului mediului

Dreptul mediului este constituit din ansamblul complex al normelor juridice care
reglementează relaţiile ce se stabilesc între oameni privind atitudinea lor faţă de mediu în
procesul folosirii în scopuri economice, sociale şi culturale a componentelor sale naturale şi
artificiale, precum şi relaţiile legate de protecţia, conservarea şi dezvoltarea lor durabilă.
3. Izvoarele dreptului mediului

Izvoarele dreptului mediului sunt acele fapte juridice care dau naştere unor raporturi
juridice concrete de drept al mediului.
În categoriile izvoarelor dreptului mediului sunt incluse: legile organice, hotărârile şi
ordonanţele Guvernului României, Constituţia României din 1991, revizuită, codurile, tratatele şi
convenţiile internaţionale, ordinele miniştrilor, actele autorităţilor publice locale.
Particularităţile izvoarelor formale ale dreptului mediului sunt:

1. toate normele de dreptul mediului au caracter imperativ;
2. o parte însemnată dintre normele de dreptul mediului sunt norme cu caracter tehnic
care prin includerea lor în acte normative produc efecte juridice;
Sunt izvoare interne ale dreptului mediului, convenţiile si tratatele internaţionale sub
două condiţii:
a) România să fie parte sau să fi aderat la ele;
15
b) să fie în vigoare la data invocării lor.
Test de verificare
1. Explicaţi pe scurt conceptul de „dezvoltare durabilă”.

2. În ce scop s-a desfăşurat Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Stockholm, din
1972?
3. Enumeraţi principalele documente adoptate în cadrul Conferinţei Organizaţiei Naţiunilor
Unite de la Rio de Janeiro, din 1992.
4. Definiţi noţiunile de „poluare” şi de „poluant”.
16
5. Faceţi comparaţie între poluarea agricolă şi poluarea industrială.
6. De câte feluri poate fi poluarea?
7. Cum defineşte Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului,
cu modificările şi completările ulterioare, noţiunea de „mediu”?
8. Care este înţelesul sintagmei „resurse naturale”?
9. În ce constă obiectul dreptului mediului.
10. Analizaţi particularităţile izvoarelor formale ale dreptului mediului.
Răspundeţi dacă afirmaţiile următoare sunt adevărate sau false:
11. Declaraţia de principii numită şi „Carta Pământului” a fost adoptată în cadrul Conferinţei
Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Johanesburg, din 2002.
12. Cel mai mult contribuie la producerea poluării: industria, agricultura intensivă şi
transporturile.
Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 1

 Marinescu, D., Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
 Duţu, M., Dreptul mediului, Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
 Lupan. E., Tratat de dreptul protecţiei mediului, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009;
 Teodoroiu, S.M., Dreptul mediului şi dezvoltării durabile, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2009.
PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI. POPULAŢIA ŞI MEDIUL
Cuprins
 Principiile dreptului mediului
 Definiţia şi clasificarea principiilor dreptului mediului;
17
 Principii interne de bază;
 Principii interne decizionale;
 Principii internaţionale de bază;
 Principii internaţionale specifice cu caracter restrâns;
 Populaţia şi mediul
 Noţiuni generale;
 Calitatea vieţii şi factorii care o influenţează;
 Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos;
 Populaţia şi mediul în reglementările internaţionale;

 să explicaţi rolul şi conţinutul principiilor dreptului mediului;
 să identificaţi instrumentele juridice care consacră dreptul omului la un mediu sănătos;
 să analizaţi situaţiile care justifică accesul la informaţia de mediu şi accesul la justiţie în
probleme de mediu;
 să comparaţi factorii care influenţează calitatea vieţii.
I. PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI
Definiţia şi clasificarea principiilor dreptului mediului.

Principiile dreptului mediului sunt reguli esenţiale de maximă generalitate care stau la
baza acestei ramuri de drept.
Principiile dreptului mediului se clasifică în:
 principii interne şi principii internaţionale ( externe );
 principii de bază şi principii decizionale;
18
 principii tradiţionale şi principii noi ( afirmate îndeosebi după anul 1980 );
 principii expres prevăzute în legea protecţiei mediului şi principii doctrinare;
 principii de maximă generalitate în dreptul mediului şi principii speciale.
Între diferitele categorii de principii ale dreptului mediului nu există o departajare
absolută, existând principii care se pot regăsi în acelaşi timp clasificate după mai multe criterii.
1. Principii interne
Principiile interne pot fi clasificate, la rândul lor, în principii de bază şi principii
decizionale.
1.1. Principii de bază

1.1.1. Principiul potrivit căruia protecţia mediului constituie un obiectiv de interes public
major.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu
modificările şi completările ulterioare, statuează expres că ocrotirea mediului reprezintă un
obiectiv de interes public major. Actul normativ menţionat consacră caracterul de „interes public
major” nu numai pentru valorile generale ale mediului, ci şi pentru ceea ce constituie obiectul
reglementărilor legislative cuprinse în legi speciale.
Constituţia României din 19912, revizuită, deşi nu consacră expres acest principiu,
prevede în art. 135 alin. (2) lit. d), obligaţia statului de a exploata resursele naturale ale ţării „în
concordanţă cu interesul naţional”.
Acest principiu are o serie de consecinţe juridice, precum:
2
Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152
din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma
republicată, art. 156). Republicarea s-a făcut în M.Of., Partea I nr. 767 din 31 octombrie 2003.
Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18-19
octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României,
Partea I nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru
confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei
României.
Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a
fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma
aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
19
 În materia asociaţiilor şi fundaţiilor, una dintre condiţiile prevăzute de lege, ca o
asociaţie sau fundaţie să fie recunoscută ca fiind de utilitate publică este ca activitatea acesteia să
se desfăşoare în interes general sau al unei comunităţi; asociaţiile de protecţie a mediului
îndeplinesc această condiţie;
 În domeniul exproprierii pentru cauză de utilitate publică, Legea nr. 33/1994 3
stabileşte ca fiind de utilitate publică, între altele, instalaţiile pentru protecţia mediului, sistemele
de avertizare şi prevenire a fenomenelor naturale periculoase, lucrările de combatere a eroziunii
în adâncime;
 În privinţa limitării dreptului de proprietate rezultată din folosirea subsolului unei
proprietăţi private imobiliare, art. 44 alin (5) din Constituţia din 1991, revizuită, prevede că
pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi
imobiliare cu respectarea anumitor condiţii; activităţile de înlăturare a consecinţelor grave ale
poluării sunt activităţi de interes general.
1.1.2. Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale

Principiul supus atenţiei este consacrat expres în art. 3 lit. a) din Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare.
Integrarea politicilor de mediu în politicile sectoriale - agricultură, transport, industrie,
sănătate, preocupările pentru promovarea instrumentelor economice în administrarea mediului,
relaţia mediu - privatizare, constituie priorităţi în construcţia societăţii, având drept scop
îmbunătăţirea calităţii mediului şi realizarea dezvoltării durabile.
Obiectivul general al dezvoltării durabile este reprezentat de optimizarea interacţiunii
dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, precum şi dintre subsistemele
care alcătuiesc cele patru dimensiuni ale dezvoltării durabile, adică plecând de la energie,
agricultură, industrie şi până la investiţii, aşezări umane şi biodiversitate.
Conceptul de dezvoltare durabilă impune armonizarea protecţiei mediului cu dezvoltarea
economică şi socială.
Obiectivele strategice din domeniul protecţiei mediului sunt reprezentate de: conservarea,
protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului; protecţia sănătăţii umane; utilizarea durabilă a
resurselor.
3
Legea nr. 33 din 27 mai 1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică a fost publicată în M.Of.,
Partea I nr. 139 din 2 iunie 1994.
20
Ministerul Mediului şi Pădurilor are un rol trans-sectorial în dezvoltarea economică şi
socială a României, coordonând activitatea de integrare a politicii de mediu în celelalte politici
sectoriale, în concordanţă cu cerinţele europene şi internaţionale, pentru asigurarea dezvoltării
durabile.
1.1.3. Principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata resursele

naturale în conformitate cu politica sa ecologică
Constituţia României, revizuită, consacră obligaţia statului de a asigura exploatarea
resurselor naturale în concordanţă cu interesul naţional (art. 135 alin. 2, lit. d).
Potrivit art. 21 al Declaraţiei de la Stockholm din 1972 statele au dreptul suveran, în
conformitatea cu Carta O.N.U. şi principiile dreptului internaţional, de a-şi exploata propriile
resurse, în funcţie de politica lor privind mediul înconjurător şi au datoria de a asigura că
activităţile exercitate în limitele jurisdicţiei sau sub controlul lor, să nu provoace daune mediului
înconjurător în alte state.
În Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. nr. 2153/1996 este consacrată prevederea
conform căreia statele au dreptul de a exercita suveranitatea permanentă asupra resurselor
naturale şi a bogăţiilor naţionale în interesul propriei lor dezvoltări.
Partea de mediu care se află în limitele frontierelor naţionale este guvernată de regimul
juridic stabilit potrivit legilor interne ale fiecărui stat, adică regimul juridic naţional, iar partea de
mediu situată dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale intră sub incidenţa regimului juridic
instituit prin convenţii şi acorduri internaţionale, adică sub regimul juridic internaţional.
Respectarea suveranităţii permanente şi depline a statelor asupra resurselor proprii
presupune posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra acestor resurse, adică dreptul de a le exploata,
dezvolta, proteja şi utiliza în funcţie de interesele naţionale legitime, astfel încât să se asigure un
mediu înconjurător adecvat pentru populaţie.
1.1.4. Principiul acţiunii preventive

modificările şi completările ulterioare, prevede acest principiu în art. 3 lit. c).
Principiul acţiunii preventive este fundamentat pe ideea că activitatea de prevenire a
riscurilor ecologice este cu mult mai puţin costisitoare decât repararea daunelor ecologice, care
de multe ori au un caracter ireversibil.
21
Aplicarea acestui principiu reclamă, pe de o parte, reglementarea unor obligaţii cu
caracter preventiv, iar pe de altă parte, promovarea unor activităţi care să conducă la evitarea
producerii unor modificări negative privind calitatea mediului.
În cadrul acestor activităţi, un rol principal revine evaluării impactului asupra mediului.
Principiul acţiunii preventive se realizează şi prin aplicarea sectorială a altui principiu, cel
referitor la utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile care produc poluări
semnificative.
Cele mai bune tehnici disponibile se referă la stadiul de dezvoltare cel mai avansat şi
eficient, înregistrat în dezvoltarea unei activităţi şi a modurilor de exploatare, care demonstrează
posibilitatea practică a tehnicilor specifice de a constitui referinţa pentru stabilirea valorilor
limită de emisie în scopul prevenirii poluării, iar în cazul în care acest fapt nu este posibil, pentru
a reduce în ansamblu emisiile şi impactul asupra mediului în întregul său.
1.1.5. Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului

biogeografic natural
Acest principiu este expres consacrat în art. 3 lit. f) din Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 195/1995 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare şi
este avut în vedere atât sub aspect general, cât şi sub aspect special, legea reglementând în
detaliu protecţia resurselor naturale şi a biodiversităţii.
Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic
natural are în vedere biodiversitatea sub trei aspecte principale:
 menţinerea proceselor ecologice esenţiale ale sistemelor de suport al vieţii;
 prezervarea diversităţii genetice;
 utilizarea durabilă a speciilor şi ecosistemelor.
1.1.6. Principiul „poluatorul plăteşte”

Principiul „poluatorul plăteşte” este prevăzut în art. 3 lit. e) din Ordonanţa de Urgenţă a
22
Pe baza acestui principiu, prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 68/2007 4 s-a
stabilit cadrul de reglementare a răspunderii de mediu, în scopul prevenirii şi reparării
prejudiciului asupra mediului.
Principiul are şi o justificare economică în sensul că neefectuarea la timp a cheltuielilor
pentru protecţia mediului atrage ulterior costuri mai ridicate, care trebuie acoperite.
Principiul „poluatorul plăteşte” a fost dezvoltat ca o metodă de alocare a costurilor de
menţinere sub control a poluării. El poate fi aplicat direct ca o taxă de poluare sau ca o penalitate.
În mod generic, obiectul plăţii îl constituie suportarea cheltuielilor legate de poluare de
autorul acesteia, iar în mod particular – executarea şi suportarea de către întreprinzătorul poluator
a obligaţiilor ce converg spre evitarea, limitarea şi eliminarea sau diminuarea poluării.
Acest principiu se poate aplica numai coroborat cu principiul acţiunii preventive, al
reţinerii poluanţilor la sursă şi principiul precauţiei în luarea deciziei, pentru a nu se ajunge la
consecinţa inadmisibilă a considerării că dacă se efectuează o plată se permite poluarea.
Declaraţia Consiliului Europei din 1968 privind lupta împotriva poluării aerului afirmă că
toate cheltuielile făcute în vederea prevenirii sau reducerii poluării, trebuie să cadă în sarcina
autorului. Aceeaşi prevedere figurează şi în principiile directoare ale relaţiilor economice
internaţionale aflate sub influenţa politicilor în domeniul protecţiei mediului şi exploatării
resurselor naturale, adoptate de ţările membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică, la 26 mai 1972.
1.2. Principii decizionale
1.2.1. Principiul precauţiei în luarea deciziei

Consacrat în art. 3 lit. b) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind
protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, principiul precauţiei în luarea
4
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68 din 26 iunie 2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea
şi repararea prejudiciului asupra mediului, publicată în M.Of., Partea I nr. 446 din 29 iunie 2007, aprobată prin
Legea nr. 19 din 29 februarie 2008, publicată în M.Of., Partea I nr. 170 din 5 martie 2008, a fost modificată şi
completată de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 15 din 25 februarie 2009, publicată în M.Of., Partea I nr. 149
din 10 martie 2009; acest act normativ transpune în dreptul naţional Directiva nr. 2004/35/CE privind răspunderea
de mediu referitoare la prevenirea şi repararea prejudiciului adus mediului, în vederea stabilirii unui cadru legislativ
unitar în domeniu.
23
deciziei răspunde necesităţii de prevenire a efectelor negative pentru mediu determinate de
diferitele activităţi umane.
Acest principiu se ia în considerare la stabilirea măsurilor reparatorii în cazul producerii
unui prejudiciu asupra mediului, potrivit art. 14 alin. (2) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr. 68/2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea prejudiciului
asupra mediului.
Atunci când datele ştiinţifice nu sunt concludente în ceea ce priveşte efectele unei
activităţi, decizia de mediu trebuie să fie în sensul neînceperii activităţii respective.
Pe plan internaţional acest principiu a fost consacrat iniţial în anul 1987 de Organizaţia
pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, apoi de cea de a doua Conferinţă Internaţională
asupra protecţiei Mării Nordului de la Londra din acelaşi an, de Declaraţia Conferinţei pentru
Mediu de la Rio de Janeiro din 1992, de Tratatul de la Maastricht ş.a.m.d.
1.2.2. Principiul reţinerii poluanţilor la sursă

Prevăzut expres de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia
mediului, cu modificările şi completările ulterioare, în art. 3 lit. d), principiul implică necesitatea
ca evitarea poluării să înceapă de la sursă, acţionând direct în procesul de apariţie a reziduurilor,
ceea ce presupune aplicarea unor procedee de fabricaţie care să nu genereze evacuări de poluanţi
sau să le reducă la minim.
Respectarea principiului reţinerii poluanţilor la sursă se poate realiza pe deplin prin
asocierea măsurilor de ordin juridic şi administrativ cu cele de ordin educaţional.
În evitarea poluării, un rol deosebit de important revine sistemelor de supraveghere şi
evidenţiere a schimbărilor survenite în calitatea factorilor principali de mediu. În acest scop, a
fost organizat în România, în anul 1991, Sistemul Naţional de Monitoring Integrat care are la
bază sistemul naţional de supraveghere a calităţii apelor, reţeaua de ploi acide, reţeaua de
radioactivitate, precum şi alte informaţii periodice privind calitatea solurilor, a vegetaţiei, a
faunei, a sănătăţii umane.
Carta Drepturilor şi Îndatoririlor Economice ale Statelor, al cărui scop fundamental îl
constituie promovarea instaurării unei noi ordini economice internaţionale, a prevăzut că
ocrotirea, conservarea şi ameliorarea mediului înconjurător pentru generaţiile prezente şi
viitoare, constituie o responsabilitate ce revine tuturor statelor.
24
1.2.3. Principiul informării şi participării publicului la luarea deciziilor, precum şi al
accesului la justiţie în probleme de mediu
Potrivit Declaraţiei de la Stockholm din 1972 omul are dreptul la un mediu „a cărui
calitate să-i permită să trăiască în demnitate şi bunăstare”.
Acest drept include în conţinutul său, printre altele, dreptul la informare asupra politicilor
sau proiectelor care pot avea consecinţe negative asupra mediului, dreptul de a participa la
procesele prin care se adoptă decizii privitoare la mediu şi, dacă este cazul, de a dispune de
mijloacele juridice adecvate pentru repararea prejudiciilor suferite ca urmare a nerespectării
garanţiilor legale.
Principiul informării şi participării publicului la luarea deciziilor, precum şi al accesului
la justiţie în probleme de mediu este consacrat expres în art. 3 lit. h) din Ordonanţa de Urgenţă a
Totodată, acest principiu este prevăzut şi în documentele Conferinţei Naţiunilor Unite pentru
Mediu şi Dezvoltare de la Rio, din 1992 (Declaraţia de la Rio şi Agenda 21), precum şi în
majoritatea convenţiilor şi tratatelor internaţionale cu incidenţă în domeniul protecţiei mediului.
În cadrul Conferinţei de la Aarhus din 1998 „Un mediu pentru Europa” a fost adoptată
Convenţia pentru accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la
justiţie în probleme de mediu, ratificată de România prin Legea nr. 86/20005.
Convenţia garantează dreptul de a avea acces la informaţie fără ca solicitantul să declare
un anumit interes.
Convenţia prevede situaţiile când poate fi refuzată o informaţie de mediu şi anume:
- autoritatea publică nu deţine informaţia solicitată;
- cererea este vizibil nerezonabilă sau este formulată într-o manieră prea generală;
- cererea se referă la documente în curs de elaborare sau priveşte sistemul de comunicaţii
interne al autorităţii publice, în cazul în care o astfel de excepţie este prevăzută de legislaţia
naţională sau de practica obişnuită, luându-se în considerare interesul public în cazul unei
asemenea dezvăluiri.
Cererea mai poate fi refuzată dacă dezvăluirea ar afecta: confidenţialitatea procedurilor
autorităţilor publice, relaţiile internaţionale, siguranţa naţională, securitatea publică, cursul
justiţiei, confidenţialitatea informaţiilor comerciale şi industriale, dreptul de proprietate
5
Legea nr. 86 din 10 mai 2000 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 224 din 22 mai 2000.
25
intelectuală, confidenţialitatea unor date personale, mediul la care se referă informaţia, în
condiţiile legii.
Convenţia prevede că refuzul unei solicitări se va face în scris, dacă solicitarea a fost
făcută în scris sau dacă solicitantul cere acest lucru. Refuzul trebuie să fie motivat şi să ofere
informaţii privind accesul la procedura de recurs. Răspunsul cuprinzând refuzul solicitării trebuie
dat cât mai curând posibil, fără a se depăşi o lună, în afara cazului când complexitatea
informaţiei justifică o prelungire a acestei perioade până la două luni de la data înaintării cererii.
În cadrul legislaţiei naţionale, fiecare parte la Convenţie se obligă să asigure posibilitatea
pentru orice persoană, care consideră că solicitarea informaţiei a fost ignorată, greşit refuzată
sau care consideră că a primit un răspuns inadecvat, de a avea acces la o procedură de recurs în
faţa unei instanţe de judecată sau a altui organism independent şi imparţial prevăzut de lege.
Statul va lua măsuri ca respectiva persoană să aibă acces şi la o procedură de fond,
nefiind exclusă nici posibilitatea unei proceduri prealabile de recurs în faţa unei autorităţi
administrative.
În România, cadrul legal pentru participarea publicului la adoptarea şi aplicarea deciziilor
de mediu este dat, în afară de Convenţia de la Aarhus, şi de Constituţie, Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, Hotărârea Guvernului nr. 878/20056 privind
accesul publicului la informaţia de mediu, Legea nr. 544/2001 7 privind accesul la informaţiile de
interes public, Legea nr. 554/20048 a contenciosului administrativ, precum şi de alte acte
normative cu caracter sectorial în domeniul protecţiei mediului. Constituţia consacră expres
dreptul la un mediu sănătos, în art. 35, iar în art. 135 alin. (2) lit. f) prevede obligaţia statului de a
asigura refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic.
Totodată, Constituţia garantează accesul liber la justiţie - art. 21, dreptul la ocrotirea sănătăţii -
art. 34, libertatea de exprimare - art. 30, dreptul la informaţie - art. 31, dreptul de asociere - art.
40 ( text care împreună cu Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 9 cu privire la asociaţii şi fundaţii
6
H.G. nr. 878 din 28 iulie 2005 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 760 din 22 august 2005.
7
Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 663 din 23 octombrie 2001, ultima
completare fiindu-i adusă prin Legea nr. 188 din 19 iunie 2007, publicată în M.Of., Partea I nr. 425 din 26 iunie
2007.
8
Legea nr. 554 din 2 decembrie 2004 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 1154 din 7 decembrie 2004, ultima
modificare fiindu-i adusă prin Legea nr. 100 din 9 mai 2008, publicată în M.Of., Partea I nr. 375 din 16 mai 2008.
9
Ordonanţa Guvernului nr. 26 din 30 ianuarie 2000, publicată în M. Of., Partea I nr. 39 din 31 ianuarie 2000, a fost
aprobată cu completări şi modificări prin Legea nr. 246 din 18 iulie 2005, publicată în M.Of., Partea I nr. 656 din 25
iulie 2005; ultima modificare a actului normativ menţionat a intervenit prin Legea nr. 34 din 8 martie 2010,
26
constituie temeiul juridic al înfiinţării organizaţiilor neguvernamentale ecologice ), dreptul de
petiţionare - art. 51.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, aprobată cu
modificări şi completări de Legea nr. 265/2006, prevede în art. 5 că statul recunoaşte oricărei
persoane dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic garantând în acest scop: accesul la
informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de confidenţialitate prevăzute de legislaţia
în vigoare, dreptul de asociere în organizaţii privind protecţia mediului, dreptul de a fi consultat
în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea
actelor de reglementare în domeniu, elaborarea planurilor şi programelor, dreptul de a se adresa
direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului autorităţilor administrative
şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un
prejudiciu, dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
Dispoziţiile legale menţionate sunt completate de numeroase alte prevederi privind
participarea publicului la luarea şi aplicarea deciziilor de mediu.
2. Principii internaţionale
2.1. Principii de bază

2.1.1. Principiul sic utere tuo
Principiul sic utere tuo presupune obligaţia statelor de a se asigura că activităţile
exercitate în limitele jurisdicţiei lor naţionale nu cauzează daune mediului altor state şi a fost
recunoscut pentru prima dată în a doua jumătate a secolului al XIX - lea ca un principiu specific
dreptului fluvial.
În 1935 acest principiu a constituit o clauză într-un tratat încheiat între Canada şi S.U.A.,
în sensul că un stat nu trebuie să altereze condiţiile naturale ale propriului său teritoriu în
dezavantajul condiţiilor naturale ale teritoriului statului vecin, iar în anul 1941 şi-a găsit aplicarea
într-un diferend, tot între S.U.A. şi Canada, privind poluarea aerului, ocazie cu care Tribunalul de
Arbitraj a afirmat existenţa unei reguli de drept internaţional, impunând statelor obligaţia de a se
abţine de la orice acte care pot cauza prejudicii pe teritoriile vecine.
publicată în M.Of., Partea I nr. 151 din 9 martie 2010.
27
În Actul final de la Helsinki din 1975 se precizează că fiecare dintre statele participante,
în acord cu principiile de drept internaţional trebuie, într-un spirit de cooperare, să se asigure că
activităţile desfăşurate pe teritoriul lor nu cauzează degradarea mediului înconjurător într-un alt
stat sau în regiuni situate dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale.
În Proiectul de articole al Comisiei de Drept Internaţional a Organizaţiei Naţiunilor Unite
privind ”Prevenirea daunelor transfrontiere datorate activităţilor periculoase”, se subliniază
datoria statelor de a lua măsurile necesare pentru a preveni sau a reduce daunele transfrontiere,
de a repara sau compensa eventualele prejudicii.
2.1.2. Principiul bunei vecinătăţi

Este un principiu care derivă din cel anterior, astfel că dacă există obligaţia de a utiliza
propriul teritoriu într-un mod care să nu poată aduce vreun prejudiciu semnificativ statului vecin
trebuie să existe şi obligaţia de a lua măsurile necesare în acest scop. Ca o consecinţă, acordurile
de bună vecinătate, prevăd că ţările vecine se angajează să prevină şi să reducă anumite
consecinţe negative de-a lungul frontierei naţionale.
Se susţine că din starea de vecinătate rezultă ideea fundamentală conform căreia un stat
poate întreprinde o serie de acţiuni pe propriul său teritoriu care ar putea afecta mediul vecin,
dacă dintr-un studiu comparativ rezultă avantajele clare şi considerabile şi inconvenientele
minime şi previzibile, cu condiţia ca asemenea acţiuni să fie de natură să amelioreze condiţiile de
viaţă ale populaţiei. O astfel de permisiune se încadrează în ideea de toleranţă care trebuie să
existe între vecini atunci când efectele negative sunt nesemnificative faţă de avantajele
considerabile pentru propria populaţie.
Necesitatea de a tolera sau norma de toleranţă acceptată în limitele unor standarde
stabilite este înţeleasă de o manieră implicită în practica statelor.
Regulile dreptului de vecinătate internaţional privesc atât protecţia apelor de frontieră, cât
şi protecţia aerului, a solului, a florei şi faunei contribuind la o mai bună cooperare a statelor în
prevenirea şi combaterea poluării, obiectivul lor principal constând în protecţia teritoriului
naţional împotriva efectelor negative care vin din statele sau regiunile vecine.
Relaţiile de bună vecinătate sunt consacrate de România prin Constituţia din 1991,
revizuită ( art. 10 ).
2.1.3. Principiul cooperării şi informării între state
28
Necesitatea de cooperare şi de informare între state în domeniul protecţiei mediului s-a
accentuat datorită înmulţirii şi diversificării tipurilor de poluare, a surselor poluante şi mai ales a
gradului ridicat de periculozitate a unor poluanţi.
Fără o cooperare între state nu se poate concepe şi realiza în mod eficace protecţia şi
conservarea mediului.
Imperativul cooperării statelor, a unor acţiuni concertate pentru protecţia mediului,
inclusiv a dezvoltării dreptului internaţional în acest domeniu, a fost subliniată în mod deosebit
de lucrările Conferinţei Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Stockholm din 1972, conferinţă care
a constituit un prim semnal de alarmă pentru politica naţională a statelor în ceea ce priveşte
mediul înconjurător şi dezvoltarea.
Potrivit Planului de acţiune al Conferinţei de la Stockholm din 1972, statele sunt invitate
să procedeze la un schimb de informaţii ori consultări bilaterale sau regionale, de fiecare dată
când condiţiile mediului unei ţări sau anumite activităţi ale acesteia, pot avea efecte păgubitoare
în una sau mai multe ţări.
Rezoluţia Consiliului Europei asupra poluării aerului în zonele de frontieră merge mai
departe, prevăzând obligaţia părţilor de a se informa reciproc şi în timp util despre orice proiect
de activitate susceptibilă de a cauza poluarea aerului în afara graniţei.
Notificarea constituie o măsură necesară de avertizare în cazul unui pericol care ameninţă
alte state.
2.1.4. Principiul protejării patrimoniului comun al umanităţii

Prin sintagma patrimoniu comun al umanităţii se înţeleg, pe de o parte, bunurile naţionale
care prezintă la nivel mondial o importanţă deosebită sub raport ştiinţific, estetic şi conservativ,
iar pe de altă parte, zonele ori spaţiile aflate dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale, care
necesită măsuri specifice de protecţie, conservare şi utilizare în interesul întregii comunităţi
internaţionale.
Protecţia juridică a acestor bunuri are ca scop prevenirea şi eliminarea tensiunilor
internaţionale care ar putea fi periculoase pentru menţinerea păcii, respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale oamenilor, împiedicarea exploatării neraţionale a resurselor
naturale.
Principiul protejării patrimoniului comun al umanităţii este consacrat într-o serie de
convenţii internaţionale, precum Convenţia privind patrimoniul mondial, cultural şi natural al
29
umanităţii, adoptată de Conferinţa generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie,
Ştiinţă şi Cultură în 1972, Convenţia privind conservarea speciilor migratoare aparţinând faunei
sălbatice, adoptată la Bonn în 1979, Convenţia privind prevenirea poluării marine de origine
telurică, încheiată la Paris în 1974, Convenţia de la Montego Bay din 1982, asupra dreptului
mării ş.a.
2.1.5. Principiul prevenirii

Principiul prevenirii priveşte următoarele aspecte:
- prevenirea înseamnă protecţie la sursă;
- „minimizarea” care se bazează pe ideea că poluarea minimă este cea mai bună cale de
prevenire;
- luarea în considerare a intereselor generaţiilor viitoare.
Pentru a fi eficientă, funcţia preventivă a dreptului internaţional în domeniul mediului
înconjurător, implică elaborarea unor reglementări juridice. Există un număr semnificativ de
convenţii internaţionale şi regionale, cu caracter preventiv al căror scop esenţial este
determinarea măsurilor ce le revin prin aplicarea acestui principiu( ex. Convenţia privind
prevenirea poluării mediului marin de origine telurică, Paris, 1974, Convenţia internaţională
pentru prevenirea poluării de către nave, Londra, 1973; Convenţia privind prevenirea poluării
Mării Mediterane, Barcelona, 1976 ş.a.).
2.2. Principii specifice cu caracter restrâns
2.2.1. Principiul nediscriminării

Acest principiu se află la baza sistemului regulilor de cooperare prevăzut de Convenţia
Nordică din anul 1974 asupra protecţiei mediului, presupunând asimilarea pagubelor cauzate pe
teritoriul altor state contractante cu cele ce se produc sau se vor produce în ţara în care sursele
poluante au fost localizate.
În conformitate cu recomandarea Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică, acest principiu indică conduita conform căreia politicile privind mediul nu trebuie să
fie mai puţin severe în afara graniţelor, decât în ţara de origine a poluării. Cei care poluează sau
pot afecta prin poluare populaţii de peste hotare nu trebuie să constituie subiectul unor
constrângeri mai puţin severe, decât dacă afectează prin poluare proprii lor cetăţeni.
30
Totodată, victimelor poluării transfrontiere li se acordă un tratament egal cu cel al
persoanelor afectate de o poluare similară în ţara unde se află sursa poluării.
2.2.2. Principiul interzicerii poluării

Interzicerea poluării este o problemă de maximă importanţă care necesită o cooperare
susţinută între toate statele, în vederea prevenirii sau limitării prejudiciilor aduse mediului
înconjurător.
Limitarea sau stoparea efectelor poluării mediului înconjurător a făcut obiectul
preocupărilor Conferinţei de la Stockholm care a elaborat şi a recomandat statelor o serie de
instrumente în acest scop. Pentru situaţiile în care substanţele poluante nu pot fi asimilate de
mediu s-a recomandat măsura interdicţiei activităţii generatoare de poluare, iar pentru alte situaţii
mai puţin grave, s-a recomandat instituirea anumitor restricţii, care se pot prezenta fie sub forma
licenţelor sau a permiselor, fie sub forma autorizaţiilor.
În cadrul Conferinţei de la Stockholm s-a propus şi un sistem de mijloace stimulative
constând în acordarea de împrumuturi favorabile, a unor avantaje fiscale, iar în literatura de
specialitate s-a vorbit despre eficacitatea sancţiunilor în domeniul împiedicării sau atenuării
poluării.
În evitarea poluării un rol însemnat revine sistemelor de supraveghere şi evidenţiere a
schimbărilor survenite în calitatea factorilor de mediu. În acest sens menţionăm Sistemul Global
de Monitoring al Mediului Înconjurător creat în anul 1972 în cadrul Conferinţei O.N.U. de la
Stockholm, ca parte integrantă a Programului „Observarea Planetei”.
În cadrul Consfătuirii interguvernamentale de la Nairobi din 1974, convocată de
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător, au fost formulate principiile şi scopurile
Sistemului Global de Monitoring al Mediului Înconjurător, propunându-se următoarele domenii
de aplicare a monitorizării: controlul continuu al poluării atmosferei, mărilor, oceanelor,
solurilor.
Un rol important în evitarea poluării îl au şi studiile de impact ecologic.
Atât în cadrul Uniunii Europene, cât şi la nivel internaţional, se pune un accent deosebit
pe obligaţia statelor de a lua măsurile adecvate pentru evitarea poluării.
2.2.3. Principiul „poluatorul plăteşte”
31
Potrivit Declaraţiei Consiliului Europei din 1968 privind lupta împotriva poluării aerului,
toate cheltuielile făcute în vederea prevenirii sau reducerii poluării, trebuie să cadă în sarcina
autorului. Această concepţie este cuprinsă şi în principiile directoare ale relaţiilor economice
internaţionale aflate sub influenţa politicilor în domeniul protecţiei mediului şi exploatării
resurselor naturale, adoptate de ţările membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică, în anul 1972, fiind consacrată şi în Actul Unic European, din 1987.
Principiul „poluatorul plăteşte” se inspiră din teoria economică potrivit căreia costurile
sociale externe, care însoţesc producţia industrială, trebuie să fie internalizate, adică să fie luate
în calcul de toţi agenţii economici, în costurile lor de producţie.
Mijloacele aflate la dispoziţia autorităţilor publice din ţările membre ale Uniunii
Europene, pentru a-i determina pe poluatori să asigure o depoluare adecvată sunt:
- taxarea poluărilor;
- instituirea de norme tehnice antipoluante;
- aplicarea diverselor mecanisme de compensaţie.
II. POPULAŢIA SI MEDIUL
1. Noţiuni generale
Populaţia reprezintă un ansamblu de indivizi care aparţin unei anumite specii şi care
ocupă un teritoriu determinat.
Populaţia este un sistem caracterizat de mai mulţi factori, precum:
- repartiţia spaţială a indivizilor (densitatea);
- piramida vârstelor;
- raportul dintre sexe;
- bunăstarea şi sănătatea;
- educaţia şi instrucţia;
- cooperarea regională şi internaţională.
Sub aspect juridic, populaţia este un subiect de drept de importanţă deosebită.
32
Două fenomene caracterizează populaţia începând din a doua jumătate a secolului trecut:
1. sistemul de creştere ;
2. sistemul de migraţie – acest exod s-a petrecut într-o primă etapă în ţările dezvoltate de
la sat la oraş; ulterior s-a transmis şi în statele mai puţin dezvoltate.
Astăzi exodul este invers de la oraş la sat, datorită îmbunătăţirii vieţii rurale şi poluării
oraşelor.
Alt aspect este migraţia de la o tară la alta, de la un continent la altul - vizează statele slab
dezvoltate - populaţia migrează spre alte state pentru locuri de muncă mai bine plătite.
2. Calitatea vieţii şi factorii care o influenţează

Sociologul francez Jouvenal a definit calitatea vieţii ca fiind totalitatea posibilităţilor
oferite individului de către societate în scopul de a-şi amenaja existenţa, de a dispune de
produsele ei şi de a-i folosi serviciile pentru organizarea existenţei individuale în raport cu
trebuinţele, cerinţele şi dorinţele proprii.
La realizarea calităţii vieţii contribuie, printre altele, următoarele condiţii:
 calitatea mediului natural;
 calitatea mediului social;
 calitatea mediului internaţional.
Pentru protecţia juridică a calităţii vieţii trebuie luate în considerare nevoile umane,
sistemul drepturilor fundamentale ale omului şi păstrarea tradiţiilor fiecărui popor.
Pe plan internaţional, calitatea vieţii implică realizarea valorilor fundamentale respectiv
dreptul la pace, la dezvoltare, la comunicare şi educaţie, la patrimoniul comun.
Calitatea vieţii este un concept care poate fi cuantificat, putând fi apreciat evolutiv şi
comparativ cu ajutorul unor indicatori dintre care cei specifici mediului şi educaţiei sunt
prioritari în ierarhie.
Un indicator deosebit de important este starea de sănătate a populaţiei.
Sănătatea reprezintă integritatea sau buna stare fizică, psihică şi socială a individului şi
colectivităţilor. Sănătatea omului depinde de sănătatea mediului în care se naşte şi îşi duce
existenţa, astfel că prevenirea şi combaterea poluării mediului înconjurător constituie condiţii
esenţiale pentru menţinerea stării de sănătate a populaţiei.
33
Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental, garantat de Constituţia României
din 1991, revizuită, care în art. 34 statuează, totodată, şi obligaţia statului de a lua măsuri pentru
asigurarea igienei şi sănătăţii publice.
În România, sistemul de sănătate a populaţiei consfinţit prin Legea nr. 95/2006 10, se
asigură, sub aspect administrativ, prin: unităţi specializate de stat, medicul de familie şi
cabinetele particulare.
Asistenţa de sănătate publică intervine şi în domeniul relaţiei stării de sănătate cu mediul,
prin:
- monitorizarea factorilor de mediu în relaţie cu sănătatea;
- reglementarea calităţii principalilor factori şi elemente de mediu;
- stabilirea normelor de igienă şi sănătate publică;
- controlul aplicării acestor reglementări.
modificările şi completările ulterioare, prevede în art. 82 atribuţiile şi răspunderile autorităţii
publice centrale pentru sănătate, în domeniul protecţiei mediului:
- organizează şi coordonează activitatea de monitorizare a stării de sănătate a populaţiei în
relaţie cu factorii de risc din mediu;
- asigură supravegherea şi controlul calităţii apei potabile şi de îmbăiere, precum şi calitatea
produselor alimentare;
- elaborează, în colaborare cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului,
reglementări privind calitatea şi igiena mediului şi asigură controlul aplicării acestora;
- colaborează cu autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului în managementul
calităţii mediului în relaţie cu starea de sănătate a populaţiei;
- colaborează, la nivel central şi local, în asigurarea accesului publicului la informaţia de
sănătate în relaţie cu mediul.
3. Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos

Consacrarea juridică a dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos a fost făcută
pentru prima dată pe plan internaţional în Declaraţia de la Stockholm, din 1972, care a prevăzut
10
Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în sistemul sănătăţii, a fost publicată în M.Of.,Partea I nr. 372 din
28 aprilie 2006.
34
în art. 1 dreptul omului la un mediu a cărui calitate să-i permită să trăiască în demnitate şi
bunăstare.
Declaraţia a prevăzut, în acelaşi timp, şi obligaţia cu caracter universal a statelor ca prin
activităţile desfăşurate în limitele teritoriului şi ale jurisdicţiei naţionale să nu producă pagube
mediului altor state sau dincolo de limitele jurisdicţiilor naţionale.
Cu un conţinut asemănător, acest drept a fost ulterior prevăzut în Carta africană a
drepturilor omului şi ale popoarelor din 1981, în Protocolul adiţional la Convenţia americană
privind drepturile omului, din 1998, în Proiectul de Declaraţie internaţională a drepturilor omului
şi mediului din 1994 ş.a.
Pe plan naţional, dreptul la mediu apare fie consacrat în constituţiile naţionale ca drept
fundamental, fie în legile organice.
În conţinutul dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos surprindem două

dimensiuni:
 o dimensiune individuală care implică dreptul fiecărui individ la prevenirea poluării,
dreptul de a cere încetarea activităţii care produce o poluare nocivă şi dreptul de a fi despăgubit
pentru daunele suferite în urma acestei poluări;
 o dimensiune colectivă care se referă la obligaţia generală a statelor de a nu prejudicia
mediul şi prin aceasta de a nu prejudicia sănătatea şi viaţa oamenilor, calitatea bunurilor
materiale şi în general calitatea mediului.
În literatura juridică străină, dar şi în practica instanţelor judecătoreşti internaţionale,
discuţiile s-au purtat nu cu privire la existenţa sau inexistenţa acestui drept pentru că este
recunoscut în toate statele, ci cu privire la posibilitatea exercitării unei acţiuni individuale de
apărare izvorâtă dintr-un drept colectiv ( de solidaritate ).
Mai multe rezoluţiuni ale organismelor internaţionale şi hotărâri ale Curţii Internaţionale
de Justiţie au recunoscut posibilitatea intentării unei acţiuni individuale în cazul apărării acestui
drept.
În România, Constituţia din 1991 nu a prevăzut iniţial dreptul la un mediu sănătos, el
fiind consacrat expres după revizuirea din 2003, în art. 35 care are următorul conţinut:
„ (1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat
ecologic.
(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
35
(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.”
modificările şi completările ulterioare, în art. 5, pornind de la consacrarea principiului conform
căruia statul recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic,
prevede garanţiile acestui drept şi anume:
 accesul la informaţia privind mediul, cu respectarea condiţiilor de confidenţialitate
prevăzute de legislaţia în vigoare;
 dreptul de asociere în organizaţii pentru protecţia mediului;
 dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind dezvoltarea politicii şi
legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în domeniu, elaborarea planurilor şi
programelor;
 dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului,
autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz, în probleme de mediu, indiferent dacă
s-a produs sau nu un prejudiciu;
 dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
În raportul dintre aceste drepturi şi celelalte drepturi fundamentale ale omului se constată
că dreptul la mediu este în acelaşi timp fundamentul dezvoltării celorlalte drepturi şi totodată o
premisă pentru apariţia de noi drepturi fundamentale ale omului.
Se constată în prezent în practica jurisdicţională internaţională şi naţională ( în statele
dezvoltate ) o reorientare cu privire la acest drept în sensul considerării lui ca drept individual,
iar nu colectiv ca până acum.
4. Populaţia şi mediul în reglementările internaţionale

 În cadrul Conferinţei O.N.U. asupra populaţiei, care a avut loc la Bucureşti, în
1974, s-au discutat probleme privind conservarea naturii şi mediului în ansamblul său, în
condiţiile dezvoltării civilizaţiei industriale moderne.
 În 1976, la Vancouver, a urmat o nouă Conferinţă a Organizaţiei Naţiunilor Unite,
ocazie cu care s-au discutat probleme referitoare la habitat şi la aşezările umane.
 În 1987, Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare a adoptat Declaratia de la
Tokyo în care sunt structurate în 8 etape soluţiile viabile pentru asigurarea viitorului omenirii.
Acestea sunt:
36
 revigorarea dezvoltării economice;
 schimbarea calităţii acestei dezvoltări, care trebuie să fie susţinută, echilibrată şi sigură;
 conservarea şi utilizarea raţională a bazei de resurse;
 asigurarea unui nivel de creştere a populaţiei care să permită viabilitatea planetei şi a
rasei umane;
 reorientarea tehnologiilor;
 integrarea problemelor de mediu în problemele economice atunci când se iau decizii;
 restructurarea relaţiilor economice internaţionale;
 îmbunătăţirea cooperării internaţionale.
O contribuţie deosebită în reglementarea unor aspecte ale raportului populaţie-mediu îl
aduc organizaţiile specializate O.N.U., îndeosebi Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie,
Ştiinţă şi Cultură (U.N.E.S.C.O.), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură
(F.A.O.) şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.), precum şi organizaţiile regionale.
Test de verificare
1. Clasificaţi principiile dreptului mediului.

2. Explicaţi pe scurt conţinutul principiului potrivit căruia protecţia mediului constituie
un obiectiv de interes public major.
3. În ce constă principiul „poluatorul plăteşte”?
4. Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale este un
principiu prevăzut de lege sau un principiu doctrinar?
5. Ce convenţie a fost încheiată în cadrul Conferinţei de la Aarhus din 1998 „Un mediu
pentru Europa”?
6. Menţionaţi situaţiile în care poate fi refuzată o informaţie de mediu potrivit
instrumentelor juridice în vigoare.
7. Care este semnificaţia principiului sic utere tuo?
8. Explicaţi înţelesul sintagmei patrimoniu comun al umanităţii?
37
9. Cum a definit noţiunea de calitate a vieţii sociologul francez Jouvenal?
10. Enumeraţi garanţiile dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos.
Răspundeţi dacă afirmaţiile următoare sunt adevărate sau false:
11. Principiul informării şi participării publicului la luarea deciziilor, precum şi al
accesului la justiţie în probleme de mediu este un principiu decizional.
12. În conţinutul dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos sunt identificate
două dimensiuni: o dimensiune individuală şi o dimensiune colectivă.
13. Constituţia României din 1991, revizuită, consacră îndatorirea persoanelor fizice şi
juridice de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător.
14. În cadrul Conferinţei O.N.U. asupra populaţiei, care a avut loc la Bucureşti, în 1974 a
fost adoptată o declaraţie privind soluţiile viabile pentru asigurarea viitorului
omenirii.

 Iancu, Gh., Drepturile fundamentale şi protecţia mediului, Editura Regia Autonomă
„Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1998;
RAPORTURILE JURIDICE PRIVIND PROTECŢIA FACTORILOR ABIOTICI

AI MEDIULUI – ATMOSFERA, APA, SOLUL ŞI SUBSOLUL
Cuprins
 Atmosfera
 Cauzele şi efectele principale ale poluării atmosferei;
 Protecţia atmosferei în dreptul intern;
 Protecţia atmosferei pe plan internaţional;
 Protecţia spaţiului extraatmosferic;
 Apa
 Clasificarea apelor;
 Poluarea apei;
38
 Regimul juridic al apelor în România;
 Protecţia apelor;
 Protecţia apelor pe plan internaţional;
 Solul şi subsolul
 Consideraţii generale privind degradarea solului;
 Măsuri legale de protecţie şi conservare durabilă a solului în România;
 Protecţia subsolului;
 Test de verificare pentru Unitatea de învăţare nr, 3;
 să analizaţi normele care au ca obiect conservarea, dezvoltarea şi protecţia factorilor
abiotici ai mediului;
 să identificaţi măsurile prin care se realizează protecţia factorilor abiotici ai mediului;
 să explicaţi rolul cooperării internaţionale în protecţia factorilor abiotici ai mediului.
I. ATMOSFERA
1. Noţiune
Prin atmosferă se înţelege, conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 243/2000 11
privind protecţia atmosferei, cu modificările şi completările ulterioare, masa de aer care
înconjoară suprafaţa terestră, incluzând şi stratul protector de ozon.
În 1979 a avut loc la Geneva prima Conferinţă din Europa pentru protecţia mediului care
a adoptat Convenţia şi Rezoluţia asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanţe lungi.
Convenţia de la Geneva12 defineşte poluarea atmosferică în general ca fiind introducerea
în atmosferă de către om, direct sau indirect, de substanţe sau energie care au o acţiune nocivă de
11
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 243 din 28 noiembrie 2000 privind protecţia atmosferei a fost publicată în
M.Of., Partea I nr. 633 din 6 decembrie 2000 şi a fost aprobată prin Legea nr. 655 din 20 noiembrie 2001, publicată
în M.Of., Partea I nr. 773 din 4 decembrie 2001, fiind modificată şi completată prin O.U.G. nr. 12 din 28 februarie
2007 privind modificarea şi completarea unor acte normative care transpun acquis-ul comunitar în domeniul
protecţiei mediului, publicată în M.Of., Partea I nr. 153 din 2 martie 2007.
39
natură să pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor biologice şi ecosistemelor, să
deterioreze bunurile materiale şi să aducă atingere sau să păgubească valorile de agrement şi alte
utilizări legitime ale mediului înconjurător.
Convenţia a definit poluarea atmosferică transfrontieră pe distanţe lungi ca fiind acea
poluare atmosferică a cărei sursă fizică este cuprinsă, total sau parţial în zona supusă jurisdicţiei
naţionale a unui stat şi care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă jurisdicţiei unui alt stat, la o
distanţă la care nu este în general posibil să se distingă contribuţiile surselor individuale sau ale
grupurilor de surse de emisie.
Poluanţii din atmosferă se clasifică în două grupe:
a) poluanţi primari;
b) poluanţi secundari.
2. Cauzele şi efectele principale ale poluării atmosferei

1. Încălzirea temperaturii Terrei ca urmare a efectului de seră.
Se estimează în rapoartele U.N.E.S.C.O. din 2006 că dacă industriile care emană în
atmosferă dioxid de carbon nu iau măsuri severe de reducere a lor, până în anul 2035,
temperatura Terrei va mai creşte cu 1,5 grade Celsius, ceea ce va accelera topirea calotelor de
gheaţă ale polilor, creşterea nivelului apei în mări şi oceane şi scufundarea multor localităţi de
coastă.
2. Ploile acide, rezultate din arderea minereurilor, cărbunelui şi petrolului, cauzează
distrugerea pădurilor, recoltelor vegetale, faunei terestre şi acvatice, sănătăţii umane, precum şi a
bunurilor materiale.
3. Distrugerea progresivă a stratului de ozon, determină pătrunderea pe Terra a unei
cantităţi mai mari de raze ultraviolete care determină înmulţirea îmbolnăvirilor de cancer al
pielii, de cataracte oculare, scăderea producţiei vegetale.
12
Convenţia de la Geneva din 1979 a fost ratificată de România prin Legea nr. 8 din 25 ianuarie 1991, publicată în
M.Of., Partea I nr. 18 din 26 ianuarie 1991.
40
4. Smogul, care este un amestec de diverşi poluanţi şi vapori de apă pe care aceştia îi
condensează, provoacă în special îmbolnăviri cardiace şi ale aparatului respirator, deteriorări ale
bunurilor materiale ş.a.
Se cunosc două tipuri:
 londonez sau reducător;
 californian sau oxidant.
3. Protecţia atmosferei în dreptul intern

În conformitate cu prevederile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind
protecţia mediului şi ale Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 243/2000 privind protecţia
atmosferei, cu modificările şi completările ulterioare, în România prin protecţia atmosferei se
urmăreşte prevenirea, limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii atmosferei în scopul evitării
producerii unor efecte negative asupra sănătăţii umane, a bunurilor materiale şi a mediului.
Regimul juridic de protecţie a atmosferei se fundamentează pe respectarea principiului de
abordare integrată a protecţiei mediului.
Politica naţională de protecţie a atmosferei constă, în principal, din următoarele:
a) introducerea de tehnici şi tehnologii adecvate pentru reţinerea poluanţilor la sursă;
b) gestionarea resursei de aer, în sensul reducerii emisiei de poluanţi până la realizarea
celor mai scăzute niveluri care să nu depăşească capacitatea de regenerare a atmosferei;
c) gestionarea resursei de aer în scopul asigurării stării de sănătate;
d) modernizarea şi perfecţionarea sistemului naţional de monitorizare integrată a calităţii
aerului.
Obiectivele principale ale Strategiei naţionale privind protecţia atmosferei, aprobată prin
H.G. nr. 731/200413, sunt:
 menţinerea calităţii aerului în zonele şi aglomerările în care aceasta se încadrează în
limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;
 îmbunătăţirea calităţii aerului în zonele şi aglomerările în care aceasta nu se încadrează în
limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;
 adoptarea măsurilor în scopul limitării până la eliminare a efectelor negative asupra
mediului, inclusiv în context transfrontier;
13
Hotărârea Guvernului nr. 731 din 14 mai 2004 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 496 din 2 iunie 2004.
41
 îndeplinirea obligaţiilor asumate de România prin acorduri şi tratate internaţionale, prin
tratatul de aderare la Uniunea Europeană14, şi participarea la cooperarea internaţională în
domeniu.
Metodele prin care se realizează obiectivele sus menţionate sunt cuprinse în Planul
naţional de acţiune pentru protecţia atmosferei15.
Pe teritoriul României evaluarea calităţii aerului se realizează pe baza valorilor limită şi
a valorilor de prag.
Pe baza evaluării calităţii aerului Ministerul Mediului şi Pădurilor întocmeşte, prin ordin
al ministrului, liste cuprinzând zone şi aglomerări umane în care nivelurile unuia sau mai multor
poluanţi sunt:
- mai mari decât valoarea limită, plus marja de toleranţă, sau mai mari decât valoarea
limită, dacă nu a fost fixată o marjă de toleranţă;
- între valoarea limită şi valoarea limită plus marja de toleranţă;
- mai mici decât valoarea limită.
Dacă valorile limită sunt depăşite pentru mai mulţi poluanţi se elaborează planuri şi
programe integrate de gestionare pentru toţi aceşti poluanţi.16
Aceste programe şi planuri se elaborează de către organele administraţiei publice locale,
împreună cu titularii de activitate şi cu toţi ceilalţi factori interesaţi, la iniţiativa autorităţii
publice teritoriale pentru protecţia mediului.
Pe baza planurilor şi programelor de gestionare a calităţii aerului, Ministerul Mediului şi
Pădurilor elaborează Planul naţional de acţiune pentru protecţia atmosferei ca parte integrantă a
Planului naţional de acţiune pentru protecţia mediului.
Poluarea atmosferei poate fi produsă din:
 surse fixe ( unităţi industriale );
 din surse mobile ( autovehicule );
Titularii activităţilor care constituie surse fixe de poluare au, între altele, următoarele
obligaţii:
14
Ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005, publicată în M.Of., Partea I nr. 465 din 1 iunie 2005.
15
Planul naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei a fost aprobat prin H.G. nr. 738 din 14 mai 2004,
publicată în M.Of., Partea I nr. 476 din 27 mai 2004.
16
Hotărârea Guvernului nr. 543 din 7 aprilie 2004 privind elaborarea şi punerea în aplicare a planurilor şi
programelor de gestionare a calităţii aerului, publicată în M.Of. nr. 393 din 4 mai 2004, completată de Legea nr. 210
din 28 februarie 2007, publicată în M.Of., Partea I nr. 187 din 19 martie 2007.
42
- să solicite şi să obţină acordul şi/sau autorizaţia de mediu;
- să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor de poluanţi în atmosferă,
a programelor şi planurilor de gestionare a calităţii aerului şi să aplice obligaţiile ce le revin prin
acestea;
- să doteze instalaţiile cu filtre şi aparatură pentru reţinerea poluanţilor la sursă etc.
Utilizatorii de surse mobile de poluare a aerului au obligaţia să asigure încadrarea în
limitele de emisie stabilite pentru fiecare tip specific de sursă, precum şi să le supună inspecţiilor
tehnice, potrivit legii.
4. Reglementări naţionale privind protecţia stratului de ozon

Pentru aplicarea masurilor prevăzute de Convenţia privind protecţia stratului de ozon,
adoptată la Viena la 22 martie 1985, de Protocolul privind substanţele care epuizează stratul de
ozon, adoptat la Montreal la 16 septembrie 1987, precum şi de Amendamentul la Protocolul de
la Montreal privind substanţele care epuizează stratul de ozon, adoptat la Londra în 199017, a
fost creat Comitetul Naţional pentru Protecţia Stratului de Ozon, organism interministerial, fără
personalitate juridică, aflat în coordonarea Ministerului Mediului şi Pădurilor.
Comitetul Naţional pentru Protecţia Stratului de Ozon are printre atribuţii, următoarele:
- analizează şi propune spre aprobare Guvernului oportunitatea aderării României la
documentele internaţionale privind protecţia stratului de ozon;
- propune Programul naţional de cercetare ştiinţifică şi tehnologică privind protecţia
stratului de ozon;
- aprobă standardele tehnice în activităţile aflate sub incidenţa Protocolului de la Montreal
ş.a.m.d.
Hotărârea Guvernului nr. 243/199518 stabileşte o serie de obligaţii ce revin persoanelor
fizice şi juridice în scopul protejării statului de ozon, precum: să ia toate măsurile pentru
supravegherea, limitarea şi prevenirea oricăror emisii în atmosferă de substanţe aflate sub
incidenţa Protocolului de la Montreal; să raporteze datele statistice privind activităţile cu
substanţe menţionate în anexele Protocolului de la Montreal etc.
17
România a aderat la primele două documente şi l-a acceptat pe cel de-al treilea prin Legea nr. 84 din 3 decembrie
1993, publicată în M.Of., Partea I nr. 292 din 15 decembrie 1993.
18
Hotărârea Guvernului nr. 243 din 17 aprilie 1995 privind înfiinţarea şi funcţionarea Comitetului Naţional pentru
Protecţia Stratului de Ozon a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 87 din 9 mai 1995
43
Prin Ordinul 506/199619 al ministrului apelor, pădurilor şi protecţiei mediului, a fost
aprobată procedura de reglementare a activităţilor de import şi export cu substanţe, produse şi
echipamente înscrise în anexele Protocolului de la Montreal privind substanţele care epuizează
stratul de ozon.
5. Protecţia atmosferei pe plan internaţional

 Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanţe lungi, adoptată
la Geneva, în 197920, a stabilit următoarele principii:
 protejarea omului şi a mediului înconjurător împotriva poluării atmosferice, scop în care
părţile contractante se angajează să limiteze şi, în măsura posibilului, să reducă în mod treptat şi
să prevină poluarea atmosferică transfrontieră pe distanţe lungi;
 combaterea introducerii de poluanţi în atmosferă prin schimb de informaţii, consultări,
activităţi de cercetare şi supraveghere, politici şi strategii, ţinând seama de eforturile întreprinse
la nivel naţional şi internaţional;
 acordarea, la cerere, a unor consultaţii, la intervale scurte, între partea sau părţile afectate
efectiv de poluarea atmosferică transfrontieră pe distanţe lungi sau care sunt expuse la un risc
semnificativ de o astfel de poluare şi partea sau părţile contractante pe teritoriul şi sub jurisdicţia
cărora se desfăşoară activităţi poluante.
 Pentru frânarea influenţelor nocive asupra stratului de ozon, în 1977, s-a adoptat
primul Plan mondial de acţiune pentru stratul de ozon, vizând cooperarea internaţională în
domeniu. Au urmat o serie de măsuri pentru stagnarea producţiei de clorofluorocarbon în S.U.A.,
Canada, Suedia, Norvegia şi statele europene.
 Pentru că nu s-au obţinut rezultatele aşteptate, la 22 martie 1985, s-a semnat la

Viena Convenţia privind protecţia stratului de ozon.
Este o convenţie - cadru care a pus bazele cooperării internaţionale în scopul protejării
stratului de ozon. Părţile se angajează să protejeze sănătatea umană şi mediul înconjurător
19
Ordinul 506 din 17 septembrie 1996 al ministrului apelor, pădurilor şi protecţiei mediului a fost publicat în M.Of.,
Partea I nr. 234 din 27 septembrie 1996.
20
Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 8 din 25 ianuarie 1991, publicată în M.Of., Partea I nr. 18
din 26 ianuarie 1991.
44
împotriva efectelor adverse care rezultă sau pot rezulta din activităţile umane care modifică sau
pot modifica stratul de ozon.
 La 16 septembrie 1987, a fost semnat la Montreal Protocolul privind substanţele

care epuizează stratul de ozon, care a intrat în vioare în 1989. Protocolului i-au fost aduse
amendamente la Londra în 1990, la Copenhaga în 1992, la Montreal în 1997, la Beijing în 1999.
Statele semnatare îşi înnoiesc angajamentul de a proteja stratul de ozon prin măsuri de precauţie
şi pentru controlul emisiilor globale de substanţe care conduc la epuizarea stratului de ozon,
având ca finalitate eliminarea acestora.
 În cadrul celei de-a doua Conferinţe mondiale din domeniul protecţiei mediului,
care a avut loc la Rio de Janeiro în 1992, s-a semnat Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra
schimbărilor climatice21 care reprezintă un angajament al statelor semnatare de a realiza
stabilirea concentraţiei gazelor cu efect de seră în atmosferă la un nivel care să prevină imixtiuni
periculoase ale omului în sistemul climatic.
 La 11 decembrie 1997 a fost adoptat Protocolul de la Kyoto la Convenţia-cadru a

Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice22, referitor la respectarea angajamentelor de
limitare cantitativă şi reducere a emisiei de gaze cu efect de seră faţă de nivelul anului 1989, în
perioada obligatorie 2008 - 2012.
6. Protecţia spaţiului extraatmosferic

Un document internaţional de importanţă deosebită în domeniul protecţiei spaţiului
extraatmosferic îl reprezintă Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în
explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, a Lunii şi a celorlalte corpuri cereşti 23, adoptat
la Moscova la 27 ianuarie 1967.
Tratatul stabileşte principiile care trebuie să se afle la baza activităţii statelor în
explorarea şi exploatarea spaţiului extraatmosferic.
21
Ratificată de România prin Legea nr. 24 din 6 mai 1994, publicată în M.Of., Partea I nr. 119 din 12 mai 1994.
22
Ratificat de România prin Legea nr. 3 din 2 februarie 2001, publicată în M.Of., Partea I nr. 81 din 16 februarie
2001.
23
Ratificat de România prin Decretul nr. 74 din 30 ianuarie 1968, publicat în Buletinul Oficial nr. 10 din 2 februarie
1968.
45
Întrucât spaţiul extraatmosferic, luna şi celelalte corpuri cereşti constituie bunuri
aparţinând întregii umanităţi, explorarea şi exploatarea lor se pot face de orice stat în mod liber,
în condiţii de egalitate cu celelalte state, în interesul tuturor şi numai în scopuri paşnice.
Părţile se obligă să nu amplaseze pe orbită în jurul pământului niciun obiect purtător de
arme nucleare sau orice alte feluri de arme de distrugere în masă, să nu instaleze asemenea arme
pe corpurile cereşti şi să nu plaseze astfel de arme în spaţiul extraatmosferic, în orice alt mod.
Tratatul interzice stabilirea de baze, instalaţii şi fortificaţii militare, experimentarea oricăror
tipuri de arme şi efectuarea de manevre militare pe corpurile cereşti.
Explorarea spaţiului extraatmosferic, inclusiv a lunii şi a corpurilor cereşti trebuie astfel
făcută încât să nu provoace contaminarea lor dăunătoare sau schimbări nocive în mediul terestru
prin aducerea de materiale sau substanţe extraterestre.
Asupra obiectelor lansate în spaţiul cosmic, statul care le-a lansat rămâne proprietar nu
numai pe perioada cât se află în acest spaţiu, dar şi atunci când revin pe pământ. Ca urmare, dacă
un astfel de obiect sau părţi ale sale cad pe teritoriul altui stat, pe baza datelor de identificare
transmise de statul proprietar, primul stat este obligat să le returneze. Dacă obiectul sau
componentele sale cad într-o zonă nesupusă jurisdicţiei naţionale, pe baza datelor de identificare
furnizate, statele părţi au obligaţia să coopereze în recuperarea şi returnarea lui/lor către statul
proprietar.
Tratatul prevede răspunderea statului care lansează sau asigură lansarea unui obiect spaţial
pentru pagubele provocate de acesta pe pământ, în atmosferă sau în spaţiul extraatmosferic.
46
II. APA
1. Noţiune
Apele reprezintă o resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, element
indispensabil pentru viaţă şi pentru societate, materie primă pentru activităţi productive, sursă de
energie şi cale de transport, factor determinant în menţinerea echilibrului ecologic.
2. Clasificarea apelor
Există mai multe criterii în funcţie de care se poate realiza clasificarea apelor, astfel:
A. În raport de administrarea lor:
a. ape internaţionale; sunt apele cu privire la care statul nostru este riveran cu alte state,
cele care intră sau trec prin graniţele naţionale, precum şi cele cu privire la care interesele unor
state străine au fost recunoscute prin tratate şi convenţii internaţionale;
b. ape teritoriale ( maritime interioare); sunt apele cuprinse între porţiunea ţărmului ţării
spre larg, a căror întindere şi delimitare este stabilită prin legea naţională;
c. ape naţionale; sunt râurile, fluviile, canalele şi lacurile navigabile interioare, precum şi
apele râurilor si fluviilor de frontieră de la malul român până la linia de frontieră stabilită prin
tratate şi convenţii internaţionale.
B. După aşezarea lor:
47
a. ape de suprafaţă:
- de interes general;
- de interes local;
b. ape subterane.
C. Din punct de vedere al destinaţiei economice concrete:
a. ape de folosinţă generală, sunt cele destinate satisfacerii consumului populaţiei, când
potrivit criteriilor economico-politice apa e considerată obiect de consumaţie individuală;
b. ape destinate agriculturii, sunt cele utilizate îndeosebi pentru irigaţii, când potrivit
aceloraşi criterii apa e considerată obiect al muncii;
c. ape cu destinaţie specială, sunt apele folosite pentru navigaţie, pescuit, producerea
energiei electrice ş.a., când pe baza aceloraşi criterii apa apare ca mijloc de producţie.
D. Din punct de vedere al reglementării pescuitului şi al protecţiei resurselor vii ale
apelor, acestea se grupează pe bazine piscicole, care pot fi:
a. bazine naturale;
b. bazine amenajate.
Fac parte din bazinele piscicole apele naţionale curgătoare şi stătătoare de pe întreg
teritoriul ţării, inclusiv apele maritime interioare şi terenurile acoperite cu apă ca urmare a
îndiguirilor, care servesc sau oferă condiţii pentru creşterea şi înmulţirea vieţuitoarelor acvatice.
3. Poluarea apei
Folosinţa apei determină poluarea acesteia prin alterarea calităţilor sale fundamentale.
Poluarea apei a fost definită la prima Conferinţă internaţională privind situaţia poluării
apelor din Europa, care a avut loc la Geneva în 1961, ca fiind „modificarea directă sau indirectă
a compoziţiei sau stării apelor unei surse oarecare, ca urmare a activităţii omului în aşa măsură
încât ele devin mai puţin adecvate tuturor sau numai unora din utilizările pe care le pot căpăta în
stare naturală”.
Legea apelor nr. 107/199624, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte poluarea
apei ca fiind introducerea directă sau indirectă, ca rezultat al activităţii umane, a unor substanţe,
24
Legea apelor nr. 107 din 25 septembrie 1996 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 244 din 8 octombrie 1996,
suferind modificări şi completări succesive, ultimele prin O.U.G. nr. 12 din 28 februarie 2007 pentru modificarea şi
completarea unor acte normative care transpun acquis-ul comunitar în domeniul protecţiei mediului, publicată în
M.Of., Partea I nr. 153 din 2 martie 2007 şi prin O.U.G. nr. 130 din 12 noiembrie 2007, publicată în M.Of., Partea I
nr. 780 din 16 noiembrie 2007.
48
sau a căldurii în aer, apă sau pe sol, care poate dăuna sănătăţii umane sau calităţii ecosistemelor
acvatice sau celor terestre dependente de cele acvatice, care poate conduce la pagube materiale
ale proprietăţii, sau care pot dăuna sau obstrucţiona serviciile sau alte folosinţe legale ale
mediului.
Poluarea apelor poate fi:
- naturală;
- antropică ( fizică, chimică, bacteriologică ş.a.).
4. Regimul juridic al apelor în România
4.1. Proprietatea asupra apelor

Resursele de apă de suprafaţă şi subterane sunt monopol natural de interes strategic.
Potrivit art. 136 alin. (3) din Constituţia României din 1991, revizuită, apele cu potenţial
energetic valorificabil de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei
economice şi ale platoului continental fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
În detalierea textului constituţional, Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările şi
completările ulterioare, prevede în art. 3 că aparţin domeniului public apele de suprafaţă cu
albiile lor minore, cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa
de 10 km2, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi
plaja mării, împreună cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul energetic valorificabil, marea
teritorială şi fundul apelor maritime.
Albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine hidrografice ce nu depăşesc
suprafaţa de 10 km2, pe care apele nu curg permanent, aparţin deţinătorilor, cu orice titlu, ai
terenurilor pe care se formează sau curg.
Insulele, care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu al apei, aparţin
proprietarului albiei apei.
49
Dacă terenurile cu mal sunt inundate consecutiv pe o durata de minim trei ani la nivelul
mediu al cursului de apă atunci proprietatea asupra albiei apei se extinde şi asupra suprafeţei
inundate.
4.2. Folosinţa apelor

Indiferent de forma de proprietate, stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă este
un drept exclusiv al Guvernului pe care îl exercită prin autoritatea publică centrală din domeniul
apelor, cu excepţia apelor geotermale.
Folosinţa apelor în România este de două feluri:
 liberă, când este utilizată pentru adăpat, băut, spălat şi alte întrebuinţări gospodăreşti, dacă
pentru acestea din urmă nu se folosesc instalaţii sau se folosesc instalaţii de capacitate de până la
0, 2 litri/secundă;
 pe bază de autorizaţie, când este destinată satisfacerii nevoilor de apă din agricultură,
industrie, transporturi, sporturi nautice ş.a.
4.3. Administrarea apelor
Apele din domeniul public se dau în administrare Administraţiei Naţionale” Apele Române
de către Ministerul Mediului şi Pădurilor.
Administrarea bazinelor hidrografice naţionale, menţionate de lege ca bazine hidrografice,
se face la nivelul districtelor de bazin de către direcţiile Administraţiei Naţionale ”Apele
Române”.
Apele, malurile şi albiile acestora, indiferent de persoana fizică sau juridică care le
administrează, sunt supuse dispoziţiilor Legii apelor, precum şi prevederilor din convenţiile
internaţionale la care România este parte.
Suprafeţele acvatice ce intră în compunerea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”,
împreună cu resursele care le generează, fac parte, în afara excepţiilor prevăzute de lege, din
domeniul public de interes naţional şi sunt în administrarea directă a Administraţiei Rezervaţiei
Biosferei „Delta Dunării”.
4.4. Gospodărirea apelor

Potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare,
gospodărirea apelor se bazează pe principiul solidarităţii umane şi interesului comun, prin
colaborare şi cooperare strânsă, la toate nivelurile administraţiei publice, a utilizatorilor de apă, a
50
reprezentanţilor colectivităţilor locale şi a populaţiei, pentru realizarea maximului de profit
social.
Activitatea de gospodărire unitară, raţională şi complexă a apelor se organizează şi se
desfăşoară pe bazine hidrografice.
Gospodărirea apelor trebuie realizată considerând apele de suprafaţă şi subterane ca un tot
unitar, atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ, în scopul asigurării dezvoltării durabile.
Informaţiile hidrometeorologice, hidrologice şi de gospodărire a apelor se obţin prin
unităţi ale Administraţiei Naţionale „Apele române”, de la unităţi specializate autorizate şi
constituie Fondul naţional de date de gospodărire a apelor. Acest Fond şi evidenţa apelor din
domeniul public sunt incluse în Cadastrul apelor.
4.5. Protecţia apelor

Protecţia apelor se realizează sub două modalităţi:
 protecţia cantitativă;
 protecţia calitativă.
 În scopul protecţiei cantitative utilizatorii de apă sunt obligaţi să respecte normele
de consum de apă pe unitatea de produs sau pe activitate, să economisească apa prin folosirea
judicioasă, să asigure întreţinerea şi repararea instalaţiilor proprii ş.a.m.d.
Normele de consum pe unitatea de producţie sau pe activitate se propun de către marii
utilizatori de apă la nivelul celor mai bune performanţe ale tehnologiilor folosite, după care se
avizează de către ministerul interesat şi se aprobă de autoritatea publică centrală pentru protecţia
mediului.
Dacă la un moment dat consumul de apă nu acoperă toate necesităţile (cum ar fi în caz de
secetă), legea instituie o serie de restricţii şi de priorităţi în folosirea apei astfel: au prioritate, faţă
de alte folosinţe, apa necesară consumului populaţiei, apa necesară unităţilor zootehnice, apa
pentru refacerea rezervei intangibile după incendii, precum şi debitele de apă necesare menţinerii
echilibrului ecologic şi al habitatului acvatic.
 Pentru asigurarea protecţiei calitative legea interzice poluarea intenţionată a
apelor.
51
Normele de calitate a resurselor de apă se aprobă, la propunerea Ministerului Mediului şi
Pădurilor, prin hotărâre a Guvernului.
În jurul instalaţiilor şi surselor de alimentare cu apă potabilă, a surselor de apă minerală
şi a lacurilor şi nămolurilor terapeutice se instituie zone de protecţie sanitară cu regim sever sau
cu regim de restricţii, precum şi perimetre de protecţie hidrogeologică.
4.6. Apărarea împotriva inundaţiilor, a fenomenelor meteorologice periculoase şi a

accidentelor la construcţii hidrotehnice
Apărarea împotriva inundaţiilor, a fenomenelor meteorologice periculoase şi a
accidentelor la construcţii hidrotehnice reprezintă o activitate de protecţie civilă a populaţiei, de
interes naţional.
Elaborarea strategiei şi concepţiei de apărare în domeniul supus analizei revine autorităţii
publice centrale din domeniul apelor.
Potrivit art. 67 din Legea apelor nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare,
prin apărare împotriva inundaţiilor, a fenomenelor meteorologice periculoase şi a accidentelor la
construcţii hidrotehnice se înţeleg:
 măsuri de prevenire şi de pregătire pentru intervenţii;
 măsuri operative urgente de intervenţie după declanşarea fenomenelor periculoase cu
urmări grave;
 masuri de intervenţie ulterioară pentru recuperare şi reabilitare.
Aceste măsuri constituie o obligaţie care revine şi tuturor persoanelor fizice şi juridice, cu
excepţia persoanelor cu handicap, a bătrânilor, copiiilor şi a altor categorii defavorizate.
Acţiunea de apărare se declanşează în momentul în care se constată apariţia fenomenului
periculos sau când probabilitatea de apariţie este stabilită prin prognoză.
5. Regimul juridic al zonei costiere

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 202/2002 privind
gospodărirea integrată a zonei costiere25, gospodărirea, protecţia, punerea în valoarea,
25
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 202 din 18 decembrie 2002, publicată în M. Of., Partea I nr. 965 din 28
decembrie 2002, a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 280 din 24 iunie 2003, publicată în
M.Of., Partea I nr. 454 din 26 iunie 2003.
52
dezvoltarea durabilă şi, unde este posibil, restaurarea acesteia reprezintă acţiuni de interes
general.
Zona costieră reprezintă spaţiul geografic situat la contactul mării cu uscatul, incluzând
apele de coastă de suprafaţă şi subterane şi terenurile adiacente, inclusiv apele de suprafaţă şi
subterane puternic intercondiţionate şi aflate în imediata apropiere a ţărmului, împreună cu
insulele şi lacurile sărate şi zonele umede în contact cu marea, plaja şi faleza.
Reglementările specifice în domeniu au ca scop:
1. stabilirea zonei costiere şi a măsurilor care se impun pentru asigurarea integrităţii acesteia;
2. garantarea utilizării publice a zonei costiere româneşti, cu excepţia situaţiilor care
privesc siguranţa naţională;
3. utilizarea durabilă a zonei costiere pe baza principiilor care asigură protecţia mediului,
peisajului, moştenirii culturale, istorice şi arheologice;
4. reconstrucţia şi conservarea zonei costiere prin adoptarea de măsuri adecvate;
5. integrarea în cadrul acesteia a politicilor de mediu şi a altor politici sectoriale;
6. asigurarea accesului publicului la informaţie şi a participării acestuia la luarea
deciziilor în domeniul gospodăririi integrate a zonei costiere româneşti.
În prezent gospodărirea zonei costiere se realizează pe baza mai multor principii, dintre
care menţionăm:
- principiul dezvoltării durabile;
- principiul prevenirii;
- principiul restaurării;
- principiul „poluatorul plăteşte”;
- principiul utilizării celor mai bune tehnici disponibile şi a celor mai bune practici în
domeniul mediului, pentru atingerea unui nivel general ridicat de protecţie a mediului în zona
costieră;
- principiul asigurării accesului publicului la informaţia de mediu şi a participării la
luarea deciziilor;
- principiul cooperării internaţionale.
Stabilirea regimului juridic de folosire a zonei costiere este un drept exclusiv al
Guvernului, care se exercită prin autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, pe baza
unor norme şi metodologii specifice.
53
6. Protecţia apelor pe plan internaţional
6.1. Protecţia fluviilor şi a lacurilor internaţionale
6.1.1. Consideraţii generale

Potrivit art. 6 din Regulile de la Helsinki, fiecare stat din cadrul unui bazin internaţional
are dreptul la o cotă echitabilă şi rezonabilă de folosire avantajoasă a apelor bazinului şi are, în
acelaşi timp, obligaţia de a se abţine de la producerea unei noi forme de poluare sau a vreunei
creşteri a poluării existente.
Într-un cadru geografic mai restrâns Consiliul Europei a adoptat la 6 mai 1968 Cartea
Europeană a Apei.
La Conferinţa Naţiunilor Unite de la Stockholm din 1972, deşi protecţia apelor
continentale împotriva poluării nu a fost menţionată expres pe ordinea de zi, s-a stabilit totuşi
principiul potrivit căruia aruncarea în apă a reziduurilor de materiale toxice sau alte materiale,
precum şi degajările de căldură, care prin cantitatea şi natura lor nu pot fi neutralizate de mediu
trebuie să fie interzise.
Pe baza unei recomandări a Conferinţei Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Stockholm,
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu a lansat în 1986 Programul pentru gestiunea
acceptabilă a resurselor continentale de apă.
6.1.2. Poluarea şi protecţia cursurilor de apă şi a lacurilor internaţionale

 Potrivit Regulilor de la Helsinki poluarea nu este o utilizare în sine a apelor, ci o
alterare a calităţii lor fizice, chimice şi biologice produse prin activităţi umane. În cazul în care
alterarea este substanţială şi are un impact semnificativ privind folosirea raţională a cursului de
apă, ea atrage răspunderea internaţională a statului poluator.
 Proiectul de Convenţie Europeană asupra protecţiei cursurilor de apă
internaţionale împotriva poluării, semnat la Strasbourg în 1973, conţine obligaţii generale şi
specifice şi propune respectarea unor norme de calitate a apei.
Proiectul prevede că fiecare parte contractantă trebuie să ia în legătură cu apele de
suprafaţă de pe teritoriul său, precum şi cu fluviile internaţionale, toate măsurile necesare pentru
prevenirea noilor forme de poluare şi pentru reducerea poluării existente.
În legătură cu deversarea în cursurile de apă internaţionale a unor substanţe periculoase,
documentul foloseşte tehnica listelor astfel:
54
a. substanţele neobişnuit de vătămătoare prevăzute în lista A sau lista neagră nu pot fi
deversate, în principiu; excepţional această activitate se poate desfăşura în baza unei autorizaţii
eliberate de o autoritate naţională competentă;
b. substanţele vătămătoare cuprinse în lista B sau lista cenuşie pot fi deversate în mod
limitat, constituind obiectul unor reglementări naţionale.
Se propun două categorii de norme de calitate a apelor:
1. norme minime care trebuie respectate în fiecare punct unde cursul de apă
traversează frontiera dintre două state părţi. Astfel, fiecare stat trebuie să se asigure că parametrii
calitativi de la un punct relevant al frontierei vor fi cel puţin deasupra minimului cerut;
2. norme speciale concepute ca standarde tehnice de calitate a apei, pregătite de o
convenţie internaţională şi adoptate de statele coriverane, în vederea aplicării lor.
 În 1909, la Washington, s-a semnat între Statele Unite ale Americii şi Canada
Tratatul asupra apelor de frontieră care nu defineşte nici termenul de „poluare”, nici pe cel de
„prejudiciu”, dar prevede în art. 4 că apele de frontieră sau cele care o traversează nu vor fi
poluate de vreo parte semnatară, astfel încât să aducă prejudicii societăţii, populaţiei sau
proprietăţii celeilalte părţi. Această obligaţie s-a transformat ulterior într-un principiu, regăsit în
majoritatea documentelor internaţionale.
 În 1972, la Ottawa, între Statele Unite ale Americii şi Canada se încheie, în
completarea Tratatului din 1909, Acordul relativ la calitatea apelor din Marile Lacuri.
Importanţa deosebită a documentului rezidă în următoarele aspecte:
1. introduce noţiunea de „cercuri concentrice” în care cercul mic sau maximum restrâns
este rezervat apelor de frontieră dintre două state, iar cercul mare sau minimum lărgit este
rezervat întregii reţele a Marilor Lacuri;
2. se referă la „substanţe neobişnuit de poluante” care, în sensul Acordului, desemnează
orice element sau compus identificat de părţi, care deversat în orice cantitate, produce un pericol
iminent şi substanţial pentru sănătatea publică
3. introduce conceptul de “autorităţi de regiune” prevăzând că deşi responsabilitatea
principală revine celor 2 părţi semnatare, totuşi Guvernele statelor şi provinciilor riverane au şi
ele anumite obligaţii ori de cate ori poluarea apelor dulci ar putea fi localizată.
55
 La 3 decembrie 1985, la Bucureşti, a fost adoptată Declaraţia privind cooperarea
statelor dunărene în domeniul gospodăririi şi îndeosebi al protejării apelor Dunării împotriva
poluării, care are ca obiective:
- utilizarea raţională şi conservarea resurselor de apă ale Dunării;
- prevenirea poluării apelor Dunării;
- supravegherea calităţii lor.
 În 1986, la Szeged, s-a încheiat Convenţia privind protecţia apelor râului Tisa şi
a afluenţilor săi împotriva poluării.
Convenţia defineşte noţiunile de ape poluate şi acţiunea de poluare a apei şi obligă părţile
să întocmească la punctele de frontiera liste cu indicatorii de poluare a Tisei.
 În anul 1992, la Helsinki, s-a adoptat Convenţia privind protecţia cursurilor de

apă transfrontiere şi a lacurilor internaţionale26.
Potrivit Convenţiei, apele transfrontiere sunt orice ape de suprafaţă sau subterane care
marchează frontierele dintre două sau mai multe state, le traversează sau sunt localizate pe
acestea, oriunde apele transfrontiere se varsă în mare, fără a forma estuare. Limita acestor ape
este marcată de o linie trasată peste gurile lor de vărsare, între limitele interioare de reflux de pe
malurile lor.
Convenţia defineşte impactul transfrontier ca fiind orice efect negativ semnificativ
asupra mediului rezultat dintr-o schimbare în condiţiile apelor transfrontiere, cauzată de o
activitate umană a cărei origine fizică este situată în întregime sau parţial într-o zonă aflată sub
jurisdicţia unei părţi, efectele producându-se într-o zonă aflată sub jurisdicţia altei părţi.
Părţile se obligă să adopte măsuri eficiente pentru prevenirea, controlul şi reducerea
oricărui impact transfrontier fără a produce un transfer al poluării în alt mediu.
Părţile înţeleg să se conducă după următoarele principii:
 principiul precauţiunii;
 principiul „poluatorul plăteşte;
 principiul gospodăririi durabile a resurselor de apă transfrontiere şi a lacurilor
internaţionale.
26
Ratificată de România prin Legea nr. 30 din 26 aprilie 1995, publicată în M.Of., Partea I nr. 81 din 3 mai 1995,
suferind amendamente ale art. 25 şi 26, adoptate la Madrid, acceptate de România prin Legea nr. 82 din 5 aprilie
2006, publicată în M.Of., Partea I nr. 330 din 12 aprilie 2006.
56
 În 1994, s-a semnat la Sofia, Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi
utilizarea durabilă a fluviului Dunărea27, care se referă la protecţia apelor din întregul bazin
hidrografic al Dunării.
Părţile contractante se angajează să aplice măsuri de gospodărire durabilă care vizează:
- menţinerea calităţii generale a vieţii;
- menţinerea accesului continuu la resursele naturale ale apelor Dunării;
- evitarea pagubelor ecologice de durată;
- asigurarea protecţiei ecosistemelor;
- aplicarea unei abordări preventive.
Pentru realizarea obiectivelor Convenţiei a fost înfiinţată Comisia Internaţională pentru
Protecţia Fluviului Dunărea, cu atribuţii specifice în domeniu.
6.2. Protecţia mărilor şi oceanelor
6.2.1. Particularităţile poluării mărilor şi oceanelor

Particularităţile poluării mărilor şi oceanelor sunt determinate de următoarele aspecte:
 proprietăţile diferiţilor poluanţi ai mărilor şi oceanelor;
S-a constatat că unii poluanţi ai mărilor şi oceanelor îşi conservă compoziţia lor chimică
timp de decenii în timp ce alţii devin inofensivi în spaţiul în câteva zile sau ore. Sunt poluanţi
care reprezintă o ameninţare imediată şi precisă a florei şi faunei marine, iar alţii devin nocivi
după o perioadă mare de timp. Există poluanţi care intoxică flora şi fauna marină prin simplul
contact. Alţii se aglomerează în corpul vieţuitoarelor marine producând modificări biologice şi
chiar apariţia unor specii noi care distrug celelalte specii. Poluanţii cei mai periculoşi sunt:
hidrocarburile, substanţele radioactive, detergenţii şi pesticidele.
 locurile unde se produce poluarea mărilor şi oceanelor
Mările şi oceanele nu reprezintă un spaţiu omogen, curenţii deplasând masele de apă, iar
flora şi fauna marină se află concentrate numai în anumite zone.
6.2.2. Norme de conservare şi protecţie juridică a mărilor şi oceanelor

Protecţia mărilor şi oceanelor se realizează prin două categorii de reglementări :
27
Ratificată de România prin Legea nr. 14 din 24 februarie 1995, publicată în M.Of., Partea I nr. 41 din 27 februarie
1995.
57
1. naţionale;
2. internaţionale:
- cu vocaţie universală;
- cu vocaţie regională.
Normele juridice de protecţie a mării teritoriale se grupează astfel:
 norme care reglementează activitatea de pescuit şi conservarea fondului piscicol;
 norme care impun zone prohibitive pentru operaţiunile de descărcare şi transfer a
produselor poluante de la navă la navă şi de la navă la uscat;
 norme care reglementează operaţiunile de amestecare a petrolului cu apa în activităţile de
curăţare a navelor şi în operaţiile de descărcare şi transfer a hidrocarburilor din şi între tancurile
petroliere;
 norme care reglementează dreptul de inspectare a navelor bănuite de a fi făcut deversări
în mediul marin, drept recunoscut organelor statului riveran în zona supusă jurisdicţiei sale şi
reglementat ca obligaţie de a reclama nava oriunde în marea liberă.
6.2.3. Reglementări naţionale privind protecţia mărilor şi oceanelor

În România reglementarea specifică este dată de Legea nr. 17/199028, republicată, privind
regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei
economice exclusive ale României.
Potrivit legii sunt considerate ape maritime interioare suprafeţele de apă situate între
ţărmul mării şi liniile de bază.
Marea teritorială este fâşia de mare adiacentă ţărmului ori, după caz, apelor maritime
interioare, având lăţimea de 12 mile marine( 22.224 m), măsurate de la liniile de bază.
Liniile de bază sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului sau liniile drepte
care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului, inclusiv ale ţărmului spre larg al insulelor, ale
locurilor de acostare, amenajărilor hidrotehnice şi ale instalaţiilor portuare permanente.
Zona contiguă este fâşia de mare adiacentă mării teritoriale care se întinde spre largul
mării până la distanţa de 24 mile marine măsurată de la liniile de bază.
28
Legea nr. 17 din 7 august 1990, republicată în M.Of., Partea I nr. 765 din 21 octombrie 2002, a fost modificată şi
completată de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 130 din 12 noiembrie 2007, publicată în M.Of., Partea I nr.
780 din 16 noiembrie 2007.
58
Zona economică exclusivă este instituită în spaţiul marin al ţărmului românesc la Marea
Neagră, situat dincolo de limita mării teritoriale şi adiacent acestora, în care România îşi exercită
drepturile suverane şi jurisdicţia asupra resurselor naturale ale fundului mării, subsolului acestuia
şi coloanei de apă de deasupra, precum şi în ceea ce priveşte diferitele activităţi legate de
explorarea, exploatarea, protecţia, conservarea mediului şi gestionarea acestora.
Legea împuterniceşte statul român să adopte norme şi să ia măsuri pentru prevenirea şi
reducerea poluării, protecţia navigaţiei şi să asigure respectarea şi aplicarea acestora în porturi, în
apele maritime interioare, în marea teritorială şi în zona economică exclusivă. Aceste măsuri
privesc în principal: limitarea evacuării substanţelor toxice, combaterea poluării făcute de nave, a
poluării provenind de la instalaţiile folosite pentru exploatarea şi explorarea resurselor naturale
de pe solul şi subsolul marin, precum şi prevenirea poluării produse de celelalte instalaţii care
funcţionează în mediul marin.
Atunci când există motive temeinice să se creadă că o navă folosită în scopuri comerciale
a făcut o deversare de substanţe toxice în marea noastră teritorială, apele maritime interioare sau
în zona economică exclusivă, organele române competente au dreptul:
 să ceară explicaţii navei în legătură cu faptele ce i se impută;
 dacă explicaţiile sunt vădit mincinoase sau sunt refuzate, organele române competente au
dreptul de a inspecta nava;
 când există probe justificative, să intenteze acţiune în justiţie, în conformitate cu legislaţia
română;
 să dispună, sub rezerva normelor dreptului internaţional, reţinerea navei, precum şi alte
măsuri necesare.
Foarte importantă este dispoziţia potrivit căreia în marea noastră teritorială, în apele
maritime interioare şi porturile româneşti, se interzice intrarea oricărei nave care are la bord arme
nucleare sau orice alte arme de distrugere în masă, precum şi alte mărfuri prohibite de statul
român (ex: stupefiante).
Intrarea navelor care transportă deşeuri radioactive sau alte substanţe ori deşeuri
periculoase în marea noastă teritorială este permisă numai după obţinerea aprobării din partea
organelor competente, solicitată cu cel puţin 30 de zile înainte de data când se intenţionează
această operaţiune.
Sunt interzise:
59
- lansarea, îmbarcarea sau debarcarea de tehnică militară, submarine, amfibii şi orice alte
instalaţii în măsură să execute cercetări acvatice sau subacvatice;
- îmbarcarea sau debarcarea de mărfuri, stupefiante şi substanţe psihotrope, de fonduri
băneşti şi de persoane contrar legilor vamale, fiscale, sanitare sau de imigrare române;
- poluarea deliberată şi gravă de orice natură a ecosistemelor marine.
Dacă în timpul în care s-a aflat în apele maritime interioare, în marea teritorială sau în
zona economică exclusivă a României, o navă străină folosită în scopuri comerciale a desfăşurat
activităţi care contravin legilor române şi încalcă drepturile suverane ale României, această navă
poate fi urmărită şi în marea liberă, cu condiţia ca urmărirea să fi început de când se afla în
zonele sus menţionate şi să se fi exercitat fără întrerupere.
6.2.4. Reglementări internaţionale cu caracter global privind protecţia mărilor şi

oceanelor
 La 29 noiembrie 1969 la Bruxelles s-a semnat Convenţia internaţională asupra
intervenţiei în marea liberă în caz de accidente ce antrenează sau pot antrena o poluare cu
hidrocarburi, intrată în vigoare la 6 mai 1975, potrivit căreia, statul riveran ameninţat cu o
asemenea poluare are dreptul de a lua măsuri de prevenire, limitare sau eliminare a pericolului
iminent care îi primejduieşte ţărmurile sau interesele legate de navigaţie.
 La aceeaşi dată s-a adoptat la Bruxelles Convenţia asupra răspunderii civile
pentru prejudiciile datorate poluării cu hidrocarburi, al cărei obiect îl constituie garantarea unei
indemnizaţii echitabile persoanelor care au suferit o poluare cu hidrocarburi.
Convenţia stabileşte pe plan internaţional reguli de procedură uniformă pentru
recuperarea prejudiciului şi reglementează dreptul victimei, persoană fizică sau juridică, de drept
public sau privat, inclusiv statul sau eventualele sale subdiviziuni politice, de a fi despăgubită.
Cauzele exoneratoare de răspundere sunt un act de război, un fenomen natural
excepţional, acţiunea criminală a unui terţ sau neglijenţa gravă a unui Guvern în menţinerea
auxiliarelor de navigaţie. Dacă se constată culpa proprietarului navei, acesta suportă integral
prejudiciul.
 În 1972 la Oslo s-a semnat Convenţia referitoare la prevenirea poluării marine

cauzate de operaţiunile de imersare efectuate de nave şi aeronave, fiind primul document care se
60
referă nu numai la hidrocarburi, ci la toate substanţele toxice luate în considerare după gradul lor
de nocivitate.
Convenţia grupează substanţele nocive în trei liste, stabilind că:
- substanţele deosebit de periculoase, aflate pe „lista neagră”, nu pot fi imersate în
niciun caz;
- cele mai puţin periculoase, cuprinse în „lista cenuşie”, pot fi imersate de la caz la caz,
pe baza unui permis special emis de o autoritate naţională competentă;
- substanţele înscrise pe „lista albă” pot fi imersate pe baza unei aprobări dată de
aceeaşi autoritate competentă a statului.
 În 1973 la Londra s-a semnat Convenţia internaţională privind prevenirea
poluării de către nave29 (Convenţia MARPOL), care are ca obiectiv general conservarea
mediului marin prin eliminarea totală a poluării cu petrol şi alte substanţe dăunătoare, precum şi
reducerea accidentelor de deversare a acestora de către nave. Convenţia se aplică navelor
autorizate a arbora pavilionul unui stat parte, precum şi navelor neautorizate a arbora pavilionul
unei părţi, dar care sunt exploatate de autoritatea acesteia; nu intră sub incidenţa Convenţiei
navele de război şi navele afectate unor scopuri guvernamentale.
 În 1982 la Montago Bay a fost semnată Convenţia Naţiunilor Unite asupra
dreptului mării30.
Convenţia consacră principiul conform căruia resursele minerale ale adâncurilor tuturor
mărilor constituie patrimoniu comun al umanităţii; are un capitol întreg dedicat protecţiei
resurselor marine vii şi stabileşte formele de cooperare regională şi globală în protecţia mediului
marin, conţine reguli privind protecţia zonelor îngheţate ale mărilor şi oceanelor şi răspunderea
juridică a statelor pentru prejudiciile cauzate; este o convenţie cu caracter universal.
6.2.5. Documente cu caracter regional privind protecţia mărilor şi oceanelor

 În 1969 s-a semnat la Bonn Convenţia privind protecţia Mării Nordului împotriva
poluării cu hidrocarburi, extinsă în 1983 şi la alte substanţe periculoase, care instituie obligaţia
29
România a aderat la Convenţie prin Legea nr. 6 din 8 martie 1993, publicată în M.Of., Partea I nr. 57 din 18 martie
1993.
30
Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 110 din 10 octombrie 1996, publicată în M.Of., Partea I nr.
300 din 21 octombrie 1996.
61
părţilor de a preveni şi combate această poluare, atunci când prezintă un pericol grav şi iminent
pentru navigaţia pe mare sau aşezările de coastă. Prin convenţie se stabileşte un sistem de zone în
care statele părţi au fie răspunderi individuale, fie răspunderi colective.
 În 1974, la Helsinki, s-a adoptat Convenţia privind prevenirea poluării mediului
marin în zona Mării Baltice, care priveşte în principal poluarea de origine telurică ce ajunge în
mare prin intermediul cursurilor de apă sau de la aşezările şi industriile de pe litoral. În afara
unor situaţii de excepţie, expres prevăzute, respectiv securitatea vieţii pe mare şi securitatea
navigaţiei, deversarea substanţelor periculoase în zona Mării Baltice este strict interzisă. Pentru
deversarea substanţelor mai puţin periculoase este nevoie de o autorizaţie specială emisă de o
autoritate competentă.
Convenţia se aplică navelor şi aeronavelor înmatriculate pe teritoriul statelor părţi sau
arborând pavilionul lor, celor străine ce încarcă în limitele teritoriului lor substanţe destinate
imersării, precum şi navelor bănuite de a fi făcut deversări în marea lor teritorială.
 În 1976 la Barcelona a avut loc Conferinţa plenipotenţiarilor statelor riverane la
Marea Mediterană în cadrul căreia au fost dezbătute următoarele documente: Convenţia privind
prevenirea poluării Mării Mediterane, Protocolul privind protecţia mării împotriva poluării de
origine telurică, Protocolul privind arealele special protejate ale Mării Mediterane, Protocolul
relativ la prevenirea poluării Mării Mediterane cauzate de operaţii de imersare efectuate de
nave şi aeronave şi Protocolul relativ la cooperarea în domeniul combaterii poluării Mării
Mediterane prin hidrocarburi şi alte substanţe periculoase în cazul situaţiilor critice,
Relaţia dintre Convenţie şi protocoale constă în faptul că un stat care aderă la/ratifică
Convenţia are obligaţia să facă acelaşi lucru cel puţin cu privire la unul dintre protocoale şi
invers.
Principalele obligaţii ale părţilor privesc prevenirea şi combaterea poluării cu
hidrocarburi a Mării Mediterane, rezultată din operaţiuni de imersare făcute de nave, de
echipajele de agrement, de instalaţiile şi aşezările de pe coastă.
 În 1992 la Bucureşti s-a adoptat Convenţia privind protecţia Mării Negre
împotriva poluării, având ca părţi: Bulgaria, Republica Georgia, România, Federaţia Rusă,
Turcia şi Ucraina.
La încheierea acestei convenţii părţile au avut în vedere o serie de caracteristici specifice
Mării Negre: o mare aproape închisă, un bazin colector al unei vaste reţele de râuri şi fluvii;
62
stratificarea apelor sale de adâncime şi sensibilitatea deosebită a florei şi faunei la schimbările de
temperatură şi de compoziţie a apei.
Convenţia de la Bucureşti din 1992 îşi manifestă superioritatea faţă de celelalte convenţii
regionale prin:
 a dat cea mai amplă definiţie poluării mediului marin ca fiind introducerea de către om
direct sau indirect, de substanţe sau energie în mediul marin, inclusiv estuare, care are sau poate
avea ca rezultate asemenea efecte dăunătoare cum sunt: vătămarea resurselor vii şi a vieţii
marine, pericole pentru sănătatea omului, obstacole pentru activităţile pe mare, inclusiv pescuitul
şi alte folosinţe legitime ale mării şi deteriorarea condiţiilor de agrement.
 se referă la poluarea mediului marin din orice sursă cu substanţele şi cu materialele
periculoase expres prevăzute în anexă.
Convenţia este însoţită de trei protocoale:
a) Protocolul privind protecţia mediului marin al Mării Negre împotriva poluării din surse
de pe uscat;
b) Protocolul privind protecţia mediului marin al Mării Negre împotriva poluării prin
descărcare;
c) Protocolul privind cooperarea în combaterea poluării cu petrol şi alte substanţe nocive
mediului marin al Mării Negre în situaţii de urgenţă.
63
III. SOLUL ŞI SUBSOLUL
1. Consideraţii generale privind degradarea solului

Faţă de celelalte componente ale mediului, solul are o serie de particularităţi date de
faptul că:
- este un suport şi mediu de viaţă pentru plantele superioare, om şi animale;
- este principalul mijloc de producţie în agricultură şi silvicultură;
- este limitat ca întindere;
- are caracter de fixitate;
- dacă este distrus nu se mai poate reface decât prin intervenţia extrem de lentă a
factorilor naturali.
Poluarea solului este rezultatul oricărei acţiuni care produce dereglarea funcţionării
normale a acestuia ca mediu de viaţă, în cadrul diferitelor ecosisteme naturale şi antropice,
dereglare manifestată prin degradarea fizică, chimică şi biologică a solului, care afectează
negativ fertilitatea sa, respectiv capacitatea bioproductivă, din punct de vedere calitativ şi
cantitativ.
Indicatorul sintetic al efectului care rezultă din poluarea solului este reprezentat fie de
reducerea cantitativă şi calitativă a producţiei vegetale, fie de cheltuielile care trebuie făcute
pentru menţinerea sa la parametrii bioproductivi existenţi înainte de a se produce poluarea.
2. Măsuri legale de protecţie şi conservare durabilă a solului în România
64
Conform Legii fondului funciar 18/199131, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, terenurile de orice fel indiferent de deţinători şi destinaţia lor economică constituie
fondul funciar al ţării; ca element al mediului, acesta trebuie ocrotit în vederea asigurării
dezvoltării durabile.
Protecţia solului prezintă două aspecte: calitativ şi cantitativ.
 Sub aspectul protecţiei calitative, terenurile care prin degradare sau poluare şi-au pierdut
total sau parţial capacitatea bioproductivă se constituie cu acordul proprietarilor în perimetre de
ameliorare.
Dacă proprietarii nu-şi dau acordul pentru includerea unor astfel de terenuri în perimetrul
de ameliorare, decide prefectura pe baza propunerii făcute de primărie. Pe perioada când un
astfel de teren este inclus în perimetrul de ameliorare, proprietarul este scutit de plata impozitelor
pe teren, iar la reprimirea terenului nu este obligat să plătească sporul de valoare dobândit de
terenul său în asemenea condiţii.
 Sub aspectul protecţiei cantitative, titularii obiectivelor de producţie sau de investiţii care
au obţinut aprobarea pentru desfăşurarea activităţii pe un anumit teren sunt obligaţi să
decoperteze stratul fertil, să-l aşeze şi să-l niveleze pe terenuri slab productive sau neproductive
indicate de direcţiile agricole judeţene.
Dacă după terminarea lucrărilor de producţie/investiţie mai rămân suprafeţe libere,
titularii obiectivelor respective au obligaţia să le folosească fie în interesul obiectivului care a
fost creat, fie potrivit planului urbanistic zonal; după finalizarea procesului de producţie, titularii
obiectivelor sunt obligaţi să reabiliteze terenurile exploatate.
3. Protecţia subsolului
Potrivit art. 136 alin. (3) din Constituţia României din 1991, revizuită, bogăţiile de interes
public ale subsolului, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, putând fi date în condiţiile
prevăzute în legi organice, în administrarea, concesionarea ori închirierea regiilor autonome şi
instituţiilor publice ori date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
Statul are obligaţia să asigure exploatarea bogăţiilor de interes public ale subsolului în
concordanţă cu interesul naţional, ceea ce implică şi respectarea normelor de protecţie şi
conservare a mediului.
31
Legea nr. 18 din 19 februarie 1991, republicată în M.Of., Partea I nr. 1 din 5 ianuarie 1998, a suferit completări şi
modificări succesive, ultimele prin Legea nr. 47 din 13 martie 2007, publicată în M.Of., Partea I nr. 194 din 21
martie 2007 şi prin Legea nr. 340 din 3 decembrie 2007, publicată în M.Of., Partea I nr. 846 din 10 decembrie 2007.
65
Explorarea, dezvoltarea şi exploatarea petrolului se realizează conform legii, cu
respectarea strictă a cerinţelor de protecţie a mediului.
Ca bunuri materiale ale subsolului, bunurile patrimoniului geologic sunt proprietate
publică, fiind supuse regimului juridic prevăzut de lege.
Test de verificare
1. Explicaţi cauzele şi efectele poluării atmosferei.
2. În ce constă politica naţională de protecţie a atmosferei?
3. Enumeraţi obiectivele principale ale Strategiei naţionale privind protecţia atmosferei.
4. Care sunt obligaţiile titularilor de activităţi care constituie surse fixe de poluare?
5. Ce principii au stabilit părţile Convenţiei asupra poluării atmosferice transfrontiere pe
distanţe lungi, adoptată la Geneva, în 1979?
6. Analizaţi conţinutul Tratatului privind principiile care guvernează activitatea statelor în
explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, a Lunii şi a celorlalte corpuri cereşti, adoptat la
Moscova la 27 ianuarie 1967.
7. Clasificaţi apele în raport de cele patru criterii precizate în prezentul curs.
8. De câte feluri poate fi poluarea apelor?
9. Cine deţine proprietatea asupra apelor la nivel naţional?
10. Care este regimul de folosinţă a apelor în România?
11. Explicaţi pe scurt cum se realizează protecţia apelor.
12. Pe baza căror principii se realizează gospodărirea zonei costiere?
13. Care sunt elementele de superioritate ale Convenţiei de la Bucureşti din 1992?
14. Precizaţi în ce constă poluarea solului.
15. Prin ce măsuri legale se realizează protecţia solului?
16. În ce constă obligaţia statului referitoare la protecţia subsolului?
66
 Motica, R. I., Trăilescu, A., Drept funciar. Amenajarea teritoriului şi protecţia mediului,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.

RAPORTURILE JURIDICE PRIVIND PROTECŢIA RESURSELOR NATURALE
ŞI CONSERVAREA DURABILĂ A BIODIVERSITĂŢII
Cuprins
 Conservarea şi dezvoltarea durabilă a fondului forestier
 Noţiunile de „fond forestier naţional” şi „patrimoniu forestier”;
 Proprietatea asupra fondului forestier şi administrarea acestuia;
 Protecţia fondului forestier naţional;
 Produsele pădurii şi folosinţa lor;
 Protecţia altor forme de vegetaţie terestră
 Protectia vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier;
 Protecţia păşunilor şi a fâneţelor naturale;
 Protecţia plantelor cultivate;
 Protecţia faunei terestre şi acvatice
 Protecţia faunei în dreptul intern;
 Protectia faunei pe plan internaţional;
 Protecţia şi conservarea ariilor naturale
 Reglementarea juridică a ariilor naturale protejate în România;
 Reglementări privind protecţia naturii pe plan internaţional;
67
 să analizaţi normele care au ca obiect protecţia resurselor naturale şi conservarea durabilă
a biodiversităţii;
 să identificaţi măsurile prin care se realizează protecţia resurselor naturale şi conservarea
durabilă a biodiversităţii;
 să explicaţi rolul cooperării internaţionale în protecţia resurselor naturale şi conservarea
durabilă a biodiversităţii.
I. CONSERVAREA ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ A FONDULUI FORESTIER
1. Noţiunile de „fond forestier naţional” şi „patrimoniu forestier”

Potrivit art. 1 alin. (1) din Codul silvic aprobat prin Legea nr. 46/2008 32, totalitatea
pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producţie
sau administraţie silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinaţie forestieră şi
neproductive, cuprinse în amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau incluse în acestea
ulterior, în condiţiile legii, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul
forestier naţional.
Fondul forestier naţional, indiferent de forma de proprietate, constituie bun de interes
naţional fiind supus regimului silvic, reprezentat de un sistem de norme cu caracter tehnic,
economic şi juridic privind amenajarea, cultura, exploatarea, paza şi protecţia acestui fond.
Totalitatea bunurilor mobile şi imobile cu destinaţie forestieră, precum şi a drepturilor
reale şi de creanţă aferente acestora formează patrimoniul forestier.
2. Proprietatea asupra fondului forestier şi administrarea acestuia

Potrivit art. 7 alin. (1) din Codul Silvic, fondul forestier este constituit din:
1. fond forestier proprietate publică a statului;
32
Legea nr. 46 din 19 martie 2008 privind Codul Silvic, publicată în M. Of, Partea I nr. 238 din 27 martie 2008, a
fost modificată şi completată de O.U.G. nr. 193 din 25 noiembrie 2008, publicată în M.Of., Partea I nr. 825 din 8
decembrie 2008, aprobată prin Legea nr. 193 din 27 mai 2009, publicată în M.Of., Partea I nr. 365 din 1 iunie 2009,
de Legea nr. 54 din 19 martie 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 186 din 24 martie 2010, şi de Legea nr. 95 din 21
mai 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 350 din 27 mai 2010.
68
2. fond forestier proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale;
3. fond forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice;
4. fond forestier proprietate privată a unităţilor administrativ-teritoriale.
Punerea în valoare economică, socială şi ecologică a pădurilor este un atribut al statului
care se exercită prin autoritatea publica centrală care răspunde de silvicultură.
Proprietarii de păduri sunt obligaţi:
 să asigure întocmirea şi respectarea amenajamentelor silvice;
 să asigure paza şi integritatea fondului forestier;
 să realizeze lucrările de regenerare a pădurii;
 să realizeze lucrările de îngrijire şi conducere a arboretelor;
 să execute lucrările necesare pentru prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor
pădurilor;
 să asigure respectarea măsurilor de prevenire şi stingere a incendiilor;
 să exploateze masa lemnoasă numai după punerea în valoare, autorizarea parchetelor
şi eliberarea documentelor specifice de către personalul abilitat;
 să asigure întreţinerea şi repararea drumurilor forestiere pe care le au în administrare
sau în proprietate;
 să delimiteze proprietatea forestieră în conformitate cu actele de proprietate şi să
menţină în stare corespunzătoare semnele de hotar.
Fondul forestier proprietate publică a statului se administrează de Regia Naţională a

Pădurilor - Romsilva, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.
Fondul forestier proprietate publică a statului se administrează şi de institute publice de
cercetare sau de instituţii de învăţământ de stat cu profil silvic.
Fondul forestier proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale se administrează
prin ocoale silvice private care funcţionează ca regii autonome de interes local cu specific
exclusiv silvic sau pe bază de contracte cu ocoale silvice din cadrul Regiei Naţionale a Pădurilor
- Romsilva.
Pentru fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice şi juridice administrarea
şi/sau serviciile silvice, după caz, se realizează prin ocoale silvice private, care funcţionează
similar asociaţiilor şi fundaţiilor, sau pe bază de contract cu alte ocoale silvice.
69
3. Protecţia fondului forestier naţional
Protecţia pădurilor îmbracă următoarele aspecte:
 protecţia împotriva tăierilor ilegale
Pentru a realiza o exploatare raţională a pădurilor, volumul de masă lemnoasă care se
recoltează anual, pe ansamblu şi pe fiecare unitate de exploatare, nu poate depăşi cota prevăzută
în amenajamentul silvic, aprobată pe fiecare an de producţie, prin hotărâre a Guvernului;
 regenerarea şi îngrijirea pădurilor
Există un fond de ameliorare a fondului forestier administrat de autoritatea publică
centrală din domeniul agriculturii din care se fac lucrări de reîmpădurire a terenurilor degradate
şi lucrări de reîmpădurire după efectuarea exploatărilor, la acestea din urmă contribuind cu
fonduri proprii şi beneficiarii exploatărilor de masă lemnoasă.
 protecţia împotriva poluării
Poluarea produce asupra pădurii efecte care pornesc de la încetinirea creşterii arborilor
până la uscarea lor totală.
Atât Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cât şi
Codul silvic interzic amplasarea în apropierea pădurilor a oricărui obiectiv economic din a cărui
funcţionare rezultă noxe care sunt dăunătoare vegetaţiei forestiere;
 protecţia împotriva bolilor şi dăunătorilor vegetaţiei forestiere
Se realizează pe baza unui sistem integrat la nivelul întregii ţări prin folosirea anumitor
substanţe şi pesticide care să nu dăuneze vegetaţiei forestiere, dar care să prevină şi să combată
apariţia bolilor şi dăunătorilor. Dacă se constată fenomene de îmbolnăvire în masă sau apariţie de
dăunători se constituie carantina fitosanitară cu despăgubirea proprietarilor de păduri pe perioada
cât au fost lipsiţi de folosirea acestora;
 protecţia vânatului, a peştelui din apele de munte şi lacurile de acumulare şi a altor
vieţuitoare din fondul forestier
Se asigură prin stabilirea de lege a perioadei în care se poate pescui sau vâna, a uneltelor şi
mijloacelor de practicare a acestor activităţi şi a altor măsuri speciale de protecţie.
4. Produsele pădurii şi folosinţa lor

Codul silvic clasifică aceste produse în două categorii:
1) produse lemnoase, subclasificate în:
- produse principale, rezultate din tăieri de regenerare a pădurilor;
70
- produse secundare, rezultate din tăieri de îngrijire şi conducere a arboretelor;
- produse accidentale, rezultate în urma acţiunii factorilor biotici şi abiotici destabilizatori sau
din defrişări de pădure legal aprobate;
- produse de igienă, rezultate din procesul normal de eliminare naturală;
- alte produse: arbori şi arbuşti ornamentali, pomi de Crăciun, răchită, puieţi şi diferite produse
din lemn.
2) produse nelemnoase – fauna de interes cinegetic, peştele din apele de munte, din
crescătorii, bălţi şi iazuri din fondul forestier, fructele de pădure, seminţele forestiere, ciupercile
comestibile din flora spontană, plantele medicinale şi aromatice, răşina şi altele de acest fel.
Produsele lemnoase ale pădurii se recoltează pe bază de autorizaţie de exploatare,
eliberată de ocolul silvic.
Estimarea cantitativă şi calitativă a produselor lemnoase se face prin acte de evaluare
întocmite de ocoalele silvice, conform normelor tehnice silvice specifice.
Produsele nelemnoase specifice fondului forestier se recoltează în conformitate cu
normele tehnice elaborate de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.
71
II. PROTECŢIA ALTOR FORME DE VEGETAŢIE TERESTRĂ
1. Protectia vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier

Potrivit Codului silvic aprobat prin Legea nr. 46/2008, vegetaţia forestieră situată pe
terenuri din afara fondului forestier naţional este constituită din:
 plantaţiile cu specii forestiere de pe terenuri agricole;
 vegetaţia forestieră de pe păşuni cu consistenţă mai mică de 0,4;
 fâneţele împădurite;
 plantaţiile cu specii forestiere şi arborii din zonele de protecţie a lucrărilor hidrotehnice
şi de îmbunătăţiri funciare;
 arborii situaţi de-a lungul cursurilor de apă şi canalelor;
 zonele verzi din intravilan, altele decât cele definite ca păduri;
 parcurile dendrologice şi arboretumurile, altele decât cele cuprinse în păduri;
 aliniamentele de arbori situate de-a lungul căilor de transport şi comunicaţie.
Vegetaţia forestieră din afara fondului forestier naţional, se administrează de proprietarii
acesteia şi este supusă normelor tehnice silvice
privind evaluarea masei lemnoase şi reglementărilor privind circulaţia materialului lemnos.
Proprietarii de terenuri cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier naţional sunt
obligaţi:
- să respecte normele tehnice silvice privind evaluarea masei lemnoase şi reglementările
privind circulaţia materialelor lemnoase;
- să asigure îngrijirea şi protecţia vegetaţiei forestiere, precum şi combaterea dăunătorilor
acesteia.
72
Prin Legea nr. 289/200233 s-a stabilit regimul juridic al perdelelor forestiere de protecţie.
Perdelele forestiere de protecţie pot fi proprietate publică sau proprietate privată. Legea
consacră principiul conform căruia terenurile cu perdele forestiere de protecţie, indiferent de
forma de proprietate, constituie bunuri de interes naţional, iar înfiinţarea lor reprezintă o cauză de
utilitate publică.
Înfiinţarea acestor perdele de protecţie forestieră se face pe baza unor studii întocmite de
institute şi staţiuni de cercetare agricolă şi silvică sub conducerea Academiei de Ştiinţe Agricole
şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Şişeşti” şi este obligatorie atât pentru persoanele fizice, cât şi
pentru cele juridice în cazurile în care prin studiile efectuate se prevede expres necesitatea
realizării lor.
2. Protecţia păşunilor şi a fâneţelor naturale

Strategia naţională privind organizarea activităţii de îmbunătăţire şi exploatare a pajiştilor
la nivel naţional, pe termen mediu şi lung, stabileşte măsurile organizatorice, tehnice şi
economico-financiare necesare ameliorării pajiştilor şi responsabilităţile pentru punerea în
valoare a acestora.
Legea zootehniei nr. 72/200234, cu modificările şi completările ulterioare, supune
regimului de exploatare următoarele categorii de terenuri:
 pajiştile comunale care fac parte din domeniul privat al statului şi se află în administrarea
unităţilor locale;
 pajiştile aflate în indiviziune care fie prin efectul legii, fie prin efectul actelor de
proprietate sau acordul ulterior al coproprietarilor, se folosesc în comun în cadrul asociaţiilor de
păşunat;
 pajiştile situate pe orice fel de teren din zona montană, inclusiv golurile alpine, sau cele
situate în zone inundabile ale râurilor şi în Lunca Dunării, care nu intră în primele două categorii
şi care sunt folosite doar în timpul prielnic păşunatului, aparţinând domeniului public al statului;
 pajiştile cu regim special, cu excepţia perimetrelor de protecţie ecologică, a rezervaţiilor
naturale, a parcurilor naturale şi naţionale;
33
Legea nr. 289 din 15 mai 2002 privind perdelele forestiere de protecţie a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 338
din 21 mai 2002.
34
Legea nr. 72 din 16 ianuarie 2002, publicată în M.Of., Partea I nr. 72 din 31 ianuarie 2002, modificată ultima dată
prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 66 din 27 iunie 2007, publicată în M.Of., Partea I nr. 441 din 29 iunie
2007.
73
 terenurile arabile şi cele provenite din pajiştile comunale destinate producerii de furaje şi
seminţe de culturi furajere, inclusiv terenurile folosite pentru lucrări de îmbunătăţire a pajiştilor.
Folosirea, administrarea şi gospodărirea pajiştilor se realizează pe bază de planuri
întocmite la nivelul fiecărei localităţi cu acordul deţinătorilor de animale.
Dacă în urma folosirii suprafeţele ocupate cu pajişti s-au degradat, acestea se includ în
perimetre de ameliorare.
3. Protecţia plantelor cultivate

Protecţia plantelor cultivate reprezintă o problemă de interes naţional, constituind o
obligaţie atât pentru autorităţile publice, cât şi pentru întreaga populaţie a ţării.
În vederea protecţiei plantelor cultivate, soiurile de seminţe şi material săditor se
înregistrează în Registrul de soiuri şi se publică în Catalogul oficial al României şi al Uniunii
Europene prin ordin al ministrului agriculturii şi dezvoltării rurale; în urma înregistrării se
eliberează autorizaţie pentru producerea, prelucrarea şi/sau comercializarea seminţelor, după caz.
Autorizaţia poate fi retrasă când organul emitent constată nerespectarea obligaţiilor prevăzute în
document sau când titularul nu mai desfăşoară activitatea respectivă o perioadă de trei ani
consecutiv.
Persoanele fizice sau juridice care produc, comercializează sau întreprind alte operaţiuni
cu seminţe sunt protejate prin acordarea brevetelor de soi/ sămânţă, în condiţiile prevăzute de
lege.
Pentru a preveni răspândirea bolilor începând cu sămânţa şi terminând cu planta cultivată
se fac controale de organele de specialitate şi dacă se constată că sunt libere de boli sau paraziţi,
se eliberează un paşaport fitosanitar în baza căruia sămânţa sau planta poate fi comercializată pe
teritoriul ţării sau exportată.
Dacă se constată apariţia unor boli sau dăunători se instituie carantina fitosanitară,
deţinătorii de terenuri având obligaţia să respecte decizia autorităţii pe perioada respectivă.
Plantele modificate genetic pot circula pe teritoriul ţării în condiţiile, prevăzute de lege
însoţite de certificate speciale şi brevete.
74
III. PROTECŢIA FAUNEI TERESTRE ŞI ACVATICE
1. Protecţia faunei în dreptul intern
1.1. Protecţia animalelor, în general
Măsuri pentru protecţia animalelor, în general, sunt reglementate în Legea nr. 205/2004
privind protecţia animalelor35 şi în Ordonanţa Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea
activităţii veterinare 36.
Aceste acte normative conţin obligaţii ce revin proprietarilor, deţinătorilor, îngrijitorilor
de animale şi altor persoane, precum şi atribuţii ale autorităţilor competente în domeniu.
1.2. Protecţia faunei de interes cinegetic

În scopul protecţiei faunei sălbatice autohtone Legea vânătorii şi a protecţiei fondului
cinegetic nr. 407/200637, cu modificările şi completările ulterioare, interzice ţinerea în captivitate
35
Legea nr. 205 din 5 mai 2004, publicată în M.Of. nr. 531 din 14 iunie 2004, a fost modificată şi completată prin
Legea nr. 9 din 11 ianuarie 2008, publicată în M.Of., Partea I nr. 29 din 15 ianuarie 2008.
36
Ordonanţa Guvernului nr. 42 din 29 ianuarie 2004, publicată în M.Of., Partea I nr. 94 din 30 ianuarie 2004,
aprobată prin Legea nr. 215 din 27 mai 2004, publicată în M.Of., Partea I nr. 531 din 14 iunie 2004, a suferit
modificări şi completări succesive, ultimele prin Legea nr. 180 din 13 octombrie 2008, publicată în M.Of., Partea I
nr. 707 din 17 octombrie 2008, O.U.G. nr. 27 din 18 martie 2009, publicată în M.Of., Partea I nr. 183 din 24 martie
2009, aprobată prin Legea nr. 257 din 7 iulie 2009, publicată în M.Of., Partea I nr. 480 din 10 iulie 2009 şi O.U.G.
nr. 73 din 17 iunie 2009, publicată în M.Of., Partea I nr. 432 din 24 iunie 2009, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr. 23 din 24 martie 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 201 din 30 martie 2010.
37
Legea nr. 407 din 9 noiembrie 2006 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 944 din 22 noiembrie 2006 şi a fost
completată şi modificată prin Legea nr. 197 din 2 iulie 2007, publicată în M.Of., Partea I nr. 472 din 13 iulie 2007,
Legea nr. 215 din 24 octombrie 2008, publicată în M.Of., Partea I nr. 757 din 10 octombrie 2008, Ordonanţa de
75
a faunei sălbatice fără autorizaţie eliberată de organele de stat competente, introducerea oricărei
specii de faună străină în natura sălbatică a ţării fără avizul organului competent, combaterea
bolilor şi dăunătorilor prin metode care ar putea provoca daune faunei sălbatice.
Totalitatea animalelor de interes cinegetic, împreună cu totalitatea fondurilor de
vânătoare, reprezintă fondul cinegetic al ţării, resursă naturală de interes naţional şi internaţional.
Prin fond de vânătoare se înţelege unitatea de gospodărire cinegetică constituită
indiferent de categoria de teren, indiferent de proprietar şi astfel delimitată încât să asigure o cât
mai mare stabilitate faunei de interes cinegetic în interiorul său.
Administrarea faunei de interes cinegetic se asigură de autoritatea publică centrală care
răspunde de silvicultură.
Fauna de interes cinegetic se gestionează pe bază de contract încheiat cu următoarele
categorii de gestionari:
- administratorii pădurilor proprietate privată;
-administratorii pădurilor proprietate publică a unităţilor administrativ-teritoriale;
- organizaţiile de vânătoare;
- administratorul pădurilor proprietate publică a statului;
- instituţiile publice care au ca obiect de activitate cercetarea ştiinţifică în domeniul
cinegetic;
- instituţiile de învăţământ care au ca discipline de studiu vânatul şi vânătoarea.
Contractul de gestionare se încheie pentru o perioadă de 10 ani.
Gestionarii sunt obligaţi să asigure gospodărirea faunei de interes cinegetic, cu
respectarea principiului durabilităţii, pe baza studiilor de evaluare şi a planurilor de management
de specialitate, întocmite pentru fiecare fond de vânătoare, pentru perioada de valabilitate a
contractului de gestionare.
Gestionarul fondului de vânătoare are obligaţia de a asigura protecţia faunei de interes
cinegetic împotriva bolilor, dăunătorilor, braconajului.
Gestionarii sunt obligaţi să asigure paza faunei de interes cinegetic cu cel puţin un paznic
de vânătoare pe fond.
În vederea conservării faunei de interes cinegetic, autoritatea publică centrală care
răspunde de silvicultură, împreună cu autoritatea publică centrală care răspunde de protecţia
Urgenţă a Guvernului nr. 154 din 12 noiembrie 2008, publicată în M.Of., Partea I nr. 787 din 25 noiembrie 2008 şi
Legea nr. 80 din 6 mai 2010, publicată în M.Of., Partea I nr. 300 din 10 mai 2010.
76
mediului şi gestionarul delimitează în fiecare fond de vânătoare una sau mai multe zone de
linişte a faunei cinegetice în care exercitarea vânătorii este interzisă.
Vânătoarea este permisă pentru speciile admise la vânat în condiţiile, locurile, perioadele
şi cu mijloacele prevăzute de lege.
1.3. Protecţia animalelor şi păsărilor sălbatice din grădinile zoologice
Legea nr. 191/200238 privind grădinile zoologice şi acvariile publice, prevede că

grădinile zoologice se pot înfiinţa de către persoane fizice sau juridice pe baza acordului şi a
autorizaţiei de mediu, precum şi a autorizaţiei sanitare veterinare eliberate de autorităţile
teritoriale pentru protecţia mediului şi de autorităţile teritoriale sanitare veterinare.
La nivel central, se coordonează activitatea grădinii zoologice si a acvariilor publice de
către o comisie special constituită. Atât grădinile zoologice, cât şi acvariile se pot afla în
proprietatea publica sau privată a statului, a unităţilor administrativ-teritoriale sau în proprietatea
privată a persoanelor fizice sau a unor societăţi comerciale.
Administratorii grădinilor zoologice au următoarele obligaţii:
- să întreţină animalele pe cât este posibil în condiţii asemănătoare biotipului lor;
- să le asigure protecţia;
- să adopte măsuri de sensibilizare şi de educare a publicului în privinţa conservării
biodiversităţii.
1.4. Protecţia fondului piscicol
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 23/2008 39 privind pescuitul si acvacultura,

republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează conservarea, administrarea
38
Legea nr. 191 din 16 aprilie 2002 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 271 din 23 aprilie 2002, modificată şi
completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 27 din 28 februarie 2007, publicată în M.Of., Partea I nr. 153 din 2
martie 2007.
39
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 23 din 5 martie 2008 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 180 din 10 martie
2008, modificată şi completată succesiv, ultima dată prin Legea nr. 152 din 12 iulie 2010, publicată în M.Of., Partea
I nr. 483 din 14 iulie 2010.
77
şi exploatarea resurselor acvatice vii, activitatea de acvacultură, procesarea şi comercializarea
produselor obţinute din pescuit şi acvacultură.
Protecţia resurselor acvatice vii se realizează prin prohibiţia anuală a pescuitului oricăror
specii de peşti, crustacee, moluşte şi alte vieţuitoare acvatice, prin interzicerea pescuitului
anumitor specii de peşti, prin stabilirea dimensiunilor minime ale peştilor şi ale altor vieţuitoare
acvatice care pot fi pescuite, precum şi ale ochiurilor uneltelor de pescuit ş.a.m.d.
Fondul piscicol poate fi exploatat în scop comercial sau recreativ, pe bază de permise şi
de autorizaţii, de către asociaţiile pescăreşti în temeiul contractelor încheiate după organizarea
de licitaţii în acest scop.
Exercitarea pescuitului şi protejarea fondului piscicol în Rezervaţia Biosferei Delta
Dunării se fac în conformitate cu normele Rezervaţiei prin permise şi autorizaţii speciale date de
Administraţia Rezervaţiei. Acelaşi regim se aplică şi apelor de frontieră.
1.5. Protecţia animalelor domestice
Nu există o lege specială privind protecţia animalelor domestice. Câteva reglementări

disparate găsim în Legea privind protecţia animalelor, în general, în Legea sanitară veterinară sau
în Legea zootehniei care se referă la animalele domestice crescute în scopul consumului uman.
Deţinătorii de animale, persoane fizice şi juridice, sunt responsabili pentru aplicarea şi
respectarea măsurilor care asigură sănătatea animalelor.
Animalele trebuie adăpostite, hrănite şi adăpate în funcţie de specie, gradul de dezvoltare
şi adaptare, deţinătorii având obligaţia de a respecta condiţiile optime de creştere şi exploatare.
1.6. Protecţia animalelor folosite în scopuri ştiinţifice

Reglementarea utilizării animalelor în scopuri ştiinţifice sau în alte scopuri experimentale
constituie obiectul Ordonanţei Guvernului nr. 37/200240.
Legea prevede că pot fi folosite în acest scop animalele domestice şi sălbatice,
cuprinzând o serie de măsuri de protecţie care constau în:
40
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37 din 30 ianuarie 2002, publicată în M.Of., Partea I nr. 95 din 2 februarie
2002, a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 471 din 9 iulie 2002, publicată în M.Of., Partea I nr. 535 din 23
iulie 2002, ulterior fiind modificată şi completată de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 12 din 28 februarie
2007, privind modificarea şi completarea unor acte normative care transpun acquis-ul comunitar în domeniul
protecţiei mediului, publicată în M.Of. Partea I nr. 153 din 2 martie 2007.
78
- folosirea, pe timpul efectuării experimentelor, a unor mijloace şi metode care să nu
producă suferinţe inutile animalelor;
- oferirea de condiţii asemănătoare mediului lor natural de viaţă;
- menţinerea în viaţă a animalului, după experiment, şi acordarea de îngrijiri
corespunzătoare stării lui de sănătate, iar dacă starea lor fizică şi psihică este necorespunzătoare,
sacrificarea rapidă prin metode care să nu îi cauzeze alte suferinţe.
2. Protectia animalelor pe plan internaţional

 La Ramsar, în 1971 a fost adoptată Convenţia asupra zonelor umede de
importanţă internţională, în special ca habitat al păsărilor acvatice41.
Zonele umede sunt întinderi de bălţi, mlaştini, turbării, de ape naturale sau artificiale,
permanente sau temporare, unde apa este stătătoare sau curgătoare, dulce, salmastră sau sărată,
inclusiv întinderile de apă marină a căror adâncime la reflux nu depăşeşte 6 m.
Fiecare stat parte se obligă să identifice în teritoriul său zonele umede şi să le transmită
Comisiei de aplicare a convenţiei pentru a fi trecute pe lista internaţională a zonelor umede.
Înscrierea unei zone pe listă, nu afectează drepturile suverane ale statului asupra acesteia.
Dacă din interese superioare de stat, o zonă umedă se retrage de pe lista internaţională,
atunci statul respectiv este obligat să ia măsuri pentru evitarea oricărei pierderi de resurse din
zona respectivă, creând noi rezervaţii naturale pentru păsările acvatice în aceeaşi regiune sau în
orice alt loc convenabil.
 În 1973 la Washington s-a semnat Convenţia asupra comerţului internaţional cu
specii sălbatice de floră şi faună ameninţate cu dispariţia42.
Pentru exportul unor specii de animale ameninţate cu dispariţia, prevăzute într-o anexă la
Convenţie, este necesară eliberarea în prealabil a unui permis care să îndeplinească următoarele
condiţii:
1. o autoritate ştiinţifică a statului exportator trebuie să ateste că exportul nu prejudiciază
supravieţuirea speciei;
41
Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 5 din 25 ianuarie 1991, publicată în M.Of., Partea I nr. 18
din 26 ianuarie 1991.
42
România a aderat la această Convenţie prin Legea nr. 69 din 15 iulie 1994, publicată în M.Of., Partea I nr. 211 din
12 august 1994.
79
2. un organ de gestiune al statului exportator trebuie să ateste că specimenul în cauză nu a
fost obţinut prin contrabandă şi să garanteze că pe timpul transportului va fi ferit de riscul
îmbolnăvirii, al rănirii sau tratamentelor inadecvate.
 În 1979 la Bonn s-a semnat Convenţia privind conservarea speciilor migratoare

aparţinând faunei sălbatice43.
Potrivit acestei convenţii speciile migratoare reprezintă ansamblul populaţiei tuturor
speciilor de animale sălbatice care îşi petrec o fracţiune importantă din ciclul climatic în limitele
jurisdicţionale ale mai multor state.
Fiecare stat se obligă să asigure condiţiile corespunzătoare pe timpul migraţiei speciei
respective.
 În 1979 la Berna s-a semnat Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a
habitatelor naturale din Europa44.
Convenţia reflectă o concepţie modernă de conservare şi stabileşte principiul după care
flora şi fauna sălbatică constituie un patrimoniu natural naţional şi universal, fapt pentru care
fiecare stat parte trebuie să adopte măsuri legislative pentru interzicerea oricărei forme de
capturare, deţinere sau ucidere intenţionată, pentru interzicerea degradării, distrugerii
intenţionate a locului de reproducere şi a zonelor de repaus, perturbarea intenţionată a faunei
sălbatice în perioada de reproducere şi hibernare, deţinerea şi comercializarea internă a
animalelor vii sau moarte ori a produselor obţinute din acestea în alte condiţii decât cele
prevăzute de lege.
 La Rio de Janeiro în 1992 s-a semnat Convenţia privind diversitatea biologică45
care statuează în acest domeniu următoarele principii:
 conservarea biodiversităţii este o problema comună a umanităţii;
 statele au drepturi suverane asupra propriilor resurse biologice;
 statele sunt responsabile de conservarea diversităţii biologice în mod susţinut;
 este vital necesară anticiparea, prevenirea şi stoparea cauzelor reducerii semnificative
sau pierderii diversităţii biologice;
43
România a aderat la această convenţie prin Legea nr. 13 din 8 ianuarie 1998, publicată în M.Of., Partea I nr. 24 din
26 ianuarie 1998.
44
România a aderat la Convenţia de la Berna prin Legea nr. 13 din 11 martie 1993, publicată în M.Of., Partea I nr.
62 din 25 martie 1993.
45
Ratificată de România prin Legea nr. 58 din 13 iulie 1994, publicată în M.Of., Partea I nr. 199 din 2 august 1994.
80
 necesitatea conservării diversităţii biologice atât in-situ (în interiorul habitatului), cât şi
ex-situ (în afara habitatului).
Obiectivele Convenţiei de la Rio sunt:
- conservarea diversităţii biologice;
- utilizarea raţională a componentelor sale;
- împărţirea echitabilă a beneficiilor care rezultă din această utilizare.
IV. PROTECŢIA ŞI CONSERVAREA ARIILOR NATURALE
1. Reglementarea juridică a ariilor naturale protejate în România

1.1. Noţiune şi principii
În sensul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 57/200746 privind regimul ariilor

naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, conceptul de arie
naturală protejată desemnează zona terestră, acvatică şi/sau subterană în care există specii de
plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice,
paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică ori culturală
deosebită, care are un regim special de protecţie şi conservare, stabilit conform prevederilor
legale.
Ansamblul ariilor naturale protejate constituie reţeaua naţională de arii naturale protejate.
Legea consacră următoarele principii:
1. garantarea conservării şi utilizării durabile a patrimoniului natural constituie un
obiectiv de interes public major;
2. conservarea şi utilizarea durabilă a patrimoniului natural este o componentă a strategiei
naţionale pentru dezvoltare durabila;
3. instituirea regimului de arie naturală protejată constituie o prioritate în raport cu orice
alte obiective, cu excepţia celor care privesc: asigurarea securităţii naţională; asigurarea
securităţii, sănătăţii oamenilor şi animalelor; prevenirea unor catastrofe naturale.
Consacrarea acestor principii este o reflectare a obligaţiilor constituţionale ale statului de
asigurare şi refacere a resurselor naturale prevăzute în articolul 135 alin. (2) din Constituţia
46
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 57 din 20 iunie 2007, a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 442 din 29
iunie 2007, modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 154 din 12 noiembrie 2008,
publicată în M.Of., Partea I nr. 787 din 25 noiembrie 2008.
81
României, revizuită, şi de a exploata resursele naturale în concordanţă cu interesul naţional,
precum şi a prevederilor legii protecţiei mediului, care în primul articol, precizându-şi obiectul
de reglementare, arată că protecţia mediului este un obiectiv de interes public major.
1.2. Clasificarea ariilor naturale protejate
În România, ariile naturale protejate sunt clasificate în următoarele categorii:

 de interes naţional care includ rezervaţii ştiinţifice, parcuri naţionale, monumente ale
naturii, rezervaţii naturale, parcuri naturale;
 de interes internaţional: situri naturale ale patrimoniului natural universal, geoparcuri,
zone umede de importanţă internaţională, rezervaţii ale biosferei;
 situri „Natura 2000”: situri care prezintă importanţă la nivelul Uniunii Europene, arii
speciale de conservare, arii de protecţie specială avifaunistică;
 de interes judeţean sau local: stabilite numai pe domeniul public/privat al unităţilor
administrativ-teritoriale, după caz.
1.3. Instituirea regimului de arie protejată

Instituirea regimului de arie protejată se face:
a) prin lege, pentru siturile naturale ale patrimoniului natural universal şi pentru
rezervaţiile biosferei;
b) prin hotărâre a Guvernului, pentru parcuri naţionale, parcuri naturale, geoparcuri, zone
umede de importanţă internaţională, arii speciale de conservare, arii de protecţie specială
avifaunistică, rezervaţii ştiinţifice, monumente ale naturii, rezervaţii naturale;
c) prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului,
pentru propunerile de situri care prezintă importanţă la nivelul Uniunii Europene, cu avizul
Academiei Române, al autorităţii publice centrale cu competenţe în domeniul administraţiei
publice, al autorităţii publice centrale în domeniul agriculturii şi dezvoltării rurale şi al autorităţii
publice centrale în domeniul transporturilor, al autorităţii publice în domeniul amenajării
teritoriului şi al autorităţii publice în domeniul turismului;
d) prin hotărâri ale consiliilor judeţene sau locale, pentru arii naturale protejate, de
interes judeţean sau local.
82
Propunerile pentru instituirea regimului de arie naturală protejată se pot face din iniţiativa
oricărei persoane fizice sau juridice şi se înaintează Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale
Protejate, în vederea avizării acestora.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului stabileşte lista siturilor care
prezintă importanţă la nivelul Uniunii Europene şi a ariilor de protecţie specială avifaunistică, pe
care o transmite Comisiei Europene.
În constituirea şi administrarea ariilor naturale protejate se au în vedere interesele
comunităţilor locale, facilitându-se participarea reprezentanţilor acestora în consiliile
consultative pentru aplicarea măsurilor de protecţie, conservare şi utilizare durabilă a resurselor
naturale, încurajându-se menţinerea practicilor şi cunoştinţelor tradiţionale locale în valorificarea
acestor resurse, în beneficiul comunităţilor locale.
Documentaţia necesară în vederea instituirii regimului de arie naturală protejată de interes
naţional trebuie să cuprindă:
- studiul de fundamentare ştiinţifică;
- documentaţia cadastrală cu limitele ariei naturale protejate, cu evidenţierea categoriilor de
folosinţă a terenurilor;
- avizul Academiei Române.
1.4. Administrarea ariilor naturale protejate

Administrarea ariilor naturale protejate se face prin:
a) structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică, în subordinea
Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate;
b) structuri de administrare special constituite, cu personalitate juridică şi aflate în
subordinea unor regii autonome, companii şi societăţi naţionale şi comerciale, autorităţi ale
administraţiei publice locale, servicii descentralizate ale administraţiei publice centrale, instituţii
ştiinţifice de cercetare şi de învăţământ din sectorul public şi privat, muzee, organizaţii
neguvernamentale, constituite potrivit legii şi aflate în coordonarea metodologică a Agenţiei
Naţionale pentru Arii Naturale Protejate;
c) persoane fizice şi juridice care au calitatea de custode şi se află în coordonarea
metodologică a Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale Protejate. Custozii pot fi persoane fizice
sau juridice care au calificarea, instruirea si mijloacele necesare pentru aplicarea măsurilor de
83
protecţie şi conservare a bunurilor încredinţate, fiind atestaţi de Agenţia Naţională pentru Arii
Naturale Protejate. Calitatea de custode se stabileşte prin încheierea unei convenţii de custodie.
d) serviciile regionale din structura proprie a Agenţiei Naţionale pentru Arii Naturale
Protejate, pentru rezervaţiile ştiinţifice, rezervaţiile naturale, monumentele naturii şi, după caz, a
geoparcurilor, a siturilor de care prezintă importanţă la nivelul Uniunii Europene, a ariilor
speciale de conservare, a ariilor de protecţie specială avifaunistică şi ale celorlalte bunuri ale
patrimoniului natural supuse unui regim special de protecţie şi care nu au fost preluate în
custodie;
e) Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării" aflată în subordinea autorităţii
publice centrale pentru protecţia mediului, pentru Rezervaţia Biosferei "Delta Dunării".
2. Regimul juridic al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”

Această Rezervaţie este rezultatul aplicării Programului mondial „Omul si Biosfera”,
lansat în 1971 de U.N.E.S.C.O.
În prezent, activitatea Rezervaţiei se desfăşoară în baza Legii nr. 82/1993 47, cu
modificările ulterioare şi a Statutului de organizare şi funcţionare a Administraţiei Rezervaţiei
Biosferei „Delta Dunării”48.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 82/1993, prin rezervaţie a biosferei se înţelege zona
geografică cu suprafeţele de uscat şi de ape, inclusiv terenuri aflate permanent sub ape, în care
există elemente şi formaţiuni fizico-geografice, specii de plante şi animale care îi conferă o
importanţă biogeografică, ecologică şi estetică deosebită, cu valoare de patrimoniu natural
naţional şi universal, fiind supusă unui regim special de administrare în scopul protecţiei şi
conservării acesteia, prin dezvoltarea aşezărilor umane şi organizarea activităţilor economice în
corelare cu capacitatea de suport a mediului deltaic şi a resurselor sale naturale.
Aceasta Rezervaţie este înscrisă pe Lista patrimoniului natural mondial şi pe Lista
zonelor umede de importanţă internaţională ca habitat al păsărilor acvatice.
Pentru administrarea şi gestionarea Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” a fost înfiinţată
ca instituţie publică cu personalitate juridica Administraţia Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”
47
Legea nr. 82 din 20 noiembrie 1993 privind constituirea Rezervaţiei Biosferei „Delata Dunării”, a fost publicată în
M.Of., Partea I nr. 283 din 7 decembrie 1993.
48
Statutul a fost aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 367 din 18 aprilie 2002, publicată în M.Of, Partea I nr. 282
din 25 aprilie 2002
84
cu sediul în municipiul Tulcea, în subordinea autorităţii publice centrale pentru protecţia
mediului.
Administraţia este condusă de un Consiliu ştiinţific, în subordinea căruia se află Colegiul
executiv, ca organ de aplicare a hotărârilor Consiliului ştiinţific. Guvernatorul este preşedintele
Consiliului ştiinţific şi al Colegiului executiv. Guvernatorul şi membrii Consiliului ştiinţific sunt
numiţi de Guvern, la propunerea Ministerului Mediului Mediului, cu avizul prefectului judeţului
Tulcea şi al Academiei Române.
Suprafeţele terestre şi acvatice, inclusiv terenurile aflate permanent sub apă, care intră în
componenţa Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", împreună cu resursele naturale pe care le
generează, constituie patrimoniu natural, domeniu public de interes naţional, în administrarea
directă a organului unic de conducere a Rezervaţiei.
Fac excepţie următoarele categorii de terenuri:
- terenurile din perimetrul Rezervaţiei aflate în proprietatea privată a persoanelor fizice
sau juridice;
- terenurile din perimetrul Rezervaţiei aflate în proprietatea publică sau privată a
unităţilor administrativ-teritoriale
- terenurile din perimetrul Rezervaţiei ocupate de amenajări agricole şi piscicole, care
constituie domeniu public de interes judeţean aflate în administrarea Consiliului judeţean Tulcea;
acestea din urma pot fi date, prin contracte de concesiune, în folosinţă persoanelor fizice sau
juridice.
Teritoriul Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării” este împărţit în trei zone:
a) Zone cu regim de protecţie integrală, în care se pot desfăşura numai activităţi de
cercetare ştiinţifică; nu sunt permise stabilirea domiciliului pentru persoane fizice şi a sediilor
pentru persoane juridice; aceste zone se declară la propunerea Consiliului Ştiinţific al
Administraţiei Rezervaţiei, prin hotărâre a Guvernului.
b) Zone tampon care au rolul de a proteja zonele cu regim de protecţie integrală; aici se
pot desfăşura unele activităţi umane, precum: valorificarea resurselor vegetale cu tehnologii
nepoluante, pescuitul comercial cu mijloace tradiţionale, turismul ecologic, cercetare ştiinţifică,
realizarea de filme, păşunatul animalelor. În cadrul zonelor tampon se pot constitui zone de
reconstrucţie ecologică în care se execută lucrări de renaturare a peisajului, faunei, florei.
c) Zone economice în care sunt permise desfăşurarea activităţilor economice tradiţionale
şi stabilirea domiciliului sau sediului pentru persoane fizice şi juridice.
85
3. Reglementări privind protecţia naturii pe plan internaţional
 În 1972 a fost adoptată la Paris Convenţia privind protecţia patrimoniului
mondial, cultural şi natural49.
Potrivit Convenţiei, fac parte din patrimoniul natural, următoarele bunuri:
- monumentele naturale constituite din formaţiuni fizice şi biologice sau grupuri de
asemenea formaţiuni, care au o valoare universală excepţională din punct de vedere estetic sau
ştiinţific;
- formaţiuni geologice şi fiziografice şi zonele strict delimitate care constituie habitatele
speciilor animale şi vegetale ameninţate cu dispariţia sau care au o valoare universală
excepţională din punct de vedere ştiinţific sau al conservării;
- siturile naturale sau zonele naturale strict delimitate care au o valoare universală
excepţională sub aspect ştiinţific, estetic sau al conservării.
Fiecare stat parte la Convenţie alcătuieşte o listă cu asemenea bunuri de valoare
universală excepţională pe care o transmite Comitetului Patrimoniului Mondial de pe lângă
U.N.E.S.C.O. Pe baza inventarelor primite, Comitetul alcătuieşte Lista bunurilor din patrimoniul
mondial, bunuri care se bucură de o protecţie deosebită, sprijinită de măsuri financiare, tehnice şi
ştiinţifice acordate de U.N.E.S.C.O., fără a fi încălcate drepturile suverane ale statelor asupra
acestor bunuri.
 În 1982 la Bruxelles s-a semnat Convenţia privind conservarea naturii şi
protejarea peisajelor.
Convenţia dă noi definiţii conceptelor de mediu natural, zonă naturală şi peisaj şi acordă
un statut special zonelor protejate transfrontiere, precum şi zonelor importante pentru speciile
migratoare.
 La 20 octombrie 2000, la Florenţa s-a adoptat Convenţia europeană a peisajului50.
Convenţia defineşte peisajul ca fiind o parte de teritoriu perceput ca atare de către
populaţie al cărui caracter este rezultatul acţiunii şi interacţiunii factorilor naturali şi/sau umani.
49
Acceptată de România prin Decretul nr. 187 din 30 martie 1990, publicat în M.Of., Partea I nr. 46 din 31 martie
1990
50
Ratificată de România prin Legea nr. 451 din 8 iulie 2002, publicată în M.Of., Partea I nr. 536 din 23 iulie 2002.
86
Convenţia are următoarele obiective:
- promovarea protecţiei peisajelor;
- managementul si amenajarea acestora;
- organizarea cooperării europene în domeniu.
Fiecare stat parte se angajează:
 să recunoască juridic peisajele ca o componenta esenţială a cadrului natural de viata
pentru populaţie, expresie a diversităţii patrimoniului comun cultural şi natural şi fundament al
identităţii acesteia;
 să stabilească şi să implementeze politicile peisajului care au ca scop protecţia,
managementul şi amenajarea acestuia, prin adoptarea de măsuri specifice;
 să stabilească proceduri de participare pentru publicul larg, autorităţi, precum şi pentru
alţi factori interesaţi la definirea şi implementarea politicilor peisajere;
 să integreze peisajul în politicile de amenajare a teritoriului, de urbanism şi în cele
culturale, de mediu, agricole, sociale şi economice, precum şi în alte politici cu posibil impact
direct sau indirect asupra peisajului.
87
Test de verificare:
1. Din ce este constituit fondul forestier naţional?
2. Care sunt obligaţiile proprietarilor de păduri?
3. Ce aspecte îmbracă protecţia pădurilor?
4. Clasificaţi produsele pădurii.
5. Explicaţi pe scurt în ce constă regimul juridic al perdelelor forestiere de protecţie.
6. Cum se gestionează fauna de interes cinegetic?
7. Care sunt obligaţiile administratorilor de grădini zoologice?
8. În ce constau măsurile de protecţie a animalelor folosite în scopuri ştiinţifice?
9. Menţionaţi trei din instrumentele juridice internaţionale consacrate protecţiei faunei.
10. Pe baza căror principii se conduc părţile Convenţiei privind diversitatea biologică,
semnată la Rio de Janeiro în 1992?
11. În ce categorii sunt clasificate ariile protejate în România?
12. Cine se ocupă de administrarea ariilor naturale protejate potrivit dreptului intern?
13. Care sunt zonele în care se împarte teritoriul Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”?
14. Precizaţi obiectivele Convenţiei europene a peisajului adoptată în Florenţa la 20
octombrie 2000.
15. Explicaţi pe scurt conţinutul patrimoniului natural potrivit instrumentelor juridice
internaţionale.

 Soran, V., Borcea, M., Omul şi biosfera, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1985.
88
RAPORTURILE JURIDICE PRIVIND PROTECŢIA FACTORILOR CREAŢI

PRIN ACTIVITATEA UMANĂ
Cuprins
 Aplicarea principiilor ecologice în desfăşurarea diferitelor activităţi în aşezările
umane
 Evaluarea de mediu pentru anumite planuri şi programe;
 Evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra mediului;
 Avizul, acordul şi autorizaţia de mediu;
 Bilanţul de mediu ;
 Auditul de mediu;
 Regimul juridic al substanţelor periculoase, al deşeurilor de orice fel, precum şi al
utilizării energiei nucleare
 Regimul juridic al substanţelor periculoase;
 Regimul juridic al deşeurilor;
 Managementul ecologic al deşeurilor;
 Autorizarea activităţilor legate de deşeuri;
 Transportul peste frontieră al deşeurilor şi mărfurilor periculoase;
 Poluarea radioactivă şi protecţia împotriva radiaţiilor. Particularităţile poluării
radioactive ;
 Condiţiile desfăşurării activităţii nucleare în România;
 Autorizarea activităţilor nucleare;
 Supravegherea stării de sănătate a populaţiei şi a personalului expus profesional la
radiaţii ;
 Cooperarea internaţională în domeniul aplicaţiilor paşnice ale energiei nucleare.
89

 să analizaţi normele care au ca obiect protecţia factorilor creaţi prin activitatea umană;
 să identificaţi măsurile prin care se realizează protecţia factorilor creaţi prin activitatea
umană;
 să explicaţi rolul cooperării internaţionale în protecţia factorilor creaţi prin activitatea
umană.
90
I. APLICAREA PRINCIPIILOR ECOLOGICE ÎN DESFĂŞURAREA
DIFERITELOR ACTIVITĂŢI ÎN AŞEZĂRILE UMANE
1. Evaluarea de mediu pentru anumite planuri şi programe51

 Evaluarea de mediu constă în elaborarea raportului de mediu, consultarea publicului şi a
autorităţilor publice interesate de efectele implementării planurilor şi programelor, luarea în
considerare a raportului de mediu şi a rezultatelor acestor consultări în procesul decizional şi
asigurarea informării asupra deciziei luate.
Evaluarea de mediu are ca scop integrarea obiectivelor şi cerinţelor de protecţie a
mediului în pregătirea şi adoptarea planurilor şi programelor.
 Raportul de mediu este o parte a documentaţiei planurilor sau programelor, care
identifică, descrie şi evaluează efectele posibile semnificative asupra mediului, ale aplicării
acestora şi alternativele sale raţionale, luând în considerare obiectivele şi aria geografică
aferentă, conform legislaţiei în vigoare.
Procedura de evaluare de mediu, structura raportului de mediu şi condiţiile de emitere a
avizului de mediu pentru planuri şi programe, inclusiv pentru cele cu efecte transfrontiere, sunt
stabilite prin hotărâre a Guvernului52, la propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia
mediului.
Aprobarea planurilor şi programelor la orice nivel ierarhic, este condiţionată de existenţa
avizului de mediu pentru respectivul plan sau program, act administrativ emis de autoritatea
competentă pentru protecţia mediului, care confirmă integrarea aspectelor privind protecţia
mediului în planul sau programul supus adoptării.
51
Planurile şi programele, inclusiv cele cofinanţate de Uniunea Europeană, ca şi orice modificări ale acestora, care
se elaborează şi/sau se adoptă de către o autoritate la nivel naţional, regional sau local ori care sunt pregătite de o
autoritate pentru adoptarea, printr-o procedură legislativă, de către Parlament sau Guvern şi sunt cerute prin
prevederi legislative, de reglementare sau administrative.
52
Hotărârea Guvernului nr. 1076 din 8 iulie 2004 privind stabilirea procedurii de realizare a evaluării de mediu
pentru planuri şi programe, publicată în M.Of., Partea I nr. 707 din 5 august 2004.
91
2. Evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private asupra mediului
Procedura de evaluare a impactului asupra mediului, inclusiv pentru proiecte cu impact

transfrontier şi lista proiectelor publice sau private supuse procedurii sunt stabilite prin hotărâre a
Guvernului53, la propunerea autorităţii publice centrale pentru protecţia mediului.
Proiectele care pot avea efecte semnificative asupra mediului datorită, printre altele,
naturii, dimensiunii sau localizării lor fac obiectul unei solicitări de aprobare de dezvoltare 54 şi
unei evaluări a impactului lor asupra mediului înaintea emiterii acestei aprobări.
 Evaluarea impactului asupra mediului reprezintă procesul prin care se identifică, se
descriu şi se evaluează, în mod corespunzător şi pentru fiecare caz, în conformitate cu legislaţia
în vigoare, efectele directe şi indirecte ale unui proiect asupra următorilor factori:
a) fiinţe umane, faună şi floră;
b) sol, apă, aer, climă şi peisaj;
c) bunuri materiale şi patrimoniu cultural;
d) interacţiunea dintre factorii de mai sus.
Procedura de evaluare a impactului asupra mediului este condusă de către autorităţile
publice centrale sau teritoriale pentru protecţia mediului, cu participarea autorităţilor publice
centrale sau locale, după caz, care au atribuţii şi răspunderi specifice în domeniul protecţiei
mediului. Participarea acestor autorităţi se realizează în cadrul unei comisii de analiză tehnică,
constituită la nivel central prin ordin al conducătorului autorităţii publice centrale pentru
protecţia mediului, la nivelul fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti, prin ordin emis de
53
Hotărârea Guvernului nr. 445 din 8 aprilie 2009 privind evaluarea impactului anumitor proiecte publice şi private
asupra mediului, publicată în M.Of., Partea I nr. 481 din 13 iulie 2009.
54
Decizia autorităţii sau autorităţilor competente, care dă dreptul titularului proiectului să realizeze proiectul, care se
concretizează în: autorizaţia de construire, acord privind utilizarea terenului în scop agricol intensiv, acord al
conducătorilor subunităţilor teritoriale de specialitate ale autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură
pentru proiectele privind împădurirea terenurilor pe care nu a existat anterior vegetaţie forestieră, decizie a
inspectorului şef al inspectoratului teritorial de regim silvic şi vânătoare, ordin al conducătorului autorităţii publice
centrale pentru agricultură, păduri şi dezvoltare rurală privind aprobarea ocupării temporare sau scoaterii definitive a
unui teren din fondul forestier naţional, după caz, pentru realizarea obiectivelor care implică defrişarea în scopul
schimbării destinaţiei terenului; autorizaţie de gospodărire a apelor.
92
prefect, iar la nivelul Administraţiei Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", prin ordin emis de
prefectul judeţului Tulcea.
Evaluarea impactului asupra mediului se realizează în trei etape, respectiv :
-etapa de încadrare a proiectului în procedura de evaluare a impactului asupra mediului ;
-etapa de definire a domeniului evaluării şi de realizare a raportului privind impactul
asupra mediului ;
-etapa de analiză a calităţii raportului privind impactul asupra mediului.
Titularul de proiect întocmeşte un memoriu de prezentare în care sunt cuprinse cel puţin
următoarele informaţii :
a) descrierea şi caracteristicile amplasamentului propus;
b) descrierea şi caracteristicile proiectului şi ale activităţilor care urmează a fi desfăşurate:
mărime, tehnologii şi materiale propuse a fi folosite şi utilizarea resurselor naturale;
c) descrierea activităţilor specifice perioadei de realizare a proiectului;
d) descrierea sumară a potenţialului impact al proiectului asupra mediului, inclusiv, după caz,
asupra ariilor naturale protejate de interes la nivelul Uniunii Europene.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului, după examinarea fiecărui proiect,
decide asupra necesităţii evaluării impactului asupra mediului şi aduce la cunoştinţa publicului
decizia luată.
Pentru proiectele care necesită efectuarea evaluării impactului asupra mediului,
autoritatea publică pentru protecţia mediului pregăteşte şi transmite titularului de proiect un
îndrumar referitor la aspectele care trebuie tratate în raportul privind impactul asupra mediului şi
la gradul de detaliere a acestora.
Elaborarea raportului privind impactul asupra mediului se realizează de către persoane
fizice sau juridice, care au acest drept, potrivit legii, cu respectarea îndrumarului anterior
menţionat.
Autoritatea publică pentru protecţia mediului, împreună cu autorităţile participante în
comisia de analiză tehnică, analizează calitatea raportului privind impactul asupra mediului şi
decide acceptarea sau refacerea acestuia.
Autoritatea publică competentă pentru protecţia mediului, cu consultarea comisiei de
analiză tehnică, emite acordul de mediu sau ia decizia de respingere a solicitării acordului, pe
baza analizării raportului privind impactul asupra mediului, a propunerilor/recomandărilor
exprimate de publicul interesat şi a altor informaţii relevante, după caz.
93
Acordul de mediu se anexează aprobării de dezvoltare şi face parte integrantă din
aceasta.
3. Avizul, acordul şi autorizaţia de mediu

Autorităţile competente pentru protecţia mediului, cu excepţia Gărzii Naţionale de Mediu
şi a structurilor subordonate acesteia, conduc procedura de reglementare şi emit, după caz, acte
de reglementare în condiţiile legii.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului emite următoarele categorii de avize:
 aviz de mediu55;
 avizul de mediu pentru produse de protecţie a plantelor, respectiv pentru
autorizarea îngrăşămintelor chimice56;
 aviz Natura 200057.
Avizul de mediu îşi păstrează valabilitatea pe toată perioada punerii în aplicare a planului
sau programului, respectiv proiectului58.
Acordul de mediu este actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru
protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi, după caz, măsurile pentru protecţia
mediului, care trebuie respectate în cazul realizării unui proiect.
Solicitarea şi obţinerea acordului de mediu sunt obligatorii pentru proiecte publice sau
private ori pentru modificarea sau extinderea activităţilor existente, care pot avea efect
semnificativ asupra mediului.
Pentru obţinerea acordului de mediu, proiectele publice sau private care pot avea impact
semnificativ asupra mediului, prin natura, dimensiunea sau localizarea lor, sunt supuse, la decizia
autorităţii competente pentru protecţia mediului, evaluării impactului asupra mediului.
Acordul de mediu este valabil pe toată perioada punerii în aplicare a proiectului.
55
Actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, care confirmă integrarea aspectelor
privind protecţia mediului în planul sau programul supus adoptării.
56
Actul administrativ emis de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, necesar în procedura de
omologare a produselor de protecţie a plantelor şi, respectiv, de autorizare a îngrăşămintelor chimice.
57
Actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru protecţia mediului, care conţine concluziile evaluării
adecvate şi prin care se stabilesc condiţiile de realizare a planului sau proiectului din punctul de vedere al impactului
asupra ariilor naturale protejate de interes la nivelul Uniunii Europene, incluse sau care urmează să fie incluse în
reţeaua ecologică Natura 2000.
58
Art. 16 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia mediului,
cu modificările şi completările ulterioare.
94
 Desfăşurarea activităţilor existente, precum şi începerea activităţilor noi cu posibil
impact semnificativ asupra mediului se realizează numai în baza autorizaţiei sau autorizaţiei
integrate de mediu.
Autorizaţia de mediu este actul administrativ emis de autoritatea competentă pentru
protecţia mediului, prin care sunt stabilite condiţiile şi/sau parametrii de funcţionare ai unei
activităţi existente sau ai unei activităţi noi cu posibil impact semnificativ asupra mediului,
obligatoriu la punerea în funcţiune.
Autorizaţia integrată de mediu actul administrativ emis de autoritatea competentă
pentru protecţia mediului, care acordă dreptul de a exploata în totalitate sau în parte o instalaţie,
în anumite condiţii, care să garanteze că instalaţia corespunde prevederilor privind prevenirea şi
controlul integrat al poluării; autorizaţia poate fi emisă pentru una sau mai multe instalaţii ori
părţi ale acesteia, situate pe acelaşi amplasament şi exploatate de acelaşi operator.
Procedura de emitere a autorizaţiei de mediu şi lista activităţilor supuse acestei proceduri,
precum şi procedura de emitere a autorizaţiei integrate de mediu şi normele metodologice de
aplicare a acestei proceduri, sunt stabilite prin ordin al conducătorului autorităţii publice
centrale pentru protecţia mediului59.
Autorizaţia de mediu şi autorizaţia integrată de mediu sunt valabile 10 ani.
Prin excepţie, autorizaţiile de mediu emise cu program pentru conformare sunt valabile
pe toată perioada derulării programului, dar nu mai mult de 60 de zile de la data scadentă de
realizare a ultimei măsuri din programul respectiv.
 În cazul în care intervin elemente noi, necunoscute la data emiterii actelor de
reglementare, sau se modifică condiţiile care au stat la baza emiterii lor, autoritatea competentă
decide, după caz, pe baza notificării titularului, menţinerea actelor de reglementare sau
necesitatea revizuirii acestora, informând titularul cu privire la această decizie.
59
A se vedea în acest sens Ordinul nr. 1798 din 19 noiembrie 2007 al ministrului mediului şi dezvoltării durabile
pentru aprobarea Procedurii de emitere a autorizaţiei de mediu, publicat în M.Of., Partea I nr. 808 din 27 noiembrie
2007 şi Ordinul nr. 818 din 17 octombrie 2003 al ministrului agriculturii, pădurilor, apelor şi mediului, pentru
aprobarea Procedurii de emitere a autorizaţiei integrate de mediu, publicat în M.Of., Partea I nr. 800 din 13
noiembrie 2003, modificat şi completat prin Ordinul nr. 1158 din 15 noiembrie 2005 al ministrului mediului şi
gospodăririi apelor, publicat în M.Of., Partea I nr. 1091 din 5 decembrie 2005. În prezent, autoritatea publică
centrală pentru protecţia mediului este Ministerul Mediului şi Pădurilor a cărei organizare şi funcţionare a fost
stabilită prin Hotărârea Guvernului nr. 1635 din 29 decembrie 2009, publicată în M.Of., Partea I nr. 22 din 12
ianuarie 2010.
95
Autorizaţia integrată de mediu se revizuieşte în condiţiile prevăzute de legislaţia specifică
privind prevenirea şi controlul integrat al poluării60, fiind obligatorie în toate situaţiile în care:
- poluarea produsă de instalaţie este semnificativă, Astfel încât necesită revizuirea
valorilor limită de emisie existente sau includerea de noi astfel de valori limită de emisie în
autorizaţia integrată de mediu;
-schimbările substanţiale ale celor mai bune tehnici disponibile fac posibilă reducerea
semnificativă a emisiilor fără a impune costuri excesive;
-siguranţa în exploatare a proceselor sau activităţilor impune utilizarea altor tehnici;
-prevederile unor noi reglementări legale o impun.
În situaţia în care se decide revizuirea actelor de reglementare, autoritatea competentă
poate solicita refacerea raportului privind impactul asupra mediului sau a bilanţului de mediu,
după caz.
 Acordul de mediu, autorizaţia de mediu şi autorizaţia integrată de mediu se suspendă de
către autoritatea competentă pentru protecţia mediului care a emis actul de reglementare, pentru
nerespectarea prevederilor acestora după o notificare prealabilă prin care se poate acorda un
termen de cel mult 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiilor. Suspendarea se menţine până la
eliminarea cauzelor, dar nu mai mult de 6 luni. Pe perioada suspendării, desfăşurarea proiectului
sau activităţii este interzisă
În cazul în care nu s-au îndeplinit condiţiile stabilite prin actul de suspendare, autoritatea
competentă pentru protecţia mediului dispune, după expirarea termenului de suspendare,
anularea acordului de mediu sau autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu, după caz.
Dispoziţiile de suspendare şi încetare a desfăşurării proiectului sau activităţii sunt
executorii de drept.
Litigiile generate de emiterea, revizuirea, suspendarea sau anularea actelor de
reglementare se soluţionează de instanţele de contencios administrativ competente.
Autoritatea competentă pentru protecţia mediului, împreună cu celelalte autorităţi ale
administraţiei publice centrale şi locale, după caz, asigură informarea, participarea publicului la
deciziile privind activităţi specifice şi accesul la justiţie în probleme de mediu, în conformitate cu
prevederile Convenţiei privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi
60
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 152 din 10 noiembrie 2005 privind prevenirea şi controlul integrat al
poluării, publicată în M.Of., Partea I nr. 1078 din 30 noiembrie 2005, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 84 din 5 aprilie 2006, publicată în M.Of., Partea I nr. 327 din 11 aprilie 2006.
96
accesul la justiţie în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998, ratificată de
România prin Legea nr. 86/200061.
4. Bilanţul de mediu
Bilanţul de mediu este o lucrare elaborată de persoane fizice sau juridice atestate conform
legii, în scopul obţinerii avizului pentru stabilirea obligaţiilor de mediu sau a autorizaţiei de
mediu, şi care conţine elementele analizei tehnice prin care se obţin informaţii asupra cauzelor şi
consecinţelor negative cumulate, anterioare, prezente şi anticipate ale activităţii, în vederea
cuantificării impactului de mediu efectiv de pe un amplasament.
Bilanţul de mediu se cere în procesul de autorizare în următoarele situaţii:
 la modificarea sau încetarea activităţilor cu impact asupra mediului;
 la schimbarea titularului unei activităţi, inclusiv prin proceduri de vânzări de
acţiuni, vânzări de active, fuziune, divizare, concesionare, dizolvare urmată de lichidare şi
lichidare, în condiţiile legii.
Bilanţul de mediu poate fi:
- de nivel 0;
- de nivel I;
- de nivel II.
Cele trei tipuri de bilanţ de mediu nu se exclud reciproc şi pot fi efectuate consecutiv sau
concomitent.
În cazul în care se identifică un impact semnificativ, bilanţul de mediu se completează cu
un studiu de evaluare a riscului.
Obiectivul general al evaluării riscului este de a controla riscurile provenite de la un
amplasament, prin identificarea: agenţilor poluanţi sau pericolelor celor mai importante,
resurselor şi receptorilor supuşi riscului, mecanismelor prin care se realizează riscul, măsurilor
generale necesare pentru a reduce gradul de risc la un nivel acceptabil.
Dacă evaluarea riscului este satisfăcătoare, se va considera îndeplinită cerinţa pentru
bilanţul de mediu, iar dacă nu, se va solicita remedierea lui.
5. Auditul de mediu
61
Legea nr. 86 din 10 mai 2000 a fost publicată în M. Of., Partea I nr. 224 din 22 mai 2000.
97
Auditul de mediu este un instrument managerial complex prin care se realizează evaluarea
sistematică, documentată, periodică şi obiectivă a performanţei organizaţiei, a sistemului de
management şi a proceselor destinate protecţiei mediului, permiţând astfel găsirea soluţiilor de
evitare, eliminare sau de reducere a impacturilor inacceptabile asupra mediului.
Scopul auditului de mediu este de a de a facilita controlul managementului practicilor cu
posibil impact asupra mediului şi de a evalua respectarea politicii de mediu, inclusiv realizarea
obiectivelor şi ţintelor de mediu ale organizaţiei.
Auditul de mediu are în vedere cel puţin patru probleme:
 mediul înconjurător privit prin prisma tehnologiilor specifice ;
 siguranţa în exploatare a utilajelor şi normelor de protecţie a muncii ;
 medicina muncii ;
 calitatea produselor, a echipamentelor de protecţie etc.
Etapele de desfăşurare a auditului sunt :

1. activitatea de pre-audit în care se stabilesc unitatea sau secţia supusă verificării, pe
baza unor criterii prestabilite de selecţie şi a priorităţilor firmei, formarea echipei de audit,
stabilirea planului de audit, obţinerea informaţiilor de bază ;
2. activitatea de teren care presupune cunoaşterea unităţii vizate, analiza mecanismelor
interne de control, acumularea de informaţii, evaluări, discutarea concluziilor cu personalul
unităţii ;
3. activitatea post-audit care presupune stabilirea concluziilor, a raportului şi a planului
de acţiune, implementarea planului de acţiune în unitate şi urmărirea realizării lui.
II. REGIMUL SUBSTANŢELOR PERICULOASE, PRECUM ŞI AL DEŞEURILOR DE

ORICE FEL
1. Regimul juridic al substanţelor periculoase
98
În vederea protejării sănătăţii populaţiei şi a mediului împotriva efectelor negative ale
substanţelor periculoase s-a stabilit cadrul normativ general 62 pentru controlul şi supravegherea
eficientă a activităţilor cu astfel de substanţe.
La baza activităţilor ce implică substanţe periculoase află următoarele principii:
 principiul precauţiei în gestionarea substanţelor periculoase, în vederea prevenirii
pagubelor faţă de sănătatea populaţiei şi de mediu;
 principiul transparenţei faţă de consumatori, asigurându-se accesul la informaţii privind
efectele negative pe care le pot genera substanţele periculoase;
 principiul securităţii operaţiunilor de gestionare a substanţelor periculoase.
Prin Hotărârea Guvernului nr. 1408 din 4 noiembrie 200863 s-a stabilit un regim special
privind condiţiile de clasificare, ambalare şi etichetare care trebuie îndeplinite pentru
introducerea pe piaţă a substanţelor periculoase pentru mediu şi om.
Sunt considerate periculoase următoarele substanţe 64 şi preparate65: substanţe şi preparate
explozive, substanţe şi preparate oxidante, substanţe şi preparate extrem de inflamabile,
substanţe şi preparate foarte inflamabile, substanţe şi preparate inflamabile, substanţe şi
preparate foarte toxice, substanţe şi preparate toxice, substanţe şi preparate nocive, substanţe şi
preparate corozive, substanţe şi preparate iritante, substanţe şi preparate sensibilizante, substanţe
şi preparate cancerigene, substanţe şi preparate mutagene, substanţe şi preparate toxice pentru
reproducere, substanţe şi preparate periculoase pentru mediu.
Substanţele periculoase se clasifică pe baza proprietăţilor lor intrinseci, luându-se în
considerare impurităţile, atât timp cât concentraţiile acestora din urmă depăşesc limitele
prevăzute de lege66.
62
Legea nr. 360 din 2 septembrie 2003, publicată în M.Of., Partea I nr. 635 din 5 septembrie 2003.
63
Hotărârea Guvernului nr. 1408 din 4 noiembrie 2008 privind clasificarea, ambalarea şi etichetarea substanţelor
periculoase, publicată în M.Of., Partea I nr. 813 din 4 decembrie 2008.
64
Elementele chimice şi compuşii lor, în stare naturală sau obţinuţi prin orice proces de producţie, inclusiv orice
aditiv necesar pentru a menţine stabilitatea produselor şi orice impuritate rezultată din procesul utilizat, dar
excluzând orice solvent care poate fi separat fără a afecta stabilitatea substanţei sau fără modificarea compoziţiei
sale.
65
Amestecurile sau soluţiile de două sau mai multe substanţe.
66
Anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 1408 din 4 noiembrie 2008 privind clasificarea, ambalarea şi etichetarea
substanţelor periculoase.
99
Introducerea pe piaţă a substanţelor periculoase este interzisă dacă ambalajul acestora nu
îndeplineşte următoarele cerinţe:
- ambalajul trebuie să fie proiectat şi realizat astfel încât să împiedice orice pierdere a
conţinutului; această cerinţă nu se aplică în cazul în care sunt prevăzute mecanisme speciale de
securitate;
- materialele din care sunt realizate ambalajul şi sistemele de închidere trebuie să fie
rezistente la atacul conţinutului şi nu trebuie să formeze compuşi periculoşi cu conţinutul;
- ambalajul şi sistemele de închidere trebuie să fie rezistente şi solide pentru a se evita
slăbirea acestora şi pentru a îndeplini criteriile de securitate în condiţiile unei manipulări
normale;
- recipientele prevăzute cu sisteme de închidere care să permită reînchiderea sunt astfel
proiectate şi realizate încât ambalajul să poată fi închis în mod repetat fără pierderi de conţinut;
- fiecare recipient, indiferent de capacitate, care conţine substanţe vândute sau puse la
dispoziţia publicului larg şi etichetate foarte toxic, toxic sau coroziv, conform definiţiilor din
prezenta hotărâre, trebuie să aibă un sistem de închidere rezistent la manipularea de către copii şi
un însemn tactil de avertizare a pericolului;
- fiecare recipient, indiferent de capacitate, care conţine substanţe vândute sau puse la
dispoziţia publicului larg şi etichetate nociv, extrem de inflamabil sau foarte inflamabil, conform
definiţiilor din prezenta hotărâre, trebuie să aibă un însemn tactil de avertizare a pericolului.
Etichetele de pe ambalaje trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
- denumirea substanţei;
- numele şi adresa completă, inclusiv numărul de telefon al persoanei cu sediul/domiciliul
în Uniunea Europeană, responsabilă de introducerea pe piaţă a substanţei, indiferent dacă este
producătorul, importatorul sau distribuitorul;
- simboluri de pericol, dacă există, şi indicarea pericolului pe care îl prezintă utilizarea
substanţei;
- frazele-tip care să indice riscurile speciale cauzate de utilizarea substanţei periculoase;
- frazele-tip referitoare la utilizarea în siguranţă a substanţei;
- numărul CE67, dacă a fost atribuit.
67
Numărul CE se obţine de la EINECS (Inventarul European al Substanţelor Chimice Comerciale Existente) sau
ELINCS (Lista Europeană a Substanţelor Chimice Notificate), după caz.
100
Legea stabileşte măsurile pentru controlul activităţii care prezintă pericole de accidente
majore în care sunt implicate substanţe periculoase68.
Titularul activităţii în care sunt prezente substanţele periculoase care depăşesc anumite
cantităţi prevăzute de lege, este obligat să elaboreze şi să transmită autorităţii publice teritoriale
pentru protecţia mediului şi autorităţii pentru protecţie civilă un raport de securitate în
exploatare pentru prevenirea riscurilor de accidente majore.
În termen de 30 de zile de la primirea raportului de securitate, autorităţile publice
teritoriale pentru protecţia mediului şi autorităţile teritoriale pentru protecţie civilă au obligaţia să
comunice titularului activităţii concluziile analizei efectuate asupra raportului de securitate, după
solicitarea, dacă este necesar, a unor informaţii suplimentare.
Dacă în activitate sunt implicate cantităţi mai mari de substanţe periculoase decât cele
prevăzute de lege, titularul activităţii are obligaţia să elaboreze un plan de urgenţă internă, cu
consultarea personalului din cadrul obiectivului, care cuprinde măsurile ce trebuie aplicate în
interiorul acestuia.
Autorităţile teritoriale pentru protecţia civilă elaborează cu consultarea publicului un
plan de urgenţă externă, care cuprinde măsurile ce trebuie luate în afara obiectivului.
În cazul producerii unui accident major, titularul activităţii are obligaţia să informeze
imediat autorităţile teritoriale pentru protecţie civilă, autorităţile publice teritoriale pentru
protecţia mediului, precum şi celelalte autorităţi cu atribuţii în domeniu potrivit legii.
2. Regimul juridic al deşeurilor

2.1. Managementul ecologic al deşeurilor
68
Hotărârea Guvernului nr. 804 din 25 iulie 2007 privind controlul asupra pericolelor de accident major în care sunt
implicate substanţe periculoase, publicată în M.Of., partea I nr. 539 din 8 august 2007, modificată de Hotărârea
Guvernului nr. 79 din 11 februarie 2009, publicată în M.Of., Partea I nr. 104 din 20 februarie 2009.
101
Managementul ecologic al deşeurilor constă în totalitatea măsurilor, lucrărilor şi
activităţilor de gospodărire a deşeurilor, destinate să asigure protecţia sănătăţii umane şi a
mediului înconjurător.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului 69, cu
modificările şi completările ulterioare, cuprinde norme cu caracter general, privind substanţele şi
preparatele chimice periculoase, deşeurile şi deşeurile periculoase şi norme cu caracter specific.
Conform prevederilor Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 70 privind regimul
deşeurilor cu modificările şi completările ulterioare, obiectivele prioritare ale gestionării
deşeurilor sunt următoarele:
1. prevenirea sau reducerea producerii de deşeuri şi a gradului de periculozitate a
acestora, prin:
- dezvoltarea de tehnologii curate, cu consum redus de resurse naturale;
- dezvoltarea tehnologiei şi comercializarea de produse care prin modul de fabricare,
utilizare sau eliminare nu au impact sau au cel mai mic impact posibil asupra creşterii volumului
sau periculozităţii deşeurilor ori asupra riscului de poluare;
- dezvoltarea de tehnologii adecvate pentru eliminarea finală a substanţelor periculoase
din deşeurile destinate valorificării.
2. reutilizarea, valorificarea deşeurilor prin reciclare, recuperare sau orice alt proces prin
care se obţin materii prime secundare ori utilizarea deşeurilor ca sursă de energie.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului colaborează cu celelalte autorităţi
publice centrale şi locale cu atribuţii în domeniul gestionării deşeurilor şi cu autorităţile
competente din statele membre ale Uniunii Europene prin crearea unei reţele integrate adecvate
de instalaţii de eliminare a deşeurilor, ţinând seama de cele mai bune tehnici disponibile care nu
implică costuri excesive, cu respectarea cerinţelor Tratatului de aderare a României la Uniunea
Europeană, semnat la Luxemburg la 25 aprilie 200571.
Procesele şi metodele folosite pentru valorificarea sau eliminarea deşeurilor trebuie să nu
pună în pericol sănătatea populaţiei şi a mediului.
69
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 22 decembrie 2005 privind protecţia mediului, publicată în M.Of.,
Partea I nr. 1196 din 30 decembrie 2005, a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 265/2006,
publicată în M.Of., Partea I nr. 586 din 6 iulie 2006.
70
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 78 din 16 iunie 2000 privind regimul deşeurilor, a fost publicată în M.Of.,
Partea I nr. 283 din 22 iunie 2000.
71
Ratificat de România prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005, publicată în M.Of., Partea I nr. 465 din 1 iunie 2005.
102
Abandonarea, aruncarea sau eliminarea necontrolată a deşeurilor sunt interzise.
La nivel naţional, regional, judeţean, inclusiv al municipiului Bucureşti, se elaborează
planuri de gestionare a deşeurilor.
2.2. Autorizarea activităţilor legate de deşeuri

Persoanele fizice sau juridice care desfăşoară operaţii de eliminare şi/sau valorificare de
deşeuri au obligaţia solicitării şi obţinerii autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu de la
autoritatea competentă pentru protecţia mediului.
Autorizaţia/autorizaţia integrată de mediu trebuie să cuprindă:
- tipul şi cantitatea de deşeuri;
- cerinţele tehnice, măsuri de precauţie;
- locul de desfăşurare a activităţii;
- metoda de tratare.
Emiterea autorizaţiei/autorizaţiei integrată de mediu se face pe perioadă determinată.
Acestea pot cuprinde condiţii de conformare sau obligaţii de mediu.
Eliberarea autorizaţiei/autorizaţiei integrate poate fi refuzată dacă metoda folosită pentru
valorificarea sau eliminarea deşeurilor este inacceptabilă din punct de vedere al protecţiei
mediului.
Sunt exceptate de la obligaţia autorizării menţionate, în măsura în care deşeurile nu sunt
periculoase, activităţile desfăşurate de persoane fizice autorizate sau de persoane juridice care
elimină propriile lor deşeuri la locul de producere, precum şi cele care desfăşoară operaţii de
valorificare, în următoarele condiţii:
1. autorităţile competente au adoptat reglementări generale pentru fiecare tip de activitate,
prin care se stabilesc tipurile şi cantităţile de deşeuri şi condiţiile impuse pentru ca activitatea să
fie exceptată de la autorizare
2. tipurile sau cantităţile de deşeuri şi metodele de eliminare sau valorificare nu sunt de
natură să pună în pericol sănătatea populaţiei şi a mediului.
Persoanele fizice autorizate sau persoanele juridice care elimină propriile lor deşeuri la
locul de producere, precum şi cele care desfăşoară operaţii de valorificare, trebuie să se supună
procedurii de înregistrare stabilită de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului.
Persoanele fizice autorizate sau persoanele juridice care asigură, cu titlu profesional,
colectarea sau transportul deşeurilor, precum şi cele care intermediază eliminarea sau
103
valorificarea deşeurilor pentru terţi, se supun procedurii de autorizare conform legislaţiei în
vigoare.
Sunt supuse, de asemenea, procedurii de autorizare specifice activităţile cu privire la
depozitarea deşeurilor, în conformitate cu prevederile H.G. nr 349/2005 72, şi activităţile de
incinerare a deşeurilor, potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 128/200273.
2.3. Transportul peste frontieră al deşeurilor şi mărfurilor periculoase

Prin Legea nr. 6/199174 România a aderat la Convenţia de la Basel privind controlul
transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora, încheiată în anul
1989.
Statele părţi la convenţie se obligă să adopte măsurile necesare pentru ca gospodărirea
reziduurilor şi a deşeurilor, inclusiv transportul şi eliminarea lor să fie în concordanţă cu cerinţele
de protecţie a mediului şi sănătăţii umane.
Părţile nu pot autoriza exportul de deşeuri periculoase sau de alte reziduuri către un stat
care nu este parte la Convenţie sau importul de astfel de deşeuri într-un stat care nu este parte.
Fiecare stat va trebui să interzică tuturor persoanelor de sub jurisdicţia sa, să transporte
sau să elimine deşeuri periculoase fără autorizaţie sau fără să fie abilitate pentru astfel de
operaţiuni.
Transportul peste frontieră poate fi autorizat de părţi numai dacă:

a. statul exportator dovedeşte că nu are capacitatea tehnică şi instalaţiile necesare
pentru eliminarea deşeurilor respective într-un mod eficient şi raţional din punct de vedere
ecologic;
72
Hotărârea de Guvern nr. 349 din 21 aprilie 2005 privind depozitarea deşeurilor, publicată în M.Of., Partea I nr. 394
din 10 mai 2005, a fost completată prin H.G. nr. 210 din 28 februarie 2007 pentru modificarea şi completarea unor
acte normative care transpun acquis-ul comunitar în domeniul protecţiei mediului, publicată în M.Of., Partea I nr.
187 din 19 martie 2007.
73
Hotărârea de Guvern nr. 128 din 14 februarie 2002 privind incinerarea deşeurilor , publicată în M.Of., Partea I nr.
160 din 6 martie 2002, a fost modificată şi completată prin H.G. nr 268 din 31 martie 2005 publicată în M.Of.,
Partea I nr. 332 din 20 aprilie 2005.
74
Legea nr. 6 din 25 ianuarie 1991 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 18 din 26 ianuarie 1991.
104
b. deşeurile sunt solicitate ca materii prime pentru reciclare sau recuperare în industria
statului importator;
c. transportul se conformează şi altor criterii convenite de părţi, cu condiţia de a nu
contraveni obiectivelor Convenţiei.
Pentru ca transportul peste frontieră între părţi să aibă loc, trebuie ca statul exportator să
informeze sau să ceară ca producătorul sau firma exportatoare să informeze în scris, prin
intermediul autorităţii competente a statului exportator, autorităţile competente ale statelor prin
care deşeurile periculoase urmează să fie transportate. Fiecărui stat implicat i se va trimite câte o
notificare.
Statul importator este obligat să răspundă, în scris, acceptând transportul cu sau fără
condiţii, cerând informaţii suplimentare sau refuzând permisiunea pentru transport. O copie a
răspunsului final al statului importator se trimite autorităţilor competente din statele interesate
care sunt părţi la Convenţie.
Statul exportator nu va autoriza începerea transportului peste frontieră până când nu
primeşte consimţământul scris din partea statului importator, precum şi dovada existenţei unui
contract între exportator şi eliminator din care să rezulte eliminarea ecologică şi raţională a
deşeurilor. De asemenea, trebuie să primească consimţământul scris al statului de tranzit.
Este considerat trafic ilicit orice deplasare transfrontieră a unor deşeuri periculoase sau
a altor reziduuri, dacă s-a efectuat:
 fără hotărârea expresă a tuturor statelor interesate;
 fără consimţământul unui anume stat interesat sau cu consimţământul obţinut
prin declaraţie falsă sau fraudă;
 prin eliminarea deliberată a deşeurilor periculoase sau a altor reziduuri cu
încălcarea prevederilor Convenţiei şi a principiilor generale ale dreptului internaţional.
În toate situaţiile de trafic ilicit, statul exportator va trebui să asigure reimportarea
deşeurilor periculoase de către exportator sau producător, ori dacă este necesar, de către el însuşi,
în propriul teritoriu, sau dacă aceasta nu este posibil, deşeurile să fie eliminate ecologic în termen
de 30 de zile din momentul în care statul exportator a fost informat cu privire la traficul ilicit sau
într-un alt termen convenit de statele interesate.
Dacă de traficul ilicit se face răspunzător importatorul sau eliminatorul, obligaţia de
eliminare ecologică şi raţională revine acestuia.
105
Dacă responsabilitatea pentru traficul ilicit nu incumbă nici exportatorului
(producătorului) şi nici importatorului (eliminatorului) părţile interesate vor coopera pentru
eliminarea ecologică a deşeurilor în cel mai scurt timp, într-un loc convenit de ele.
III. POLUAREA RADIOACTIVĂ ŞI PROTECŢIA ÎMPOTRIVA RADIAŢIILOR
1. Particularităţile poluării radioactive
Poluarea radioactivă reprezintă o contaminare artificială a mediului natural, insipidă,

incoloră şi inodoră, cu caracter universal.
Are impact instantaneu şi pe durate lungi asupra tuturor elementelor de mediu, asupra
vieţii, în general.
Poluarea radioactivă a solului şi subsolului se datorează, mai ales, experienţelor nucleare,
depozitării deşeurilor radioactive şi a minereului radioactiv.
Poluarea radioactivă a atmosferei este determinată de activităţile de extracţie a minereului
radioactiv, ale centralelor atomonucleare şi, la scară mai redusă, prin folosirea aparaturii bazate
pe izotopi radioactivi în domeniul medical.
Poluarea radioactivă a atmosferei poate fi:
- primară; se produce la locul unde se desfăşoară aceste activităţi;
- secundară; constă în depuneri radioactive produse la distanţă de locul de origine,
datorită curenţilor atmosferici sau altor fenomene naturale.
Poluarea radioactivă a apei se datorează, în primul rând, deşeurilor industriale nucleare şi
produşilor radioactivi rezultaţi din experienţele nucleare.
2. Condiţiile desfăşurării activităţii nucleare în România

Potrivit Legii nr. 111/199675, activităţile nucleare în România se pot desfăşura cu
respectarea următoarelor principii:
 în scopuri exclusiv paşnice;
 în condiţii de securitate nucleară;
 în condiţii de protecţie specială a personalului expus profesional, a pacientului, a
mediului, a populaţiei şi a proprietăţii;
75
Legea nr. 111 din 10 octombrie 1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi controlul
activităţilor nucleare, a fost republicată în M.Of., Partea I nr. 552 din 27 iunie 2006.
106
 în regim de autorizare;
 numai sub îndrumarea şi controlul statului;
 în principiu, de persoane juridice, excepţie făcând activităţile nucleare din
domeniul medical care pot fi desfăşurate, în condiţiile legii, de către persoane fizice.
Cad sub incidenţa reglementărilor legale următoarele activităţi şi surse nucleare:
- cercetarea, proiectarea, deţinerea, amplasarea, construcţia, montajul, punerea în
funcţiune, funcţionarea de probă, exploatarea, modificarea, conservarea, dezafectarea, importul
şi exportul instalaţiilor nucleare;
- proiectarea, deţinerea, amplasarea, construcţia-montajul, punerea în funcţiune,
funcţionarea, conservarea şi dezafectarea instalaţiilor de minerit şi preparare a minereurilor de
uraniu şi toriu şi a instalaţiilor de gospodărire a deşeurilor de la mineritul şi prepararea
minereurilor de uraniu şi toriu;
- producerea, amplasarea şi construcţia, furnizarea, închirierea, transferul, manipularea,
deţinerea, prelucrarea, tratarea, utilizarea, depozitarea temporară sau definitivă, transportul,
tranzitul, importul şi exportul instalaţiilor radiologice, materialelor nucleare şi radioactive,
inclusiv al combustibilului nuclear, al deşeurilor radioactive şi al dispozitivelor generatoare de
radiaţii ionizante;
- producerea, furnizarea şi utilizarea aparaturii de control dozimetric şi a sistemelor de
detecţie a radiaţiilor ionizante, a materialelor şi dispozitivelor utilizate pentru protecţia împotriva
radiaţiilor ionizante, precum şi a mijloacelor de containerizare sau de transport al materialelor
radioactive, special amenajate în acest scop;
- producerea, furnizarea, închirierea, transferul, deţinerea, exportul, importul materialelor,
dispozitivelor şi echipamentelor nucleare;
- deţinerea, transferul, importul şi exportul informaţiilor nepublicate, aferente
materialelor, dispozitivelor şi echipamentelor pertinente pentru proliferarea armelor nucleare şi a
altor dispozitive nucleare explozive;
- realizarea produselor şi serviciilor destinate instalaţiilor nucleare;
- realizarea produselor şi serviciilor destinate surselor de radiaţii, aparaturii de control
dozimetric, sistemelor de detecţie a radiaţiilor ionizante, materialelor şi dispozitivelor utilizate
pentru protecţia împotriva radiaţiilor ionizante;
- sursele orfane, de la detectarea acestora până la depozitarea finală ca deşeu radioactiv.
107
Activităţile din domeniul nuclear se desfăşoară conform Programului naţional nuclear,
elaborat în baza Strategiei naţionale de dezvoltare a domeniului nuclear aprobată prin hotărâre de
Guvern.
Sunt interzise pe teritoriul României orice fel de activităţi în legătură cu armele nucleare
sau cu orice dispozitiv nuclear exploziv.
De asemenea, este interzis în România importul deşeurilor radioactive şi al
combustibilului nuclear ars, cu excepţia situaţiilor în care importul decurge nemijlocit din
prelucrarea, în afara graniţelor ţării, a unui export autorizat anterior în baza acordurilor
internaţionale la care România este parte sau a contractelor încheiate cu parteneri comerciali cu
sediul în străinătate, în condiţiile prevăzute de lege.
3. Autorizarea activităţilor nucleare

Desfăşurarea pe teritoriul României a unei activităţi nucleare permise de lege se face pe
baza unei autorizaţii emise de către Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare.
În interiorul obiectivelor nucleare autorizate, personalul care-şi desfăşoară activitatea
trebuie să fie posesor al unui permis eliberat de aceeaşi autoritate.
Atât autorizaţia, cât şi permisul se acordă pe o perioadă determinată, dreptul dobândit în
baza lor neputând fi transmis fără acordul emitentului.
Autorizaţia se poate elibera fie de la început pentru întreaga activitate nucleară, fie pentru
diferite faze de construcţie sau exploatare a instalaţiei nucleare, cu condiţia ca fazele anterioare
să fi fost autorizate.
 Autorizaţia se suspendă sau se retrage de organul emitent din propria iniţiativă
sau la sesizarea oricărei persoane fizice sau juridice în toate cazurile în care Comisia Naţională
constată că:
 titularul autorizaţiei nu a respectat prevederile Legii nr. 111/1996 şi reglementările
specifice sau limitele şi condiţiile prevăzute în autorizaţie;
 nu sunt îndeplinite, integral şi la termenul stabilit, măsurile dispuse de organele de
control abilitate prin prezenta lege;
 apar situaţii noi din punct de vedere tehnic sau de altă natură, necunoscute la data
eliberării autorizaţiei, care pot afecta desfăşurarea în condiţii de siguranţă a activităţilor nucleare;
 titularul autorizaţiei nu îşi îndeplineşte obligaţiile legale cu privire la constituirea
surselor financiare pentru gospodărirea şi depozitarea definitivă a deşeurilor radioactive şi a
108
combustibilului nuclear uzat şi dezafectarea instalaţiilor nucleare sau asigurare de răspundere
civilă pentru daune către terţi în caz de accident nuclear;
 titularul autorizaţiei încetează de a mai fi legal constituit;
 titularul autorizaţiei îşi pierde capacitatea juridică.
 La rândul sau, permisul de exercitare se suspendă sau se retrage de către emitent

în următoarele situaţii:
- titularul permisului nu a respectat prevederile menţionate în reglementările emise de
Comisia Naţională;
- titularul permisului de exercitare încetează din viaţă sau îşi pierde capacitatea juridică.
Dacă în mod excepţional, din interese superioare de stat, autorizaţia se retrage, titularul
are dreptul la compensaţii din partea autorităţii care a dispus această măsură, cuantumul lor
stabilindu-se având în vedere atât interesul public, cât şi cel al titularului de autorizaţie, fiind
stabilit prin înţelegerea părţilor sau pe cale judecătorească.
Autorizaţia se poate retrage fără plata compensaţiei în următoarele situaţii:
1. când titularul a obţinut autorizaţia făcând uz de declaraţii false;
2. când titularul autorizaţiei a încălcat prevederile legale sau dispoziţiile date de organele
de control ori condiţiile prevăzute în autorizaţie;
3. atunci când personalul titularului de autorizaţie, terţele persoane, populaţia sau mediul
înconjurător au fost supuse unor riscuri peste limitele legale generate de activitatea autorizată.
Autorizaţia pentru unele activităţi nucleare( transport, import, export de materii
radioactive) se acordă şi cu un aviz de conformitate din partea autorităţii publice centrale pentru
economie şi comerţ.
Sunt supuse autorizării şi introducerea în circuitul economic şi social, în vederea utilizării
sau a consumului de către populaţie produsele care au fost supuse iradierii, materiale care conţin
substanţe radioactive, folosirea în domeniul medical pentru diagnosticare şi tratament a
dispozitivelor generatoare de radiaţii ionizante şi produsele farmaceutice care conţin materiale
radioactive. Pentru aceste situaţii autorizaţia se eliberează de Ministerul Sănătăţii.
Pentru desfăşurarea activităţilor nucleare mai sunt necesare elaborarea studiului de
impact al acestora asupra mediului, precum şi obţinerea acordului şi autorizaţiei de mediu.
109
4. Supravegherea stării de sănătate a populaţiei şi a personalului expus profesional la
radiaţii
 Din punct de vedere al riscului radiologic, populaţia ţării se împarte în

următoarele grupe:
1. populaţia în ansamblul ei;

2. persoanele din populaţie care locuiesc sau lucrează permanent în jurul unor obiective
sau instalaţii nucleare;
3. personalul expus profesional la radiaţii în care sunt incluse:
a. persoanele care desfăşoară o activitate temporar sau permanent într-un
obiectiv nuclear;
b. persoanele care lucrează cu surse de radiaţii nucleare;
c. persoanele care prin natura activităţii care o desfăşoară pot fi supuse la o doză
de iradiere peste valoarea maximă prevăzută de lege.
 Din punct de vedere al expunerii la radiaţii ca urmare a producerii unui accident

nuclear sau a unei urgenţe radiologice, persoanele din populaţie se împart în:
1. persoanele supuse iradierii în mod indirect;
2. persoanele implicate în intervenţie şi supuse iradierii;
3. persoanele expuse la radiaţii în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu fără să fie
implicate în intervenţie.
Pentru personalul expus profesional la radiaţii, măsurile de protecţie se asigură prin:

a. protecţia individuală: constituită dintr-un ansamblu de norme tehnice, de măsuri
organizatorice prin care se previne sau se micşorează acţiunea factorilor de risc asupra unei
singure persoane până la doza maximă admisă de lege;
110
b. protecţia în zona de lucru: ansamblul de măsuri tehnice de dotare şi de organizare care
în condiţii normale de funcţionare trebuie să asigure respectarea dozelor maxime admise de
radiaţii la locul de muncă;
c. instruirea personalului expus profesional;
d. norme tehnice, organizatorice şi administrative de reducere la minimum a posibilităţii
apariţiei unui accident/incident nuclear şi de limitare a urmărilor acestuia.
În plus, personalul expus profesional la radiaţii, beneficiază de timp de lucru redus
(4h/zi), antidot, echipament special de protecţie, cură sanatorială gratuită, un număr mai mare de
zile de concediu de odihnă şi alte drepturi cu caracter social specifice locului de muncă.
În ceea ce priveşte populaţia în ansamblul ei, protecţia împotriva radiaţiilor, pe timpul

funcţionării normale a obiectivelor nucleare sau pe timpul producerii unei urgenţe radiologice
sau accident nuclear se asigură prin măsuri prevăzute în planul naţional, planuri judeţene şi
planul fiecărui operator de instalaţii nucleare, măsuri care constau în principiu din:
 locuri speciale de adăpostire;
 echipament de protecţie împotriva radiaţiilor;
 asigurarea apei şi hranei specifice;
 instruirea populaţiei, inclusiv prin simularea periodică a unor astfel de evenimente
pentru a se asigura familiarizarea cu măsurile ce se impun a fi luate.
5. Cooperarea internaţională în domeniul aplicaţiilor paşnice ale energiei nucleare

Există o serie de documente internaţionale în domeniu, adoptate de Agenţia Internaţională
pentru Energie Atomică. Dintre aceste documente menţionăm:
 Convenţia asupra răspunderii civile în domeniul energiei nucleare, semnată la
Paris în 1960, Convenţia asupra răspunderii civile în materie de pagube nucleare, adoptată în
1963, Protocolul comun referitor la aplicarea acestora, încheiat la Paris în 198876.
Convenţia de la Viena defineşte conceptele de „daună nucleară” şi „accident nuclear”;
statuează răspunderea obiectivă a exploatantului instalaţiei nucleare pentru orice daună nucleară
cauzată de un accident nuclear: survenit în instalaţie, implicând un material nuclear care provine
din instalaţie sau este produs în aceasta, implicând un material nuclear trimis acestei instalaţii, în
76
La care România a aderat prin Legea nr. 106 din 3 octombrie 1992, publicată în M.Of., Partea I nr. 258 din 15
octombrie 1992.
111
condiţiile legii; stabileşte răspunderea solidară a mai multor exploatanţi ale căror instalaţii au fost
implicate în producerea accidentului nuclear, precum şi cauzele exoneratoare de răspundere.
După accidentul de la Cernobâl, în cadrul Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică
au fost adoptate, la Viena, la 26 septembrie 1986, două convenţii77:
 Convenţia cu privire la notificarea rapidă a unui accident nuclear;
 Convenţia cu privire la asistenţa în caz de accident nuclear sau urgenţă
radiologică.
Prima convenţie prevede obligaţia statului pe al cărui teritoriu s-a produs accidentul
nuclear sau urgenţa radiologică să comunice acest lucru fie direct, fie prin intermediul Agenţiei
Internaţionale pentru Energie Atomică, tuturor statelor care sunt sau potenţial pot fi afectate,
precum şi Agenţiei, furnizându-le o serie de informaţii privind natura radiaţiilor, momentul
producerii şi localizarea exactă a accidentului, condiţiile meteorologice şi hidrologice din zonă,
măsurile de protecţie care au fost deja luate etc. Statul respectiv este obligat să dea informaţii
suplimentare la cererea statului afectat sau potenţial afectat.
Conform celei de-a II-a convenţii, statele părţi se obligă ca în caz de accident nuclear sau
urgenţă radiologică să-şi acorde reciproc asistenţa ce poate consta în:
 trimiterea de personal calificat;
 asigurarea de mijloace tehnice specifice situaţiei create;
 asistenţă sanitară.
În cazul în care asistenţa constă din mijloace tehnice specifice, statul care le acordă
rămâne proprietarul lor, astfel încât după terminarea operaţiunilor post accident, acestea trebuie
returnate statului proprietar. Dacă asistenţa a constat din personal tehnic calificat, pe perioada
acordării asistenţei se bucură de privilegii, imunităţi şi privilegii, prevăzute de Convenţie, din
partea statului solicitant.
Test de verificare
77
Prin Decretul nr. 234 din 11 mai 1990, publicat în M.Of., Partea I nr. 67 din 14 mai 1990, România a aderat la
ambele convenţii, cu următoarele rezerve: „România nu se consideră legată prin prevederile art.11 paragraful 2 din
Convenţia cu privire la notificarea rapidă a unui accident nuclear şi ale art. 13 paragraful 2 din Convenţia cu
privire la asistenţa în caz de accident nuclear sau urgenţă radiologică şi declară că pentru supunerea oricărui
diferend internaţional cu privire la interpretarea sau aplicarea acestor convenţii spre soluţionare prin arbitraj sau
printr-o decizie a Curţii Internaţionale de Justiţie este necesar acordul tuturor părţilor în litigiu”.
112
1. În ce constă evaluarea de mediu pentru planuri şi programe?
2. Care sunt etapele evaluării impactului asupra mediului ?
3. Menţionaţi categoriile de avize ce se emit de autoritatea competentă pentru protecţia
mediului.
4. Explicaţi pe scurt rolul actelor specifice procedurii de reglementare.
5. În ce situaţii este obligatorie revizuirea autorizaţiei integrate de mediu?
6. Când intervine sancţiunea suspendării actelor de reglementare?
7. Ce reprezintă bilanţul de mediu?
8. De ce este necesar auditului de mediu?
9. Enunţaţi principiile care se află la baza activităţilor ce implică substanţe periculoase.
10. Analizaţi pe scurt obiectivele prioritare ale gestionării deşeurilor.
11. În ce condiţii deplasarea transfrontieră a unor deşeuri periculoase sau a altor reziduuri
constituie trafic ilicit, potrivit Convenţiei de la Basel din 1989?
12. Ce particularităţi prezintă poluarea radioactivă?
13. Pe baza căror principii pot fi desfăşurate activităţile nucleare în România?
14. Care este principalul organism internaţional cu atribuţii în domeniul energiei atomice?
15. În ce scop au fost adoptate cele două convenţii, la Viena, în 26 septembrie 1996, după
accidentul de la Cernobâl?

 Antonescu, N.N., Antonescu, N., Stănescu, D.P., Popescu, L.L., Gestiunea şi tratarea
deşeurilor urbane: Gestiunea regională, Editura Matrix Rom, Bucureşti, 2006;
 Chioşilă, I., Radiologie, managementul accidentului nuclear, Editura Universităţii din
Bucureşti, 1996.
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL MEDIULUI
Cuprins
113
 Condiţiile şi formele răspunderii juridice în dreptul intern
 Răspunderea civilă delictuală pentru prejudicii aduse mediului sau componentelor sale;
 Răspunderea pentru prejudicii aduse mediului conform Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr. 195/2005, cu modificările şi completările ulterioare;
 Reglementări cu caracter special în dreptul mediului cu privire la răspunderea civilă
delictuală;
 Răspunderea contravenţională în dreptul mediului;
 Răspunderea penală în dreptul mediului;
 Particularităţile răspunderii statelor în domeniul protecţiei mediului
 Răspunderea pentru daune aduse patrimoniului comun al umanităţii;
 Răspunderea pentru crime şi delicte internaţionale;

 să identificaţi formele de răspundere de mediu în dreptul naţional şi la nivel internaţional;
 să comparaţi diferitele forme de răspundere de mediu;
 să explicaţi în ce constau particularităţile răspunderii pentru prejudicii aduse mediului.
I. CONDIŢIILE ŞI FORMELE RĂSPUNDERII JURIDICE ÎN DREPTUL INTERN
1. Răspunderea civilă delictuală pentru prejudicii aduse mediului sau componentelor

sale
114
În dreptul mediului în cadrul răspunderii civile delictuale se sancţionează o conduită
reprobabilă, antisocială a subiectelor de drept care prin faptele lor licite sau ilicite, omisive sau
comisive cauzează pagube mediului în ansamblul său sau elementelor componente ale acestuia.
Aplicarea normelor dreptului civil în materia răspunderii pentru prejudicii aduse mediului
se realizează prin adaptarea lor la specificul raporturilor juridice de drept al mediului.
1.1. Subiectele îndreptăţite la repararea daunelor aduse mediului

Mediul natural nu este subiectul victimă care să solicite reparaţiunea, ci o valoare
universală apărată atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional prin norme de drept.
Subiectul victimă care poate cere reparaţiunea prejudiciului poate fi, pe plan intern,
statul, o unitate administrativ-teritorială, persoana fizică sau juridică, publică sau privată, căreia i
s-a produs un prejudiciu ca urmare a nerespectării normelor de protecţie a mediului.
1.2. Persoana responsabilă

Ca principiu general, despăgubirea trebuie făcută de autorul daunelor.
Întrucât legătura de cauzalitate între fapta prejudiciabilă şi prejudiciu este foarte greu de
stabilit, în reglementările naţionale s-a instituit sistemul desemnării, înainte de apariţia unui
prejudiciu, a persoanei responsabile, care este obligată să constituie o asigurare sau o garanţie ce
permite victimei să fie despăgubită. Se mai recurge la constituirea unui fond de indemnizare a
victimelor poluării, constituit din cotizaţiile depuse de poluatori. Sunt state care merg numai pe
reglementări fiscale, dar şi ţări care merg pe regim mixt (România), în sensul că acceptă atât
constituirea de garanţii din partea poluatorilor, cât şi existenţa unui fond de indemnizare a
victimelor poluării.
1.3. Particularităţile elementelor constitutive ale răspunderii civile delictuale în dreptul

mediului
Pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cere întrunirea cumulativă a următoarelor
elemente:
 săvârşirea unei fapte ilicite;
 producerea unui prejudiciu;
 intre fapta ilicita si prejudiciu sa existe un raport de cauzalitate;
 culpa autorului faptei ilicite.
115
În dreptul civil, aceste elemente se cer a fi cumulativ întrunite nu numai când răspunderea
este pentru fapta proprie, ci şi atunci când se răspunde pentru fapta altuia sau pentru prejudiciile
cauzate de lucrurile şi animalele aflate în pază juridică.
În dreptul mediului elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale prezintă
anumite particularităţi.
 Cu privire la faptă: dacă în dreptul civil regula este a răspunderii numai pentru
fapta ilicită, în dreptul mediului faptele generatoare de răspundere includ fie conduite ilicite prin
care se produc pagube mediului, fie o seamă de activităţi licite per se, dar care pot constitui
uneori cauze ale vătămărilor produse mediului.
În dreptul civil exista o serie de cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei şi, prin
urmare, răspunderea civilă delictuală şi anume: starea de necesitate, legitima apărare,
îndeplinirea unei îndatoriri legale sau a ordinului superiorului, exercitarea normală a unui drept
subiectiv, consimţământul victimei.
În dreptul mediului au fost reţinute drept cauze de înlăturare a răspunderii starea de
necesitate, consimţământul dat în mod valabil de către victimă, culpa gravă a victimei care a
acţionat greşit sau a omis să acţioneze, forţa majoră şi, în domeniul pagubelor nucleare, actele de
conflict armat, război civil sau insurecţie armată.
 În privinţa prejudiciului s-a reţinut că acesta reprezintă efectul cuantificabil în

bani al daunelor aduse sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, fiind provocat de poluanţi,
activităţi dăunătoare sau dezastre.
În literatura juridică s-a folosit sintagma de daună ecologică. Această noţiune include
atât pagubele suferite prin poluare de mediul natural, cât şi cele suportate de om sau de bunurile
sale.
modificările şi completările ulterioare, păstrează în reglementarea cu privire la răspundere,
prevăzută în art. 95 alin. (1), termenul de „prejudiciu adus mediului” aşa cum era menţionat şi în
art. 89 lit. r) din vechea Lege a protecţiei mediului nr. 137/1995.
În dreptul mediului reparaţia în natură nu este, în principiu, posibilă deoarece daunele
aduse mediului sau componentelor sale au de cele mai multe ori caracter ireversibil, fapt pentru
116
care se stabilesc obligaţii cu privire la plata unei sume de bani, dar şi aceasta acoperă rareori
integral prejudiciul adus mediului.
Prejudiciul trebuie să fie cert. Este considerat cert atât prejudiciul actual, cât şi cel viitor,
dacă este sigur că se va produce şi sunt elemente suficiente pentru a-i determina întinderea.
În legătură cu modul de calcul al prejudiciului, sistemele diferă de la o ţară la altă ţară şi
chiar şi în cadrul aceluiaşi stat în funcţie de componenta de mediu care a fost prejudiciată.
Prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 68/200778 s-a stabilit cadrul legal privind
răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului, având
la bază principiul „poluatorul plăteşte”. Orice operator care a cauzat prejudicii mediului sau o
ameninţare iminentă cu un astfel de prejudiciu trebuie să răspundă din punct de vedere financiar.
În consecinţă, operatorii trebuie să adopte măsuri şi să pună în aplicare practici care să
minimizeze riscurile de daune asupra mediului, astfel încât expunerea lor la răspunderea
financiară să fie redusă.
În concepţia acestui act normativ, prejudiciul adus mediului înseamnă:
- prejudiciul asupra speciilor şi habitatelor naturale protejate;
- prejudiciul asupra apelor;
- prejudiciul asupra solului.
Măsurile reparatorii trebuie să fie proporţionale cu prejudiciul cauzat şi să conducă la
îndepărtarea efectelor prejudiciului, luând în considerare principiul precauţiei în luarea deciziilor.
Noul act normativ prevede că orice persoană fizică sau juridică afectată sau care poate fi
afectată de un prejudiciu asupra mediului are dreptul să se adreseze autorităţilor competente
pentru luarea măsurilor legale. În cazul în care persoana respectivă nu este mulţumită, decizia
autorităţii poate fi atacată în condiţiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu
modificările ulterioare.
78
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 68 din 28 iunie 2007 privind răspunderea de mediu cu referire la
prevenirea şi repararea prejudiciului asupra mediului, publicată în M.Of., Partea I nr. 446 din 29 iunie 2007,
aprobată prin Legea nr. 19 din 29 februarie 2008, publicată în M.Of., Partea I nr. 170 din 5 martie 2008, transpune în
întregime în dreptul intern prevederile Directivei nr. 2004/35/EC privind răspunderea de mediu referitoare la
prevenirea şi repararea prejudiciului adus mediului, în vederea stabilirii unui cadru legislativ unitar în domeniu;
actul normativ menţionat a fost modificat şi completat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 15 din 25
februarie 2009, publicată în M.Of., Partea I nr. 149 din 10 martie 2009.
117
Operatorul nu este obligat să suporte costul acţiunilor preventive sau reparatorii luate,
când poate dovedi că prejudiciul adus mediului sau ameninţarea iminentă cu un asemenea
prejudiciu:
a) a fost cauzat de o terţă parte şi s-a produs chiar dacă au fost luate măsurile de siguranţă
corespunzătoare;
b) s-a produs ca urmare a conformării cu o dispoziţie sau instrucţiune obligatorie emisă
de o autoritate publică, alta decât un ordin sau instrucţiune eliberate ca urmare a unei emisii sau
incident cauzat de activităţile operatorului.
 Sub aspectul raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu: acesta este greu
de stabilit în dreptul mediului pentru ca în acest domeniu de cele mai multe ori acţiunea cauzelor
se conjugă cu o multitudine de condiţii care pot întârzia sau accelera producerea efectului, îl pot
favoriza sau zădărnici. Prejudiciul adus mediului sau componentelor sale poate fi rezultatul
faptei unei singure persoane sau ale mai multora, fără a fi necesar ca persoanele să acţioneze
prin fapte simultane, de aceeaşi intensitate sau ca faptele să fie legate printr-un scop unic şi nici
ca persoana care a cauzat rezultatul împreună cu alte persoane să cunoască faptele celorlalţi.
 Sub aspectul culpei în dreptul mediului, deşi principiul este al răspunderii

obiective, nu este exclusă şi răspunderea subiectivă care are ca temei culpa autorului.
Răspunderea subiectivă în dreptul mediului are caracter de excepţie deoarece proba culpei este
foarte greu de făcut datorită faptului că majoritatea prejudiciilor aduse mediului au la origine
acţiuni poluante, iar poluanţii au o serie de particularităţi sub aspectul remanenţei în mediu şi al
modului de acţiune.
1.4. Formele răspunderii civile delictuale

1.4.1. Răspunderea obiectivă
118
Până la apariţia Legii nr. 137/1995 ( fosta lege privind protecţia mediului), care a
consacrat pentru prima dată principiul răspunderii obiective, principiu menţinut şi în actuala
reglementare în domeniu, în literatura juridică au existat opinii pentru reglementarea generală a
răspunderii pentru prejudiciile aduse mediului pe baza principiului răspunderii obiective, a unei
răspunderi in solidum a coautorilor prejudiciului, pentru legitimarea procesuală activă a oricărui
cetăţean, precum şi pentru definirea noţiunii de „daună ecologică” astfel încât să cuprindă atât
daunele aduse mediului, cât şi pe cele provocate omului sau bunurilor sale (daune indirecte).
În practică, problema răspunderii a fost soluţionată pe baza prevederilor art. 1000 alin. (1)
din Codul civil, pornindu-se de la ideea că o pagubă adusă mediului poate fi şi rezultatul viciului
ascuns al unui lucru (ex. instalaţie de reducere a poluării), de care cei ce îl folosesc nu au
cunoştinţă, ceea ce exclude răspunderea civilă pe temeiul culpei.
Angajarea răspunderii pe acest temei, iar nu pe art. 998-999 C. Civ. prezintă pentru
victimă avantajul de a nu mai trebui să dovedească culpa celui chemat să răspundă, asigurându-i
astfel posibilitatea de a fi despăgubită mai rapid şi în condiţii de probă mai puţin dificile. Dacă se
dovedeşte că activitatea celui chemat să răspundă a creat reclamantului un prejudiciu, caracterul
cauzal al participării se prezumă, până la proba contrarie.
1.4.2. Răspunderea subiectivă

Răspunderea subiectivă în dreptul mediului se aplică rar, proba culpei fiind greu de făcut
în cazul prejudiciilor cauzate prin poluare.
Prin derogare de la principiul răspunderii obiective, în alin. (2) al art. 95 din Ordonanţa
de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările
ulterioare, se prevede că în mod excepţional, răspunderea poate fi şi subiectivă pentru
prejudiciile cauzate speciilor protejate şi habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice.
1.4.3. Răspunderea rezultată din tulburările aduse stării de vecinătate

Doctrina şi practica juridică, plecând de la adevărul că viaţa şi societatea impun şi
suportarea unor inconveniente normale care decurg sau rezultă din starea de vecinătate, că există
o serie de poluări şi daune admisibile până la o anumită limită, au considerat că atunci când
aceste limite sunt depăşite ia naştere dreptul la reparaţie prin instituţia răspunderii civile
delictuale.
119
Jurisprudenţa străină a admis, de asemenea, că tulburările pot rezulta şi din exerciţiul
legitim al dreptului de proprietate, nu numai dintr-un exerciţiu culpabil.
În privinţa abuzului de drept, acesta se poate manifesta prin acte realizate în exercitarea
atributelor drepturilor subiective asupra mediului, care depăşesc prin consecinţele lor scopurile
social-economice care au stat la baza recunoaşterii lor, aduc atingere interesului general al
societăţii de protecţie, ameliorare şi menţinere a echilibrului ecologic ( ex. practicarea
neraţională a irigaţiilor, efectuarea de lungă durată a tratamentelor cu substanţe fitosanitare).
2. Răspunderea pentru prejudicii aduse mediului conform Ordonanţei de Urgenţă a

Guvernului nr. 195/2005, cu modificările şi completările ulterioare
Reglementarea dată prin legea protecţiei mediului consacră, la nivel de principiu,
caracterul obiectiv al răspunderii pentru prejudicii aduse mediului, independent de culpă, şi
prevede răspunderea solidară în cazul pluralităţii autorilor ( art. 95. alin. 1).
Numai în mod excepţional, răspunderea poate fi şi subiectivă, pentru prejudiciile cauzate
speciilor protejate şi habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice ( art. 95 alin. 2).
Fundamentul răspunderii civile obiective pentru prejudicii aduse mediului este ideea de
garanţie pentru riscul de activitate, în care obligativitatea asigurării în cazul activităţilor
generatoare de risc, completează ideea de garanţie.
Pe lângă statuarea formelor răspunderii civile pentru încălcarea prevederilor legale,
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 consacră, între altele, principiul acţiunii
preventive, principiul poluatorul plăteşte, interpretat atât ca obligaţie de internalizare a costurilor
poluării, cât şi ca fundament al răspunderii pentru prejudiciile efective cauzate mediului, precum
şi numeroase obligaţii juridice privind protecţia resurselor naturale şi a biodiversităţii.
3. Reglementări cu caracter special în dreptul mediului cu privire la răspunderea civilă

delictuală
1.1. Răspunderea civilă în domeniul daunelor nucleare
120
Potrivit art. 3 lit. d) din Legea nr. 703/2001 79 privind răspunderea civilă pentru daune
nucleare, prin daună nucleară se înţelege:
1. orice deces sau rănire;
2. orice pierdere sau deteriorare de bunuri;
3. orice pierdere economica care rezultă din asemenea daune, care este suferită de o
persoană îndreptăţită să ceară despăgubiri în ceea ce priveşte o astfel de pierdere;
4. costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător deteriorat ca urmare a producerii
unui accident nuclear, dacă o astfel de deteriorare este semnificativă, iar măsurile sunt sau
urmează să fie luate;
5. orice pierdere a veniturilor care derivă dintr-un deces economic faţă de orice utilizare a
mediului înconjurător, datorita deteriorării sale semnificative;
6. costul măsurilor preventive şi orice pierderi sau daune cauzate de astfel de măsuri;
7. orice altă daună economică, alta decât cea cauzată de degradarea mediului
înconjurător, dacă este admisă de legislaţia privind răspunderea civilă.
Prin accident nuclear se înţelege orice fapt sau succesiune de fapte care, având aceeaşi
origine, cauzează o daună nucleară ce constă în vătămări aduse sănătăţii omului, cauzare a
morţii, vătămări şi pierderi pentru floră, faună şi pentru bunurile materiale.
Incidentul nuclear este definit ca acel eveniment nuclear produs în interiorul instalaţiei
care afectează îndeosebi personalul expus profesional.
Răspunderea pentru daunele produse de accidente nucleare, revine operatorului instalaţiei
nucleare. Acesta este obligat să încheie un contract de asigurare sau să constituie orice altă
garanţie financiară pentru acoperirea prejudiciului potenţial.
Legea instituie răspunderea obiectivă şi exclusivă a operatorului instalaţiei nucleare.
Dacă la producerea daunei nucleare au contribuit în acelaşi timp instalaţiile aparţinând mai
multor operatori şi nu se poate stabili contribuţia fiecăruia la producerea daunei, operatorii
răspund solidar, răspunderea fiecăruia neputând fi superioară cuantumului care îi este aplicabil,
conform legii.
79
Legea nr. 703 din 3 decembrie 2001 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 818 din 19 decembrie 2001, intrarea sa
în vigoare producându-se un an mai târziu, respectiv la 19 decembrie 2002, modificată şi completată prin Legea nr.
470 din 4 noiembrie 2004, publicată în M.Of., Partea I nr. 1040 din 10 noiembrie 2004 şi prin Legea nr. 115 din 27
aprilie 2007, publicată în M.Of., Partea I nr. 298 din 4 mai 2007
121
Dacă dauna este rezultatul producerii concomitente a unui accident nuclear şi a unuia
nenuclear ( ex.: chimic) şi nu se poate stabili contribuţia fiecăruia, se consideră că întreaga daună
este nucleară şi atrage numai răspunderea exploatantului sau operatorului nuclear.
Operatorul instalaţiei nucleare este exonerat de răspundere, în temeiul legii, dacă dauna
nucleară este rezultatul direct al unor acte de conflict armat, război civil, insurecţie sau ostilitate
sau a unui fenomen natural catastrofal. El poate fi exonerat de răspundere dacă dovedeşte că
dauna s-a produs datorită neglijenţei grave a persoanei care a suferit-o sau când această persoană
a acţionat sau a omis să acţioneze, cu intenţia de a cauza o daună.
Legea plafonează răspunderea operatorului instalaţiei nucleare la contravaloarea în lei a
300 milioane DST pentru fiecare accident nuclear.
Dreptul la acţiune în obţinerea despăgubirii pentru dauna nucleară se prescrie în termen
de 30 de ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acţiunea este legată de deces sau
rănire şi în termen de 10 ani de la data producerii accidentului nuclear, dacă acţiunea este legată
de producerea celorlalte daune prevăzute de lege (cu excepţia costurilor măsurilor preventive şi a
oricăror pierderi sau daune cauzate de astfel de măsuri).
În cadrul acestor termene şi fără ca ele să fie depăşite, dreptul la despăgubire al victimei
se stinge, dacă acţiunea nu a fost intentată în termen de 3 ani de la data când persoana
îndreptăţită la reparaţiune a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască operatorul responsabil şi
existenţa prejudiciului.
Având în vedere că efectele accidentelor nucleare sunt nelimitate în timp şi adeseori
necunoscute la momentul producerii accidentului, legiuitorul a creat o excepţie de la termenele
de prescripţie de 30 de ani, respectiv de 10 ani, prevăzând că persoana care a suferit dauna şi a
introdus acţiunea în termenele prevăzute de lege îşi poate modifica cererea, dacă dauna s-a
agravat, chiar şi după expirarea acestor termene, cu condiţia să nu fi intervenit o hotărâre
judecătorească definitivă şi irevocabilă din partea instanţei competente.
3.2. Răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte

Conform Legii nr. 240/200480 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de
produsele cu defecte, prin producător se înţelege:
 fabricantul produsului finit al unei materii prime părţi componente ale produsului;
80
Legea nr. 240 din 7 iunie 2004 a fost publicată în M.Of., Partea I nr. 552 din 22 iunie 2004 şi republicată în
M.Of. , Partea I nr. 313 din 22 aprilie 2008.
122
 orice persoană care se prezintă ca producător, prin faptul că îşi înscrie pe produs numele,
marca sau un alt semn distinctiv;
 orice altă persoană, care importă un produs din Uniunea Europeană în vederea vânzării,
închirierii, cumpărării sau altei forme de înstrăinare în cadrul activităţii proprii de comercializare
în cadrul societăţii, este considerată producător al acestuia şi răspunde în aceeaşi măsură ca şi
producătorul;
 dacă producătorul unui produs nu poate fi identificat, fiecare furnizor al produsului
respectiv va fi tratat drept producător, dacă el nu comunică consumatorului prejudiciat, într-un
interval de timp rezonabil, datele de identificare a producătorului sau a persoanei care i-a furnizat
produsul.
Prin produs se înţelege orice bun mobil, chiar dacă este încorporat într-un alt bun mobil
sau imobil, inclusiv energia electrică.
Produsul este considerat cu defecte dacă nu oferă siguranţa la care persoana este
îndreptăţită să se aştepte, ţinând seama de toate circumstanţele, inclusiv de modul de prezentare a
produsului, de toate utilizările lui previzibile, de data punerii în circulaţie.
Prejudiciul reprezintă orice efecte negative cuantificabile pe care produsul defect le
cauzează utilizatorului.
Răspunderea producătorului prezintă anumite particularităţi:
a) el răspunde atât pentru prejudiciul actual, cât şi pentru cel viitor cauzat de defectul
produsului său;
b) producătorul răspunde şi în situaţia în care paguba este rezultatul cumulat al defectului
produsului cu acţiunea sau omisiunea unui terţ. In aceasta situaţie răspunderea sa va fi limitată de
instanţa competentă ţinând cont de culpa fiecăruia la producerea pagube;
c) dacă paguba este rezultatul faptelor mai multor persoane, acestea răspund solidar;
d) nu are importanţă dacă produsele respective sunt sau nu periculoase prin calităţile lor
intrinseci, fiind suficient să fie vorba de un produs în care consumatorul a avut încredere şi l-a
cumpărat.
Pentru angajarea răspunderii civile a producătorului, persoana prejudiciată trebuie să facă
dovada pagubei suferite, a defectului produsului şi a raportului de cauzalitate între defect şi
pagubă.
Producătorul e exonerat de răspundere dacă dovedeşte existenţa uneia din următoarele
situaţii:
123
- nu este el cel care a pus produsul în circulaţie;
- defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a fost pus în
circulaţie sau a apărut ulterior punerii lui în circulaţie din cauze care nu-i pot fi imputate
producătorului;
- produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice alta forma de
distribuţie în scop economic şi nu a fost fabricat sau distribuit în cadrul activităţii sale
profesionale;
- defectul se datorează respectării unor condiţii obligatorii impuse de reglementările
emise de autorităţile competente;
- nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice existent la momentul punerii în circulaţie a
produsului nu i-au permis producătorului depistarea existentei defectului;
- defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucţiunilor de utilizare
furnizate în documentele tehnice care însoţesc produsul, demonstrate în baza expertizei tehnice
de specialitate.
Dreptul la acţiune în repararea pagubei se prescrie în termenul general de trei ani care
începe sa curgă de la data la care reclamantul a avut sau trebuia să aibă cunoştinţă de existenţa
pagubei, a defectului şi de identitatea producătorului, însă nu mai târziu de împlinirea a 10 ani de
la data la care producătorul a pus produsul în circulaţie.
5. Răspunderea contravenţională în dreptul mediului

Pentru încălcarea normelor de protecţie a mediului şi a obligaţiilor juridice ce decurg din
raporturile de dreptul mediului, prin fapte al căror pericol social nu le configurează caracterul de
infracţiuni, se angajează răspunderea contravenţională. Aceste fapte pot fi calificate ca încălcări
ecologice, iar sancţiunile contravenţionale cu acest caracter reprezintă sancţiuni specifice, de
drept al mediului.
În raport cu actele normative care le sancţionează, contravenţiile sunt prevăzute în legea -
cadru privind protecţia mediului, în legile speciale privind protecţia diferiţilor factori de mediu,
în alte acte normative care privesc, sub diferite aspecte şi protecţia mediului în ansamblul său ori
a elementelor componente ale acestuia.
modificările şi completările ulterioare, prevede contravenţii la normele privind procedura de
reglementare, regimul juridic al substanţelor chimice periculoase şi al deşeurilor, regimul
124
substanţelor de uz fitosanitar şi al îngrăşămintelor chimice, al activităţilor nucleare, al
organismelor modificate genetic ş.a.
Sancţiunile contravenţionale sunt principale şi complementare.
În legea - cadru din materia răspunderii contravenţionale, respectiv Ordonanţa
Guvernului 2/200181, sunt prevăzute termene generale privind prescripţia aplicării sancţiunii (art.
13) şi prescripţia executării sancţiunii (art. 14).
În dreptul mediului sunt prevăzute termene speciale numai în privinţa prescripţiei
executării sancţiunii, iar nu şi în cazul prescripţiei aplicării sancţiunii.
Poluarea în general este rezultatul fie a mai multor fapte continuate, fie al unei singure
fapte care se perpetuează în timp. Având în vedere importanţa valorilor care se apără prin
aplicarea sancţiunilor contravenţionale în dreptul mediului, se susţine că în aceste cazuri,
aplicarea sancţiunilor ar trebui să fie imprescriptibilă, fiind o excepţie ce trebuie admisă de la
prevederile Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001.
6. Răspunderea penală
Garantarea dreptului la un mediu sănătos, necesitatea asigurării dezvoltării durabile, a
ocrotirii tuturor componentelor mediului, se realizează şi prin mijloacele dreptului penal, adică
prin incriminarea ca infracţiuni şi sancţionarea cu pedepse a faptelor vătămătoare sau periculoase
pentru valorile menţionate.
Specificul angajării răspunderii penale în domeniul protecţiei mediului este determinat de
natura obiectului ocrotit de lege.
Sunt considerate infracţiuni ecologice acele fapte periculoase prin a căror săvârşire se
aduce atingere normalei desfăşurări a relaţiilor sociale a căror ocrotire este condiţionată de
apărarea elementelor de mediu, concretizată sub aspectul consecinţelor în crearea de pagube sau
de pericole pentru viaţa ori sănătatea umană, animală sau vegetală, pentru integritatea şi calitatea
mediului, în ansamblul său.
Aplicarea sancţiunilor penale, reprezintă consecinţa încălcării cu vinovăţie de către
persoanele fizice şi juridice a unor obligaţii legale, specifice dreptului mediului, obligaţii ce
privesc prevenirea poluării şi protecţia mediului, ca obiectiv de interes public major, prin fapte ce
prezintă un pericol social deosebit, prevăzute ca atare de lege.
81
Ordonanţa Guvernului nr.2 din 12 iulie 2001 privind regimul juridic al contravenţiilor a fost publicată în M.Of.,
Partea I nr. 410 din 25 iulie 2001.
125
Pornind de la particularităţile elementelor lor constitutive, infracţiunile ecologice pot fi
clasificate:
1. din punct de vedere al subiectelor:
a) infracţiuni cu subiect simplu;
b) infracţiuni cu subiect calificat, atunci când făptuitorul a avut o anumită calitate privind
protecţia mediului sau anumite obligaţii speciale în acest domeniu, pe care le-a încălcat.
2. din punct de vedere al laturii subiective infracţiunile ecologice pot fi săvârşite:
a) cu intenţie;
b) din culpă.
3. din punct de vedere al laturii obiective – marea majoritate a infracţiunilor ecologice au
la origine acţiuni poluante, dar pot avea şi acţiuni nepoluante care întrunesc caracteristicile
infracţiunii;
4. sub raportul obiectului infracţiunile ecologice se subclasifică în infracţiuni la adresa
componentelor biotice ale mediului şi infracţiuni la adresa componentelor abiotice ale mediului.
Reglementări privind infracţiuni ecologice întâlnim în Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, în
actualul Cod penal, în reglementările cu caracter special privind procedura de reglementare,
protecţia atmosferei, a apei, a biodiversităţii, regimul juridic al substanţelor şi preparatelor
periculoase, al deşeurilor ş.a.m.d.
II. PARTICULARITĂŢILE ELEMENTELOR RĂSPUNDERII MATERIALE A STATELOR

ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI MEDIULUI
1. Subiectul îndreptăţit la reparaţiune. Elementele răspunderii. Particularităţi.

Răspunderea internaţională pentru mediu prezintă anumite particularităţi determinate atât
de natura obiectului ocrotit, cât şi de prezenţa elementului de extraneitate.
Subiectul victimă care poate cere reparaţiunea prejudiciului poate fi, pe plan
internaţional, statul, când mediul lezat se află în limitele jurisdicţiei naţionale, sau comunitatea
126
internaţională în ansamblul său, în cazul în care mediul afectat are calitatea de bun al
patrimoniului universal (marea liberă, Antarctica, spaţiul extraatmosferic).
 Fapta cauzatoare de răspundere poate fi:

- ilicită, atunci când se încalcă o obligaţie cu caracter internaţional privind protecţia
mediului;
- licită, atunci când o activitate neinterzisă de dreptul internaţional poate cauza vătămări
mediului; anumite activităţi desfăşurate pe teritoriul unui stat, pot cauza daune în afara acestui
teritoriu, fără a avea caracter ilicit, acestea fiind acele activităţi care prin natura lor implică un
anumit risc cum ar fi cele cu substanţe toxice, cele care implică tehnologii care produc radiaţii,
anumite activităţi spaţiale.
În doctrina internaţională s-a pus problema dacă există o obligaţie generală a statelor cu
caracter universal de a proteja factorii de mediu care odată încălcată să dea naştere la răspundere
juridică. S-a arătat că o asemenea obligaţie există, ea fiind prevăzută în mai multe norme cu
caracter universal, precum: în art. 21 al Declaraţiei de la Stockholm, care prevede expres că
statele sunt obligate ca prin activitatea desfăşurată în limitele teritoriului sau în limitele
jurisdicţiei lor, să nu producă pagube mediului altor state sau în regiuni care nu aparţin nici unei
jurisdicţii; în art. 30 din Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor din 1974,
conform căruia toate statele au responsabilitatea de a asigura ca activităţile desfăşurate în darul
jurisdicţiei sau sub controlul lor, să nu cauzeze daune mediului în alte state sau în regiuni care nu
ţin de nici o jurisdicţie naţională în Convenţia asupra dreptului mării de la Montego Bay, precum
şi în alte documente internaţionale cu vocaţie universală.
Cauzele care exclud caracterul ilicit al faptei în dreptul internaţional, sunt recunoscute ca
fiind:
 consimţământul dat în mod valabil de către un stat pentru comiterea de către un alt
stat a unui fapt determinat, care nu este conform cu obligaţiile acestuia din urma faţă de primul
stat;
 forţa majoră;
 legitima apărare;
 starea de necesitate.
Dintre acestea, în situaţia faptelor cauzatoare de prejudicii mediului, exonerarea de
răspundere poate interveni, în mod excepţional, în cazul stării de necesitate şi al forţei majore.
127
Starea de necesitate nu poate fi invocată în următoarele cazuri:
a) atunci când obligaţia internaţională căreia nu i se conformează comportamentul
statului decurge dintr-o norma cu caracter imperativ;
b) dacă tratatul sau convenţia încheiată de stat exclude expres posibilitatea invocării stării
de necesitate în privinţa nerespectării obligaţiei asumate;
c) când însuşi statul în cauză a contribuit la producerea stării de necesitate.
Forţa majoră trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să fie irezistibilă sau imprevizibilă ( în afara controlului statului);
- statul să nu fi contribuit la provocarea evenimentului.
 Evaluarea prejudiciului asupra mediului pe plan internaţional este foarte greu de

realizat, întrucât cel mai adesea componentelor mediului înconjurător nu li se poate atribui o
valoare economică; repararea prejudiciului în natură este de cele mai multe ori imposibilă; există
obligaţia de a se repara atât prejudiciul actual, cât si cel viitor; în teoria mai nouă a dreptului
internaţional public, se arată că statul poate răspunde pentru nerespectarea obligaţiei asumate
indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu atunci când e vorba de mediul înconjurător.
 Raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciul adus mediului este foarte greu de
dovedit, având în vedere distanţa care poate separa sursa de poluare de locul unde se produce
prejudiciul, evoluţia în timp a potenţialelor efecte, diversitatea formelor de poluare.
 În dreptul internaţional al mediului există atât răspunderea subiectivă a statelor,
bazată pe culpă, dar prevăzută în puţine documente internaţionale datorită dificultăţii de probă,
cât şi răspundere obiectivă, întemeiată pe ideea de risc.
2. Formele răspunderii materiale a statelor
2.1. răspunderea subiectivă;
2.2. răspunderea obiectivă
2.1. Răspunderea subiectivă întemeiată pe culpă este prevăzută în câteva documente ce

aparţin dreptului spaţial, cu incidenţă şi în domeniul dreptului internaţional al mediului
(documente care de altfel, consacră ambele forme de răspundere) .
Astfel în Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea şi
folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv luna şi celelalte corpuri cereşti, adoptat la Moscova
în 1967, se prevede că în situaţiile de răspundere solidară a două state de lansare, repararea
128
daunei produsă de obiectele spaţiale, se împarte între ele după gradul lor de culpabilitate, şi
numai dacă acesta nu se poate stabili, suportarea daunei se împarte egal între statele implicate.
Convenţia privind răspunderea pentru daunele cauzate de obiecte spaţiale, din 1972,
prevede răspunderea subiectivă pentru daunele produse de un obiect spaţial aparţinând unui stat
unui alt obiect spaţial lansat de un alt stat oriunde în afara de suprafaţa pământului. Acelaşi
document prevede şi răspunderea obiectivă pentru pagubele produse de obiectul spaţial oriunde
pe suprafaţa pământului.
2.2. Răspunderea obiectivă se bazează pe ideea de risc şi este consacrată expres în câteva
convenţii internaţionale, aplicându-se în cazul pagubelor ce ar putea rezulta din utilizarea paşnică
a energiei nucleare, din poluarea mărilor cu hidrocarburi şi alte substanţe poluante, din lansarea
unor obiecte în spaţiul cosmic.
În materie nucleară Convenţia de la Paris din 1960 asupra răspunderii civile în domeniul
energiei nucleare şi Convenţia de la Viena din 1963 asupra răspunderii civile în materie de
pagube nucleare, prevăd că exploatantul instalaţiei nucleare răspunde obiectiv în afara oricărei
culpe pentru dauna nucleară produsă de instalaţia sa, de materia prima nucleară sau de deşeurile
radioactive rezultate, daună care constă în vătămarea sănătăţii oamenilor, cauzarea morţii,
producerea de pagube bunurilor materiale, răspunderea sa fiind limitată la un anumit plafon.
Răspunderea statului căruia îi aparţine operatorul, este subsidiară, intervenind numai dacă se
dovedeşte depăşirea plafonului stabilit.
În ceea ce priveşte răspunderea pentru pagubele ce ar rezulta din poluarea mărilor cu
hidrocarburi sau alte substanţe poluante, aceasta este consacrată în convenţii precum Convenţia
cu privire la răspunderea civilă pentru daunele produse de deversările de hidrocarburi, semnată la
Bruxelles în 1969, Convenţia asupra creării unui fond internaţional de indemnizare a victimelor
pentru pagubele datorate poluării cu hidrocarburi, din 1971, Convenţia cu privire la răspunderea
pentru daune rezultând din cercetarea şi exploatarea resurselor minerale ale subsolului marin, de
la Londra din 1976, Convenţia asupra dreptului mării de la Montago Bay, din 1982.
În principal, răspunderea aparţine proprietarului navei sau exploatantului instalaţiei.
Răspunderea statului de pavilion al navei sau cel al naţionalităţii exploatantului instalaţiei nu
intervine decât în cazul unor pagube excesive, dacă se probează încălcarea unei obligaţii de
comportament, respectiv de a controla dacă operatorii au avut asigurări corespunzătoare riscului
prezentat de activităţile desfăşurate.
129
În documentele internaţionale care reglementează activitatea de lansare a obiectelor în
spaţiul cosmic, răspunderea pentru repararea eventualelor prejudicii revine direct statelor.
3. Răspunderea pentru daune aduse patrimoniului comun al umanităţii

Bunurile ce aparţin patrimoniului comun al umanităţii sunt:
- spaţiul extraatmosferic şi corpurile cereşti;
- Antarctica;
- spaţiul marin şi cel din oceanele aflate dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale.
Convenţiile în materie consacră caracter obiectiv al răspunderii, cu excepţia unor

convenţii din domeniul spaţial care consacră şi răspunderea subiectivă a statelor.
4. Răspunderea pentru crime şi delicte internaţionale

În funcţie de obiectul obligaţiei internaţionale încălcate, Comisia de Drept Internaţional a
distins între:
1. Crime internaţionale
În general, reprezintă încălcarea de către un stat a unei obligaţii internaţionale atât de
esenţiale pentru protecţia unor interese fundamentale ale comunităţii internaţionale, încât
violarea sa este recunoscută drept crimă de această comunitate în ansamblul ei.
În domeniul dreptului mediului este considerată drept crimă internaţională poluarea
masivă a mărilor şi oceanelor.
2. Delicte internaţionale
Delictul internaţional de poluare constă în încălcarea obligaţiilor de a nu săvârşi o poluare
chiar redusă a mediului sau a componentelor acestuia.
Deosebirea dintre cele două categorii de răspundere:

1. răspunderea pentru crime internaţionale se situează pe tărâmul sancţiunilor penale;
2. răspunderea pentru delicte se aseamănă cu răspunderea contravenţională din dreptul
intern.
130
În ambele situaţii, intervine şi răspunderea materială a statelor atunci când încălcarea
obligaţiei provoacă un prejudiciu.
 Constantinescu, D.A., Radu, O., Asigurarea riscurilor din mediul înconjurător, Editura
Naţional, Bucureşti, 2002;
 Oţel, M.E., Răspunderea internaţională în dreptul mediului, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2009.
Test de verificare
1. Care sunt subiectele îndreptăţite la repararea daunelor aduse mediului în
dreptul intern?
2. Ex
3. plicaţi, pe scurt, care sunt particularităţile elementelor constitutive ale
răspunderii civile delictuale în dreptul mediului.
4. Ce înseamnă prejudiciu adus mediului în concepţia Ordonanţei de Urgenţă a
Guvernului nr. 68 din 28 iunie 2007 privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea şi
repararea prejudiciului asupra mediului?
131
5. În ce situaţii obligaţia de a suporta costul măsurilor preventive sau reparatorii
nu revine operatorului activităţii generatoare de poluare?
6. Care sunt formele răspunderii pentru prejudicii aduse mediului potrivit
Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi
completările ulterioare?
7. Analizaţi, pe scurt, condiţiile răspunderii pentru daune nucleare potrivit Legii
nr. 703/2001.
8. Ce particularităţi prezintă răspunderea producătorilor pentru pagubele generate
de produsele cu defecte?
9. În ce situaţii producătorul este exonerat de răspundere?
10. Prezentaţi câteva aspecte specifice răspunderii contravenţionale în cazul
încălcării normelor de protecţie a mediului şi a obligaţiilor juridice ce decurg din raporturile de
dreptul mediului.
11. După ce criterii pot fi clasificate infracţiunile ecologice?
12. Cine poate cere repararea prejudiciului de mediu la nivel internaţional?
13. În ce condiţii o faptă poate fi cauzatoare de răspundere în caz de prejudiciu
adus mediului?
14. Care sunt formele răspunderii materiale a statelor pentru prejudicii aduse
mediului?
15. În ce constă deosebirea dintre răspunderea pentru crime internaţionale şi
răspunderea pentru delictele internaţionale de poluare?
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
1. Obligatorie:
 Marinescu, D., Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2010;
 Duţu, M., Dreptul mediului, Ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
132
 E. Lupan, Tratat de dreptul protecţiei mediului, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2009;
 Legislaţia de mediu la zi.
2. Facultativă:
 A. Kiss, J. Beurier, Droit internaţional de ľenvironnement, Ed. A. Pedone, Paris,
2000;
 Iancu, Gh., Drepturile fundamentale şi protecţia mediului, Editura Regia Autonomă
„Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1998;
 I. G. Sion, Ecologie şi drept internaţional, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1990;
 Kiss, AL., Beurrier, J.P., Droit international de l’environnement, 3ème édition, Pédone,
2004;
 Motica, R. I., Trăilescu, A., Drept funciar. Amenajarea teritoriului şi protecţia
mediului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
 Neuray, J.-F., Principes du droit de l'environnement, Story-Scientia, Bruxelles 1995;
 Oţel, M.E., Răspunderea internaţională în dreptul mediului, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2009;
 Sadeleer, N. de, Les principes du pollueur-payeur, de prévention et de précaution.
Essai sur la genèse et la portée juridique de quelques principes du droit de l’environnement,
Bruylant, Bruxelles, 1999;
 Soran, V., Borcea, M., Omul şi biosfera, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1985.
 Teodoroiu, S.M., Dreptul mediului şi dezvoltării durabile, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2009.
133

Dreptul Mediului

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Mediului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

Asist. univ. drd.

Obiectivele generale ale cursului sunt:

Cursul de Dreptul mediului – învăţământ la distanţă este organizat în şase unităţi de

Unitatea de învăţare nr. 1. ……………………………………………………p. 6

Unitatea de învăţare nr. 2. ……….………………………………………….p. 18

Unitatea de învăţare nr. 3. ……………………………………………..……p. 47

Unitatea de învăţare nr. 4………………………………………….………...p. 68

Unitatea de învăţare nr. 5………………………………………….……….p. 90

Unitatea de învăţare nr. 6…………………………………………………p. 115

La începutul fiecărei unităţi de învăţare sunt prezentate cuprinsul şi obiectivele specifice

INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI MEDIULUI. CONCEPTE DE

 Obiectivele Unităţii de învăţare nr. 1

La finalizarea studiului acestei unităţi veţi fi capabili:

Pentru stabilirea posibilităţilor de acţiune în domeniul protecţiei mediului o importanţă

1. Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Stockholm

2. Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro

3. Conferinţa Organizaţiei Naţiunilor Unite de la Johanesburg

III. POLUAREA ŞI IMPLICAŢIILE EI

 Noţiunea de poluant desemnează orice substanţă, preparat sub formă solidă,

Poluarea poate fi de două feluri:

IV. NOŢIUNEA DE MEDIU ŞI NOŢIUNEA DE RESURSE NATURALE

Unele lucrări propun denumirea de bioecologie, în timp ce altele propun definirea

 O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare,

 Sintagma resurse naturale, conform Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2005

V. OBIECTUL, DEFINIŢIA ŞI IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI

1. Obiectul dreptului mediului

2. Definiţia dreptului mediului

3. Izvoarele dreptului mediului

Particularităţile izvoarelor formale ale dreptului mediului sunt:

1. Explicaţi pe scurt conceptul de „dezvoltare durabilă”.

Bibliografie pentru Unitatea de învăţare nr. 1

Unitatea de învăţare nr. 2

PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI. POPULAŢIA ŞI MEDIUL

 Obiectivele Unităţii de învăţare nr. 2

La finalizarea studiului acestei unităţi veţi fi capabili:

I. PRINCIPIILE DREPTULUI MEDIULUI

Definiţia şi clasificarea principiilor dreptului mediului.

1.1. Principii de bază

1.1.2. Principiul integrării cerinţelor de mediu în celelalte politici sectoriale

1.1.3. Principiul exercitării de către stat a dreptului suveran de a exploata resursele

1.1.4. Principiul acţiunii preventive

1.1.5. Principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice cadrului

1.1.6. Principiul „poluatorul plăteşte”

1.2. Principii decizionale

1.2.1. Principiul precauţiei în luarea deciziei

1.2.2. Principiul reţinerii poluanţilor la sursă

2.1. Principii de bază

publicată în M.Of., Partea I nr. 151 din 9 martie 2010.

2.1.2. Principiul bunei vecinătăţi

2.1.3. Principiul cooperării şi informării între state

2.1.4. Principiul protejării patrimoniului comun al umanităţii

2.1.5. Principiul prevenirii

2.2. Principii specifice cu caracter restrâns

2.2.1. Principiul nediscriminării

2.2.2. Principiul interzicerii poluării

2.2.3. Principiul „poluatorul plăteşte”

II. POPULAŢIA SI MEDIUL

2. Calitatea vieţii şi factorii care o influenţează

3. Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos

În conţinutul dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos surprindem două

4. Populaţia şi mediul în reglementările internaţionale

1. Clasificaţi principiile dreptului mediului.