Sunteți pe pagina 1din 14

1.

Menţionaţi principalele programe internaţionale de cercetare a modificărilor globale


ale mediului

Programul Internaţional Geosferă-Biosferă; Programul „Dimensiunea Umană a


Modificărilor Globale ale Mediului“; Programul Mondial de Cercetări Climatice şi
DIVERSITAS. Cercetările efectuate în cadrul acestor programe sunt integrate într-o serie
de proiecte comune care sunt reunite în cadrul unui program numit Parteneriatul pentru
Ştiinţa Sistemului Terestru (Earth Science System Partenership, ESSP).

2. Care sunt temele majore studiate în cadrul programului IGBP?

„descrierea şi înţelegerea proceselor interactive fizice, chimice şi biologice care reglează


Sistemul Terestru Global, unicul mediu favorabil vieţii, modificările care se produc în acest
sistem şi nivelul în care acestea sunt influenţate de activităţile umane“ (IGBP Directory,
2004

1. „Proiectul Internaţional pentru studiul Chimiei Atmosferei Terestre“


2. Proiectul „Ocean“
3. „Proiectul Internaţional al Uscatului Terestru“
4. „Interacţiunea Uscat-Ocean în Zonele de Coastă“
5. „Studiul suprafeţei oceanului şi a atmosferei joase“
6. „Studiul integrat al ecosistemelor terestre şi al proceselor atmosferice“
7. „Modificările Globale din Trecut“
8. „Proiectul privind analiza, integrarea şi modelarea la nivel global“

3. Enumeraţi proiectele importante iniţiate în cadrul programului WCRP.


IGAC (international global atmosphere chemistry project), SPARC (stratospheric
processes and their role in climate)

4. Ce implică Parteneriatul pentru Ştiinţa Sistemului Terestru?

Cercetarea interdisciplinară a modificărilor globale ale mediului in scopul identificarii,


prevenirii și protejării viitoare a acestuia, prin analizarea extrapolată și intrapolată a mai
multor factori care influențează învelișurile Terrei.

5. Importanța ciclului carbonului și modul în care este perturbat

Ciclul geochimic al carbonului este important pentru viaţa pe Terra. Acest ciclu are două
componente (terestră şi oceanică) şi cuprinde următoarele secvenţe: CO 2 din atmosferă este
fixat de biosferă, soluri şi de oceane. Din aceste medii este ulterior eliberat în atmosferă cu o
întârziere de la câteva ore la câteva mii de ani, în funcţie de diferite procese. În situaţiile de
echilibru, cantitatea de carbon fixată este aproximativ egală cu cea eliberată în atmosferă. Fără
influenţa schimbărilor climatice cantitatea de CO 2 în atmosferă ar fi aproximativ constantă,
clima fiind un factor principal de influenţare a absorbţiei şi eliberarării carbonului. Variaţiile
climatice conduc, implicit, la modificarea balanţei carbonului şi a concentraţiei de CO 2 în
atmosferă.
Deşi este prezent în cantitate redusă (0,03%), CO2 atmosferic are un rol important pentru
balanţa radiativă a Terrei, absorbind radiaţia terestră cu lungime de undă lungă.
 Perturbarea ciclului carbonului
O concentraţie crescută de CO2 în atmosferă, cum este concentraţia actuală, nu s-a înregistrat
niciodată în ultimii 420 000 de ani şi nici chiar în ultimele 20 de milioane de ani. Pentru ultimul
secol rata de creştere a concentraţiei de CO2 din atmosferă este fără precedent şi este datorată
emisiilor antropice. Aproximativ trei pătrimi dintre acestea sunt datorate arderii combustibililor
fosili.
6. Scenarii climatice conform IPCC

Scenariul A1 presupune o creştere economică foarte rapidă bazată pe tehnologii noi mai
eficiente. Creşterea populaţiei va atinge un maxim spre mijlocul secolului urmând să
descrească în continuare, în condiţiile atenuării diferenţelor regionale. Variantele de
scenarii A1 cuprind: 1, utilizarea surselor de energie fosile intensive; 2, utilizarea surselor
de energie alternative; 3, un echilibru între cele două tipuri de surse.

Scenariul A2 pune în evidenţă o lume diversificată cu menţinerea particularităţilor locale


şi cu o tendinţă generală de creştere a populaţiei. Are loc o dezvoltare economică
diferenţiată cu accentuarea disparităţilor regionale.

Scenariul B1 pune în evidenţă o lume convergentă cu o evoluţie a populaţiei similară cu


scenariul A1. Acesta se bazează pe o economie eficientă cu o dezvoltare a tehnologiilor
bazate pe energie nepoluantă. Se aplică soluţii globale economice, sociale şi de mediu.

Scenariul B2 descrie o lume în care predomină soluţiile locale pentru problemele


dezvoltării durabile. Se presupune o creştere continuă a populaţiei şi o grijă specială pentru
aspectele de protecţie a mediului.

7. Modificări posibile ale climei în secolul 21

Pentru analiza modificărilor climei în secolul al XXI-lea au fost utilizate scenarii climatice
pentru cazul 2 x CO2, experiment de echilibru şi tranzitoriu, ceea ce înseamnă că s-a utilizat ipoteza
dublării cantităţilor de CO2 în atmosferă.
Toate modelele menţionate pun în evidenţă pentru ţara noastră o tendinţă evidentă de
încălzire a climei cuprinsă între 2,4 şi 7,4ºC. Cele mai reduse şi mai plauzibile creşteri sunt
furnizate de modelul canadian care se pare că este cel mai bine adaptat particularităţilor regionale
din Europa Centrală. Acelaşi model prezintă un semnal climatic care pune în evidenţă
posibilitatea creşterii precipitaţiilor în lunile reci şi o scădere a acestora în intervalul cald.

8. Efectul de seră și implicațiile asupra Terrei

Efectul de seră este o trăsătură naturală esenţială a Sistemului Terestru Global,


mecanismele sale fiind înţelese încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea de savantul suedez
Arrhenius. Acest efect şi-a exercitat acţiunea încă din primele ere geologice din istoria Terrei
şi este datorat prezenţei în atmosferă a unor gaze cum sunt dioxidul de carbon (CO2), oxidul
de azot (N2O), metanul (CH4), ozonul (O3) şi vaporii de apă. Efectul de seră determină, în
ansamblu, menţinerea la suprafaţa terestră a unei temperaturi relativ constante favorabile
dezvoltării vieţii, fiind cel mai important factor de forţare radiativă.
Acest efect constă în reţinerea parţială în atmosferă a radiaţiilor solare de undă scurtă
reflectate de suprafaţa terestră sub formă de radiaţii calorice de undă lungă. În situaţia în
care nu ar fi existat gazele cu efect de seră (în special vaporii de apă şi dioxidul de
carbon) atmosfera terestră ar fi fost cu 33ºC mai rece. Efectul de seră se manifestă şi pe
alte planete cum sunt Venus şi Marte.

9. Efectele schimbărilor climatice asupra mediului pe Terra

Impactul schimbărilor climatice


Modificările de temperatură, precipitaţii şi creşterea nivelului mării vor afecta:
Resursele de apă: Sănătate umană:
Modificarea cantitativă Mortalitate legată de vreme
Modificarea calităţii Boli infecţioase
Creşterea concurenţei pentru apă Boli respiratorii datorate calităţii aerului
Păduri: Agricultură:
Schimbarea compoziţiei pădurilor Schimbări de producţie
Modificarea limitelor geografice Creşterea cererii de irigaţii
Modificări de sănătate şi productivitate Schimbări de productivitate
Zonele de coastă Industrie şi energie:
Eroziune şi inundaţii Modificări hidroenergetice
Inundarea coastelor Schimbarea cererii de energie
Modificarea zonelor umede (impact Modificarea cererii de produse
pescuit)

10. Consecințele ridicării nivelului OC

Tendinţa generală de ridicare a nivelului Oceanului Planetar determină intensificarea


proceselor de abraziune marină, retragerea coastelor şi acoperirea cu apă a unor suprafeţe
joase. Circa 70% din ţărmurile Oceanului Planetar sunt expuse acestui impact de lungă
durată, fiind ameninţate poldere, oraşe, căi de comunicaţii şi instalaţii portuare. Polderele
sunt suprafeţe îndiguite situate sub nivelul Oceanului Planetar, utilizate de om din cele mai
vechi timpuri pentru agricultură şi pentru aşezări. Ruperea digurilor poate să aibă consecinţe
catastrofale şi de aceea sunt necesare măsuri de supraînălţare şi de consolidare suplimentare.
Cele mai grave consecinţe vor fi resimţite în special de ţările insulare şi de cele cu teritorii
sub nivelul mării. Pe Glob, aproximativ 400 de milioane de locuitori trăiesc la distanţe de 20
m faţă de nivelul mării şi 20 km de ţărm.

Ridicarea nivelului Oceanului Planetar cu un ritm de 2 până la 5 ori mai mare faţă de cel actual
poate conduce la inundarea regiunilor costiere joase, la creşterea incidenţei inundaţiilor şi la
eroziunea mai accentuată a plajelor. Aproximativ 70% din plajele nisipoase ale Oceanului Planetar
prezintă tendinţe evidente de retragere şi periclitare a activităţilor umane din regiunile respective.
Eroziunea plajelor este intensificată de activităţile umane, prin reţinerea sedimentelor fine în
lacurile de acumulare din amonte, modificarea sedimentării în lungul ţărmurilor prin construirea
de diguri de protecţie şi prin extragerea nisipului.
O altă consecinţă a ridicării nivelului oceanului la nivel global o reprezintă distrugerea
recifilor de corali. Coralii sunt foarte sensibili la modificările de nivel şi de temperatură ale
mării, prin studiul lor existând posibilitatea datării modificărilor nivelului oceanic.
11. El Nino
Oscilaţia Sudică – El Niño este unul dintre cele mai complexe fenomene globale de
interacţiune între două învelişuri fluide ale Terrei: atmosfera şi hidrosfera. Acest fenomen se
produce în zona tropicală a Oceanului Pacific şi se manifestă prin două efecte majore:
- încălzirea la suprafaţă a apelor Oceanului Pacific şi deplasarea acestora dinspre partea
vestică spre partea estică, sub impulsul unor mase de aer care se deplasează în aceeaşi
direcţie, având tendinţa de a perturba şi de a înlocui vânturile alizee;

- modificări anormale ale climei pe întreaga planetă şi, în special, în zonele tropicale, unde
se înregistrează secete şi furtuni violente însoţite de inundaţii şi cicloane.

Denumirea „El Niño“ provine din limba spaniolă şi înseamnă „Copilul Domnului“, fiind
utilizată de pescarii din Peru şi Ecuador pentru perioadele din preajma Crăciunului, în care coastele
celor două ţări sunt scăldate de curenţi oceanici anormali de calzi. Această încălzire a apelor
oceanului se produce în fiecare an în preajma Crăciunului, însă denumirea „El Niño” este folosită
atunci când încălzirea durează cel puţin 6 luni, iar temperatura apei oceanului creşte cu cel puţin
0,5ºC.
Fenomenul El Niño se repetă la intervale neregulate cuprinse între 3 şi 7 ani, iar încălzirea
poate să persiste şi 1-2 ani. Studiile întreprinse au arătat că fenomenul El Niño este vechi de mii
de ani şi cuprinde anumite intervale de intensificare, cu manifestări dăunătoare pentru activităţile
umane.
Modificările climatice care însoţesc fenomenul El Niño sunt foarte pronunţate, mai ales în
regiunile intertropicale şi se manifestă printr-o intensificare a perturbaţiilor atmosferice însoţite de
cicloane, tornade şi ploi abundente în unele regiuni şi prin secete combinate cu fenomene de
deşertificare în alte regiuni.
Uraganele violente se înregistrează în Marea Caraibilor, în America Centrală şi în sud-
vestul Americii de Nord. O intensificare a secetelor este evidentă în regiunile musonice ale Asiei,
în special în India, Indonezia, în Australia şi în regiunile semideşertice din Africa.
Opusul fenomenului El Niño este „La Niña“ (fetiţă în limba spaniolă), fenomen caracterizat
printr-o răcire anormală a apelor din estul Oceanului Pacific. Acest fenomen este în legătură cu o
intensificare a vânturilor de est care împing cantităţi mari de apă caldă de la suprafaţa oceanului
spre vest, locul apei calde fiind luat de o apă mai rece provenind din adâncimi.
Fenomenul El Niño, care se manifestă intens din decembrie până în martie, intensifică, la
rândul lui, o serie de fenomene meteorologice extreme, cum sunt: ploile musonice puternice în
India, ploile abundente şi taifunurile în Australia, uraganele violente în Oceanul Atlantic etc.
Fenomenele El Niño şi La Niña au efecte şi asupra producţiei de orez influenţând sezoanele
musonice din Asia. S-a constat că sezonul ploios debutează mai târziu, iar cel secetos mai devreme
în timpul anilor cu El Niño şi invers în timpul celor cu La Niña.

12. Principalele modificări globale cumulative ale mediului


Modificările cuverturii terestre şi ale utilizării terenurilor, despăduririle, seceta şi
deşertificarea, furtunile de praf, biodiversitatea, eroziunea solurilor şi poluarea mediului.

Cuvertura terestră reprezintă starea biofizică a suprafeţei terestre, inclusiv a părţii situate
în imediata apropiere a acesteia şi cuprinde învelişul biotic, solurile, conformaţia microreliefului,
apele de suprafaţă, pânza freatică şi structurile antropice. De exemplu, putem numi cuvertură
terestră pădurile, gheţarii, terenurile umede (wetland), terenurile agricole, aşezările etc.
Utilizarea terenurilor reprezintă modul în care omul foloseşte cuvertura terestră în
anumite scopuri modificând componentele biofizice ale suprafeţei terestre. Utilizarea
terenurilor include, spre exemplu, agricultura, sivicultura şi mineritul.

13. Modificarile cuverturii terestre și de utilizare a terenurilor


Suprafaţa totală a uscatului planetar cuprinde terenuri arabile (11%), păşuni şi fâneţe
naturale (24%), fond forestier (31%) şi alte suprafeţe (34%). Din totalul de 149,285 milioane
km2, reprezentând suprafaţa uscatului terestru, circa 40% a fost modificată puternic de
activităţile umane pentru obţinerea hranei şi pentru extinderea localităţilor, în timp ce numai
25% a rămas în condiţii apropiate de cele naturale.
Suprafaţa terenurilor agricole a crescut de la 4,55 miliarde hectare în 1996 la 4,93 miliarde
hectare în 2002, iar suprafaţa irigată a crescut cu peste 70%. În acelaşi timp, însă, 40 de milioane
de hectare au fost scoase din circuitul agricol, în special în ţările sărace. Printre cele mai răspândite
procese de degradare ale solurilor, care duc la scăderea productivităţii acestora, sunt procesele de
eroziune, sărăturarea, înmlăştinirea şi deşertificarea.
Evaluări recente au arătat că circa 40% din terenurile agricole sunt degradate şi dau recolte mai
mici decât capacitatea lor productivă. Situaţia este mai gravă în ţările sărace, unde ponderea
terenurilor agricole degradate este mult mai ridicată (75% în America Centrală, spre exemplu).

14. Impactul despăduririlor asupra mediului

Pădurile influenţează modificările globale ale climei şi în acelaşi timp sunt influenţate de
aceste modificări. Tendinţele de încălzire ale climei vor determina probabil o migrare a limitei
pădurii spre poli şi o modificare a ecosistemelor forestiere. Deşi productivitatea şi capacitatea
de absorbţie a CO2 atmosferic se pare că vor creşte, pădurile vor fi afectate de poluare, de
diferite maladii şi de fenomene extreme care vor contribui la degradarea lor.

Pădurile stochează 40% din carbonul reţinut de ecosistemele terestre, iar degradarea acestora
şi despăduririle generează circa 20% din emisiile anuale de carbon în atmosferă. De asemenea,
incendiile frecvente conduc la eliberarea carbonului înmagazinat, accelerând creşterea
concentraţiei de CO2 din atmosferă (Fig. 4.4.). Astfel, în perioada 1997-1998 au avut loc
numeroase incendii de proporţii, corelate cu anii secetoşi cauzaţi de El Niño. Incendiile din Brazilia
au crescut cu 50% în perioada 1996-1997 şi cu 86% între 1997-1998. Frecvenţa şi intensitatea
incendiilor de păduri vor creşte în următorii 100 de ani (WMO, 2004). Aproximativ un sfert din
suprafaţa continentelor este acoperită cu păduri, jumătate dintre acestea întâlnindu-se în regiunile
tropicale.

15. Seceta și deșertificarea

Seceta este fenomenul natural rezultat prin scăderea precipitaţiilor sub nivelul mediu, ceea
ce produce dezechilibre hidrologice majore, influenţând negativ sistemele de producţie.
Deşi secetele se pot înregistra pe parcursul întregului an, cele mai numeroase se produc la
sfârşitul verii şi începutul toamnei.
Seceta are efecte negative asupra culturilor agricole şi creşterii animalelor. În perioadele
secetoase scad resursele de apă din râuri şi din pânzele subterane şi se înregistrează dificultăţi în
funcţionarea hidrocentralelor şi în transportul fluvial.
Pentru atenuarea efectelor secetei în agricultură se utilizează irigaţiile, se cultivă specii de
plante rezistente la uscăciune şi se utilizează diferite sisteme agrotehnice care reduc pierderile de
apă din sol.
Deşertificarea este un hazard ecologic complex de degradare a terenurilor în zonele aride,
semiaride şi subumed-uscate datorită reducerii cantităţilor de precipitaţii şi a activităţilor umane.

Deşertificarea afectează ecosistemele fragile şi include un complex de fenomene de


degradare a solurilor, resurselor de apă şi vegetaţiei. Toate aceste fenomene determină deteriorarea
condiţiilor de viaţă ale populaţiei, practicarea unei agriculturi itinerante, incendieri ale vegetaţiei
naturale pentru noi terenuri agricole, migraţii ale populaţiei şi numeroase stări conflictuale. Cele
mai deteriorate areale sunt situate în jurul localităţilor şi a punctelor de alimentare cu apă.
Principalele fenomene care pun în evidenţă deşertificarea sunt:
 modificarea treptată şi distrugerea covorului vegetal. Înlocuirea asociaţiilor de plante
perene cu cele anuale mai puţin valoroase, restrângerea treptată a arealului acestora şi
reducerea drastică a gradului de acoperire a solului. Vegetaţia rară nu reuşeşte să asigure o
protecţie corespunzătoare solurilor;
 reducerea rezervelor de apă în sol, în pânza freatică şi în reţeaua hidrografică datorită în
primul rând reducerii precipitaţiilor şi utilizării în exces a resurselor de apă pentru irigaţii;
 distrugerea solului prin eroziune în suprafaţă, deflaţie, formarea unor cruste, aridizare,
salinizare şi alcalinizare. În aceste condiţii se reduce cantitatea de apă care se infiltrează în
sol, scurgerea acesteia pe versanţi generând o intensificare a proceselor de eroziune în
suprafaţă şi de ravenare. Eroziunea accelerată a solurilor generează, la rândul ei,
distrugerea mai accentuată a vegetaţiei;
 transformarea dunelor de nisip fixate în dune mobile şi înaintarea acestora.

16. Reducerea biodiversității

Activităţile antropice cumulate au determinat modificarea profundă a ecosistemelor pe


cea mai mare parte a continentelor. Extinderea agriculturii în detrimentul pădurilor şi a
pajiştilor exercită din timpuri istorice cea mai accentuată presiune asupra ecosistemelor
terestre. Circa 29% din suprafaţa continentelor (3,8 miliarde hectare) au fost transformate în
terenuri arabile şi în terenuri acoperite de clădiri.
O parte importantă a ecosistemelor este degradată datorită unei utilizări excesive
(suprapăşunat, pescuit intens, presiune turistică), datorită poluării sau utilizării în exces a
îngrăşămintelor chimice şi a insecticidelor. Modificările climatice globale exercită o presiune
diferenţiată regional, iar desecarea şi transformarea terenurilor umede generează transformări
irecuperabile.
Principalele grupe de ecosisteme, cum sunt ecosistemele de pădure şi ecosistemele de ierburi
întrunesc o mare diversitate şi asigură umanităţii resurse importante de materii primă şi hrană, au
un potenţial turistic ridicat şi sunt mari rezervoare de carbon. Degradarea lor rapidă nu înseamnă
numai pierderea acestor bunuri şi servicii, ci şi o ameninţare gravă pentru echilibrul relaţiilor dintre
geosfere.
Biodiversitatea reprezintă varietatea vieţii pe Terra la nivelul genelor, speciilor şi
ecosistemelor. Rata actuală de dispariţie a speciilor de plante şi animale pe Terra atinge cote fără
precedent, ca rezultat direct al presiunii antropice. Principala modificare este legată de faptul că
nu mai există o corelaţie între bogăţia speciilor (un aspect al diversităţii biologice), productivitatea
primară a ecosistemelor şi extinderea habitatului.
Principalii factori care determină reducerea biodiversităţii sunt: modificările în utilizarea
terenurilor, însoţite de pierderea şi fragmentarea habitatelor, modificările climatice, schimbările în
depunerea azotului, creşterea concentraţiei de CO2 în atmosferă, modificările biotice (introducerea
deliberată sau accidentală a unor specii străine în ecosistem), degradarea peisajelor, deversările de
petrol în mare, comerţul internaţional cu diferite specii şi biotehnologiile.

17. Procesele de eroziune în suprafață și ravenare (procese cumulative?)

Eroziunea în suprafaţă este procesul de desprindere şi transport al particulelor de sol prin


acţiunea apei ce se scurge pe versant sub formă de pânză sau de şiroaie instabile care îşi modifică
mereu traseul.
Picăturile de apă care ajung pe terenurile neprotejate de vegetaţie exercită o acţiune puternică
de desprindere şi împrăştiere a particulelor de sol (splash). Picăturile de ploaie se compară cu mici
proiectile care în momentul impactului cu suprafaţa solului fac explozie împroşcând în jur particule
fine de apă şi sol. Forţa izbiturii de sol este cu atât mai mare cu cât mărimea şi viteza picăturii sunt
mai mari. Vântul poate să amplifice această izbitură contribuind la împroşcarea particulelor de sol
la distanţe care ajung la 1 m. În acest fel o ploaie obişnuită poate să mobilizeze 2-3 tone la hectar,
iar o furtună ajunge să smulgă cantităţi de zece ori mai mari. În cazul versanţilor particulele de sol
vor fi împrăştiate în cantităţi mai mari în josul pantei, contribuind direct la intensificarea eroziunii.

Ravenarea este procesul de eroziune în adâncime pe versanţi care determină formarea


ogaşelor, ravenelor şi organismelor torenţiale. Despăduririle efectuate în ultimii ani au contribuit
mult la intensificarea eroziunii pe versanţi şi la concentrarea eroziunii în bazinele hidrofgrafice.
Pe versanţii despăduriţi pânzele de apă care se scurg la suprafaţa versantului se unesc în şuvoie
din ce în ce mai puternice care fierăstruiesc solul adâncindu-se de la o ploaie la alta.

Pentru reducerea proceselor de eroziune sunt necesare măsuri speciale cum sunt executarea
arăturilor în lungul curbelor de nivel, utilizarea unor culturi agricole care protejează versantul şi
alternarea acestora cu benzile înierbate, terasarea versantului şi acolo unde este necesar
reîmpădurirea terenurilor. Reducerea eroziunii pe versanţii afectaţi de ravenare este mult mai
dificilă şi implică amenajarea bazinului de recepţie şi construirea unor baraje în lungul ravenei. În
ţara noastră arealele cele mai afectate de procese de eroziune în suprafaţă şi de ravenare sunt situate
în Podişul Moldovei şi în Subcarpaţi.

18. Rolul poluării în modificarile globale ale mediului

Prin cumulare, poluarea are un impact global asupra mediului şi afectează în diferite forme
ciclurile biogechimice. Spre exemplu, substanţele din grupa clorofluorocarbonului acţionează
direct asupra ozonului stratosferic, generând modificări globale sistemice. Poluarea pânzelor
freatice şi a râurilor, legate de surse difuze, are un caracter predominant regional şi devine global
numai prin cumulare.
Dezvoltarea societăţii umane a fost însoţită de diferite stadii de poluare a mediului (Mieck,
1990, citat de Goudie, 2000). Iniţial, a existat o poluare microbiană legată legată de putrezirea
resturilor menajere aruncate în jurul aşeşărilor umane; a urmat o poluare artizanală legată de micile
ateliere care prelucrau pieile, metalele, ceramica etc.; poluarea industrială a atins apogeul în
secolul al XIX-lea în areale ca Ruhrul, Londra, etc. Faza următoare, definită de Mieck, este cea de
poluare fundamentală în care regiuni întregi sunt intens poluate; poluarea agricolă cuprinde
suprafeţe întinse pe care sunt împrăştiate îngrăşăminte şi pesticide, precum şi poluarea accidentală
legată de diferite accidente tehnologice.
 Ploile acide şi poluarea aerului
Ploile acide (cu pH sub 6,5) sunt generate de emisiile de dioxid de sulf şi monoxid de azot
rezultate din arderea combustibililor fosili. Aceste substanţe pătrund în atmosferă şi sunt
transformate în timpul transportului aerian în acid sulfuric şi respectiv azotic, care este depus
ulterior la diferite distanţe. Pe lângă efectul nefavorabil asupra factorilor de mediu, acestea pot
afecta clădiri sau suprafeţe metalice şi reprezintă o ameninţare directă pentru sănătatea populaţiei.
Ploile acide au un efect accentuat asupra apelor şi solurilor cu un conţinut scăzut în calciu, deci cu
o capacitate de tamponare scăzută.

19. Diferențieri regionale în degradarea terenurilor

Eroziunea solurilor este un factor major de degradare terenurilor, aceasta afectând substratul
fertil bogat în humus, funcţiile solului de tampon pentru o serie de poluanţi, rolul său hidrologic,
în ciclul azotului, rolul de habitat şi suport al biodiversităţii. Aproximativ 2 000 milioane ha de
terenuri (15% din suprafaţa uscatului terestru) sunt afectate de: eroziunea cauzată de apă (56%),
de vânt (28%), degradarea chimică (12%) şi fizică (4%) (UNEP, 2002). Principalele activităţi care
contribuie la degradarea terenurilor sunt suprapăşunatul (35%), despăduririle (30%), activităţile
agricole (27%), supraexploatarea vegetaţiei (7%) şi activităţile industriale (1%).

Conversia ecosistemelor naturale în ecosisteme agricole este urmată de pierderea prin


eroziune a unor cantităţi importante de carbon care ajung până la 50%. Evaluările efectuate în SUA
au pus în evidenţă că, pe cea mai mare parte a teritoriului, solul este erodat cu o viteză de 170 de
ori mai mare decât ritmul de pedogeneză. Valorile vitezei de eroziune sunt duble pentru Asia şi
Africa. Conform estimărilor efectuate de FAO, la nivel global se pierd anual datorită eroziunii
accelerate între 5 şi 7 milioane tone de sol.

Eroziunea în suprafaţă este procesul de desprindere şi transport al particulelor de sol prin


acţiunea apei ce se scurge pe versant sub formă de pânză sau de şiroaie instabile care îşi modifică
mereu traseul.

20. Noțiunea de conectivitate în cadrul Sistemului Terestru

Noţiunea de conectivitate (din latinul connectare - a uni, a lega, a conexa) exprimă legătura
prin care sunt unite lateral (pe orizontală) două sau mai multe componente ale Sistemului
Terestru. În condiţiile modificării unuia dintre componente este evident că se modifică întregul
sistem. În funcţie de arealul implicat, legăturile conective pot să fie locale, regionale,
interregionale şi globale.

În cadrul Oceanului Planetar, legăturile conective sunt asigurate de curenţii marini şi de


circulaţia termohalină. Prin intermediul curenţilor marini se realizează transferul unor cantităţi
uriaşe de apă şi energie între diferite latitudini şi între suprafaţă şi stratele profunde ale
oceanului. Râurile transportă în oceane cantităţi mari de sedimente care permit dezvoltarea unor
forme complexe de viaţă la interfaţa oean-continent.

În cadrul biosferei se desfăşoară transferuri importante de materiale legate de ciclurile


biogeochimice. Spre exemplu, păsările din zona de coastă care se hrănesc cu peşte, asigură
reîntoarcerea unor cantităţi relativ reduse de fosfor şi azot din oceane pe uscat (Steffen et al., 2004).
Guano este un îngrăşământ natural valoros care se exploatează în diferite insule din Oceanul
Pacific. Zooplanctonul deţine un rol major în cadrul transferului biotic de substanţe în cadrul
oceanelor. Astfel, microorganismele marine asigură transferul carbonului de la suprafaţă în apele
de adâncime, fiind o componentă semnificativă a ciclului carbonului.
Procesele planetare de tip teleconectiv sunt corelaţii între procese specifice pentru o regiune
a globului şi procese din regiuni situate la distanţă şi aparent fără nici o legătură cu primele (Steffen
et al., 2004). Aceste procese reflectă unele trăsături dominante ale variabilităţii climatice în cadrul
unor scări temporale cuprinse între decenii şi secole şi modificările produse în structura şi
magnitudinea fenomenelor extreme.

21. Definiție: hazard, risc, vulnerabilitate

Hazardul este un fenomen natural sau antropic dăunător omului, ale cărui consecinţe sunt
datorate depăşirii măsurilor de siguranţă pe care orice societate şi le impune.

Vulnerabilitatea reprezintă măsura în care un sistem poate fi afectat în urma impactului cu


un hazard şi cuprinde totalitatea condiţiilor fizice, sociale, economice şi de mediu care măresc
susceptibilitatea sistemului respectiv. Vulnerabilitatea pune în evidenţă cât de mult este expus
omul şi bunurile sale în faţa diferitelor hazarde, indică nivelul pagubelor pe care poate să le
producă un anumit fenomen şi se exprimă pe o scară cuprinsă între 0 şi 1, cifra 1 exprimând
distrugerea totală a bunurilor şi pierderile totale de vieţi omeneşti din arealul afectat.

Riscul reprezintă probabilitatea de expunere a omului, a bunurilor create de acesta şi a


mediului la acţiunea unui anumit hazard de o anumită mărime şi vulnerabilitatea acestora. Riscul
este redat cu formula:
R = Hazard x Vulnerabilitate.

22. Clasificarea hazardelor

În funcţie de geneză se disting trei mari categorii:


 hazarde naturale, în care fenomenele respective sunt declanşate de factori de mediu;
 hazarde antropice, care au la bază diferite activităţi umane;
 hazarde complexe, care reprezintă o înlănţuire de două sau mai multe hazarde naturale şi
antropice

23. Ce prevede ISDR

Noul program va avea o sferă de preocupări extinsă de la protecţia faţă de hazarde la acţiuni
de prevenire a riscurilor prin integrarea problematicii acestora în dezvoltarea durabilă.

Principalele obiective ale ISDR constau în: conştientizarea publicului privind riscurile pe
care le implică hazardele naturale, tehnologice şi environmentale pentru societatea modernă;
obţinerea hotărârii autorităţilor publice de a reduce riscurile pentru populaţie, pentru spaţiul în
care trăieşte pentru infrastructura socială şi economică şi pentru resursele mediului; angajarea
participării publice la toate nivelele în scopul de a forma comunităţi rezistente la dezastre printr-o
colaborare mai intensă şi prin crearea unor reţele de reducere a riscului la toate nivelele;
reducerea pierderilor economice şi sociale generate de dezastre măsurabile, spre exemplu, prin
cota parte din Venitul Naţional Brut.

24. Problematica hazardelor în context global


Uraganele violente, cutremurele puternice distrug numeroase localităţi, devastează terenuri
agricole, avariază şoselele şi căile ferate. Pe lângă aceste efecte negative, hazardele naturale
au uneori şi urmări benefice. Spre exemplu, incendierea savanelor ajută la creşterea mai
viguroasă a ierburilor în anul următor, iar cenuşile vulcanice şi mâlurile fertile transportate de
viituri îmbogăţesc solul şi ajută la obţinerea unor recolte bogate.

Amploarea şi frecvenţa hazardelor prezintă o evidentă tendinţă de creştere în legătură cu


creşterea rapidă a populaţiei globului, care se extinde tot mai mult în regiunile nefavorabile, expuse
producerii unor fenomene extreme şi cu dezechilibrele din ce în ce mai accentuate ale mediului.

În ultimele decenii omul a influenţat din ce în ce mai mult mediul Terrei determinând apariţia
unor hazarde care prin amploarea lor au devenit fenomene globale. În această categorie se
încadrează fenomenul de încălzire datorat efectului de seră, ridicarea nivelului Oceanului Planetar
şi reducerea stratului de ozon.

25. Măsuri luate înaintea, în timpul și după producerea hazardelor

1.Înaintea producerii dezastrelor naturale este necesară luarea din timp a unor măsuri de
atenuare a efectelor.

Astfel, în arealele cu posibilităţi de desfăşurare a diferitelor fenomene periculoase se


efectuează studii pentru evaluarea riscului şi a vulnerabilităţii. Acestea vor fi însoţite de hărţi
speciale pentru delimitarea exactă a arealelor expuse. Spre exemplu, în lungul râurilor vor fi
delimitate arealele inundabile, iar pe versanţi cele afectate de alunecări, curgeri de noroi sau
prăbuşiri. În munţi vor fi cartografiate culoarele de avalanşă şi arealele cu pericol de declanşare a
acestor fenomene. Asemenea hărţi pot să fie realizate şi de elevi sub îndrumarea profesorului în
împrejurimile şcolii, de pe drumurile de acces spre şcoală şi din locurile de joacă.

2.În timpul şi imediat după producerea dezastrului activităţile se concentrează asupra


căutării şi salvării victimelor şi pentru acordarea primului ajutor medical răniţilor.
Imediat se trece la stingerea incendiilor, degajarea căilor de acces şi la verificarea instalaţiilor
de apă şi gaz.
Pentru populaţia sinistrată se asigură adăpostirea temporară în tabere de corturi, în şcoli şi
săli de sport neavariate şi se distribuie apă, hrană, îmbrăcăminte şi pături.
În continuare este îndepărtat molozul de la clădirile avariate şi se dau în folosinţă căile
de comunicaţie. Pe parcursul următoarelor săptămâni sau luni se trece la reabilitarea
principalelor funcţiuni ale societăţii pentru a se asigura condiţiile de bază de adăpostire, hrană
şi activităţi pentru populaţie.

3. Reconstrucţia şi redresarea economică pot să dureze mai mulţi ani sau zeci de ani şi au
ca scop reluarea tuturor funcţiilor pe care societatea le-a avut înainte de dezastru. O atenţie
deosebită se acordă măsurilor de prevenire a unui nou dezastru, modernizării structurilor
urbanistice şi căilor de transport, reconstrucţiei obiectivelor industriale etc.

26. Clasificarea fenomenelor extreme în funcție de factorii declanșatori/ momentul


apariției
În funcţie de factorii care contribuie la apariţia lor şi de momentul apariţiei, fenomenele
globale extreme se diferenţiază în:
 paleofenomene globale declanşate de factori naturali;
 fenomene extreme globale potenţiale induse de factori antropici şi naturali.

 Paleofenomenele extreme globale cuprind erupţiile vulcanice de amploare, impactul unor


copuri cosmice de mari dimensiuni, modificările climatice rapide, extincţiile în masă.
Erupţiile vulcanice de amploare pot să producă modificări temporare ale climei prin
cantitatea mare de aerosoli răspândită în stratosferă. Există posibilitatea ca astfel de erupţii din
trecutul geologic, cumulate pe un interval scurt, să fi generat o cantitate atât de mare de aerosoli
încât să determine o scădere a temperaturii medii cu 5-10ºC (Budyko, 1999). O astfel de scădere a
temperaturii poate să iniţieze o nouă glaciaţie.
Coliziunea Pământului cu corpuri cosmice de mari dimensiuni poate să provoace o creştere
bruscă a cantităţilor de aerosoli din atmosferă şi o răcire accentuată a climei. După explozia unui
asteroid de mari dimensiuni se realizează o scădere bruscă a temperaturii în primele luni, datorită
ecranării radiaţiei solare, situaţie care se pare că a fost înregistrată la limita Cretacic / Paleogen.
Extincţiile în masă sunt fenomene de amploare de dispariţie a speciilor, fiind cuprinse între
câteva mii de ani şi câteva sute de mii de ani şi au drept cauză o modificare bruscă a condiţiilor de
mediu. În trecutul Terrei au existat cinci extincţii majore între care cea mai puternică este
considerată cea de la sfârşitul Permianului (acum 250 milioane de ani) în urma căreia se estimează
că au dispărut 90% dintre toate speciile marine şi 70% dintre vertebratele terestre (Ward et al.,
2000, citat de Steffen et al., 2004).

 Fenomenele extreme globale, potenţiale induse de activităţile antropice reprezintă


schimbări rapide, sub formă de salt, ale unor componente sau părţi ale acestora cu urmări
surprinzătoare pentru societate. Predicţia acestor fenomene este complicată de suprapunerea
activităţilor antropice peste diferite tendinţe naturale de evoluţie ale unor componente ale
Sistemului Terestru în ansamblu. Aceste suprapuneri includ o multitudine de interacţiuni ne-liniare
interne şi o gamă variată de factori de forţare radiativă externi care pot să declanşeze tranziţii
abrupte spre noi moduri de operare ale Sistemului Terestru. Asemenea salturi în evoluţia Terrei s-
au desfăşurat în trecut datorită unor cauze naturale şi există pericolul apariţiei lor în viitor, fiind
declanşate de factori de forţare datoraţi actitivităţilor umane. Asemenea funcţii de forţare, chiar
reduse ca intensitate, pot să împingă Terra peste anumite praguri, fiind declanşate în dinamica
internă a sistemului o serie de mecanisme de feed-back prin care se realizează o evoluţie extrem
de rapidă cu efecte necunoscute. Recent omenirea chiar a trecut pe lângă un astfel de pericol legat
de extinderea găurilor de ozon.
În categoria fenomenelor globale extreme se includ: găurile în stratul de ozon; întreruperea
circulaţiei termohaline în Atlanticul de Nord; prăbuşirea punctelor de preluare şi stocare a
carbonului; topirea rapidă a gheţurilor polare şi reducerea biodiversităţii, considerată cea de a
şaptea extincţie.

27. Relația dintre încălzirea climei și fenomenele extreme

Tendinţa generală de încălzire a climei se manifestă diferenţiat în cele două emisfere, pe


suprafaţa continentelor şi a oceanelor şi determină o tendinţă evidentă de accentuare a unor
fenomene extreme şi de manifestare a lor în afara arealelor cunoscute. Această tendinţă este
legată de mărirea instabilităţii aerului mai cald şi de existenţa în atmosferă a unor cantităţi
sporite de vapori de apă.
Evenimentele extreme sunt fenomene meteorologice infrecvente care depăşesc un anumit
prag considerat limită pentru fenomenele desfăşurate în mod obişnuit. Aceste fe nomene sunt
hazarde naturale, iar impactul lor asupra societăţii depinde de vulnerabilitatea mediului şi a
populaţiei.
Într-un studiu referitor la agrometeorologie al Organizaţiei Meteorologice Mondiale
aceste evenimente au fost diferenţiate în următoarele categorii:
 furtuni tropicale (cicloni, uragane, taifunuri) asociate cu vânturi puternice, inundaţii şi
creşteri ale nivelului mării (storm surges);
 inundaţii (altele decât cele legate de furtuni tropicale şi precipitaţii abundente
musonice);
 furtuni cu trăsnete, grindină şi tornade;
 secete şi valuri de căldură;
 invazii de aer rece, temperaturi scăzute, îngheţ, viscole;
 furtuni de praf şi nisip;
 tipuri de vreme favorabilă incendiilor (cu fulgere); tipuri de vreme care favorizează
proliferarea dăunătorilor şi îmbolnăviri în masă ale culturilor şi şeptelului (Das, 2003).
La acestea se adaugă unele hazarde geologice şi geofizice cum sunt erupţiile vulcanice,
cutremurele şi valurile tsunami, avalanşele şi deplasările în masă pe versanţi (alunecări,
curgeri de noroi).

Valurile de căldură cu temperaturi extreme ridicate sunt periculoase pentru sănătatea


oamenilor şi produc mari pagube în agricultură şi silvicultură. Pentru acest secol evaluările
efectuate de IPCC (2001a) pun în evidenţă mărirea numărului de perioade foarte călduroase cu
zile toride. Aceste zile toride vor fi mai frecvente în arealele situate la latitudini medii. Spre
exemplu, valul de căldură abătut asupra Europei în iulie 2003 a generat 20 000 de decese în
Italia şi 15 000 de decese în Franţa. Între primele zece ţări cu victime provocate de valuri de
căldură în ultimul secol, opt au fost înregistrate în anii 2002 şi 2003, şapte dintre acest ea fiind
ţări europene.

Secetele produc numeroase pierderi de vieţi omeneşti prin foametea care se instalează în
regiuni întinse. Cel mai mare număr de victime se înregistrează în Asia şi în Africa. Spre
exemplu, în anul 1900 în India s-au înregistrat 125 milioane de victime legate de secetă.

28. Evenimente de tip NATECH

Creşterea populaţiei, migraţia sat-oraş şi concentrarea populaţiei în mari aglomerări urbane


generează o presiune accentuată asupra mediului. În acelaşi timp se constată apariţia unor tipuri
noi de dezastre: NATECH (Natural Triggering Technological Hazards, Hazarde Tehnologice
induse de Hazarde Naturale) şi biologice, precum şi o creştere a vulnerabilităţii faţă de acestea.
Cresc în special riscurile asociate cu accidentele tehnologice care persistă pentru perioade
îndelungate şi se extind pe teritorii din ce în ce mai largi. În aceste condiţii, scade resilienţa
ecosistemelor din teritoriile afectate iar capacitatea de adaptare a populaţiei (coping capaciy) este
din ce în ce mai redusă.
O serie de accidente tehnologice cu implicaţii transfrontaliere şi ecou internaţional (accidentele
de la iazurile de decantare din judeţul Maramureş, România, anul 2000, accidentul de la Escheden,
Olanda din mai 2000 şi accidentul chimic de la Toulouse, Franţa, din anul 2001, la o fabrică de
îngrăşăminte chimice, soldat cu 28 morţi şi numeroşi răniţi) au condus la modificarea directivei
Seveso II prin luarea în considerare şi a altor activităţi, inclusiv a celor legate de industria minieră.
29. Etapele de globalizare a activităților antropice

Biologul american Castri (1989) a identificat patru faze de globalizare a activităţilor umane
care produc modificări ale mediului:
- Prima fază a început în anul 1500 şi a durat până la revoluţia industrială în a doua jumătate
a secolului al XIX-lea. Mişcarea masivă a europenilor în Lumea Nouă a fost însoţită de o
modificare a structurilor biogeografice, de modificarea utilizării terenurilor şi de o extindere rapidă
a unor reţele de localităţi şi căi de comunicaţie.
- A doua fază s-a desfăşurat în legătură cu revoluţia industrială când activităţile industriale şi
urbanizarea au început să exercite presiuni majore asupra geosistemelor. Procesul de poluare
industrială a început să fie însoţit de apariţia reliefului antropic în arealele cu exploatări miniere şi
de poluarea râurilor cu metale grele.
- Cea de a treia fază a început în secolul al XX-lea şi corespunde extinderii interdependenţelor
în dezvoltarea economică, accentuării poluării şi degradării mediului prin transfer transnaţional şi
global al poluanţilor (Price, 1990).
- Cea de a patra fază corespunde modificării globale a sistemului atmosferic datorită
activităţilor antropice, rarefierii ozonului stratosferic şi intensificării unor fenomene atmosferice
extreme.

30. Caracteristicile perioadei antropocene

Perioada de după cel de-al doilea război mondial este caracterizată printr-o creştere a
intensităţii şi a complexităţii presiunii antropice asupra mediului, fiind considerată ca o etapă nouă,
de generalizare a impactului global al societăţii asupra Terrei.
Denumirea de „Antropocen” a fost propusă de climatologii Paul Crutzen şi Eugene Stoermer
pentru a pune în evidenţă perioada actuală începută odată cu sfârşitul celui de-al doilea război
mondial, caracterizată prin transformări fără precedent în dinamica Sistemului Terestru (IGBP
Science, 4, 2001).
Activităţile umane sunt în prezent comparabile sau depăşesc ca intensitate mecanismele
naturale care modifică global Sistemul Terestru. Impactul acestor activităţi a crescut exponenţial
şi s-a diversificat începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Argumentele aduse
în favoarea acestei afirmaţii cuprind o gamă largă de aspecte (IGBP Science, 4, 2001):
 În numai câteva generaţii vor fi epuizate rezervele de combustibili fosili acumulate în
milioane de ani, cantitatea corespunzătoare de CO2 fiind încorporată, în cea mai mare parte,
în atmosferă.
 Peste 50% din suprafaţa terestră a fost transformată de om fiind modificat albedoul,
structura solului şi climatul cu efecte directe asupra reducerii biodiversităţii.
 În prezent este fixat sintetic mai mult azot (aplicat sub formă de îngrăşăminte) decât reuşesc
să îl fixeze natural ecosistemele terestre, în ansamblu.
 O mare parte a resurselor de apă dulce din râuri şi pânze subterane este în curs de epuizare
în numeroase regiuni. Poluarea acestor surse a atins cote alarmante.
 A crescut îngrijorător concentraţia de CO2, CH4 şi de alte gaze cu efect de seră care au
modificat compoziţia chimică a atmosferei.
 Tendinţele actuale de creştere a nivelului Oceanului Planetar şi poluarea au determinat o
modificare dramatică a habitatelor din zonele litorale. Astfel, s-au redus la jumătate
teritoriile umede (wetlands) şi mangrovele, iar în lungul coastelor se produc procese intense
de distrugere a peisajelor.
 Sunt în curs de epuizare resursele de peşte din oceane, 44% dintre acestea fiind la limita de
exploatare.
 Se înregistrează o reducere drastică a biodiversităţii.

31. Particularizarea spațială a modificărilor de mediu

Modificările intraregionale se produc în interiorul unei regiuni fără a influenţa direct


regiunile vecine. Semnificaţia lor globală rezultă prin cumulare în cadrul mai multor regiuni.
Modificările interregionale se produc într-una sau mai multe regiuni prin activităţi umane
desfăşurate în afara lor. Este cazul, spre exemplu, al ploilor acide sau al poluării unor fluvii.
Modificările regional-globale sunt cele care au un impact de ansamblu asupra geosferei şi a
biosferei, cum sunt emisiile de gaze cu efect de seră sau de gaze care produc distrugerea stratului
de ozon.
Prin activităţile industriale şi dezvoltarea tehnologică omul generează transformări de
amploare în desfăşurarea circuitelor naturale din geosferă şi biosferă. Industria energetică,
industria chimică, industria de prelucrare a unor minerale şi industriile cu grad înalt de utilizare a
energiei (industria aluminiului) au efectele environmentale cele mai puternice.

Modificarea utilizării terenurilor reprezintă un alt element major pentru evoluţia globală a
mediului prin efectele sale cumulative. Utilizarea terenurilor are o influenţă directă asupra
climatului, asupra ciclului hidrologic şi asupra ciclurilor biogeografice. Extinderea agrosistemelor
şi despăduririle determină şi reducerea biodiversităţii prin dispariţia unor specii şi micşorarea
diversităţii genetice. Ratele de extincţie a speciilor sunt apreciate a fi de 1 000 până la 10 000 de
ori mai mari decât înaintea intervenţiei umane. Transformarea terenurilor cu vegetaţie naturală în
agrosisteme, în ultimii 150 de ani, a determinat un flux net de dioxid de carbon în atmosferă
aproximativ egal cu cantitatea netă eliberată în aceeaşi perioadă prin arderea combustibililor fosili.
În acelaşi timp, oxidul de azot, rezultat în urma înlocuirii vegetaţiei naturale prin culturi, a
reprezentat sursa umană cea mai importantă care a contribuit la accentuarea efectului de seră.

Prin extinderea culturii orezului în Asia de Sud-Est se înregistrează o creşterte semnificativă


a cantităţii de gaz metan eliberate în atmosferă. Intensificarea eroziunii solului ca urmare a
activităţilor antropice distruge anual productivitatea a 60 000 – 70 000 km2 şi are drept
consecinţă extinderea terenurilor agricole pe versanţi în detrimentul pădurilor şi al pajiştilor.
Fenomenele de defrişare sunt intensificate prin păşunat, desţelenirea terenurilor şi prin
distrugerea vegetaţiei lemnoase în regiunile semideşertice cu ecosisteme extrem de fragile.