UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT SIMION BĂRNUȚIU

DREPT CONSTITUȚIONAL EUROPEAN

Principiile constituționale ale Uniunii Europene

Lect. univ. dr. Horațiu Rusu

Masterand: Niciu Mihaela

1
 Principiile constituționale ale Uniunii Europene

”Prin prezentul tratat, înaltele părți contractante instituie între ele o UNIUNE
EUROPEANĂ, denumită în continuare „Uniune”, căreia statele membre îi atribuie
competențe pentru realizarea obiectivelor lor comune.
Prezentul tratat marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai
profunde între popoarele Europei, în cadrul căreia deciziile se iau cu respectarea
deplină a principiului transparenței și cât mai aproape cu putință de cetățeni”.
”Uniunea se întemeiază pe prezentul tratat și pe Tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene”, art. 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană instituie cele mai
imporatnte principii ale funcționării UE – principiul competenței atribuite, al
transparenței și apropierii de cetățean, dar și întemeierea existenței UE pe cele două
tratate.
Personalitatea juridică a Uniunii Europene
Pâna la 1 decembrie 2009, Uniunea Europeană era definită ca o entitate sui
generis, având personalitate juridică emergentă, în existența sa, sprijinindu-se pe cei
trei piloni instituiți prin Tratatul de la Maastricht, și anume: Comunitățile Europene,
politica externă și de securitate comună, justiția și afacerile interne.
Printre Declarațiile anexate actului final al Conferinței Interguvernamentale
care a adoptat Tratatul de la Lisabona se regăsește și cea prin intermediul căreia
”Conferința confirmă faptul că Uniunea Europeană are personalitate juridică”. Însă
acest fapt ”nu o va autoriza în nici un fel să legifereze sau să acționeze în afara
competențelor care îi sunt conferite de statele membre prin tratate”.
Astfel, de la 1 decembrie 2009, pe scena internațională apare un nou subiect de
drept, și anume Uniunea Europeană, dacă ne raportăm la definiția oferită în art. 1 al
Convenției din anul 1975, privind reprezentarea statelor în relațiile lor cu organismele
internaționale, având caracter universal, și anume: ”o asociare de state constituită
printr-un tratat, având o constituție proprie și organe comune, și având opersonalitate
juridică distinctă de cea a statelor membre care o compun”.
În stabilirea raportului dintre dreptul Uniunii Europene și dreptul intern al
statelor membre, inclusiv din punctul de vedere al priorității, este important de realizat
distincția între competențele ce le revin, pe de o parte Uniunii, și pe de altă parte
statelor membre.
Astfel, potrivit art.5 TUE ”Delimitarea competențelor Uniunii este guvernată de
principiul atribuirii. Exercitarea acestor competențe este reglementată de principiile
subsidiarității și proporționalității”.

2
”În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acționează numai în limitele competențelor
care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor
stabilite prin aceste tratate. Orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate
aparține statelor membre”.

Principiul atribuirii competenţelor

Uniunea nu acţionează decât în domeniile şi în măsura în care Tratatele

i-au atribuit competenţe şi numai acolo unde acest lucru este necesar pentru
îndeplinirea obiectivelor tratatelor. În completarea acestui principiu, pentru a nu bloca
acţiunea Uniunii, există totuşi o prevedere prin care, pentru urmărirea obiectivelor,
Uniunea poate acţiona şi în domenii în care nu are competenţe explicit menţionate în
tratate. Competenta Uniunii Europene se clasifica astfel: exclusivă în următoarele
domenii: uniunea vamală; stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării
pieței interne; politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro;
conservarea resurselor biologice ale mării încadrul politicii comune privind pescuitul;
politica comercială comună; partajată cu statele membere si se aplică în următoarele
domenii:principale: piața internă; politica socială; coeziunea economică, socială și
teritorială; agricultura și pescuitul, cu excepția conservării resurselor biologice ale
mării; mediul; protecția consumatorului; transporturile; rețelele transeuropene;
energia;spațiul de libertate, securitate și justiție; obiectivele comune de securitate în
materie de sănătate publică.

Principiul subsidiarităţii
Deciziile în cadrul Uniunii trebuie luate la nivelul cel mai apropiat de cei pe
care punerea în aplicare a acestor decizii îi afectează direct. Ca urmare, deciziile vor fi
luate şi acţiunile vor fi întreprinse la un nivel superior (comunitar, naţional sau
regional) doar atunci când interesele celor vizaţi nu pot fi protejate prin decizii luate la
un nivel inferior (respectiv naţional, regional sau local) sau când interesele celor vizaţi
pot fi mai bine protejate dacă deciziile sunt luate la un nivel superior. ” În temeiul
principiului subsidiarității, în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă,
Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu
pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel
regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi
realizate mai bine la nivelul Uniunii”.
Instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității în conformitate cu Protocolul
privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității. Parlamentele naționale
asigură respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută
în respectivul protocol”.

3
 Principiul proporţionalităţii

Pentru a lua o decizie în cadrul Uniunii se verifică în prealabil dacă măsura este
necesară şi potrivită cu obiectivele la care încearcă să răspundă, evaluare ce ia în
calcul toate interesele care sunt în joc, încercând să evite astfel potenţialele abuzuri.

Principiul supremaţiei dreptului comunitar asupra celui naţional

În caz de conflict între legea naţională şi dreptul comunitar, norma comunitară

(tratatele, dar şi legislaţia derivată) este cea care se aplică în toate cazurile. Acest
principiu este valabil pentru toate tipurile de norme comunitare şi, respectiv, naţionale
(fie ele constituţionale, legislative sau administrative), indiferent de data intrării lor în
vigoare (fie că norma naţională a fost emisă înaintea celei comunitare, fie după
aceasta). Supremaţia dreptului comunitar este unul dintre cele mai vechi principii ale
acestui sistem de drept, fiind formulat pentru prima dată de către judecătorii Curţii de
Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) în hotărârea din 15 iulie 1964, în cazul
Flaminio Costa c. ENEL Flaminio Costa, acţionar al unei societăţi private de
producere a energiei electrice, se opunea naţionalizării (în 1962) şi transferului către
societatea ENEL (Ente Nazionale Energia Electrica) a producţiei şi distribuţiei
energiei electrice în Italia.Întrucât nu mai primea dividendele care considera că i se
cuvin, el refuzase să îşi plătească factura pentru energia electrică, iar înaintea unei
curţi naţionale a invocat încălcarea, prin legea de naţionalizare, a mai multor dispoziţii
ale Tratatului de instituire a Comunităţii Economice Europene(TCEE). Interpelată
pentru interpretarea unor prevederi ale tratatului, CJCE s-a pronunţat, afirmând că,
date fiind angajamentele pe care statele membre şi le-au luat prin tratat, acestea au
transferat Comunităţilor o parte din dreptul lor suveran de a decide, astfel încât statele
membre nu mai pot lua hotărâri „care ar fi incompatibile cu noţiunea de Comunitate".
În acest fel a fost creat unul dintre cele mai importante principii ale sistemului de drept
al Uniunii Europene.

Principiul aplicabilităţii directe

În general, procedura obişnuită de integrare a dreptului internaţional în

legislaţiile naţionale este cea a transpunerii textului actelor internaţionale în legi
naţionale, fiind întotdeauna necesară o astfel de procedură înainte de intrarea lor în
vigoare, chiar în ţările în care tradiţia juridică admite supremaţia dreptului
internaţional asupra celui naţional. Însă, potrivit principiului aplicabilităţii directe,
actele comunitare nu necesită măsuri de transpunere în legi naţionale, ele fiind
aplicabile direct. Cu alte cuvinte, statele nu au dreptul să formuleze legi care să reia
textul unui act comunitar pentru a-l integra propriului sistem juridic intern, ci norma
comunitară trebuie pur şi simplu aplicată de jurisdicţiile naţionale din momentul
publicării sale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

4
 Principiul recunoaşterii reciproce

În lipsa armonizării legislaţiei, pentru facilitarea consolidării pieţei unice statele

membre recunosc reciproc normele naţionale în anumite domenii, în special în cele
care privesc libertatea de mişcare a produselor, serviciilor şi persoanelor.

Principiul democrației reprezentative

Art. 10 TUE (1) Funcționarea Uniunii se întemeiază pe principiul democrației
reprezentative. (2) Cetățenii sunt reprezentați direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul
European. Statele membre sunt reprezentate în Consiliul European de șefii lor de stat
sau de guvern și în Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod
democratic fie în fața parlamentelor naționale, fie în fața cetățenilor lor.
(3) Orice cetățean are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii. Deciziile
se iau în mod cât mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățean. (4)
Partidele politice la nivel european contribuie la formarea conștiinței politice europene
și la exprimarea voinței cetățenilor Uniunii.

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dreptul de a vota și de a

candida la alegeri a devenit un drept fundamental (articolul 39 din Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene).

Principiul solidarităţii comunitare.

Uniunea Europeană a fost creată pentru beneficiul comun al tuturor statelor

membre şi al cetăţenilor lor, drept pentru care statele membre trebuie să acţioneze
solidar pentru a asigura repartizarea echitabilă şi uniformă a beneficiilor care decurg
din participarea la Uniune.

Consolidarea democrației și o mai bună protecție a drepturilor

fundamentale
Tratatul de la Lisabona enunță trei principii fundamentale: principiul
egalității democratice, principiul democrației reprezentative și principiul
democrației participative. Democrația participativă îmbracă forma unei noi inițiative
a cetățenilor.
Pentru o perioadă lungă, temeiul juridic pentru drepturile cetățenilor la nivelul
UE a fost reprezentat în principal de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii
Europene (CJUE). De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona și a Cartei
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, temeiul juridic a fost extins la o
veritabilă cetățenie europeană.

5
 Cetățenia Uniunii Europene
În conformitate cu articolul 9 din TUE și articolul 20 din TFUE, este cetățean al
Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia este definită în
conformitate cu legile naționale ale statului respectiv. Cetățenia Uniunii, care
completează cetățenia națională, dar nu o înlocuiește, se compune dintr-un ansamblu
de drepturi și de îndatoriri care se adaugă drepturilor și îndatoririlor legate de cetățenia
unui stat membru.
Conținutul cetățeniei (articolul 20 din TFUE) Pentru toți cetățenii UE cetățenia
înseamnă:
dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre (articolul 21 din
TFUE);
reptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European, precum și la alegerile locale
în statul membru unde își au reședința [articolul 22 alineatul (1) din TFUE], în aceleași
condiții ca și resortisanții acelui stat (pentru normele privind participarea la alegerile
locale: a se vedea Directiva 94/80/CE din 19 decembrie 1994, iar pentru normele
privind alegerile în Parlamentul European a se vedea Directiva 93/109/CE din
6 decembrie 1993);
dreptul de a primi, pe teritoriul unei țări terțe (care nu aparține Uniunii Europene),
protecție diplomatică sau consulară din partea autorităților unui alt stat membru, dacă
țara acestuia nu este reprezentată acolo, în aceeași măsură ca și resortisanții statului
membru în cauză;
dreptul de a adresa petiții Parlamentului European (articolul 24 al doilea paragraf din
TFUE), de a se adresa Ombudsmanului European (articolul 24 al treilea paragraf din
TFUE) desemnat de Parlamentul European pentru a analiza cazurile de administrare
defectuoasă în cazul activităților instituțiilor și organelor UE. Aceste proceduri sunt
reglementate de articolele 227, respectiv 228 din TFUE;
dreptul de a se adresa în scris oricărei instituții sau oricărui organ al UE într-una din
limbile statelor membre și de a primi un răspuns redactat în aceeași limbă (articolul 24
al patrulea paragraf din TFUE);
dreptul de a avea acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale
Comisiei, în anumite condiții [articolul 15 alineatul (3) din TFUE].
Până în prezent, conținutul cetățeniei Uniunii Europene nu trece, în principal (cu
excepția dreptului electoral), dincolo de sistematizarea unor drepturi deja recunoscute
(îndeosebi libertatea de circulație, dreptul de ședere și dreptul de a adresa petiții), sub
rezerva faptului că aceste drepturi au fost înscrise, în numele unui proiect politic, în
corpusul legislației primare.
Până în prezent, cetățenia Uniunii nu impune, în ciuda formulării cuprinse în
articolul 20 alineatul (2) din TFUE, îndatoriri cetățenilor Uniunii; aceasta constituie o
diferență fundamentală între cetățenia UE și cetățenia statelor membre.
Inițiativa cetățenească europeană

Principiul egalităţii, nediscriminării şi garantării drepturilor fundamentale.

Uniunea Europeană încearcă prin acţiunile şi politicile sale să promoveze respectul

6
pentru drepturile omului şi egalitatea între persoane şi să combată orice fel de
discriminare. La nivel internaţional, aplicarea principiului egalităţii presupune, printre
altele,absenţa unui statut privilegiat sau a dominaţiei unui stat membru asupra
celorlalte. Articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE): valorile UE.
Uniunea are ca valori fundamentale „demnitatea umană, libertatea, democrația,
egalitatea, statul de drept, precum și respectarea drepturilor omului, inclusiv a
drepturilor persoanelor care aparțin minorităților”. Articolul 3 din TUE: obiectivele
UE. În relațiile sale cu ansamblul comunității internaționale, Uniunea contribuie la
„eliminarea sărăciei și protecția drepturilor omului și, în special, a drepturilor
copilului, precum și la respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internațional,
inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite”.Articolul 6 din
TUE: Carta Drepturilor Fundamentale și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Deși Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (articolul 6 alineatul (1)) se
referă în mod explicit numai la aplicarea dreptului Uniunii, instituțiile, organismele și
statele membre ale UE trebuie să respecte Carta și în relațiile externe. Țările care aderă
la UE trebuie, de asemenea, să respecte Carta. Articolul 6 alineatul (2) solicită ca UE
să adere la Convenția europeană a drepturilor omului; Articolul 21 din TUE:
principiile care stau la baza acțiunilor externe ale Uniunii. Aceste principii sunt
democrația, statul de drept, universalitatea și indivizibilitatea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, respectarea demnității umane, principiile egalității și
solidarității, precum și respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite din
1945 și a dreptului internațional. La articolul 21, UE își însușește principiul
„indivizibilității drepturilor omului și a libertăților fundamentale”, angajându-se să
țină cont de drepturile economice și sociale în aceeași măsură ca și de drepturile civile
și politice.
De la protecția judiciară a drepturilor fundamentale la o codificare în tratate
Comunitățile Europene (în prezent Uniunea Europeană) au fost înființate inițial ca o
organizație internațională cu un domeniu de competență economică în esență. Prin
urmare, nu s-a considerat necesar să se prevadă norme explicite privind respectarea
drepturilor fundamentale, care, o perioadă lungă de timp, nu au fost menționate în
tratate și care se considerau oricum garantate de Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale din 1950, care era semnată de statele
membre.
Cu toate acestea, odată ce Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) a
afirmat principiile efectului direct și supremației dreptului european, anumite instanțe
naționale au început să își exprime îngrijorarea cu privire la efectele pe care o astfel de
jurisprudență le-ar putea avea asupra apărării valorilor constituționale, cum ar fi
drepturile fundamentale. În cazul în care legislația europeană urma să aibă întâietate
chiar și față de dreptul constituțional intern, acest fapt ar fi putut duce la încălcarea
drepturilor fundamentale. Pentru a contracara acest risc teoretic, curțile constituționale
din Germania și Italia au pronunțat în 1974 fiecare câte o hotărâre în care și-au afirmat

7
competența de a revizui legislația europeană cu scopul de a garanta compatibilitatea
acesteia cu drepturile constituționale. Acest lucru a făcut ca CJUE să afirme, prin
intermediul jurisprudenței sale, principiul respectării drepturilor fundamentale,
declarând că tratatele protejează, de asemenea, drepturile fundamentale care rezultă
din tradițiile constituționale comune statelor membre, ca principii generale ale
dreptului comunitar .
Odată cu extinderea treptată a competențelor UE la politici care au un impact
direct asupra drepturilor fundamentale, precum politicile în domeniul justiției și
afacerilor interne (JAI), creându-se apoi un veritabil spațiu de libertate, securitate și
justiție (SLSJ), tratatele au fost modificate pentru a angaja ferm UE în ceea ce privește
protecția drepturilor fundamentale.
Tratatul de la Maastricht includea trimiteri la Convenția europeană pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la tradițiile constituționale
comune ale statelor membre ca principii generale ale dreptului UE, în timp ce Tratatul
de la Amsterdam a afirmat „principiile” europene pe care se întemeiază UE (în
Tratatul de la Lisabona, „valorile”, astfel cum sunt enumerate la articolul 2 din TUE)
și a creat o procedură de suspendare a drepturilor prevăzute de tratate în cazurile de
încălcări grave și persistente ale drepturilor fundamentale de către un stat membru.
Elaborarea Cartei drepturilor fundamentale și intrarea sa în vigoare alături de Tratatul
de la Lisabona reprezintă cele mai recente evoluții din cadrul acestui proces de
codificare menit să asigure protecția drepturilor fundamentale în UE.

Carta drepturilor fundamentale a UE

În paralel cu mecanismul de control „extern” prevăzut prin aderarea CE la
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale
pentru a asigura conformitatea legislației și a politicilor cu drepturile fundamentale,
era nevoie de un mecanism de control „intern” la nivelul CE, pentru a permite un
control judiciar preliminar și autonom din partea CJUE. În acest sens, era necesară
existența unei declarații a drepturilor specifice UE, iar în cadrul Consiliului European
de la Köln din 1999 s-a decis convocarea unei convenții pentru a se elabora o Cartă a
drepturilor fundamentale.
Carta a fost proclamată în mod solemn de Parlament, Consiliu și Comisie, în
anul 2000, la Nisa. În urma modificării sale, a fost proclamată din nou în 2007. Cu
toate acestea, numai după adoptarea Tratatului de la Lisabona la 1 decembrie 2009,
Carta a început să aibă efecte directe, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din
TUE, devenind astfel un izvor de drept primar cu caracter obligatoriu.
Deși se bazează pe Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale și pe alte instrumente europene și internaționale, Carta este

8
inovatoare în diverse moduri, în special deoarece include, printre alte aspecte,
dizabilitatea, vârsta și orientarea sexuală printre motivele pe baza cărora este interzisă
discriminarea și consacră accesul la documente, protecția datelor și buna administrare
printre drepturile fundamentale pe care le afirmă.
Deși domeniul de aplicare al Cartei poate fi, pe de o parte, foarte larg, întrucât
majoritatea drepturilor pe care le recunoaște sunt acordate „tuturor”, indiferent de
naționalitate sau de statut, pe de altă parte, articolul 51 limitează aplicarea sa la
instituțiile și organele UE și, atunci când acționează pentru punerea în aplicare a
dreptului UE, la statele membre. Această dispoziție servește la trasarea limitelor dintre
domeniul de aplicare al Cartei și cel al constituțiilor naționale și al Convenției
europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Politica UE privind drepturile omului

În 2012, Consiliul European a adoptat un Cadru strategic privind drepturile
omului și democrația, însoțit de un plan de acțiune pentru implementarea acestuia.
Cadrul definește principiile, obiectivele și prioritățile pentru a îmbunătăți eficacitatea
și consecvența politicii UE în următorii 10 ani. Printre principii se afla integrarea
drepturilor omului în toate politicile UE (ca fir conducător), inclusiv atunci când
politicile interne și externe se suprapun, precum și adoptarea unei abordări mai bine
adaptate. În planul de acțiune s-au stabilit măsuri specifice pentru perioada de până la
31 decembrie 2014. În iulie 2015, a fost adoptat un nou plan de acțiune, pentru
perioada 2015-2019, bazat pe evaluarea primului plan și pe orientările politice ale
Vicepreședintei Comisiei/Înaltei Reprezentante a Uniunii (VP/ÎR) pentru politica
externă și de securitate.
Deși nu au putere de lege, orientările UE privind drepturile omului, adoptate de
Consiliul UE, oferă instrucțiuni practice reprezentanțelor UE în lume: acțiunile UE
împotriva pedepsei cu moartea; dialogurile privind drepturile omului; drepturile
copilului; acțiunile împotriva torturii și altor tratamente crude; protecția copiilor în
timpul conflictelor armate; protecția apărătorilor drepturilor omului; conformitatea cu
dreptul umanitar internațional; combaterea violenței împotriva femeilor și fetelor;
promovarea libertății de religie și convingeri; protecția drepturilor persoanelor
lesbiene, homosexuale, bisexuale, transgen și intersexuale (LGBTI); promovarea
libertății de exprimare, atât online, cât și offline.
Strategiile de țară în materie de drepturi ale omului și democrație ale UE se
bazează pe o abordare vertical ascendentă, având drept scop integrarea orientărilor și
planurilor de acțiune ale UE pentru drepturile omului într-un document unic și coerent
de politică, adaptat fiecărei țări, cu obiective concrete pentru o perioadă de trei ani.
Misiunile UE de observare a alegerilor au, de asemenea, scopul de a îmbunătăți

9
drepturile omului prin descurajarea intimidărilor și a violențelor în timpul alegerilor și
prin consolidarea instituțiilor democratice.

Dreptul de a adresa petiții

Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, orice cetățean al
Uniunii Europene are dreptul de a adresa petiții Parlamentului European, sub forma
unei plângeri sau a unei cereri, privind chestiuni ce țin de unul dintre domeniile de
activitate ale Uniunii Europene. Petițiile sunt examinate de către Comisia pentru petiții
a Parlamentului European, care decide cu privire la admisibilitatea acestora și este
însărcinată să se ocupe de ele.
Dreptul de a adresa petiții aparține oricărui cetățean al UE și oricărei persoane fizice
sau juridice care își are domiciliul sau sediul social într-un stat membru, putând fi
exercitat individual sau în asociere cu alte părți.
Pentru a fi admisibile, petițiile trebuie să se refere la subiecte care se încadrează
în domeniile de activitate ale Uniunii Europene și care îi privesc în mod direct pe
autorii acestora. Această ultimă condiție este interpretată în sens foarte larg.
Potrivit tratatelor, Parlamentul European este punctul de contact pentru petițiile
cetățenilor și deține, în consecință, responsabilitatea de a se asigura că se ține seama
pe deplin în UE de preocupările cetățenilor exprimate în petițiile respective. Pentru ca
să își poată îndeplini în condiții optime această îndatorire, Parlamentul a creat o
comisie specială, Comisia pentru petiții, căreia i-a dat sarcina de a trata petițiile și de a
coordona măsurile ulterioare luate de instituție. Parlamentul a considerat întotdeauna
petițiile drept un element-cheie al democrației participative. De asemenea, Parlamentul
a subliniat importanța rolului jucat de petiții pentru a scoate în evidență cazurile de
transpunere și punere în aplicare incorectă a legislației UE de către statele membre. De
fapt, o serie de petiții au condus la acțiuni legislative sau politice, la cazuri EU Pilot, la
hotărâri preliminare sau la proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.
Comisia pentru petiții este deosebit de activă în domenii legate de drepturile
fundamentale (dizabilități, drepturile copilului, discriminare, minorități, justiție,
libertatea de circulație, drepturile de vot, Brexit), mediu și bunăstarea animalelor, piața
internă, drepturile sociale, migrație, acordurile comerciale și sănătatea publică.
Vizitele de informare, audierile publice, comandarea de studii, crearea în 2016 a unei
rețele pentru petiții prin care să se asigure o cooperare mai bună între comisiile care se
ocupă de petiții, precum și cooperarea și dialogul cu parlamentele și autoritățile
naționale, precum și cu alte instituții ale UE (în special cu Comisia Europeană și cu
Ombudsmanul European) sunt considerate instrumente care garantează că chestiunile
ridicate de cetățeni în petiții sunt abordate și soluționate. În 2014, Parlamentul a lansat,
de asemenea, Portalul online pentru petiții, care a permis îmbunătățirea și consolidarea

10
atât a transparenței și a difuzării petițiilor, cât și a interacțiunilor cetățenilor cu UE și a
participării lor în chestiunile legate de Uniune.

Inițiativa cetățenească europeană

Articolul 11 alineatul (4) din TUE prevede un nou drept pentru cetățenii
Uniunii: „La inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui
număr semnificativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte,
în limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care acești
cetățeni consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea aplicării
tratatelor”. Condițiile de prezentare și admisibilitate ale unei astfel de inițiative
cetățenești fac obiectul Regulamentului (UE) nr. 211/2011 al Parlamentului European
și a Consiliului.

O inițiativă cetățenească europeană reprezintă o cerere directă de a introduce un

instrument juridic specific la nivelul UE, trebuie să respecte o serie de norme specifice
pentru a fi valabilă și este adresată Comisiei, aceasta fiind singura dintre instituțiile
europene care are dreptul de a înainta propuneri legislative. În acest sens, inițiativa
cetățenească europeană este similară cu dreptul la inițiativă conferit Parlamentului
European (articolul 225 din TFUE) și Consiliului (articolul 241 din TFUE).

Instrumentul inițiativei cetățenești europene a prezentat un interes major pentru

Parlament. Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Parlamentul a
adoptat o rezoluție[5] conținând o propunere detaliată de punere în aplicare a ICE.
După intrarea în vigoare a Tratatului, Parlamentul s-a implicat activ în negocierile
privind Regulamentul ICE. Parlamentul a contribuit cu succes la procesul prin care
inițiativa cetățenească europeană a devenit un instrument al democrației participative
mai accesibil și mai adaptat nevoilor cetățenilor. Parlamentul a obținut, printre altele,
reducerea la un sfert a numărului minim de state membre din care trebuie să provină
declarațiile de susținere; a insistat ca verificarea admisibilității să se realizeze înaintea
înregistrării; și a făcut presiuni în favoarea unor dispoziții care să le permită tuturor
cetățenilor și rezidenților UE, indiferent de naționalitate, să aibă dreptul de a semna o
inițiativă cetățenească europeană. Parlamentul a lansat o serie de apeluri politice cu
scopul de a simplifica și raționaliza procedurile pentru desfășurarea unei ICE și pentru
a amplifica impactul acesteia.
Uniunea Europeană dispune de o competență legislativă și executivă proprie,
precum și de un sistem judiciar independent și de o bancă centrală. Acestea sunt
sprijinite și completate de o serie de instituții și organe, ale căror competențe decurg
din tratatele fondatoare. De-a lungul anilor, prin diversele tratate, competențele
Uniunii au evoluat semnificativ, la fel ca procedurile decizionale pe care le urmează în
11
prezent Parlamentul și Consiliul atunci când elaborează legislație cu privire la
majoritatea politicilor UE. Pentru a-și îndeplini obiectivele, Uniunea dispune de
propriul buget. Tratatul de la Lisabona i-a acordat Parlamentului competențe egale cu
cele ale Consiliului să decidă cu privire la întregul buget al UE și la cadrul financiar
multianual.
Având un teritoriu, cetățeni, o organizare instituțională bine stabilită, o monedă
proprie, dar și o diversitate națională, culturală, lingvistică, de obiceiuri, Uniunea
Europeană rămâne un cadru instituțional de desfașurare a unor acțiuni și de îndeplinire
a unor obiective comune pentru statele componente, fără a fi încă un stat și fără să
putem cunoște evoluția viitoare a acesteia.

Bibliografie:

Augustin Fuerea – ”Manualul Uniunii Europene” – Universul Juridic 2011

Tratatul privind Uniunea Europeană

Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene

http://www.europarl.europa.eu

12
13
14