Ioana Lepădatu

PSIHOLOGIA DEZVOLTĂRII II
 CUPRINS

1. Imaginea de sine .........................................................................9

1.1. Conceptul de sine ..............................................................11
1.2. Stima de sine .....................................................................12

2. Maturizarea ..............................................................................17
2.1. Conflictele de autoritate ....................................................20
2.2. Procesul maturizării la băiat..............................................21
2.3. Procesul maturizării la fată ...............................................26

3. Perioada tinereţii ......................................................................31

3.1. Subsistemele personalităţii tânărului ................................31
3.2. Dezvoltarea generală şi subetapele tinereţii ......................34
3.2.1. Subetapa de adaptare iniţială la profesie ..............36
3.2.2. Subetapa de intensificare a adaptării
profesionale şi familiale ........................................39
3.2.3. Subetapa de stabilitate profesională......................41
3.4. Tipuri de conduită parentală .............................................43
3.5. Familia ca sistem...............................................................48

4. Perioada vârstelor adulte.........................................................59

4.1. Dezvoltarea generală şi subetapele vârstelor adulte..........59
4.2. Dinamica identităţii ...........................................................67
4.3. Învăţarea, o activitate de formare-dezvoltare
permanentă a personalităţii ................................................69
5. Perioada vârstelor de regresie ................................................ 77
5.1. Dezvoltarea generală şi subetapele vârstelor de
regresie .................................................................................... 77
5.1.1. Schimbările răspunsului sexual la bărbaţi ............ 90
5.1.2. Schimbările răspunsului sexual la femei .............. 92
5.2. Probleme social economice ale bătrâneţii ........................ 94
5.3. Îmbătrânirea personalităţii................................................ 99
5.4. Pensionarea..................................................................... 104
5.5. Contribuţii la problemele bătrâneţii. .............................. 111
5.5.1. Ana Aslan- femeia care a învins bătrâneţea ....... 115

Bibliografie ................................................................................. 121

3
 În loc de introducere

Continuând ciclul firesc al vârstelor, după perioada

de creştere şi dezvoltare, tinereţea şi maturitatea valorifică
achiziţiile anterioare, le restructurează conform necesităţilor
profesionale, sociale şi individuale, realizând extensia
rolurilor.
Gândită ca suport pentru dezbaterile din cadrul
cursului şi pentru lucrările din seminarii, lucrarea punctează
acele elemente considerate a fi definitorii de la stima de
sine, ca atitudine menită să modeleze atitudini, la
stabilizarea identităţilor şi subidentităţilor profesionale şi
familiale.
Pentru vârstele de regresie intenţia a fost nu numai
de a prezenta fragilitatea lor cu întregul corolar al
problematicii social economice, cât mai ales de atenţionare
asupra pregătirii pentru această etapă şi a răspunderii
societăţii care, după ce a primit- trebuie să şi întoarcă
acestora ceea ce de drept li se cuvine.
Neomogenitatea din perspectiva vârstelor a
studenţilor, stilurile şi mai ales deprinderile foarte diferite de
lucru ale acestora au făcut necesară insistenţa pe „învăţarea

4
la adulţi”, o direcţionare prin bibliografia suplimentară
recomandată precum şi o familiarizare cu sistemul de
evaluare finală şi a demersurilor de pregătire continuă prin
participările la activităţile din cadrul seminariilor.
Elementele acestor note de curs vor constitui
suportul unor demersuri mai ample pe care promitem că le
vom realiza.

Ioana Lepădatu

5
 11..
I MAGINEA DE SINE

Adolescentul este deosebit de sensibil faţă de

manifestările de respingere şi faţă de judecata adultului căruia îi
critică modul de comportare, dar îi recunoaşte experienţa.
Preocuparea lui majoră este să stabilească raporturi de egalitate
cu adultul şi nu raporturi de tipul celor dintre educat şi educator.
Respinge sfaturile date „pentru binele lui”, dare în mod ipocrit
ascund porunci. Nu trebuie să i se facă morală de la înălţimea
principiilor, ci să se discute deschis şi uman problemele care îi
preocupă şi asupra cărora sunt în sfârşit gata să asculte punctul de
vedere al celor mai în vârstă. El doreşte să se autodefinească şi
să-şi cunoască propriul Eu. Cunoaşterea propriului Eu începe prin
cunoaşterea a ceea ce el nu acceptă, a ceea ce el nu gândeşte, a
ceea ce el nu doreşte. Astfel la început el ştie ce nu vrea.
Din punct de vedere al conţinutului său, imaginea de sine
cuprinde rezultatele cumulate ale percepţiilor de sine (cea mai
importantă este perceperea în Oglindă vezi Oglindă oglinjoară),
ale reprezentărilor asupra propriei fiinţe, ale formulării verbale a
diverselor însuşiri pozitive sau negative constatate în mod repetat,
acceptate şi asumate.
Imaginea de sine este totodată o construcţie socială,
pentru că fără oglindirea în altul, fără compararea cu ceilalţi, fără
receptarea reacţiilor altora faţă de noi nu reuşim să ne verificăm
constatările directe referitoare la propria persoană. Astfel interac-
ţiunea cu alte persoane este foarte importantă. O evoluţie bună a

6
imagini de sine este influenţată de părinţi iubitori şi disponibili,
prieteni adevăraţi şi profesori care ne preţuiesc şi ne încurajează.
Cristalizarea iniţială a imaginii de sine se realizează în
jurul vârstei de şase – opt ani, dar organizarea ei deplină se
înregistrează în preadolescenţă şi adolescenţă şi va persista tot
restul vieţii.
Viaţa psihică înţeleasă ca sistem se caracterizează prin
capacitatea de a întreţine relaţii informaţionale cu lumea şi cu
sine dezvoltându-şi o conştiinţă a lumii şi o conştiinţă de sine.
Astfel Eul se dezvoltă în strânsă legătură cu funcţionarea
sistemului psihic uman.
Imaginea de sine este unificarea într-o totalitate a
rezultatelor autocunoaşterii, a relaţionării cu alţii şi a trăirii
evenimentelor autobiografice semnificative care au relevat
calităţile şi defectele pe care le are fiecare cu privire la Eul fizic
(Eul material), Eul spiritual şi Eul social, adică a celor trei
planuri interdependente.
Eul fizic include particularităţi cum ar fi: tipul somatic,
înălţime, greutate, culoarea părului, culoarea ochilor, particulari-
tăţi fizionomice.
Eul material implică tot ce este de ordin material, adică
acele proprietăţi despre care se spune «este al meu».
Eul spiritual include valori, dorinţe, aspiraţii, însuşiri
caracteriale şi temperamentale, aptitudini, talente, atitudini, fiind
rezultatul autoreflecţiei, al receptării aprecierii altora, al
consemnării reuşitelor şi nereuşitelor.
Eul social este totalitatea părerilor şi impresiilor pe care
cineva şi le face despre ceilalţi, şi cuprinde calităţi şi defecte,
impresii pozitive şi negative şi satisface sau dezamăgeşte
persoana respectivă.

7
 1.1. Conceptul de sine
Conceptul de sine include ideile, judecăţile, evaluările cu
privire la propria persoană, organizate într-un întreg cu ajutorul
căruia persoana se înţelege mai bine pe sine şi-şi poate explica
manifestările în circumstanţe diverse.
În adolescenţă este mai abstract şi mai cuprinzător. O cale
importantă de cunoaştere a conceptului de sine este chestionarul
«Cine sunt eu». Testul proiectiv favorizează exprimarea reacţiilor
emoţionale, reducând tensiunea psihică şi oferă informaţii asupra
modului în care este structurată imaginea de sine a subiectului,
asupra dimensiunilor şi dominantelor sale, asupra modului
caracteristic de a acţiona, de a simţi, de a răspunde la solicitările
sociale. În 1950, F.J.T. Bugental şi S.L. Zelen au imaginat o
probă care constă în solicitarea subiecţilor investigaţi să
formuleze trei răspunsuri la întrebarea «Cine eşti tu?». Patru ani
mai târziu M.H.Kuhn şi T. S. Mc. Portalnd au diversificat proba
cerând subiecţilor să completeze 20 de spaţii care începeau cu
formularea „Eu sunt…”. Proba este cunoscută în literatura de
specialitate sub denumirea de TST- Twenty Statements Test sau
WAY (Who are You?). Adaptat de Ursula Şchiopu, util în studii
comparative după vârstă, profesie etc, testul de personalitate «Eu
Sunt…» evidenţiază reprezentarea diferitelor caracteristici şi
laturi ale personalităţii, accentuarea unor structuri ale acesteia.
Conceptul de sine împreună cu imaginea de sine
alcătuiesc latura cognitivă a reflectării propriului Eu.
Conceptele asociate sinelui sunt imaginea de sine şi
conştiinţa de sine. Construirea stimei de sine depinde de practicile
parentale, de modul în care părinţii îşi văd şi îngrijesc copiii.

8
Copiii cu o bună stimă de sine au în general părinţi cu o bună
stimă de sine, care definesc clar şi ferm limitele. Între aceste
limite copiii au posibilitatea de a fi independenţi având şi în
acelaşi timp sentimentul că sunt protejaţi.

1.2. Stima de sine

Stima de sine este atitudinea pozitivă sau negativă a
subiectului faţă de propria fiinţă şi modul de a se simţi capabil,
important, valoros. Stima de sine este relativ constantă, dar de
fapt are o parte stabilă iar alta care se modifică în perioade de
timp dificile sau în cazul unor seri de insuccese. Unul din
instrumentele de evaluare a stimei de sine şi cel mai utilizate în
cercetarea din psihologie şi psihiatrie este scala Rosenberg. Acest
chestionar oferă o indicaţie despre nivelul stimei dumneavoastră
de sine.
Imaginea de sine, conceptul de sine, stima de sine au o
foarte mare importanţă în viaţa omului în manifestarea şi
dezvoltarea personalităţii sale, în iniţierea, realizarea şi
dezvoltarea relaţiilor cu grupul.
Oamenii tind să caute ocazii care le conservă stima şi
respectul de sine şi vor evita situaţiile opuse.
Respectul de sine este important pentru că reprezintă o
calitate perseverentă în timp, în relaţie cu aprecierile celorlalţi. O
bună stimă de sine previne eşecul şcolar, anumite dificultăţi de
învăţare, delincvenţa, abuzul de droguri şi suicidul. Copiii cu
dizabilităţi au o imagine de sine negativă, ceea ce la accentuează
handicapul obiectiv. De aceea este nevoie de o preocupare
specială pentru ameliorarea imaginii de sine a acestor copii.

9
 În educaţie se vorbeşte despre un sine academic. Elevii
care au respect de sine şi o imagine pozitivă a lor obţin rezultate
mai bune. Cercetările demonstrează că rezultatele academice slabe
conduc la o diminuare a respectului de sine, iar stima de sine
scăzută tinde să fie compensată de creşterea respectului de sine în
alte domenii. Copiii cu rezultate şcolare slabe vor să atragă
atenţia asupra lor prin acte de frondă, care-i vor face să se simtă
respectaţi de ceilalţi colegi şi de ei, chiar dacă în sens negativ.
Capacitatea şcolară este o importantă componentă a
sinelui, a respectului de sine la vârsta şcolară. Lipsa
autoaprecierii, a respectului de sine şi a iubirii de sine împiedică
menţinerea unor relaţii de dragoste normale şi mature. Până ce
persoana nu este capabilă să se iubească pe sine nu va putea iubii
pe altcineva. Freud şi psihanaliştii susţin că semnul maturităţii
este capacitatea de a iubi şi a munci. „Deşi nimeni nu protestează
când aplicăm conceptul de iubire la diferite obiecte, mulţi cred că
este o virtute să-i iubeşti pe alţii, dar că păcătuieşti iubindu-te pe
tine însuţi. Se presupune că, în măsura în care mă iubesc pe mine
însumi, nu iubesc pe alţii şi că deci, iubirea de sine este unul şi
acelaşi lucru cu egoismul. Acest punct de vedere este foarte vechi
în gândirea occidentală” (John Calvin în Institutes of the
Christian Religion, translated by J. Alban, Presbyterian Board of
Christian Education, Philadelphia, 1928, Cap.7, par.4, p.622).
John Calvin vorbeşte despre iubirea de sine ca despre o ciumă.
„Freud vorbeşte despre iubirea de sine în termeni psihiatrici dar,
totuşi, judecata sa de valoare este aceeaşi cu cea a lui Calvin.
Pentru el iubirea de sine este totuna cu narcisismul, cu întoarcerea
libidoului către tine însuţi. Iubirea nu este neapărat o relaţie cu o
persoană, iubirea este o atitudine, o orientare a caracterului, care

10
determină modul de corelare a unei persoane cu lumea în întregul
ei. Adevărata iubire este o expresie a productivităţii şi implică
grijă, respect, responsabilitate şi cunoaştere. Nu este un „afect” în
sensul că suntem afectaţi de cineva, ci o năzuinţă activă către
dezvoltarea şi fericirea persoanei iubite, cu rădăcini în propria
noastră capacitate de a iubi.” (E. Fromm, p. 56)
Concluzionând iubirea este o facultate a caracterului
matur, productiv.

Exerciţii şi teme de seminar

1. Identificaţi acele persoane cu care a-ţi interacţionat şi care au

avut o importantă şi pozitivă influenţă în cristalizarea propriei
imagini de sine.
2. Notaţi pe o foaie cinci calităţi şi cinci defecte care se găsesc
în conţinutul imaginii voastre de sine şi consultaţi apoi doi,
trei prieteni în privinţa existenţei şi intensităţii lor.
3. Prezentaţi conţinutul Eului social propriu şi găsiţi explicaţia
respectivelor însuşiri.
4. Scrieţi pe o foaie de hârtie 20 de începuturi de fraze cu «Eu
sunt…» şi completaţi cât mai liber, aşa cum vă vin în minte.
Grupaţi răspunsurile după referire la Eul fizic, Eul psihic, Eul
social.
5. Exprimaţi în câteva fraze stima de sine caracteristică
dumneavoastră, ghidându-vă după definiţia dată.

11
6. Identificaţi în trecutul vostru momente şi cauze care au făcut
să scadă stima de sine şi amintiţi-vă cum a-ţi trecut peste
acele perioade.
7. Identificaţi în trecutul vostru momente şi cauze care au făcut
să crească stima de sine şi amintiţi-vă cum va-ţi simţit în
acele momente.
8. Adolescenţii critică:
a. judecata adultului
b. experienţa adultului
c. comportamentul adultului
9. Adolescentul doreşte să stabilească cu adultul raporturi de:
a. egalitate
b. tipul „educator” – „educat”
10. Din punct de vedere al conţinutului său, imaginea de sine
cuprinde rezultatele cumulate ale:
a. percepţiilor de sine
b. manifestării personalităţii
c. ale reprezentărilor asupra propriei persoane
d. atitudinii pozitive ale subiectului.
11. Conceptul de sine se poate cunoaşte cu ajutorul chestionarului:
a. Rosenberg
b. TST
c. Rorschah
12. Completaţi spaţiul rămas liber din următoarea afirmaţie:
„Stima de sine este ……… subiectului faţă de propria fiinţă”
a. cea mai importanta componenta afectiva a
b. atitudinea pozitivă sau negativă a
c. iubirea

12
 Bibliografie suplimentară:

Antoine De Saint Exubery, „Micul Prinţ”, Editura SFYNX,

Bucureşti.

13
 22..
M ATURIZAREA

Perioadă a vieţii ce face trecerea de la copilărie la vârsta

maturităţii, marcată de transformări corporale şi psihologice ce
încep în jurul vârstei de 12-13 ani şi se termina în jurul vârstei de
20 de ani, adolescenţa este subiectul privilegiat şi controversat al
psihopedagogilor, generator de opinii şi discuţii contradictorii. La
fel cum corpul se dezvoltă în pubertate, mintea se dezvoltă în
adolescenţă. Adolescentul nu mai acceptă viziunea îngustă şi
simplistă asupra lumii caracteristică copilăriei. El devine
conştient că are la dispoziţie mai multe alternative. Ideile
părinţilor cu privire la stilul de viaţă şi moralitate, modul de
viaţă al familiei, modul de abordare locală a educaţiei şi
asistenţei sociale, politicile guvernului, chiar şi ideile despre
poluare şi conservarea mediului nu sunt singurele alternative
posibile. Adolescentul îşi dă seama că există perspective
contradictorii, iar pentru unele dintre ele merită să lupţi.
Deşi un adolescent poate să pară matur din punct de
vedere fizic, creierul lui este încă în proces de formare. Partea
care controlează impulsurile şi emite judecăţi este una dintre
ultimele sectoare ale creierului care se dezvoltă. Toate studiile
recente arată cum creierul adolescentului se află într-un stadiu
critic al dezvoltării. De aceea tinerii trebuie preveniţi în privinţa
consumului de alcool şi al consumului de droguri. Alcoolul
distruge celulele creierului, produce afecţiuni neurologice, pierderi
de memorie, probleme de învăţare şi pune în pericol starea genera-
lă de sănătate a tânărului. Copiii trebuie să audă care sunt opiniile
părinţilor despre droguri, alcool de mai multe ori şi în mai multe

14
feluri. Adolescenţii trebuie să se simtă destul de liniştiţi pentru a
pune întrebări, pentru a răspunde la întrebări şi pentru a explora
gândurile şi sentimentele. Consumul excesiv de alcool se întâlneşte
azi în multe comunităţi. Este un motiv de îngrijorare pentru părinţi
şi profesori, mai ales când se ştie că la adolescenţi consumul de
alcool este mai periculos decât s-a crezut până acum.
Între 15 şi 22 de ani se câştigă noi capacităţi cognitive în
relaţie cu maturizarea. Tânărul încorporează noi valori şi idealuri
care-l fac să dezvolte un sentiment de autopreţuire. Acum ei sunt
capabili să se piardă în sinele celuilalt, pierd controlul conştient al
situaţiei, ceea ce reprezintă o caracteristică de bază a dragostei
mature. Abia după vârsta de 22 de ani se dezvoltă un ego şi un
sine puternic. Valoarea de sine îl fac pe tânăr capabil de a juca
roluri multiple.
Starea matură a acestei perioade este numită de Erickson
capacitatea de a genera, pentru că individul care atinge această
perioadă poate genera muncă şi experienţa dragostei. Munca va fi
cea care îi va da încredere în sine, sentimentul importanţei şi al
priceperii. De altfel, Heath (1983) defineşte maturitatea prin
creşterea capacităţii de simbolizare şi a abilităţii de a-ţi înregistra
comportamente proprii, o cunoaştere de sine clară, conştienti-
zarea şi utilizarea valorilor culturale, capacitatea de a stabili
relaţii personale bazate pe deplina conştientizare a celorlalţi.
În Dicţionarul de Psihologie (P.P. Neveanu), maturitatea
este definită ca o stare funcţională fizică şi fiziologică la care se
ajunge printr-o dezvoltare stadială şi care prezintă un sistem
complet de posibilităţi ce se conservă stabil în etapa vârstei
adulte. Se distinge o maturitate biofiziologică, constând din
împlinirea proceselor de creştere şi structurare funcţională a

15
organelor, şi o maturitate psihică în care concură modalităţile de
maturitate intelectuală de structurare definitivă a mecanismelor
intelectuale, ceea ce mijloceşte autonomia lor, de maturitatea
emoţională rezidând în diferenţierea emoţiilor, stabilizarea
sentimentelor şi capacitatea de control a lor şi maturitatea socială
caracterizată prin deplina adaptare la condiţiile vieţii şi activităţii
sociale şi prin participarea responsabilă la aceasta.
Maturitatea presupune ca persoana să fi trecut cu bine
prin toate stările afective anterioare (ataşament, detaşare, afiliere,
dragoste). Dacă adultul a făcut faţă cu bine stadiilor de dezvoltare
emoţională, atunci ajunge să trăiască o viaţă minunată.
Capacitatea de a iubi este o condiţie şi o garanţie pentru
capacitatea de a munci.
Maturizarea este sistemul de procese biopsihosociale care
concură la o evoluţie individuală încheiată cu o stare de maturitate.
În maturizare un rol important revine programării native,
care în condiţiile normale de echilibru cu mediul, mijloceşte
creşterea şi organizarea funcţională. Maturizarea nu poate fi
detaşată de condiţiile mediului şi de activitatea de învăţare şi
educaţie, care sunt la om decisive. La nivelul psihic şi de
personalitate factorii de mediu şi de educaţie sunt interdependenţi
şi trec unul în altul. Din punct de vedere psihosocial maturizarea
se referă în genere la emanciparea personalităţii, ce devine
independentă, aptă de activităţi şi răspunsuri psihosociale.
Maturizarea intereselor şi înclinaţilor duce la o maturizare
profesională. Maturitatea psihică şi profesională alcătuiesc un
continuum care, în lumea contemporană extrem de complexă şi în
continuă schimbare, capătă forma unui labirint nesfârşit şi nu pe
cea a unei linii drepte ce se opreşte într-un punct. Întregul

16
comportament al tinerilor este dependent de maturaţia care se
petrece în aparatul genital şi care le stabileşte un alt rol în
societate, pe cât de nou, pe atât de greu de interpretat la început.
De fapt, perioada adolescentei este ultima parte a formării
personalităţii omului, perioada în care se definitivează caracterul
viitorului adult. Procesul maturizării psihosociale în perioada
pubertăţii şi adolescenţei, se realizează diferenţiat între băieţi şi
fete, fiecare categorie având anumite particularităţi.
2 Forme de manifestare ale maturităţii
La prima vedere, maturizarea vizează: maturizarea fizică (se
are în vedere realizarea unor îndicatori biologici şi integritatea
anatomo – fiziologica); maturizarea emoţională ce vizează
trăsăturile de personalitate, trebuinţele de independenţă şi
cooperare; maturizarea intelectuală cu experienţele prin care
copiii şi-au imbogăţit treptat mintea.
Factorii de maturizare sunt familia, grădiniţa, şcoala şi
mediul (gradul de urbanizare, natura solicitarilor). Familia este
instanţa socializatoare şi educaţională- inclusiv în transmitarea
structurilor axiologice- cu ponderea cea mai mare, societatea
neputând fi, deci, indiferentă la cum vor arăta şi ce vor face
viitorii ei membri (P., Iluţ). Grădiniţa trebuie să fie un mediu
de maturizare, mai mult decât unul de instruire.
Specialiştii (Bernart, Kulcsar) lansează conceptul de
maturizare şcolară şi încearcă să il operaţionalizeze.
Maturizarea şcolară este un concept integrator cu o

17
configuraţie complexă. Analiza acestei maturizări în
perspectiva modelului are atât valenţe diagnostice cât şi
valenţe prognostice.
Maturizarea fizică vizează dezvoltarea fizica generală,
echilibrul fiziologic, starea de sănătate, toate acestea
reprezentând condiţii esenţiale pentru activitatea elevului mic.
Prezentarea unor handicapuri anatomo – fiziologice temporare
sau de lungă durată îngreunează, deasemenea, procesul de
adaptare şcolară.
Maturitatea volitivă vizează capacitatea de autoreglare,
de reglare a trebuinţelor şi de inhibare a impulsurilor. Micul
şcolar este capabil de a sta atent şi încordat vreme îndelungată
şi fără a obosi, dacă ii oferim un program adecvat. El este
capabil de autodisciplină şi de acomodare cu măsurile
disciplinare. Disciplinarea conduitei este premisa pentru
disciplinarea gândiri şi emoţiilor, a comportamentului în
general.
Indicatorii maturităţii sociale vizează trebuinţele de
existenţă la grup. Conduita socială adecvată la grup presupune
ca, copilul să devină capabil să înteleagă normele vieţii de
elev, să înteleagă treptat că situaţia de elev este legată de
obligaţii şi drepturi, maturitatea morala, sentimentul datoriei şi
al responsabilităţii, conştiinţa sarcinii.

18
 Maturitatea morală şi maturitatea socială atrag atenţia
asupra rolului mare al familiei, educatoarei şi învăţătorului.
Maturitatea mintală este capacitatea de analiză, de
planificare, de înţelegere a regulii, a normei şi a cantităţilor, iar
maturitatea pentru muncă presupune capacitatea de
concentrare, perseverenţă, trebinţa de performanţă.
Personalitatea matură pentru şcoală este rezultanta
corelaţiei pe cele şase planuri. Maturizarea este de nivele
diferite la diferite componente, iar multicondiţionarea
dezvoltării de la fiecare nivel - familial, şcolar, decalajele
dintre planuri- sunt mascate de diferite mecanisme
compensatorii.
Din punct de vedere socio-moral, copiii devin mai
selectivi în alegerea prietenilor, prezentând tendinţa de a avea
“cel mai bun prieten”.
Stadiul de dezvoltare pentru fiecare nivel este în
realitate foarte greu de diagnosticat şi aceasta presupune o
activitate de durată, complexă şi o pregătire specială în acest
sens.
Câteva forme de manifestare a imaturităţii la intrarea
în şcoală sunt: dezvoltarea lentă dar armonioasă a
personalităţii, având ca rezultat o rămânere în urmă generală,
cauzată de ritmul de dezvoltare, dezvoltarea inegală,

19
dizarmonică a diferitelor sectoare, imaturitatea propriu-zisă,
datorată traumelor cranio – cerebrale, leziuni cerebrale.
Din această categorie se selectează subiecţii cu intelect
de limită şi cei cu debilitate mintală de diferite grade şi se are
în vedere evoluţia copilului în cele şase planuri odată cu
intrarea în şcoală, dezvoltarea armonioasă pe fiecare plan şi în
ansamblu, dezvoltarea dizarmonică. Rămânerea în urmă şi
accentuarea dificultăţilor iniţiale poate să se datoreze faptului
că nu au fost tratate şi remediate, nu s-au putut remedia aceste
dificultăţi.
În Capitolul “ Istoria făuritorilor de genii ” din cartea “
Daţi copilului vostru o inteligenţă ” scrisă de Catherin Cox se
evaluează coeficientul intelectual al geniilor şi modul de
evoluţie al gândirii acestora în copilărie. Este interesant de
analizat relaţia dintre instruirea precoce şi aptitudinile
intelectuale al acestor genii. Autoarea analizează biografiile
câtorva personalităţi care au avut un IQ de peste 140 (Goethe -
la trei ani citeşte, cazul interesant a lui J.S.Mill, considerat un
geniu fabricat, arată cum este posibil ca un copil normal să
înveţe greaca la trei ani).
Concluziile analizei efectuate de Cox au fost
următoarele: toţi au primit o instruire intensivă şi precoce,
fiecare a trăit într-un mediu extrem de activ, părinţii nu au

20
aşteptat ca întâi “să se coacă” copilul şi au început instruirea de
timpuriu.
Existau în acea epocă opinii potrivit cărora instruirea
precoce subminează energiile vitale şi atinge creierul.

21
 2.1. Conflictele de autoritate

Criza de autoritate, care depăşeşte cadrul familial este

specifică epocii noastre. Graniţa dintre tinerii care se vor adulţi şi
adulţii care se vor tineri nu mai este distinct delimitată. De multe
ori adulţii se încăpăţânează să rivalizeze cu tinerii în ceea ce
priveşte moda şi viaţa erotică. Conflictele de autoritate iau, de
cele mai multe ori, forma banală a unui conflict asupra limitelor:
la ce vârstă ai dreptul să fumezi prima ţigară, la ce vârstă să te dai
prima oară cu ruj, să ieşi cu prietenii, la ce oră ai voie să te întorci
acasă seara? (R. Vincent) Conflictul nu va fi niciodată grav, dacă
regula este admisă de ambele părţi. Dificultatea provine din incer-
titudinea părinţilor asupra propriilor decizii, din variaţia limitelor
de la o familie la alta, din influenţa televizorului, care arată
tinerilor cât de liberi sunt, fără a defini clar termenul de libertate.
Adolescentul va dori să depăşească puţin limita, iar părinţii s-o
respecte. Părinţii stabilesc reguli de principiu având ca reper
propria lor adolescenţă, iar adolescenţii vor avea sistematic o
atitudine revendicativă. Întărirea excesivă sau îngăduinţa totală
înlătură posibilitatea unui dialog între ei. Adolescenţii nu-şi
doresc părinţi amici, ci îşi doresc în primul rând să fie comandaţi.
Fără bătaie, dar comandaţi. Tânărul nu se poate lipsi de etalonul pe
care-l constituie pentru el atitudinea adultului pe care îl stimează.
La 14 ani adolescentul devine capabil să raţioneze pe
baza unor propoziţii abstracte şi să le înlănţuiască în mod logic,
adică să construiască teorii şi să regândească lumea în felul său.
Semn al dezvoltării lui intelectuale, acesta compară experienţa
proprie cu ceea ce a fost învăţat şi verifică temeinicia concepţiilor

22
sale şi eventual adoptă unele noi, care devin, destul de frecvent,
diametral opuse.
Nevoia de a contesta totul nu este, la un tânăr, altceva
decât reflectarea unui efort intelectual, absolut normal, de a
regândi totul independent şi de a nu accepta nici o idee de-a gata,
fără ca mai întâi s-o fi trecut printr-un raţionament personal. (R.
Vincent, p. 105) Această contestare este o etapă indispensabilă a
maturizării psihologice ce prezintă totuşi anumite pericole. ÎI
lipsesc rigurozitatea şi punctele de reper, fiecare idee nouă fiind
pusă la îndoială la nesfârşit distruge un raţionament bine
închegat. Conştient de defectele sale, adolescentul se îndreaptă cu
îngrijorare către adult, nu pentru a-i accepta ideile, ci pentru a le
confrunta. Va rămâne decepţionat dacă nu va găsi un părinte
competent, care să aibă continuitate în ideile sale şi care să nu
accepte compromisuri. Adolescentul nu doreşte să fie decepţionat
de părinţii lui, dar nici ai lui să nu fie decepţionat de el.
Confruntarea trebuie să fie însoţită de o stimă reciprocă şi de un
respect reciproc al opiniilor. Adolescentul doreşte un echilibru
afectiv, în care sentimentele reciproce să nu mai decurgă din
dependenţă. Acest echilibru afectiv este una din cele mai delicate
probleme, fiind deosebit de important pentru părinţi să-i ajute în
mod real pe adolescenţi.
Dacă preadolescenţa este vârsta educaţiei sexuale,
adolescenţa este vârsta educaţiei sentimentale.

2.2 Procesul maturizării la băiat

Pubertatea nu este deosebită numai din punct de vedere

morfofuncţional la cele două sexe, ea este şi diferit trăită. Între

23
maturarea sexuală propriu-zisă şi maturarea psihologică nu există
un paralelism strict, cea din urmă evoluând mai lent, iar
maturizarea psihologică a unei fete se realizează mai rapid decât
în cazul băieţilor.
Trăirea pubertăţii de către adolescenţi este definitorie
pentru întreaga viaţă şi explică în mare măsură deosebirea de
comportamente a celor două sexe. La băiat această perioadă este
întotdeauna critică, el simte că în viaţa lui a apărut un element
străin, ce se alătura sentimentelor şi gândirii sale, independent de
voinţa să. Este vorba de erecţia fiziologică, involuntară, spontană,
privită ca ceva necunoscut şi neliniştitor.
Dacă iniţial puberul va prefera compania ambelor sexe,
considerându-i tovarăşi de joacă de seamă lui, ulterior se va
depărta de fete, fiind atras în special de grupul de băieţi. În ochii
grupului solidar de băieţi, fetele sunt „dispreţuite”, având un rol
strict ludic, de a fi trase de păr sau „luate peste picior”. Acest
comportament este caracteristic perioadei postpubertară, faza de
homosimpatie, în care un băiat se preocupă exclusiv de sexul său.
Copilul începe să prefere petrecerea timpului cu prietenii, în
defavoarea timpului petrecut cu familia
La băiat, majoritatea jocurilor au un caracter orientat
preponderent spre activităţi violente (distrugeri de bunuri), adoptă
un comportament mai agresiv; evită să se îmbrace îngrijit,
asemeni fetelor, întrucât astfel de comportamente nu sunt
specifice „bărbaţilor” adevăraţi. Este perioada gândurilor eroice,
fiecare grup stabilindu-şi un leader, un erou, care întruneşte
caracteristicile apreciate de către toţi membri grupului din rândul
adulţilor apropiaţi, care în ochii lor se identifică cu propria lor
vitejie. Idolul lor va fi întotdeauna un bărbat, de multe ori tatăl

24
unuia dintre băieţi, cu care desfăşoară activităţi specifice băieţilor
(fotbal, excursii).
Intensificarea ritmului de creştere duce la apariţia de
momente mai numeroase de neatenţie ce au tendinţa de a se
exprima prin mai puţină disciplină şi momente spre reverie,
distragere la ore, pierderea timpului de făcut lecţii, abdicarea
temporală de la mici sarcini familiale sau şcolare. În aceste
condiţii, reacţiile de sancţiune sau admonestare sunt privite ostil.
Deşi majoritatea băieţilor adopta astfel de
comportamente, există şi excepţii în rândul acestora, băieţi care
nu întrunesc din punct de vedere fizic calităţile pentru a trece
peste „probele” la care îi supun colegii din grupul de răzvrătiţi şi
vor rămâne în consecinţă mai retraşi. Adulţii nu realizează
cruzimea cu care sunt trataţi aceşti copii de către colegii lor, care
îi pun pe acelaşi plan cu fetele şi care sunt sentimentele pe care
aceştia le dezvoltă. Expulzarea lor din grupul colegilor îi
determină să se retragă într-o viaţă psihică plină de complexe de
inferioritate, complexe ce pot duce până la nevroze reactive.
Este un punct crucial în patologia psihică. În cel mai
fericit caz, aceşti copii vor găsi preocupări mai puţin agresive
(lectură, învăţatul, muzica, colecţionarea de diverse etc.). Datorită
faptului că sunt prin forţa lucrurilor mai meditativi, vor trăi mai
profund semnele maturaţiei sexuale. Începe să se contureze
impulsul sexual, caracterizat „homosimpatic”, dar trăieşte izolat
de sexul opus, pentru că după câţiva ani să se prezinte în faţa lui
ca adult format. Asemenea elemente de homosimpatie pot
persista toată viaţa, spre exemplu, acele perioade în care bărbaţii
au trăit mult timp alături, legând prietenii trainice, că în cazul
stagiului militar.

25
 Educaţia copiilor în această perioadă este destul de
dificilă, rezultate pozitive obţinând doar acei adulţi care reuşesc
să le câştige încrederea.
Tot în această perioadă, dar şi mai târziu, apar primele
manifestări sexuale. Dacă apariţia caracterelor sexuale secundare
i-a tulburat, cu atât mai mult se vor simţi uluiţi în faţa acestor
manifestări. Dacă la început vor ignora apariţia părului pubian, cu
cât se vor asocia mai multe semne, cu atât mai mult vor fi
preocupaţi de ele. Trăirea acestor sentimente se realizează diferit,
tinerii resimţind uneori ruşine, jenă, refuzul de a discuta cu
părinţii sau cu prietenii. Ulterior, prin comparaţie cu tinerii de
vârste mai mari, vor observa mai atent ulterior aceste semne,
considerându-le de această dată că noi semne ale bărbăţiei.
Apariţia impulsului sexual determina şi unele manifestări sexuale,
erecţia spontană a penisului, stare de care ei caută să se elibereze
prin cele mai variate forme. Erecţiile spontane ale penisului pot
apărea încă înainte că funcţia germinativa să matureze. La
început, erecţiile nu apar ca răspuns la stimuli specifici sexuali,
ci, în foarte multe împrejurări, că o expresie a tensiunii sexuale
interioare. Ele nu conţin dorinţa sexuală, ci doar rezultatul unui
impuls sexual difuz.
Mai târziu, ca urmare a intrării în funcţiune a liniei
seminale a organelor genitale, erecţiile spontane pot fi urmate de
ejaculări (poluţiuni) care, de obicei, survin noaptea. Uneori
membrii familiei acorda acestui fenomen o semnificatei
patologia, cerând sfatul medicului. Trebuie menţionat că aceasta
este o stare normală, prin care se asigura reînnoirea permanentă a
spermatozoizilor. Fiecare bărbat are ejaculări nocturne, până la
vârsta în care începe o viaţă sexuală reglementata. Ejaculările pot
fi provocate şi de stimuli nespecifici (lecturi sau filme cu conţinut

26
erotic) şi sunt însoţite de obicei de visuri erotice. Aceste poluţiuni
nu sunt însă trăite activ şi prin faptul că apar mai ales în timpul
somnului, stau în afară voinţei omului.
La un moment dat, băiatul va realiza că prin provocarea
ejaculării, frecţionând cu mână penisul în erecţie, va înlătura
tensiunea interioară, prin descoperire proprie sau la îndemnul
altor băieţi ce practică acest comportament (onanie). Acest
procedeu numit masturbaţie, reprezintă o fază a maturaţiei
sexuale prin care trece adolescentul şi trebuie de asemenea să fie
inclusă în educaţia sexuală oferită în general de către o figură
parentala a băiatului.
Din punct de vedere psihologic, acest fenomen nu implică
probleme în general, considerând faptul că este vorba despre un
fenomen firesc, de autocunoaştere, mai ales pentru puberi, la care
un contact sexual ne este încă posibil. La această vârstă este mai
mult un mijloc de eliminare a tensiunii sexuale şi prin urmare,
este greşită opinia conform căreia masturbaţia adolescentului este
simptomul unei boli psihice. Doar la adult, ea devine perversiune
atunci când înlocuieşte complet actul sexual.
Masturbaţia poate fi privită în fapt că un corespondent
intenţionat al ejaculărilor nocturne spontane, fiindcă, în ultimă
instanţă, scopul lor este acelaşi. Modul în care adulţii vor
reacţiona la această situaţie – părinţii şi educatorii, va determina
reacţii diverse în rândul adolescenţilor. Cert este că ei trebuie să
aibă convingerea că acest fenomen la această vârstă, nu are
caracterul unei perversiuni şi că trebuie să-i prevină pe tineri de
urmările dăunătoare a exceselor (oboseala, astenie, nevroză).
Remediul cel mai indicat al acestor stări de tensiune îl
constituie implicare adolescenţilor în activităţi sportive, în munca
fizică sau intelectuală intensă. Un program zilnic echilibrat

27
compus din munca şi odihnă, îl ajută pe tânăr să treacă peste
aceste stări. Problemele sexuale ale vieţii adolescentului nu
trebuie exagerate, fiind doar o parte din multitudinea factorilor
care acţionează asupra lui la acesta vârstă.

2.3 Procesul maturizării la fată

Dacă la băiat pubertatea este la început resimţită că ceva

străin, ca un balast, la fată situaţia este alta. Ea, prin maturaţia
sexuală îşi vede existenţa potenţată. Pentru fată, pubertatea
reprezintă punctul hotărâtor în viaţă şi totodată continuarea
firească a dezvoltării psihice.
Ca şi în cazul băiatului, fata se va separa de grupul mixt
de prieteni, se va îndepărta de băieţi pentru a se feminiza. În
acesta perioadă, despărţirea celor două sexe se datorează mai ales
faptului că fetele sunt mai dezvoltate din punct de vedere fizic
decât băieţii. Spre deosebire de aceştia din urmă, care îşi amintesc
cu plăcere de cele trăite în acest timp, fata va încerca să uite
acesta perioada de tranziţie de la copilărie la tânăra femeie, atunci
când era disproporţionată, plină de pistrui sau coşuri, cu tenul
gras şi pilozitate excesivă. Doar anumite modificări somatice sunt
urmărite cu nerăbdare, cum ar fi apariţia sânilor, modelarea
şoldurilor, întrucât acestea marchează stadiul incipient de
dezvoltare ca femeie matură a adolescentelor.
Din punct de vedere sentimental, pe fondul unei
emotivităţi mai accentuate în comparaţie cu băiatul, la fată există
teamă că nu va mai fi iubită de cei pe care îi iubeşte. Acest lucru
se datorează temerilor exprimate ale adulţilor cu privire la viitorul
fetelor lor, la dificultăţile pe care le vor întâmpina în plus faţă de

28
un băiat, însă sunt interpretate în mod eronat, fetele având temeri
la gândul că proprii lor părinţi au regrete în privinţa existenţei lor.
Tocmai de aceea, tinerele vor fi în permanenţă în căutarea
dovezilor de afecţiune din partea adulţilor, pe care îi copleşesc cu
tandreţe, dar gesturile lor sfârşesc prin a crea o stare de
disconfort. Când sunt respinse cu iritare din cauza insistentei lor,
ele acorda acestor gesturi de indispoziţie ale membrilor familiei o
importanţa exagerată şi trag concluzia că nu mai sunt iubite.
Cu vârsta, orizontul tinerei fete se lărgeşte şi curiozitatea
o îndeamnă să exploreze noi medii sociale, ieşind uşor din cercul
familial. Fetele au pretenţia de a fi considerate adulte, chiar dacă
nu sunt privite astfel de cei din jur, pretenţii care provoacă mici
contradicţii între părinţi şi copii, urmate adesea de interdicţii şi
fixarea unui program, care au ca rezultat reacţii de protest.
Relaţiile sociale pe care acestea le leagă, sunt de
asemenea diferite. Spre deosebire de băieţi, care vor forma
grupuri mai mari, fetele se asociază de obicei, în grupuri de trei
sau patru persoane, care se dezmembrează repede, rămânând de
obicei două prietene, deseori de nedespărţit. Este tipic pentru fete,
la acesta vârstă, o permanentă coabitare în două, întreaga lor
activitate şcolară, recreativă fiind desfăşurată în grup. Ponderea
cea mai mare o ocupa conversaţia, discuţiile pe teme diverse între
prietene, inclusiv la şcoală, unde, de obicei tulbura orele de curs.
Micile „bârfe” sunt în principal despre celelalte prietene şi
colege, cele care sunt mai dezvoltate somatic şi având deja un
prieten, sunt considerate „uşuratice”, când de fapt, ele adesea se
imaginează în situaţii similare. Subiectele favorite de discuţie
sunt moda şi articolele de înfrumuseţare. Cu timpul, fata va simţi
nevoia să-şi împărtăşească sentimentele faţă de altcineva, va
începe prin a dărui dragostea unui obiect, va acorda semnificaţii

29
unei melodii romantice, fără să ştie că poate da acestei iubiri o
altă destinaţie.
Această perioadă este de fapt corespondentul perioadei de
homosimaptie la băieţi, ea având însă, pe plan psihic, o notă
sexuală, deoarece obiectul principal al discuţiilor îl constituie vii-
torul soţ, căminul şi copiii. Toată acesta perioadă are un caracter
visător şi romantic. Şi aceste vise, izvorâte dintr-o fantezie bogată,
constituie obiectul interminabilelor discuţii dintre două fete.
Maturaţia sexuală şi, odată cu ea, apariţia ciclurilor
menstruale, nu produc o tulburare în viaţa fetelor şi nici conflicte
în plan psihic, cum este cazul băieţilor. Impulsul sexual este mai
difuz, mai neclar. O fată poate avea vise erotice cu ejacularea
conţinutului glandelor de la orificiul vaginal, dar acestea trec în
general neobservate. De aceea, visele lor includ foarte rar dorinţa
de a avea contact sexual cu prietenul lor. Ele vor să fie doar
admirate, curtate, cu alte cuvinte, să fie în centrul atenţiei. De
cele mai multe ori, micile probleme pot fi uşor depăşite dacă sunt
împărtăşite unei prietene bune care trece prin situaţii similare.
Este perioada în care încep de fapt să se intereseze de
băieţii de aceeaşi vârstă, privindu-i cu alţi ochi. Timiditatea şi
sentimentul de inferioritate dispar în momentul în care observă că
nu mai constituie un obiect de dispreţ, ci dimpotrivă, tovărăşia lor
este căutată de băieţi. Dar toate flirturile, mai mult sau mai puţin
discrete ale tinerei fete, nu implică altceva decât căutarea
dragostei pur sentimentale. Din clipa în care crede că a stârnit
dragostea, adolescenta este întotdeauna convinsă că va găsi la
partenerul ei aceeaşi înflăcărare. Adolescentul însă, nu se poate
dărui cu aceeaşi generozitate şi după ce entuziasmul iniţial se
stinge, el aleargă după alte aventuri sau alte activităţi, fata
cunoscând atunci tristeţea unei decepţii în dragoste.

30
 Din punct de vedere sexual, datorită faptului că impulsul
sexual este difuz, neconcentrat asupra organelor genitale, practica
masturbării în rândul fetelor este mult mai rară. Se apreciază că
50% dintre fete s-ar masturba dacă, din întâmplare, şi-ar da seama
că atingerea clitorisului şi a labiilor produce reacţii de plăcere.
Însă, din punct de vedere psihologic, această problemă nu ridică
motive de îngrijorare în rândul adulţilor. Spre deosebire de băieţi,
fetele trăiesc pubertatea mai uniform, într-un mod mai echilibrat.
Ca şi în timpul preadolescenţei, şi în adolescenţă
conflictele de autoritate se află pe primul plan, dar au o nuanţă
diferită. Tinerii caută un statut care să le definească anumite
drepturi. Este un paradox menţinerea din ce în ce mai prelungită
într-o stare de dependenţă materială şi morală a tinerilor care şi-
au atins maturitatea fiziologică. Majoratul legal, în numeroase
cazuri nu înseamnă neapărat că adolescentul este capabil să-şi
câştige existenţa. Din an în an vârsta maturităţii sociale se
îndepărtează, în timp ce vârsta pubertăţi scade. Se asistă la
fenomenul nou al „teen-ageri-ilor”, adulţi sexual, dar încă socotiţi
copii iresponsabili.

Exerciţii şi teme pentru seminar:

1. Cum am putea profita de micile ocazii care pot apărea în

decursul unei zile pentru a-i atrage pe adolescenţi într-un
dialog despre alcool, droguri, sex?
2. Notează care este diferenţa dintre „maturizare” şi
„maturitate”, consultând un dicţionar de psihologie.

31
3. Completaţi spaţiul liber din următoarea afirmaţie: „Deşi un
adolescent poate să pară matur din punct de vedere fizic,
……… lui este încă în proces de formare”.
a. psihicul
b. creierul
c. sistemul cognitiv
4. Ultimele sectoare ale creierului care se dezvoltă sunt:
a. partea care controlează voinţa
b. partea care controlează impulsurile şi emite judecăţi
c. partea care controlează mişcările de fineţe
5. Ce se află într-un stadiu critic al dezvoltării?
a. personalitatea adolescentului
b. creierul adolescentului
c. conştiinţa

Bibliografie suplimentară:

Cury A., „Părinţi Străluciţi Profesori Fascinanţi. Cum să

formăm tineri fericiţi şi inteligenţi” trad. Bărbulescu
Geoorgiana, Editura For You, Bucureşti, 2005.

Dr. Scott P. Sells, „Adolescenţi scăpaţi de sub control”, Editura

Humanitas, Bucureşti, 2005.

32
 33..
P ERIOADA TINEREŢII

3.1. Subsistemele personalităţii tânărului

Cuprinsă între 25-35 ani, tinereţea este perioada de

stabilizare şi maturizare în care subidentităţile sociale,
profesionale, maritale şi parentale se echilibrează prin dobândirea
de statusuri noi şi roluri cu influenţă mare asupra evoluţiei
personalităţii şi comportamentului tânărului. Componentele
temperamentale şi caracteriale ale personalităţii sunt stabilizate
fără a fi rigide, mai ales cele atitudinal–valorice, şi exprimă un
nivel nou al maturizării personalităţii, specific pentru acest
interval de vârstă. Latura aptitudinală a personalităţii şi
creativitatea se exprimă în rezultate cu semnificaţie socială şi în
obţinerea unui loc în ierarhia valorilor din domeniul respectiv
(Creţu, Tinca).
Există patru subsisteme de bază la nivelul acestei
perioade de vârstă, fiecare din ele având ponderea şi dinamica lui
în intervalul respectiv. Personalitatea tânărului este constituită din
patru subsisteme, întâlnite şi la adult.
Subsistemul operaţional, în care sunt incluse capacităţile
de intervenţie activă, operaţională, sisteme de lucru, interesele,
aptitudinile, abilităţile. Este subsistemul, care conform
stadialităţii lui Piaget, poate intra în acţiune după ce s-au
definitivat operaţiile formale. Subsistemul operaţional facilitează

33
intervenţia celorlalte subsisteme ce duc la acumulări de
informaţii, cunoştinţe, experienţe şi organizarea conduitelor pe
toate direcţiile, optimizând interrelaţiile cu lumea înconjurătoare.
Subsistemul emoţional, care integrează structurile
energetice de susţinere a demersurilor, seturilor de atitudini,
respectiv atitudinile emoţionale în raport cu eşecurile sau
succesele anterioare, este subsistemul trebuinţelor biologice,
psihologice şi social- culturale.
Subsistemul structurilor sinelui, respectiv perceperea,
reprezentarea, idealul de sine (material, cultural, social), nevoia
de afirmare, toate constituite prin relaţionare cu alţii este legat
nemijlocit de dobândirea de noi statute şi roluri.
Subsistemul valorilor, în care se integrează elemente
legate de reguli, norme de convieţuire, raportarea la acestea, la
ierarhii autentice şi conjuncturale. Acest subsistem protejează
sinele şi creează cadrul de extindere a idealului de sine social,
prin valorificarea experienţei personale şi a elaborării unor forme
superioare de adaptare. (Şchiopu Ursula, Verza)
Tinereţea cu modificările subidentităţilor amintite
realizează primele inserţii sociale autentice cu o distribuţie de
roluri pe criterii ale competenţelor reale (nu latente) confirmate
prin activităţi anterioare şi prin eforturile pentru depăşirea
obstacolelor cu care s-a confruntat.
Ursula Şchiopu vorbeşte de câteva motive pentru care
abordarea acestui segment de vârstă a fost rezervat: există o
integrare socială foarte diversă în funcţie de antecedentele
prezente în perioada şcolarităţii, diversitate care face dificilă
existenţa unor criterii de clasificare clară şi operantă; în condiţiile
inserţiei sociale asistăm la o schimbare permanentă a mentalităţii

34
în raport cu elementele noi care apar; integrarea socială a tinerilor
nu a creat probleme mari în secolele anterioare, când ucenicia se
făcea în condiţii de tutela severă de către adulţi. În secolul nostru
s-au produs mutaţii vizibile. Acum tinereţea s-a impus în viaţa
socială, problemele sale s-au amplificat în perioadele de criză.
Tinerii suferă cel mai mult deoarece ei conştientizează puternic
contrastul dintre real şi deziderat.
În 1986, cu ocazia unui Congres Internaţional, s-a
încercat o caracterizare generală a tinerilor aparţinând generaţiei
post-industiale, cea care beneficiază de avantajele dezvoltării
social-economice, dar şi de urmările negative ale
supraindustrializării, globalizării, lărgirea circulaţiei
internaţionale. S-a considerat, că această generaţie este mai bine
instruită, are largi competenţe, stăpâneşte informaţia şi
comunicarea prin mijloace performante de acum, dar prezintă o
rămânere în urmă în ceea ce priveşte planul socio-afectiv şi
relaţional. Lor le-ar fi caracteristice următoarele particularităţi: a).
demonstrează caracteristicile unei adolescenţe prelungite; b). au
trebuinţe crescute de cunoaştere, afectivitate, relaţionare; c). Sunt
„sătui material”, dar flămânzesc spiritual; d). Parcurg o criză
specială de afişare pentru că se simt mai degrabă beneficiarii
civilizaţiei actuale şi mai puţin răspunzători de dezvoltarea ei; e).
Cer asiduu să aibă sarcini importante şi să se manifeste activ, deşi
apoi refuză adaptarea şi integrarea reală, manifestând deci un
entuziasm efemer urmat de o profundă descurajare; f). Apare un
fel de refuz nevrotic al responsabilităţii şi aşa numitul „sindrom
Peter Pan”, de a refuza să se maturizeze. Profesor Tinca Creţu
consideră că, aceste caracteristici ale tinerilor generaţiei
postindustriale sunt mai degrabă doar tendinţe care se manifestă

35
la un grup restrâns de tineri, cu deosebire la cei care au crescut în
condiţii de supraabundenţă de bunuri şi resurse financiare şi astfel
nu şi-au construit proiecte de viitor realiste, eficiente, prin care să
pună în valoare toate marile disponibilităţi pe care la are acest
stadiu.

3.2. Dezvoltarea generală şi subetapele tinereţii

Organizaţia Mondială a Sănătăţii include tinereţea în

adolescenţa prelungită şi o consideră ca desfăşurându-se până la
35 de ani.
Conform Psihologiei româneşti, tinereţea se întinde între
24 şi 35 de ani şi cuprinde trei subperioade: subetapa de adaptare
(24-28 ani) cuprinzând ucenicia şi stagiul pe linie profesională;
subetapa de intensificare a adaptării profesionale şi familiale (28-
32 ani); subetapa în care se trăiesc primele satisfacţii şi se
realizează stabilitatea profesională (32-35 ani).
Fiind o etapă de integrare şi afirmare profesională,
sensibilitatea este perfecţionată sub aspectul caracteristicilor
discriminative. Astfel observaţia vizuală după 2- 10 ani de
exercitare a profesiei ajunge în anumite profesii foarte fină, auzul
se perfecţionează legat şi de poziţia de consumator de muzică,
tactul şi aprecierea vizuală capătă fineţe discriminativă. Pragurile
diferenţiale continuă să se acorde cu o uşoară scădere spre
sfârşitul tinereţii.
Este foarte activă capacitatea de receptare organizată,
tânărul fiind foarte receptiv la stimuli antrenaţi profesional. Din
punct de vedere fizic este perioada vârfului de vigoare iar

36
inteligenţa, memoria, abilităţile aptitudinile sunt maximal
dezvoltate. Gândirea tânărului este largă, profundă, sistematică,
conservând în mare măsură caracteristicile atinse în adolescenţă,
iar inteligenţa este în progres pe tot parcursul tinereţii şi în stadiul
adult. Şi memoria păstrează în general caracteristicile din
adolescenţă, totuşi memoria profesională se dezvoltă rapid, fiind
susţinută de motivaţia profesională, dar şi de puternica adaptare
cognitivă. În tinereţe se atinge gradul cel mai înalt de păstrare a
celor memorate.
Cunoştinţele şi abilităţile dau experţii şi creatorii
domeniului. Există însă şi un număr de profesionişti care se
recalifică, fie datorită modificărilor profesionale, fie din
necesitatea recunoaşterii reconversiei forţei de muncă. În acest
caz apare necesitatea organizării învăţării permanente. Memoria
se restructureaza devenind activă selectivă, inteligibilă, mijlocită.
Atenţia este activată şi ea pe cerinţele profesionale şi specificul
locului de muncă şi al momentelor muncii.
În învăţare se modifică proporţia dintre învăţarea
programată social şi cea apropiată de autodidacticism în favoarea
celei din urmă. Conservarea informaţiei rămâne în platou scăzând
ca viteză şi claritate în etapele următoare. Domină învăţarea din
necesitatea sau ocupaţională. Până la 30 de ani tinerii au o foarte
mare capacitate de a învăţa mişcările, dar şi capacităţi de reglare
foarte fină de reglare a mişcărilor. Astfel, ei pot obţine cele mai
bune rezultate în învăţarea mişcărilor complexe. Dincolo de
această vârstă rapiditatea scade uşor.
Există o angajare spirituală şi nervoasă tensională în
numeroase profesii, ducând la oboseală. Oboseala se face
resimţită prin prezenţa mai multor indicatori cum ar fi: unele

37
modificări fiziologice, consumul în exces a rezervelor energetice
şi acumularea deşeurilor neeliminate, scăderea supleţii activităţii
intelectuale, amplificarea funcţiilor inferioare, automatismele şi
ticurile. Recuperarea oboselii se face prin odihnă activă, tinerii
având forţa de recuperare mare.
Promovările, recompensările sunt forma de stimulaţie şi
de constituire de motivaţii pozitive în muncă. De asemenea
factorii stimulatori includ şi ambianţa, organizarea locului de
muncă, estetica, confortul.
Atitudinile sunt esenţiale faţă de lume. Ele se modifică
deşi sunt dificultăţi de identificare ale acestora datorită situaţiilor
economice şi sociale. Subidentitatea de rol marital, parental,
profesional şi social se dilată şi se corelează.

3.2.1. Subetapa de adaptare iniţială la profesie

(24-28 ani)
Inserţia socială diversă face dificilă cercetarea. Tineretul
realizează o permanentă înnoire a realităţilor. Inserţia în viaţa
socială nu a pus probleme în societăţile anterioare în care
pregătirea profesională şi socială erau relativ sever tutelate.
În ultimul secol puternica pătrundere a tineretului în viaţa
social-politică a dus la afirmarea lui ca factor important social-
economic. Intrarea în viaţa social-economică pe bază de
competiţie şi cooperare a creat condiţii dure de selecţie, iar
şomajul afectează în primul rând tinerii. De aceea tinereţea ridică
numeroase probleme psiho-sociale, noi în raport cu vârstele
anterioare.
Copilăria are o rezervă uriaşă de speranţe legate de
explorarea teritoriului şi oamenilor din jur, dificultăţile fiind

38
considerate situative iar lumea stabilă. După zece ani apar
întrebările legate de propriile posibilităţi, validarea valorilor şi
aplicării lor în viaţă. La adolescenţi apare orientarea spre viitor ca
o prelungire a propriului destin. Tinereţea este încărcată de
cerinţe, de contribuţie la schimbarea lumii. Tânărul este sensibil
şi revoltat când întâlneşte nonvalori şi noncompetenţe şi este
atent şi receptiv la modelele ce încorporează valori necunoscute.
Insecuritatea, instabilitatea valorilor sociale (ce era bine atunci nu
e bine acum) duce la devalorizarea profilului parental al secolului
XXI şi conturează profilul adultului actual.
Tipul fundamental de activitate ce defineşte tânărul e cel
de persoană angajată social, producător de bunuri şi servicii.
Tipul de relaţii devine complex în ierarhia profesională, cu
colegii de serviciu şi prieteni, cu familia de provenienţă, cu
propria familie, în toate relaţiile putând apărea contradicţii.
Câştigarea statutului de adult începe cu dobândirea
autonomiei economice, de aceea situaţia tineretului este sub
semnul provizoratului.
Subetapele tinereţii sunt controversate. Unii autori
considera limita inferioară la 20-24 ani. Limita superioară este şi
ea controversată, Daniel Levinson considerând-o la 45 de ani.
Erik Erikson consideră tinereţea o vârstă mijlocie şi dominată de
următoarele trăsături: amplificarea identităţii sociale, angajarea în
plan social, trăirea intensă a sentimentului de dragoste, începerea
vieţii de familie şi dezvoltarea intimităţii, tendinţa de a lega relaţii
cu noi grupuri, dragostea dar şi munca având loc central în
structura de conţinut a personalităţii.
În perioada de 24 - 28 ani tânărul are un rol auxiliar în
ierarhia muncii (pe lângă alţii). Dificultăţile de adaptare se resimt

39
ca tensiuni interne legate de programul de muncă sau stil de
organizare. El se confruntă cu dificultăţi concrete de muncă şi-şi
conturează rolurile sale profesionale. O alta direcţie de solicitare
a adaptării e cea legată de căsătorie, adaptarea la rolul de soţ sau
de soţie iar ulterior la cel de părinte.
Există la acest nivel de vârstă, atunci când vigoarea fizică
este plenară şi potenţa sexuală maximă, frecvente tulburări
sexuale generate de:
- incidente sexuale cauzate de evenimente din copilărie
(violuri, agresări sexuale),
- frustrări afective ce pot determina frigidităţi, impotenţe
psihice şi fiziologice,
- absenţa unor modele sexuale corecte din familie
(modelele familiei de origine tinzând să se reproducă în familiile
nou constituite),
- absenţa, izolarea de alţi copii, un regim de austeritate
sau de deprivare de relaţii sociale şi distracţii, care poate genera
un comportament sexual compensator, fie un deficit de
comportament prin absenţa informaţiilor şi relaţiilor reale,
- imaturitatea generală şi dependenţa excesivă de alţii,
care creează fie un comportament infantil în relaţiile cu
partenerul, fie o dependenţă de persoanele în raport cu care s-au
format dependenţele iniţiale,
- tulburări generate de teamă, anxietate, opozabilitatea din
familie, şcoală, locul de muncă,
Sub aspectul tipurilor de subidentităţi tinerii se raportează
diferit, iar extinderea şi ponderea identităţii lor poate fi diferită în
spaţii socio-culturale, diferite nivele de instruire, zone geografice.

40
 3.2.2. Subetapa de intensificare a adaptării profesio-
nale şi familiale (28- 32 ani)
Subidentitatea profesională este pentru majoritatea
tinerilor prima care începe să se construiască şi să aibă o foarte
mare valoare pentru ei.
Subetapa de intensificare a adaptării (28- 32 ani) în
activitatea profesională, se realizează după adaptarea la cerinţele
muncii. Tânărul simte nevoia de instruire suplimentară de aceea
urmează cursuri de perfecţionare, limbi, o şcoală, o facultate, un
sport. Se extind relaţiile sociale, oficiale şi semioficiale cu
colegii, superiorii, subalternii. În familie cresc responsabilităţile
educative şi gospodăreşti se fac eforturi de mărire a confortului.
Se modifică programul familial, creşte timpul de supraveghere a
copiilor, volumul informaţional legat de educaţie şi sănătate, se
restrâng activităţile de loisir.
Acum apar probleme privind integrarea socială, dar tinerii
găsesc resurse şi capacităţi pe aceasta linie. Integrarea socială este
cuprinsă în mai multe forme. Astfel E. Williams aminteşte de:
integrarea civilizatoare (la gradul de apartenenţă), integrarea
normativă (la normele sociale), integrarea socială, integrarea
culturală (la varietatea de informaţie culturală).
Integrarea profesională şi socială este o condiţie a
adaptării, a menţinerii sănătăţii fizice şi mentale şi a dezvoltării
armonioase a personalităţii.
Integrarea socială se realizează pe mai multe direcţii, însă
cea mai importantă este cea profesională, fiind influenţată atât de
factori obiectivi cât şi subiectivi. Cauzele obiective ţin de atenţia
de lucru (sănătoasă sau nu), competenţele conducătorilor,

41
îndeplinirea sarcinilor de muncă, organizarea locului şi procesului
de muncă. Cauzele subiective ţin de pregătirea profesională,
trăsăturile caracteriale, cunoaşterea greutăţilor ce se ridică în
activitate, idealurile şi aspiraţiile individului.
O serie de autori vorbesc de şocul realităţii în contactul cu
lumea profesiunilor. Acest şoc al realităţii poate fi determinat de
aşteptările firmelor în raport cu noii angajaţi, anularea biografiei
de eforturi şcolare anterioare, lipsa de maturitate în alegerea
profesiunii.
C. Miller se referă la câteva situaţii ocupaţionale treptate
şi progresive: profesioniştii cu pattern-uri stabile, care de la
absolvire lucrează în acelaşi loc, cei cu pattern-uri instabile ce nu
se stabilizează niciodată la un loc de muncă, cei cu pattern-uri de
carieră concurenţială, care după câteva încercări se stabilizează
intr-un loc şi profesioniştii cu pattern-uri multiple, care au
disponibilităţile profesionale de lungă durată.
În integrarea profesională a tinerilor şi în reuşita pe plan
profesional, defecte precum lenea, egoismul, minciuna, duritatea
(agresivitatea), aroganţa, alcoolismul, împiedică realizarea.
Tânărul va trebui să facă eforturi să se integreze în programul de
lucru, să cunoască condiţiile şi exigenţele îndeplinirii sarcinilor,
să-şi adapteze capacităţile fizice şi psihice la acestea.
Comunicarea şi relaţionarea va trebui să se lărgească progresiv,
tânărul trebuind să se împace cu situaţii în care va avea roluri
secundare şi cu momente de suprasolicitare.
Subidentitatea profesională aflată în expansiune, vizează
fie pregătirea profesională de vârf, fie corelarea cu domenii
profesionale de perspectivă, care să ofere oportunităţi mai
atractive.

42
 Subidentitatea maritală este de asemenea evidenţiată,
valorificând capitalul pus în joc de cei doi parteneri în mod
diferit. Oferta de capital al femeilor vizează preponderent
capitalul estetic, erotic şi intelectual (mai puţin pe cel social şi
economic). La bărbaţi preponderent este capitalul social,
profesional şi economic. Investiţia de capital prin mariaj vizează
mai ales confortul biologic, psihic şi material, orientându-se spre
posibilitatea de imagine a cuplului. Investiţia în copii este
nereturnabilă la investitor, cu risc ce implică modificări în
programele de lucru, fapt pentru care subidentitatea parentală
presupune asumarea unor roluri nu numai formal ci cu preluare
de responsabilităţi, atât în planul familiei, cât şi în planul social
(Cornelia, Tatu).

3.2.3. Subetapa de stabilitate profesională

(32-35 ani).
Subetapa de stabilitate profesională (32–35ani), se
caracterizează printr-o experienţă profesională amplă de
responsabilităţi speciale pe linie profesională şi extindere a
relaţiilor oficiale pe verticală. Viaţa în familie se stabilizează,
loisir-urile se lărgesc (teatru, filme, expoziţii, concedii).
Activitatea profesională acţionează asupra activităţii psihice
senzoriale, intelectuale motivaţionale, aptitudinale.
Vârstele de căsătorie au suferit o modificare importantă,
în sensul creşterii vârstei, datorită asigurării pregătirii
profesionale, acumulării de capital profesional şi social. Familia
pune probleme de mentalitate ale partenerilor, de gusturi,
deprinderi, stil de viaţă, de nivel de cultură. Datorită creşterii
nivelului general de şcolarizare s-au omogenizat căsătoriile din

43
punct de vedere cultural. Factorii economici constituie însă un
element dezarmant pentru multe încheieri de căsătorii. Decizia de
a avea primul copil creează disconforturi fizice, tendinţe
impulsive, stări depresive. Prezenţa copilului determină o
reorganizare a familiei la condiţiile generale. Copiii entrofici
asigură optimizarea mediului familial oferind motiv de bucurie,
atenuând stările de disconfort, generând încrederea în rolul de
părinte, îi determină la acţiune, proiectând în viitor destinul
existenţei lor.
Inadaptările profesionale şi familiale se menţin relativ
ridicate în perioada tinereţii. Pe acest plan, incidenţa
infracţionismului, ce este destul de accentuată între 25 -30 de ani,
dereglează adaptarea tânărului şi dezvoltarea armonioasă a
personalităţii sale. Dereglările de personalitate se reflectă în toate
formele de activitate, şi se pot consolida în deprinderi negative în
relaţionarea cu cei din jur. Persistenţa stărilor conflictuale şi de
frustrare, care guvernează toate acţiunile sale, pot determina
atitudini de înşelătorie, furt, vagabondaj, prostituţie, vandalism,
etc.
Constituirea identităţii trece printr-un amplu proces de
restructurare ca urmare a dilatării subidentităţii familiale,
cultural- sociale, ocupaţionale şi axiologice. Tinerii sunt sensibili
la ameliorarea perceperii de sine şi la felul în care imaginea lor
este reprezentată de ceea ce cred ceilalţi despre ei. Ei doresc un
statut diferenţiat şi depun eforturi pentru o exprimare complexă a
însuşirilor de personalitate, valorizând mai bine relaţiile cu cei
din jur.

44
 3.4 Tipuri de conduită parentală

Calitatea vieţii de familie este influenţată de integrarea

familială. Într-o familie în care domneşte buna înţelegere şi stima
reciprocă, care manifestă stabilitate, copilul ocupă un loc central,
copiii contribuind la coeziunea familială. Apariţia unui copil în
familie conştientizează mai bine statutul de părinte şi se
acumulează experienţă pentru îndeplinirea acestui rol. Experienţa
în creşterea şi educarea copiilor este redusă şi de aceea se pot
adopta atitudini prea rigide sau prea lejere. Părinţii sunt profesorii
copilului înainte de şcoală. Tinerii părinţi încearcă să-şi
disciplineze copiii abordând atitudini diferite: părinţi autoritari,
hiperprotectivi, indulgenţi, severi, agresivi.
Atitudinea părinţilor poate determina întreaga atitudine
ulterioară a copilului faţă de ei şi faţă de orice fel de autoritate.
Copilul încăpăţânat este oglinda unui adult ce se
comportă inadecvat, de aceea, păstrarea regulilor de convieţuire,
a regimului zilnic de masă, odihnă şi a unui exemplu al adultului
este deosebit de important.
Părinţii prea temători (nu te duce acolo că ai să cazi, ai să
te murdăreşti…) sau prea severi vor avea deseori copii cuminţi,
dar inhibaţi, dependenţi, cârcotaşi sau neascultători hiperactivi,
incontrolabili.
Părinţii resemnaţi, care nu refuză copiilor nimic, îl vor
face despotic, furios, agresiv, incapabil să ofere ceva.
Părinţii ciclici, care oscilează între „da” şi „nu”, îşi
trădează propriile dificultăţi şi-şi dezorientează copilul.
Neînţelegerea în privinţa atitudinii care trebuie adoptată

45
faţă de capriciile copilului, constituie un mediu patogen pentru el.
Dacă conflictele de autoritate continuă, se poate ajunge la o
adevărată predispoziţie la delincvenţă.
Martin Cohen spune că sentimentul de siguranţă este dat
de autoritatea părintească şi că pe copii îi înspăimântă lipsa aces-
teia. Autoritatea, conform dicţionarului de pedagogie, înseamnă
„puterea sau dreptul de a da ordine, de a obliga să fie ascultate, de
a trece la fapte sau de a lua decizii finale”. Una dintre cele mai
mari nevoi ale copilului este să aibă nişte părinţi care să-şi
înţeleagă poziţia autoritară în planul dinamic al unei familii.
Părinţii trebuie să fie un exemplu, să conducă, să
călăuzească, să direcţioneze, să corecteze şi să încurajeze. Perso-
nalitatea părinţilor stă la baza structurii autorităţii pe care o
impune o familie.
Rose Vincent prezintă următoarele tipuri de conduită pa-
rentală, evidenţiind şi consecinţele acestora asupra personalităţii
copilului.
Părinţi rigizi: impun copiilor propriile idei, opinii, modul
de a trăi şi a vedea, obişnuinţele lor, fără nici o abatere şi fără să
ţină cont de particularităţile individuale ale fiecăruia. Asemenea
părinţi întipăresc în mintea copiilor repere foarte precise în timp
şi spaţiu, care pot ajuta la înţelegerea lumii înconjurătoare. Dacă
însă rigiditatea se combină cu o îngustime de vederi şi de
interese, vor apărea drept consecinţe în dezvoltarea copiilor unele
atitudini de infantilism şi renunţare, iar mai târziu o sărăcie a
personalităţii.
Părinţi boemi: aceştia lasă copiii mai mult în seama altor
persoane sau în voia lor. Ca o consecinţă poate să apară la copii o
„lipsă de prezenţă” care să provoace o delăsare morală, lipsa unor

46
puncte de reper în viaţă şi a unei baze suficiente care să le
garanteze un sentiment de securitate.
Părinţii anxioşi: fac ca asupra copilului să planeze o
presiune, deoarece acesta se simte spionat şi strict supravegheat.
Deoarece din gesturile sale se naşte teama, copilul ajunge la un
fel de deposedare de el însuşi.
Părinţii infantili: refuză să se autodefinească în calitate de
părinţi şi se retrag din faţa oricărei responsabilităţi, fiind, de
regulă, prea absorbiţi de propriile lor probleme de afirmare
personală. Această depărtare se anulează uneori brusc, părinţii
adoptând o poziţie prea apropiată de cea a copilului, printr-o
identificare exagerată. Drept consecinţă, copiii părinţilor infantili
riscă să nu aibă prea mare încredere în forţele proprii şi să fie
dependenţi şi uşor influenţabili.
Părinţii incoerenţi: se caracterizează printr-o mare
instabilitate privind modul de relaţionare cu copiii. Activitatea
educativă prezintă multiple neregularităţi, exigenţele cele mai
nemăsurate alternează brusc cu perioade de libertate totală. Dacă
copilul nu are sprijinul unei personalităţi puternice, care să se
substituie părinţilor, el va prezenta adesea o stare accentuată şi
continuă de descumpănire.
Părinţii prea indulgenţi: nu manifestă nici un fel de limită
şi nici un fel de rezervă în a acorda copilului tot ce acesta îşi
doreşte. Drept consecinţă, copilul nu va putea mai târziu să
suporte nici o frustrare, cultivând totuşi un anumit sentiment de
vinovăţie.
Părinţii prea tandri: creează, de regulă, un climat prea
încărcat de stimulente afective, fiecare părinte revărsându-şi fără
nici o rezervă întreaga lui afectivitate. Asemenea atitudini pot

47
favoriza uneori conturarea la copii, pe măsură ce cresc, a unor
comportamente deviante pe linie sexuală.
De cele mai multe ori măsurile de disciplinare le ştiu din
experienţa proprie sau la deduc intuitiv şi rareori cunosc principii
ştiinţifice şi pedagogice. Se dezvoltă, astfel, stiluri de acţiune
educaţională la nivelul familiei. Mulţi autori de specialitate
subliniază importanţa şi validitatea stilurilor parentale pentru
educaţia copiilor şi evoluţia lor ulterioară. Becker * pune în
evidenţă patru stiluri parental- educaţionale prin analiza factorilor
de „căldură şi control”, la baza cărora stau, în contribuţii diferite,
controlul, suportul emoţional şi anxietatea.
1. Stilul dictatorial, în care se manifestă un control
exagerat, dar cu căldură redusă, cu cerinţe mai mari din partea
părinţilor şi cu afectivitate puţină. În aceste condiţii, copiii se
structurează ca personalităţi ce îşi dezvoltă o competenţă socială
scăzută, nu dispun de criterii precise de autoevaluare, nu
manifestă iniţiative de angajare în activităţi şi în moduri de
relaţionare cu cei din jur, acceptă cu uşurinţă aprecierea adulţilor,
iar imaginea ce o au despre ei aparţine altora.
2. Stilul autoritar, ce cumulează cei doi factori, căldura şi
controlul, iar faţă de copii se manifestă cerinţe înalte în paralel cu
o atenţie afectivă crescută, ceea ce duce la dezvoltarea
independenţei şi responsabilităţii. Ei vor dobândi o mai mare
competenţă socială însoţită de o mai bună adaptare bazată pe o
autoapreciere realistă.
3. Stilul neglijent, când din nou se cumulează cei doi
factori, dar pe negativ, în sensul că se manifestă puţină căldură şi
control, iar educaţia prezintă valenţe scăzute, ca urmare a
dezinteresului părinţilor. Copiii pot avea o predispoziţie spre

48
intoleranţă şi impasivitate, cu un slab control emoţional şi cu o
motivaţie scăzută, în care domină lipsa de toleranţă şi frustrare.
Autoevaluarea are un curs, fie spre hipervalorizare, fie spre
invalorizare din lipsa unor modele ale criteriilor, care stau la baza
ei.
4. Stilul permisiv, în care căldura este accentuată dar, în
schimb, controlul parental este foarte scăzut sau neresimţit de
copil. Copiii evoluează spre o personalitate în care domină o
toleranţă excesivă cu dependenţă de părinţi sau de persoane
adulte. Nu îşi asumă responsabilităţi şi manifestă comportamente
fluctuante şi labile, frecvent agresiv- impulsive şi fac abstracţie
de opinia celor din jur. (Verza.,E., Verza.,F. p.212)
Familiile dezorganizate au în mod caracteristic tiparul de
comunicare afectat, echilibrul familiei este sever tulburat de
existenţa conflictelor. Alianţele, coaliţiile dintre membrii familiei,
ca şi ostilitatea lor au un rol deosebit în direcţionarea
comunicării. În situaţiile în care între soţi intervin tensiuni,
interacţiunile părinţi-copii au mult de suferit.
Familia poate influenţa copilul pe multiple căi, iar
rezultatele disfuncţiei familiale se situează undeva între cei doi
poli: hiperprotecţie şi neglijare. Părinţii, cele mai importante
persoane de referinţă cu mediul extern, dar şi toate celelalte
persoane de referinţă implicate în educaţie, pot sprijinii sau frâna
dezvoltarea capacităţilor copilului, pe care acesta le posedă la
începutul vieţii sale într-o formă slabă, nedezvoltată şi lipsită de
structură.

49
 3.5. Familia ca sistem

Mediul în care trăieşte şi se dezvoltă copilul, nivelul de

educaţie al părinţilor, valorile morale care sunt transmise noilor
generaţii îşi pun amprenta pe relaţiile vieţii de familie. În general,
în familiile cu un nivel de cultură mai ridicat există o atitudine
mai liberală privind independenţa şi iniţiativa copilului, controlul
vieţii acestora, respectul mutual pentru drepturile fiecărui
membru.
Toate funcţiile psihologice se dezvoltă în context social,
oricât de puternic ar fi motorul genetic responsabil de emergenţa
noilor abilităţi şi de tranziţia spre noi niveluri de funcţionare. Un
potenţial nu devine realitate dacă cel care îngrijeşte copilul nu
oferă sprijin, nu menţine şi nu duce mai departe eforturile
copilului.
Stabilirea relaţiilor este una dintre cele mai importante
sarcini ale copilăriei şi rămâne o sarcină pentru întreaga viaţă.
Astfel relaţiile oferă contextul în care se dezvoltă toate funcţiile
psihologice ale unui copil. Când interacţiunile dintre oameni
formează secvenţe consistente în timp, tragem concluzia că există
un anumit tip de relaţii. Astfel un părinte care loveşte în mod
repetat un copil în timpul mai multor contacte este descris ca
având o relaţie abuzivă cu acel copil.
Interacţiunile sunt fenomene de tipul „aici şi acum”, în
timp ce relaţiile presupun continuitate în timp. Relaţiile sunt
afaceri în două sensuri. Socializarea copiilor nu este un proces
într-un singur sens, de la părinte la copil, ci este un proces în
două sensuri (de la părinte la copil şi de la copil la părinte),

50
pentru că, efectul pe care îl au copiii asupra părinţilor este la fel
de mare, chiar dacă este diferit, ca şi efectul părinte-copil.
Într-o familie în care domneşte o atmosferă de stimă
reciprocă, iar membrii ei se declară satisfăcuţi de rezultatele
interacţiunilor, copilul ocupă un loc central. Existenţa unui copil
poartă o semnificaţie pozitivă, însă complică relaţia bidirecţională
dintre soţi, transformând-o într-una tridimensională. Copilul îşi
exercită influenţa asupra familiei, restructurându-i activitatea,
impunând o modificare adaptativă. În condiţii normale acest lucru
nu duce la un dezechilibru familial ci doar la o nouă organizare,
impusă de ţeluri considerate de părinţi demne de sacrificiile lor.
Nu doar copilul este cel care influenţează echilibrul
familial, mai ales luând în considerare adevărul demonstrat de
psihopediatri şi anume că interacţiunea dintre două persoane se
schimbă în prezenţa celei de-a treia, chiar dacă este vorba de
duplexul mamă-copil, iar persoana care se interpune este tatăl
copilului.
Pentru a înţelege dezvoltarea unui organism trebuie
analizată starea prezentă a individului în relaţie cu setul complex
al schimburilor dintre individ şi sistemul lui primar (primul
sistem, locul unde este crescut individul, cei ce-l îngrijesc,
sistemul cu care individul are primele schimburi), dar şi cu
sistemele adjuncte (sistemele de care depind membrii primului
sistem; locul de naştere părinţilor, locul de muncă, şcoală,
comunitatea religioasă, vecinii…).
Datorită interdependenţei structurilor componente,
sistemul considerat ca un tot, poate dezvolta diferite funcţii
globale, de o fineţe şi o complexitate mult mai mare decât suma
funcţiilor subsistemelor componente. Orice modificare la nivelul

51
unui subsistem duce la modificarea întregului sistem. Psihologia
dezvoltării promovează o abordare sistemică şi holistică a
organismului uman, văzut simultan în dimensiunile lui biologice,
psihologice, sociale şi culturale. (Munteanu Ana) Conceptul
filozofic de holism este diametral opus atomismului. Atomiştii
sunt de părere că orice întreg poate fi divizat şi analizat în părţile
componente, precum şi în relaţiile existente între aceste părţi
componente. Holiştii sunt de părere că întregul este mai mult
decât suma părţilor. Un sistem este un ansamblu de elemente
aflate într-o ordine nonîntâmplătoare, care funcţionează pe baza
unor reguli şi dispune de homeostazie. Conform teoriei lui
Bertalanffy sistemul este mai mult decât suma părţilor. Astfel
familia este mai mult decât suma membrilor ei componenţi,
importantă fiind mai ales interacţiunea dintre ei, care se
realizează după anumite reguli, având anumite funcţii şi
încercând să menţină un anumit echilibru în interiorul ei. Atunci
când este vorba de probleme legate de relaţii, există o altă
persoană asupra căreia să ne concentrăm şi avem tendinţa de a
vedea problemele altora şi uităm că orice problemă legată de o
relaţie este comună. Cuplurile au tendinţa de a discuta cel mai
mult atunci când există o ruptură sau o problemă de rezolvat.
Preocuparea fiind mai ales de a distribui vina uitând că munca în
echipă se bazează pe o abordare comună.
Familia foloseşte şi ea mecanisme de feed-back prin care
îşi menţine stabilitatea şi echilibrul dinamic. Feed-back-ul pozitiv
semnalizează nevoia de a modifica sistemul, pentru a-l face să
evolueze, în timp ce feed-back-ul negativ semnalizează nevoia de
a reechilibra sistemul, datorită unei perturbări.
Sistemul familial operează prin intermediul pattern-urilor

52
tranzacţionale. Tranzacţiile repetate stabilesc pattern-urile legate
de cum, când şi cu cine se relaţionează, iar funcţia lor este de a
regla comportamentul membrilor familiei. Fiecare familie are
pattern-urile ei de funcţionare care sunt menţinute prin două
tipuri de constrângeri: unul generic referitor la regulile universale
care guvernează organizarea familiei (ierarhia puterii), altul
idiosincratic, referitor la expectaţiile reciproce ale unor membri.
Fiecare dintre membri familiei contribuie la dezvoltarea şi
întărirea acestor aşteptări.
Subsistemele familiei sunt: subsistemul adulţilor(marital),
subsistemul parental, subsistemul fratriilor(fraternal).
Subsistemul marital include de regulă diada soţilor.
Rolul preponderent este acela de a modela intimitatea şi
angajamentul. Principalele abilităţi necesare pentru a îndeplini
acest rol sunt complementaritatea şi acomodarea reciprocă.
Complementaritatea permite fiecăruia să „ofere” fără a avea
sentimentul că „pierde”, şi fără a-şi epuiza resursele. Se spune că
în spatele fiecărui bărbat puternic se află o femeie puternică,
adică o sau un partener care îl ajută şi îl susţine. Majoritatea avem
o atitudine pozitivă faţă de propria persoană atunci când obţinem
ceea ce ne dorim. Atingerea unui scop important face minuni în
ceea ce priveşte imaginea noastră despre noi. Iar atunci când
partenerul ne ajută să realizăm ceea ce dorim, legătura cu el se
întăreşte, se consolidează, pentru că ne sprijină. Astfel sprijinul
trebuie să fie reciproc, pentru că altfel partenerul devine o resursă
pentru a-l ajuta pe celălalt şi nu primeşte nimic în schimb,
ajungându-se la resentimente.
Subsistemul parental apare atunci când se naşte primul
copil şi cuprinde de obicei părinţii, dar poate cuprinde şi bunicii.

53
Rolul lor este de a-i creşte, a-i ghida şi de a-i disciplina. De multe
ori apar dificultăţi deoarece adultul devine în acelaşi timp
partener în diada maritală, dar şi părinte pentru copil şi nu
întotdeauna aceste funcţii pot fi întrepătrunse eficient. Acest lucru
poate duce la destabilizarea cuplului marital, prin atragerea unui
copil în interiorul acestui subsistem sau la izolarea copilului de
către cuplu marital. Orice influenţă exterioară asupra copilului are
efecte asupra subsistemului parental, dar şi asupra celui marital.
Armonizarea cu cealaltă persoană în ceea ce priveşte aspectele
importante, astfel încât persoana să funcţioneze pentru a-i ajuta
pe alţii să se simtă în largul lor.
Subsistemul fratriilor include copiii din familie şi le
oferă acestora primul grup social în care sunt cu toţii egali. Aici
copiii învaţă cooperarea, negocierea, competiţia, suportul
reciproc. În familiile cu mulţi copii, există o diferenţiere a
rolurilor şi mai accentuată, cel mic încă mai este îngrijit şi ghidat,
în timp ce fratele mai mare poate experimenta deja contactele şi
contractele cu mediul extrafamilial.
Fiecare subsistem are nevoie de graniţe clare, dar flexibile
pentru a se proteja de nevoile celorlalte subsisteme, dar şi pentru
a fi capabil să negocieze şi să interacţioneze cu acesta.
O familie nu poate dăinui fără un anumit grad de
încredere. Relaţiile cele mai pline de satisfacţie presupun a
împărtăşi, a învăţa multe despre ceilalţi membri, a comunica.
Încrederea înseamnă să fi onest în legătură cu ceea ce alegi să
spui, în legătură cu limitele minime şi maxime pe care le stabiliţi
pentru copii, dar şi tipul de limite pe care le aveţi vis-à-vis de
valorile importante. Valorile însoţesc convingerile- adică regulile
de lucru, idei pe care le acceptăm în ciuda evidenţei contrariului.

54
Multe dintre convingeri sunt preluate de la modul în care părinţii
noştri alcătuiesc un cuplu şi generalizăm aceste comportamente.
Schimbarea socială a mai răsturnat din aceste convingeri şi valori,
dar indiferent de organizarea la care se ajunge trebuie ca
partenerii să se asigure că funcţionează pentru întreaga familie.
Rolurile şi statutele noi îl individualizează pe tânăr, îl
ancorează în responsabilităţi şi îi creează o expansiune pe linia
autorealizării. Astfel tânărul este determinat să adopte atitudini
comune şi corelate cu cei din jur pentru a menţine coeziunea
familiei.

Exerciţii şi teme pentru seminar:

1. Conform Psihologiei româneşti, tinereţea se întinde:

a. între 24 şi 35 de ani
b. intre 25 şi 45 de ani
2. Tinereţea cuprinde următoarele subperioade:.
a. subetapa de adaptare iniţială la profesie (24-28 ani)
b. subetapa de stabilitate profesională (28- 32 ani).
c. subetapa de implantaţie profesională şi familială (32-
35 ani).
3. Pentru tânăr, maximal dezvoltate sunt:
a. inteligenţa,
b. memoria,
c. abilităţile
d. aptitudinile

55
4. Gândirea tânărului este:
a. formală
b. preoperationala
c. sistematica

5. În perioada tinereţii prelungite inteligenta este:

a. într-un uşor regres până la sfârşitul vieţii
b. este în progres

6. Cel mai înalt grad de păstrare a celor memorate, se afla în

perioada:
a. copilăriei
b. adolescenţei
c. tinereţii

7. Tinerii nu au o foarte mare capacitate de a învăţa mişcările.

a. adevărat
b. fals

8. Tipul fundamental de activitate în perioada tinereţii este:

a. jocul
b. munca
c. învăţarea

9. Tipul fundamental de activitate ce defineşte tânărul este cel

de:
a. persoană angajată spiritual
b. persoană angajată social
c. producător de bunuri şi servicii.

56
10. Completaţi spaţiul liber din textul următor cu una din
variantele:
„Erik Erikson consideră tinereţea o vârstă ……… şi dominată
de următoarele trăsături: amplificarea identităţii sociale,
angajarea în plan social, trăirea intensă a sentimentului de
dragoste”.
a. a provizoratului
b. adult
c. mijlocie
d. cu tensiuni interne

11. În structura de conţinut a personalităţii tânărului un loc

central îl ocupă:
a. munca
b. dragostea
c. angajarea în plan social

12. Pentru majoritatea tinerilor prima subidentitate care începe să

se construiască este:
a. subidentitatea familiala
b. subidentitatea profesionala
c. subidentitatea paternala

13. In perioada tinereţii, subetapa de intensificare a adaptării în

activitatea profesionala se desfăşoară în intervalul:
a. 24 – 28 ani
b. 28 – 32 ani
c. 32 – 35 ani

57
14. Completaţi spaţiul rămas liber din afirmaţie: „integrarea
……… este o condiţie a adaptării, a menţinerii sănătăţii fizice
şi mentale şi a dezvoltării armonioase a personalităţii
tânărului”, cu una din variantele următoare:
a. familială
b. profesională
c. socială

15. C. Miller se referă la câteva situaţii ocupaţionale treptate şi

progresive: profesioniştii cu pattern-uri instabile, care:
a. au disponibilităţile profesionale de lungă durată
b. nu se stabilizează niciodată la un loc de muncă
c. care după câteva încercări se stabilizează

16. In perioada tinereţii activitatea profesională acţionează

asupra:
a. activităţii psihice senzoriale
b. activităţii intelectuale
c. activităţii motivaţionale,
d. activităţii aptitudinale.

17. Copiii entrofici asigură:

a. disconfort în familie
b. confort în familie

18. În subsistemul marital rolul principal este:

a. creşte, ghida şi de a disciplina copii
b. cooperarea şi suportul reciproc
c. de a modela intimitatea şi angajamentul

58
19. În subsistemul fratriilor copii învaţă:
a. cooperarea,
b. negocierea,
c. competiţia,
d. suportul reciproc.

20. Care maturizare psihologică se realizează mai rapid?

a. A băiatului
b. A fetei

21. Găseşte în experienţa ta de viaţă familială exemple de feed-

back pozitiv şi feed-back negativ.

22. Caracterizează subsistemele familiei din care faci parte şi

încearcă să descoperi tipul de graniţe dintre ele.

23. După părerea ta, car sunt comportamentele care intră în rolul
conjugal al soţiei şi care sunt cele care intră în rolul conjugal
al soţului.

24. Cum ai descrie tipurile de conduită parentală din familia ta de

origine?

25. Cum ai descrie tipurile de conduită parentală din familia ta

actuală. Evidenţiază consecinţele acestora asupra personalită-
ţii copilului/copiilor.

59
 Bibliografie suplimentară:

Osterrieth P., „Copilul şi familia”, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1973.

Vasile Diana Lucia, „Introducere în Psihosexologia

Familiei şi Psihosexologie”, Editura Fundaţiei România De
Mâine, Bucureşti, 2006.

Vincent R., „Cunoaşterea copilului”, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1972.

60
 44..
P ERIOADA VÂRSTELOR ADULTE

4.1. Dezvoltare generală şi subetapele vârstelor

adulte

Fiziologic perioadele de creştere sunt dominate de

procesele anabolice, iar cele de îmbătrânire de catabolism. Există
însă sisteme de regresie chiar în perioadele de cea mai intensă
creştere. Embriologii semnalează degenerări ale unor zone
cerebrale chiar la embrioni. Pe de alta parte H. B. James a
semnalat stabilizări funcţionale până la 60 – 70 ani. Dealtfel,
sistemul nervos autonom este extrem de rezistent la procesele de
involuţie. Hipotalamusul este activ şi în progres şi peste 60 de
ani. În întreaga masă a creierului, partea cea mai perisabila se afla
la nivelul cortexului şi a creierului mic. Numărul neuronilor care
se distrug în masa creierului creşte după 25 de ani. Funcţional,
activitatea intelectuală este alimentată şi întreţinută de solicitările
per anente profesionale, culturale, sociale, de confort care devin
numeroase şi responsabile la adult. Menţinerea vigorii fizice,
solicitarea opţională a sistemului nervos şi a sistemului muscular
influenţează şi vigoarea psihică. Igiena mintală şi psihosomatica
văd această relaţie ca esenţială. Există două aspecte: îmbătrânirea
şi patologizarea, un fel de îmbătrânire a vârstelor. Apare o
creştere deşi nu prea este evidentă, a numărului de zile de
îmbolnăvire. De exemplu la 25 de ani se pot însuma cam 2,5 zile
de boală anual, la 65 de ani cam 35 de zile. Cele mai bune

61
performanţe de forţă şi durată se manifestă între 20 – 29 de ani.
După 40 de ani forţa fizică scade uşor descreşte energia cu atât
mai mult cu cât inima şi plămânii intră într-o fază de micşorare a
capacităţii de pompare a sângelui. Ca urmare, descreşte tonusul
muscular, creşte cantitatea de grăsimi, mai ales la persoanele
sedentare. Unii autori ca Muller Hegemann consideră că scăderea
performanţelor cu vârsta au loc din cauza nicotinei, cofeinei,
alcoolului, somniferelor etc. Tot după 40 de ani are loc un declin al
vederii, ceva mai marcant, ceea ce va face necesară purtarea de
ochelari. Auzul scade şi el dar mai puţin evident. Pielea devine mai
puţin colorata, mai uscata apar cearcănele mai accentuate sub ochi
şi riduri sub colţul extern al ochilor. Bărbaţilor li se răreşte părul,
apar firele albe. Are loc o creştere a regiunii pântecelui ceea ce
duce la modificările siluetei. Pe plan profesional se ating expectaţii
mai înalte sau devine mai clară imposibilitatea de a accede la un
anumit post. Acest fapt determină o reajustare a aşteptărilor şi
obiectivelor de lungă şi scurtă durată. Cerinţa de schimbare este
atât de mare încât s-a răspândit ideea că între 40 – 50 de ani omul
îşi schimbă fie slujba, fie locuinţa fie partenerul de viaţă.
Aşadar dezvoltarea senzorială se realizează la vârstele
adulte sub influenţa antrenării caracteristicilor discriminative,
efectele se repercutează mai ales în creşterea caracteristicilor
discriminative şi de identificare ale capacităţilor senzoriale
antrenate şi scăderea relativă a pragului absolut minimal, a mai
tuturor tipurilor de senzaţii şi percepţii, chiar şi a celor dureroase,
deşi după 55 de ani se manifestă dureri surde ce se prelungesc în
timp şi sunt de natură artritică şi reumatică.
Au loc schimbări relativ importante în structura generală
a caracteristicilor psihice. Capacităţile senzoriale se dezvoltă în
anumite direcţii sub influenţa profesionalizării şi se deteriorează

62
sub influenţe convergente biologice şi de suprasolicitare. După 50
de ani scade capacitatea de observare vizuală şi de aceea mulţi
oameni utilizează lentile de contact sau ochelari. În schimb,
estimaţia artistică şi estetică a vederii este în creştere până foarte
târziu.
J. Birren consideră că între 20 – 60 de ani are loc scăderea
de 10 – 20% a reactivităţii senzoriale generale. În opinia lui M.
Buhler rapiditatea capacităţilor cognitive scade la aproximativ 30
de ani, iar precizia în jurul vârstei de 40 de ani şi mai evident
după 50 de ani.
Între 20- 60 de ani are loc o micşorare continuă a
cantităţii de lumină ce pătrunde în pupilă şi o scădere a capacităţii
de acomodare a cristalinului, ceea ce contribuie la reducerea
vitezei de excitaţie vizuală. Aceste modificări ale pragului de
luminozitate se corectează prin iluminaţii de sura mai strategic
aşezate pentru activităţi de lectură, scris, desenat etc. şi prin
protejare vizuală. Exista totuşi şi persoane care văd normal până
la 50 – 60 ani. Efectele vârstei asupra sistemului vizual apar
începând cu vârsta de 40 de ani pentru structura optică şi de la 60
de ani pentru structura retiniană. Astfel declinurile nu au aceeaşi
semnificaţie înainte şi după 60 de ani.
Acuitatea auditiva este de maxima intensitate între 10 –
14 ani, urmează o scădere foarte lentă ca după 40 de ani să aibă
loc o scădere mai evidentă. Auzul este solicitat în mod predilect
în unele profesii cum ar fi: cele muzicale, de educaţie muzicală,
la cei ce lucrează cu motoare sau în mine, în telefonie căpătând
amprente de profesionalizare, auzul fiind foarte sensibil la efectul
îmbătrânirii. Există însă în numeroase profesii o poluare de
zgomote, care modifică şi slăbeşte activitatea auditivă, fapt
evident şi după 35 de ani.

63
 Sensibilitatea tactilă are o curbă lentă de descreştere după
45 de ani. Tactul este simţul de maxima erotizare. Tactul se
profesionalizează, fiind foarte activ la inginerii constructori, la
muncitorii de confecţii, din industria mobilieră etc.
Mirosul se perfecţionează şi el în anumite profesii. În
genere omul nu are un miros prea dezvoltat. Totuşi, cei ce
lucrează în industria chimică, cosmetică, marinarii, geologii au
forme de miros asociate cu văzul şi sensibilităţi prin intermediul
cărora simt apropierea furtunii, prezenţa unor zăcăminte.
Consumul de băuturi, precum şi statul în camere neaerisite
degradează mirosul în jurul vârstei de 40 de ani.
Atenţia între 30–35 de ani scade ceva mai evident, iar
între 30–50 de ani mai discret. Aceasta scădere este mai evidentă
în cazul în care concentrarea atenţiei este solicitată o perioade
mai îndelungată fără întrerupere. Creşte în perioada primei
maturităţi, se menţine în a doua şi scade discret ulterior. Oamenii
adulţi ştiu să dozeze forţele interioare mai bine, posedă un fel de
autoreglaj optimal derivat din experienţă. La 35 – 40 de ani ştiu
să transpire şi să autoregleze bătăile cordului, astfel încât să
obţină performanţe de concentrare a atenţiei pe perioade îndelun-
gate. Deosebit de mult se dezvoltă volumul şi distribuţia atenţiei.
Memoria se restructurează sub influenţele profesiunii. Se
reţin incidentele critice, problemele cheie legate de activitatea
profesională specifică. Maximul de utilizabilitate se consideră a fi
atins la 25 de ani. Foarte dependentă de structura solicitărilor de
viaţă, memoria adultului este îndreptată spre obiective, are
supleţe. E. I. Stepanova consideră, că de fapt, memoria la adult
atinge apogeul dezvoltării sale. Există probleme ale memoriei de
scurtă şi de lung durată. Memoria de scurtă durată se deteriorează
mai substanţial în cazuri de şocuri, boală, stări de tensiune. Dintre

64
componentele memoriei, fixarea şi păstrarea au o foarte mare
longevitate în memoria de lungă durată. Recunoaşterea şi
reproducerea devin ceva mai puţin prompte după 55 ani. Dintre
tipurile de memorie, cea logică este mai rezistentă, cea mecanică
prezintă semne de scădere între 40 – 45 de ani.
Învăţarea psihomotorie implicată în formele de activitate
curentă se află în platou până la 55 ani, când stângăcia şi
neîndemânarea devin mai evidente. Există totuşi un procent de
până la 30 % de persoane peste 50 de ani cu îndemânări relativ
nealterate şi capacităţi de învăţare psihomotorie bune. Depinde de
experienţa anterioară, de cât de mult este obişnuită persoana cu
mişcarea. Adulţii care se antrenează şi ţin la mişcare rămân vioi
în achiziţionarea de mişcări, manualitate şi deprinderi
psihomotorii. Rolul antrenamentului este foarte important în
tipologia învăţării chiar şi la vârstele adulte tardive. În ceea ce
priveşte inteligenţa în perioadele adulte, există date divergente
numeroase. Ele se referă mai ales la ipoteza descreşterii
potenţialităţii intelectuale în jurul şi după 40 de ani.
Schaie arată într-un program de studiu al inteligenţei pe
500 de Subiecţi, că aceştia nu au avut căderi ale ambelor
variabilelor inteligenţei, respectiv la comprehensiunea verbală şi
raţionament inductiv, dimpotrivă a înregistrat uşoare creşteri
datorate acumulării de experienţă.
Studiile lui Stepanova pe 2300 persoane între 18 – 40 ani
au pus în evidenţă că există două perioade ale dezvoltării
intelectuale şi anume: între 18 – 25 ani şi 26 - 40 ani cu anumite
momente de vârf ale inteligenţei, atenţiei, memoriei. Se consideră
că în dezvoltarea inteligenţei este implicată o influenţă mai mare
culturală şi socială. Unii consideră că vigilenţa este maximă la 30
de ani apoi descreşte, iar cunoştinţele ating maximul la 40 de ani

65
cu posibilitatea de achiziţie până la 60 de ani. Creaţia cere
eforturi, experienţă şi insistenţă în domeniu.
Adultul este făuritorul principal al vieţii sociale şi al
progresului. În acelaşi timp, adultul este marcat de mentalitatea şi
stilul de viaţă, de copilăria şi adolescenţa lui din deceniile trecute.
Astfel, există anumite condiţii ce şi-au pus amprenta asupra
dezvoltării în copilărie şi adolescenţă adulţilor, condiţii şi
evenimente ce au modelat felul de a gândi, a fi şi a acţiona. De
aceea există diferenţe privind potenţialul psihic uman de la o
etapă la alta de viaţă. În acelaşi sens, există evoluţii
socioprofesionale şi ocupaţionale, diferenţe de aspiraţii
profesionale, de stil de viaţă, de statute şi roluri sociale pe vârste,
dar şi de intervenţie a factorilor biologici (Ursula Schiopu, Verza
E.). Au loc forme de exprimare de maximă forţă şi energie,
vârstele adulte fiind numite şi vârste active.
Psihologii mai cunoscuţi, care au analizat stadiile adulte,
au încercat să identifice unele aspecte diferenţiatoare.
Allport Gordon a enumerat câteva trăsături specifice
adultului: conştiinţa de sine largă, relaţii şi raporturi intime,
securitate emoţională fundamentală, preocupare obiectivă,
obiectivare de sine, armonie relativă cu propriile achiziţii din
experienţa personală.
Moers H. (1953) în „Die Entwicklungsphasen des
menschlichen Lebens”, realizează o periodizare a vârstelor
punând accentul pe vârstele adulte, criteriile de periodizare fiind
puţin neclare. Din punct de vedere al receptivităţii de învăţare,
perioadele se manifestă astfel:
1. Prima perioadă a vieţii; copilăria şi tinereţea, cuprinsă
între 0 şi 20 de ani, se caracterizează prin învăţarea
inclusiv şcolară;

66
 2. A doua perioadă a vieţii; prima perioadă adultă dominată
de tinereţe, între 21 şi 30 ani, perioadă în care domină
autoinstruirea;
3. A treia perioadă a vieţii; a doua perioadă adultă, miezul
vieţii umane, între 31 şi 44 de ani, caracterizată ca cea
mai scăzută perioadă de receptivitate prin instruirea adul-
ţilor. În această perioadă dispare interesul pentru învăţare;
4. A patra perioadă a vieţii; a treia perioadă adultă, în care
apare criza de autocunoaştere şi este cuprinsă între 45 şi
55 de ani fiind cea mai puternică perioadă de crize;
5. A cincia perioadă a vieţii; este prima perioadă a
bătrâneţii, 55 de ani;
6. A şasea perioadă a vieţii; a doua perioadă a bătrâneţii,
decesul.
Clarence J. Leuba stabileşte numeroase diferenţe între
adultul tânăr, mijlociu şi adultul tardiv, importante fiind influen-
ţele culturale, sociale ale personalităţii adulte, dar se exprimă
particularităţi şi în dezvoltarea senzorială, nervoasă, glandulară,
se dezvoltă şi se complică planul mental şi al simbolurilor.
Thomae H. atrage atenţia asupra faptului că, în perioada
vârstelor adulte, trebuie să se aibă în atenţie rolurile, sarcinile
care maturizează în sensul implantării omului în sarcinile şi
responsabilităţile sociale.
R. Bergler (1959) s-a referit la faptul că, atitudinile sunt
dimensiunile psihice cele mai sensibile, deoarece sunt influenţate
de toate evenimentele vieţii sociale, dar mai ales de: concurenţa
socială şi profesională, situaţia familială, interiorizarea lumii şi
imperfecţiunile ei, ocupaţiile cu monotonia propriei vieţi
cotidiene, interiorizarea caracterului definitiv al propriului destin.

67
 C.C. Miles analizând stadiile adulte, a considerat ciclurile
vieţii ca fiind axate pe ciclurile de apariţie şi creştere a copiilor, a
familiei ca unitate.
L. D. Cain consideră că una este să fi tatăl unei fete de
zece ani şi să posezi pattern-urile de conduită corespunzătoare,
sau tată la 30 sau 70 de ani.
Alţi autori emit ipoteza că starea adultă este de
consolidare sau că preparaţia pentru muncă ar trebui luat drept
criteriu al împărţirii stadiale.
Douglas Hall subliniază faptul că, femeile sunt mai
dependente de evoluţia familiei care marchează ciclurile vieţii
lor.
M. Zlate (1975) a schiţat o împărţire a vârstelor adulte
după cum urmează:
1. tinereţea, începe la 20 de ani şi se caracterizează
printr-o mai mare armonizare, stabilizare şi
maturizare;
2. maturizarea, perioada celei mai înalte productivităţi, a
maximei realizări, este perioada adultă;
3. involuţia, se caracterizează prin declin compensat,
prin uzura datorată îmbătrânirii etc.
U. Şchiopu şi E.Verza folosesc drept criterii de
diferenţiere tipul fundamental de activitate şi tipul de relaţii
implicate. Astfel tipul fundamental de activitate îl reprezintă
expansiunea cumulativă în caracteristicile muncii profesionale şi
în ierarhia posturilor de muncă, iar structura relaţiilor de muncă
sociale şi de familie reprezintă tipul fundamental de relaţii.
Fluctuaţia criteriilor de diferenţiere a stadiilor, inclusiv a
celor adulte este foarte mare. De asemenea apar diferenţe în ceea
ce priveşte limitele inferioare şi superioare ale fiecărei etape.

68
 Se pot diferenţia următoarele subetape adulte:
1) 35 – 45 ani. Se poate considera că se consumă vârsta
adultă de stabilitate în care implantaţia profesională este intensă,
activitatea e cumulativă, intensă şi creatoare. Adesea la această
vârstă se mai parcurge o facultate sau un doctorat, o şcoală de
perfecţionare etc. În viaţa de familie copiii încep să frecventeze
şcoala, deci creşte conţinutul subidentităţii de părinte.
2) 45 – 55 ani. Subidentitatea de soţ şi părinte se va
diminua uşor datorită faptului că copiii nu mai necesită o atenţio-
nare permanentă. Evoluţia feminină este încărcată de indispoziţii
şi anxietăţi cu substrat biologic hormonal (menopauza).
3) 55 – 65 ani. Perioada adultă prelungită se caracteri-
zează printr-o oarecare diminuare a forţelor fizice, o perioadă
critică mai ales pentru femei. Familia se află în plin proces de
denuclearizare. Intrarea în perioada de pensionare echivalează cu
o importantă restructurare a întregului regim de viaţă, activitate,
relaţii sociale etc.

4.2. Dinamica identităţii

Subidentităţile profesionale constituie aspectul ce

reprezintă persoana în perioadele adulte. La dilatarea şi
contractarea subidentităţii contribuie: randamentul, efectele,
aşteptările de evaluare (cum te aştepţi să te evalueze altul) ca şi
cele de recompense, prestigiu. Toate acestea sunt foarte
importante la adult. Perioada de la 35 – 45 ani se împarte în două
subperioade: 35 – 40 ani şi 40 – 45 ani. La 35 – 40 de ani în
ierarhia profesională se ajunge la funcţii medii. Viaţa
profesională devine mai densă în probleme ce se resimt mai

69
dificile şi mai complexe. În viaţa de familie apar probleme noi.
Creşterea copiilor, probleme legate de intrarea acestora în şcoală
aduc după sine aspecte de educaţie şi instruire mai complicate,
mai ales că primul copil poate intra în perioada pubertăţii şi poate
crea tensiuni de opozabilitate, nemulţumiri. Statistic aceasta
perioada este perioada celor mai numeroase desfaceri de căsătorie
– mai ales daca soţii lucrează în locaţii diferite şi fac naveta
lipsind foarte mult de acasă. Totuşi angajarea mai profundă în
muncă creează un echilibru al personalităţii. În perioada 40 – 45
de ani, experienţa profesională devine bogată la mai multe
persoane. Omul se simte în mijlocul vieţii. Capacitatea de muncă
şi randamentul se află în prim plan, perioada fiind una de
expansiune socială şi profesională. În familie se reinstalează
echilibrul, iar opozabilitatea copiilor este tratata cu mai mult
calm, ceea ce arata că familia a achiziţionat o experienţă
pedagogică. Familia poate fi confruntată cu decesul părinţilor
(bunicilor), ceea ce va duce la interiorizări profunde.
În perioada adultă de stabilizare de la 45 – 55 ani, rolul de
soţ şi soţie se cunoaşte mai bine. Şi această perioadă se divide în
două subetape de câte cinci ani fiecare.
De la 45 de ani la 50 de ani în muncă rezultă gradaţii sau
gratificări ce permit mărirea confortului în familie, planuri mai
complexe de vacanţă.
In perioada de la 50 de ani la 55 ani se exprimă din nou
trecerea printr-o criză de interiorizare provocată de climacterium
(menopauza la femei). Aceasta criză biologică este însoţită de
disconfort fizic şi are loc mai devreme sau mai târziu. În familie
începe procesul de denuclearizare, primii copii se căsătoresc,
intră în producţie au proprii copii.

70
 În perioada sau vârsta adultă prelungită de la 55 de ani la
65 ani subidentitatea profesională şi cea socioculturală încep să se
distanţeze şi să se descarce de sarcini.
La 55 – 60 ani numeroase profesioniste se pensionează,
ceea ce modifică bugetul familiei şi programul ei. Bărbaţii
continuă participarea lor la procesul muncii. Viaţa de familie se
simplifică într-un fel. Distracţiile devin mai puţin improvizate.
Există o oarecare rutină reconfortantă a vieţii de familie
(tabieturile).
Evident aceste corelaţii şi intercorelaţii între subidentităţi
pot fi extrem de diferite de la caz la caz.

4.3. Învăţarea, o activitate de formare-dezvoltare

permanentă a personalităţii

Procesul de învăţare implică dimensiuni cognitive,

afective şi motivaţionale ale personalităţii umane. Pentru adulţi,
nu este o problemă de acumulare sau de completarea a
cunoştinţelor, ci o reorganizare şi restructurare.
Învăţarea permanenta este sistemul de instruire
direcţionată în cicluri de scurtă durată sub diferite forme.
Educaţia permanentă numeşte toate formele de pregătire
profesională în vederea perfecţionării exercitării unei activităţi
profesionale.
Educaţia populară (prin universităţile populare) are în
vedere un evantai mai larg de pregătire culturală pentru viaţa
socială, civică, economică.
Aceste forme de învăţare se realizează fără o necesitate
imediată. În schimb reciclările sunt legate direct de cerinţele

71
societăţii şi ale omului inclus în subidentităţile sale. Acestea
reprezintă forma cea mai complexă şi nouă a învăţării
permanente. Învăţarea permanentă prelungeşte durata participării
la vârsta activă prin îmbogăţirea de cunoştinţe şi adaptarea la
schimbări, la condiţii noi, micşorează diferenţele de pregătire.
Învăţarea implicată în educaţia permanentă se adresează
nivelurilor senzorio-motorii, psiho-motorii, nivelurilor
intelectuale, morale, culturale, afective şi estetice.
Educaţia permanentă este cerută de:
a). perimarea cunoştinţelor;
b). perimarea profesională;
c). perimarea de tehnici ale disciplinei;
d). perimare de post, sau de funcţie, rezultată din faptul că
numirea în posturi noi solicită nu numai cunoştinţele profesiei lor
anterioare ei, cât şi altele. Această perimare pune puţine probleme
de reciclare unui generalist sau unui bun specialist. Perimarea
profesională există întotdeauna în legătură cu anumite probleme
speciale, şi cu cât specializarea e mai îngustă cu atât perimarea
este mai evidentă.
E. L. Thordike a arătat că rapiditatea învăţării este maximă
până la 21 ani unde se stabilizează pe un platou până la 30 ani,
scade lent după 30 ani şi continuă să scadă lent până la 75 de ani.
Inteligenţa şi activitatea intelectuală, sănătatea şi viaţa
activă favorizează menţinerea învăţării la adult.
Diferenţele între învăţarea la adult şi învăţarea la
adolescent constau in:
- are un grad mai înalt de curiozitate,
- mai rapida extragere a esenţialului dintr-un material ce
trebuie învăţat, ştie exact ce doreşte să înveţe, să cunoască sau
să facă,

72
- adultul are o atitudine critică şi pragmatică în acceptarea
noului,
- clara evaluare a surselor de informaţie asumându-şi responsa-
bilitatea pentru calitatea însuşirii cunoştinţelor,
- mai bună îmbinare a analizei concrete şi abstracte în actul
învăţării,
- în procesul de învăţare, motivaţia adultului este mult mai
complexă decât în perioada şcolară,
- mai mare cerinţa de precizie a cunoştinţelor şi cerinţa de
complectare al lanţurilor aplicative şi pragmatice;
- adultul are deja bine formate procesele psihice şi se poate
manifesta plenar în activitatea profesională,
- studiază cu mai multă străduinţă şi este mai perseverent
- adultul face mai multe asociaţii emoţionale cu materialul
factologic decât copiii, pentru că un rol important în învăţarea
adultului o are afectivitatea, afirmă cercetătorul Gardner
Murphy.
Pentru crearea unei comunităţi de învăţare viabilă şi
eficientă, este important să se ia în considerare specificul învăţării
la adulţi, al căror design de instruire trebuie să ţină cont de
următoarele:
● au nevoie să ştie de ce trebuie să ştie un anumit lucru,
● învaţă mai bine experimentând,
● abordează învăţarea ca un proces de rezolvare al
problemelor,
● învaţă cel mai productiv când subiectul constituie
pentru ei o valoare cu aplicabilitate imediată,
● instrucţiunile trebuie să se focuseze mai mult pe proces
şi mai puţin pe conţinut
● trebuie implicaţi în planificarea şi evaluarea lor,

73
 ● sunt mai interesaţi de subiectele care se referă la
profesia lor sau la viaţa lor personală.
Cercetătorii B. Mc. Carthy, S. Lefar, D. Kolb au descris
patru tipuri de cursanţi, care se pot combina între ei, şi anume:
Tipul „De ce?”, care se întreabă de ce este importantă pentru ei
informaţia respectivă, căutând să asocieze informaţia curentă cu
experienţa personală. Aceşti adulţi învaţă cel mai eficient când
văd, aud şi îşi împărtăşesc ideile. Cea mai indicată tehnică de
învăţare pentru ei este discuţia în grup.
Tipul „Ce?” doresc să-şi prelucreze ei înşişi, în felul lor,
logic şi ordonat informaţia, trecând totul prin filtrul lor. Rareori
vor mărturisi verbal sau nonverbal dacă au înţeles sau nu
explicaţia.
Tipul „Cum?” se plictisesc dacă nu văd utilitate imediată
în ceea ce fac, sau când trebuie să citească foarte mult. Aceştia
rezolvă rapid problemele şi ard de nerăbdare să ştie care sunt
rezultatele.
Tipul „Ce ar fi dacă?” solicită opţiuni şi vor crea ei înşişi
câteva în procesul de învăţare, împărtăşind noile descoperiri şi
altora. Concluziile le trag intuitiv, caută adevărul şi aduc
argumente elocvente pentru a-l demonstra.
În învăţare se delimitează patru procese fundamentale de
învăţare: observarea (observarea reflexivă când subiecţii reflectă
modul în care informaţia va afecta anumite aspecte ale vieţii,
preferând lectura şi scrierea), gândirea (generalizarea abstractă şi
conceptualizarea când subiecţii compară felul în care informaţia
corespunde experienţei anterioare, sunt orientaţi spre obiecte şi
simboluri şi mai puţin spre oameni; ei învaţă mai eficient atunci
când sunt direcţionaţi de o autoritate. Îi ajută studiile de caz,
lecturile teoretice şi exerciţiile de reflectare.), emoţia (experienţa

74
concretă, când Subiecţii doar percep informaţia. Ei consideră că
abordările teoretice sunt inutile şi preferă să trateze fiecare
situaţie drept un caz unic. Învaţă cel mai eficient atunci când li se
aduc exemple concrete şi când se pot implica în activităţi). Al
patrulea proces implicat în învăţare este acţiunea (experimen-
tarea activă, când Subiecţii se gândesc în ce fel informaţia nouă ar
putea să le ofere şi modalităţi inedite de a acţiona. Ei învaţă mai
eficient atunci când se pot angaja în proiecte sau discuţii de grup.
Feed-back-ul colegilor, autoevaluarea şi autodirecţionarea sunt
preferinţele acestui tip de educabili).
Aceste patru dimensiuni relevă cele patru etape de
procesare a informaţiei (teoria învăţării active).
Designul instruirii continue al adulţilor poate fi prezentat
astfel:
Structura experienţei de instruire
- Adulţii preferă un orar flexibil, care să nu le
perturbeze programul zilnic.
- Adulţii învaţă mai eficient când procesul de predare
este individualizat.
- Adulţii preferă instruirea tete-a-tete.
- Adulţii obţin beneficii din interacţiunea cu alte
persoane care diferă de ei ca vârstă, experienţă şi pregătire
profesională.
Atmosfera de învăţare
- Adulţii învaţă mai eficient când se află într-o
atmosferă de ajutor.
- Climatul psihologic trebuie să fie unul de încredere
reciprocă.
- Adulţii apreciază invitaţia de a-şi exprima punctul de
vedere şi acceptă opiniile celorlalţi.

75
 Focusarea pe instruire
- Adulţii obţin beneficii majore din metodele de
instruire care la valorifică experienţa prin intermediul reflectării,
analizei şi examinării critice.
- Adulţii apreciază metodele de predare care la sporesc
autonomia.
- Adulţii simt nevoia de a vedea progresul înregistrat de
ei în fiecare zi.
Strategiile de predare învăţare
- Adulţii apreciază mult rezolvarea de probleme şi
învăţarea prin cooperare.
- Adulţii învaţă eficient când se implică activ în
procesul de instruire.
- Adulţii preferă să lucreze în grupuri mici, care le
oferă posibilitatea de a-şi împărtăşi experienţa, de a reflecta
asupra celor spuse de alţii şi de a le generaliza.
La adulţi s-au mai evidenţiat şi alte aspecte privind
învăţarea, şi anume: învăţarea la adulţi determină o mai mare
voiciune şi participare socială decât cei de aceeaşi vârstă care nu
o fac, structurile implicate în învăţare se modifică favorizând
circulaţia socială a cunoştinţelor, învăţarea la adulţi constituie nu
numai o necesitate socială ci şi un mijloc de învingere a alienării;
Dificultăţile de învăţare la adult se pot explica prin:
stereotipuri, interpretarea cunoştinţelor noi prin sistemul vechilor
cunoştinţe, stres şi anxietate în faţa problemelor abstracte şi de
competiţie precum şi stresul de întrerupere (întrerupând sarcinile
de muncă pentru a învăţa, adultul se simte responsabil).
Învăţarea pe parcursul vieţii este un model de abordare a
activităţii de formare-dezvoltare permanentă a personalităţii.

76
 Exerciţii şi teme pentru seminar:

1. Conform teoriei lui Carthy şi Kolb, indică cărui tip de cursant

aparţii. Argumentează.

2. Realizează-ţi propriul design de învăţare inspirându-te după

următorul model:
tema/ scopul învăţării/ obiectivele/ atmosfera de învăţare/
metode folosite/ strategii de învăţare/ metode de evaluare/
concluzii, feed-back-ul - retroacţiunea învăţării.

3. În design-ul de instruire la adulţi, trebuie să ţină cont de

următoarele:
a. instrucţiunile trebuie să se focuseze mai mult pe
conţinut
b. instrucţiunile trebuie să se focuseze mai mult pe
proces

4. Designul instruirii continue a adulţilor poate fi prezentat

astfel:
a. Adulţii preferă un orar clar
b. Adulţii învaţă mai eficient în grup
c. Adulţii preferă instruirea tete-a-tete.

5. Educarea viitorului om de acţiune se produce înainte de toate:

a. în joc,
b. în învăţare
c. în educaţie

77
6. Adulţii apreciază:
a. rezolvarea de probleme
b. învăţarea prin cooperare
c. metodele de predare care la sporesc autonomia
d. nevoia de a vedea progresul înregistrat de ei în fiecare
zi

7. Învăţarea la adulţi constituie:

a. o necesitate socială
b. o necesitate personală
c. o necesitate biologică
d. o necesitate psihologică
e. un mijloc de învingere a alienării
f. un mijloc de învingere fragilizării

8. Dificultăţile de învăţare la adult se pot explica prin:

a. stereotipuri
b. interpretarea cunoştinţelor noi prin sistemul vechilor
cunoştinţe
c. metodele de predare
d. stres şi anxietate în faţa problemelor abstracte
e. stres de competiţie
f. stres de întrerupere

78
 55..
P ERIOADA VÂRSTELOR DE REGRESIE

5.1. Dezvoltarea generală şi subetapele vârstelor

de regresie

Considerate vârste fragile şi de involuţie, vârstele de

regresie cuprind trei stadii după tipul fundamental de activitate şi
după tipul de relaţii:
a) Stadiul de trecere spre bătrâneţe (65-75)
b) Stadiul bătrâneţii medii (75-85)
c) Stadiul marii bătrâneţi sau ale longevivilor (peste 85 de
ani)
Ca şi în întreaga psihologie a vârstelor şi în vârstele de
regresie e necesar să ne raportăm la tipul fundamental de activi-
tate şi tipul caracteristic de relaţii. Tipul fundamental de activitate
reprezintă adaptarea la noul orar de activităţi familiale, sociale iar
relaţiile se diferenţiază în stadiile diferite ale acestui ciclu.
Observaţiile au dovedit că îmbătrânirea este diferită de la
o persoană la alta în arii geografice diferite, nivele culturale, de
instrucţie, economice etc. Îmbătrânirea depinde de individ.
Individul este stăpân pe o mare parte din destinul lui şi graţie
resurselor mentale şi al comportamentelor, cea de-a doua parte a
vieţii poate fi petrecută în mod pozitiv, senin şi interesant.
Toată lumea poate înainta în vârstă cu succes, cu condiţia
să vrea acest lucru, dar şi să ştie cum.

79
 Stadiul de trecere spre bătrâneţe
Subidentităţile sociale, culturale, profesionale, maritale şi
parentale se modifică în fiecare dintre cele trei stadii.
În stadiul de trecere spre bătrâneţe, subidentităţile
profesionale se desoficializează şi se integrează în cea social-
obsteasca. Rămâne esenţială subidentitatea maritală constatându-
se o reîntoarcere a unuia către celalalt. Subidentitatea parentală
rămâne expansivă datorită apariţiei nepoţilor. Încetează
caracteristicile reproductive la bărbaţi. Este o perioadă de
fragilitate biologică cu frecvente tulburări de inimă, respiratorii,
cancer, degenerescenţe ale articulaţiilor (reumatism). Bărbaţii
sunt mai preocupaţi de sănătatea lor, iar femeile de sănătatea
soţului, pierderea partenerului de viaţa ocupând primul loc în
factorul de stres.

Stadiul bătrâneţii medii (75 – 85 ani)

În acest stadiu subidentitatea parentală se contractă uşor,
cea socială şi profesională se exercită în teritoriul accesibil iar cea
maritală rămâne esenţială. Se reduce mobilitatea în spaţiu datorită
bolilor degenerescente, creşte mortalitatea datorită accidentelor
datorate slăbirii acuităţilor senzoriale, mobilităţii, fragilităţii
organismului şi al gripelor de primăvară şi toamnă.

Stadiul marii bătrâneţi sau al longevivilor (peste 85 de

ani)
Se remarcă prin subidentităţi suprapuse, confucionism,
disoluţie de sine. Deşi există o creştere a duratei de viaţă în cele
mai multe state cu standarde economice înalte sau cu tradiţii şi
obiceiuri alimentare şi de viaţă solide, durata de viaţă este încă

80
dinamică. Astfel în Japonia sunt cunoscute surorile gemene ce au
fost aniversate la 115 ani, iar în Anglia a fost înregistrată cea mai
longevivă femeie 126 ani. La noi în ţară este cunoscută
longevitatea Cellei Delavrancea sau a artistei Sonia Dumitrescu-
Tinică, Lucia Sturza Bulandra etc.
Observaţiile comune, relatările scriitorilor, medicilor şi
filosofilor au permis strângerea unor informaţii importante
privind bătrâneţea, vârsta înţelepciunii, moment al bilanţurilor,
împăcarea şi detaşarea treptată de lume, anticamera morţii.
Observaţiile comune pot concentra concepţii cu privire la
bătrâneţe, recomandări cu privire la persoanele acestor vârste şi
referiri cu privire la modul în care comunităţile sociale percepeau
bătrâneţea. Cel mai adesea bătrâneţea era respectată, deşi în
funcţie de condiţiile economice, bătrânii erau consideraţi o
povară pe capul familiei sau a societăţii şi lăsaţi să moară sau să
se sinucidă.
Sec. XVIII realizează explorări sistematizate asupra
acestei vârste mai ales pe direcţia medicinii şi a protecţiei sociale
a bătrânilor.
Sec. XIX conturează dezvoltări ale descoperirilor biolo-
gice şi medicale, bătrâneţea şi sărăcia căpătând semnificaţii
sociale noi datorită studiilor de economie. Se conturează ideea că
viaţa este supusă unor legi iar bătrâneţea este un ciclu natural,
prelungirea vieţii fiind posibilă doar în anumite limite şi condiţii.
Sec. XX cu statisticile populaţiei au evidenţiat piramida
vârstelor. Tot în acest secol dezvoltarea medicinei, endocrino-
logiei, neurologiei, anatomiei normale şi patologice şi de
degenerescenţă au adus date noi cu privire la vârstele a III-a –
bătrâneţea.

81
 Dezvoltarea social-economica, creşterea nivelului de trai
a dus la modificarea mediei de vârsta şi a sporirii speranţei de
longevitate. A apărut o ramură nouă a medicinei geriatria, care
se referă la aspectele medicale şi de îngrijire a persoanelor în
vârstă. În anul 1952, este înfiinţat primul Institut de Geriatrie din
lume, condus de Ana Aslan. Împreună cu farmacista Elena
Polovrageanu -in 1972 - elaborează Gerovital H3, medicament ce
acţionează asupra mecanismelor comune ale bolilor degenerative
specifice vârstei a treia. Produsul este primit cu entuziasm de
către specialiştii din întreaga lume.
Pensionarea, ieşirea din munca activă produce modificări
în condiţiile de existenţă, fenomenul pensionării devenind un
fenomen social-universal ce ridică probleme diferite.
Bătrânii sunt extrem de sensibili şi vulnerabili, devenind
dificil de îngrijit atât de personalul medical cât şi de familie. În
timp se produce pierderea abilităţii pentru activităţile zilnice
(capacitatea de a se spăla singuri, de a se îmbrăca, de a merge la
toaletă, de a-şi curăţa locuinţa). Imobilizarea la pat poate duce la
accentuarea depresiei şi izolarea socială a acestor oameni. Se
pune întrebarea: trebuie să ne temem de bătrâneţe? Bătrâneţea
este o etapă inevitabilă în viaţa noastră, dar o putem face mai
uşoară şi putem să fim cât mai puţin dependenţi de ceilalţi. Acest
lucru este posibil printr-un program bine ales de exerciţii fizice
adaptat nivelului individual de rezistenţă, sub directa
supraveghere medicală. În acest mod se păstrează funcţiile
organismului, se previn bolile cardiovasculare, este combătută
obezitatea, scade mortalitatea.
Alimentaţia trebuie adaptată şi ea vârstei, fără excese de
grăsimi animale, dulciuri, iar cantitatea de lichide trebuie să fie

82
minimum 1,5 litri pe zi. Vizitele medicale sunt mai mult decât
necesare după vârsta de 65 de ani, în special examenele
oftalmologice. O dată pe an este necesară testarea acuităţii
vizuale, testarea acuităţii auditive, efectuarea unei mamografii, iar
pentru femei, un examen vaginal Babeş Papanicolau. Deosebit de
importante sunt controlul riguros al tensiunii arteriale, testarea
glicemiei, colesterolului şi lipidelor. Având în vedere ca după 65
de ani infecţiile respiratorii sunt mult mai severe, se recomandă
vaccinarea antigripală şi antipneumococică. Se pare că, odată cu
vârsta, se manifestă o anumită creştere a pragurilor perceptive.
Spre deosebire de simţul gustativ, care se bazează doar pe
gusturile fundamentale, simţul olfactiv permite detectarea unui
număr nelimitat de mirosuri. În unanimitate cercetătorii recunosc
că pragurile sensibilităţii olfactive rămân stabile până la 60 de
ani, apoi constatându-se un declin foarte slab, în funcţie de
individ şi de mirosurile testate.
După vârsta de 75 de ani căderile constituie o cauză
frecventă de dependenţă la pat, ele putând fi prevenite printr-un
control al tensiunii arteriale şi al bolilor cardiace, prin eliminarea
obstacolelor (băile nesigure, scările din interiorul locuinţelor, prin
rezolvarea în timp util a problemelor reumatologice şi
oftalmologice).
Vârsta a treia nu reprezintă o boala, nu trebuie privită cu
pesimism. Chiar dacă procesul îmbătrânirii nu poate fi oprit,
îmbunătăţirea calităţii vieţii oamenilor în vârstă trebuie să rămână
o preocupare permanentă a fiecăruia, dar şi a serviciilor de
sănătate. Indiferent de viaţa sexuală avută la tinereţe, vârsta
înaintată afectează viaţa sexuală. Schimbările se resimt atât la
bărbaţi, cât şi la femei.

83
 Bătrâneţea, ca etapă a vieţii, reprezintă, nu doar un program
genetic al individului, ci mai ales, o trăire, o stare emoţională şi
mentală. Ieşirea la pensie reprezintă şi ea, un prag, nu de puţine
ori, dramatic. Ieşirea din câmpul muncii şi al colectivului de
cunoştinţe şi intrarea, practic, într-o stare pe care mulţi dintre ei o
consideră, inutilă, poate să reprezinte un moment dificil. Impactul
acestui prag asupra persoanelor în vârsta, diferă de la o persoană
la alta şi depinde de mai multe variabile: personalitatea şi
temperamentul persoanei, mediul în care trăieşte, prezenţa
nepoţilor, starea de sănătate şi de multe ori, nivelul intelectual.
Pe de alta parte, impactul înaintării în vârstă este în
strânsă legătura cu ideile pe care persoana le are despre aceasta
etapă. Ea poate să fie privită ca o pauză bine meritată, în care să
te poţi ocupa de lucrurile de care nu ai avut timp până acum, o
etapa a înţelepciunii. O veche zicală românească spune: „cine nu
are bătrâni să şi cumpere”. Bătrâneţea are şi ea, ca toate etapele
vieţii, avantaje şi dezavantaje. În ultima categorie pot fi încadrate
scăderea vitezei de memorare, afectarea reproducerii
informaţiilor memorate. Volumul atenţiei este şi el afectat, în
sensul scăderii, în efectuarea sarcinilor complexe. Persoanele în
vârstă sunt mai lente, în ceea ce priveşte viteza de reacţie cât şi
rapiditatea iniţierii reacţiilor. În cazul unor antrenamente însă,
viteza de reacţie poate să crească. În ceea ce priveşte
înţelepciunea, înţeleasă ca intuiţie excepţională a naturii umane, a
vieţii, o judecată corectă asupra desfăşurării evenimentelor,
capacitatea de a da sfaturi şi a face comentarii corecte, aceasta
ţine de maturizare şi experienţă. Studiile au demonstrat încredere
în sine, implicarea în sarcini cognitive, exteriorizări şi căldură în
relaţia cu ceilalţi.

84
 Din punct de vedere histologic, Ochs şi colaboratorii săi
au arătat că degenerescenţa celulelor ciliate (servesc la deplasarea
secreţilor din organism) începe încă de la vârsta de 40 de ani,
continuă într-un ritm lent până la 70 de ani şi se accelerează apoi
semnificativ. Consecinţele clinice ale acestei degenerescenţei
sunt cunoscute sub termenul de prezbistază. Este vorba despre o
deficienţă caracterizată prin dificultăţi de echilibru şi riscuri de
cădere.
Modalităţile senzoriale cele mai vizate în principal de
senescenţă sunt: echilibrul, auzul şi vederea. Îmbătrânirea lor are
consecinţe importante, uneori grave, atât la nivel psihologic, cât
şi la nivel social. Deficienţele senzoriale de natură auditivă şi
vizuală apar ca nişte cauze importante ale unui declin general în
funcţionarea activităţilor intelectuale.

Caracteristicile biologice ale vârstnicului

Organismul uman, pe măsură ce înaintează în vârstă,
suferă o serie de modificări legate de declinul funcţiilor
fiziologice, ceea ce determină o scădere a capacităţii de răspuns
la stres şi o creştere a incidenţei bolilor. Se diminuează
capacitatea fizică, funcţiile pulmonare, cardiace, renale, sexuale,
endocrine, auditive, vizuale.
În îmbătrânire un rol important îl joacă îmbătrânirea
celulelor, ţesuturilor şi organelor. Astfel celulele epidermei se
înmulţesc mai lent, pot apărea modificări ale culorii sau
proliferări anarhice (negi). Celulele ficatului, rinichilor, tiroidei
au atrofieri, iar celulele sistemului nervos central suferă o
distrugere irecuperabilă lentă. Îmbătrânirea cerebrală apare ca un
fenomen complex, şi, deşi toţi indivizii îmbătrânesc, profilurile

85
de îmbătrânire sunt foarte diferite de la un Subiect la altul.
Modificările nervoase descrise în literatura de specialitate sunt:
atrofia creierului (creierul suferă global o atrofiere în cursul
îmbătrânirii), apariţia de plăci senile (plăcile senile sunt leziuni ce
apar în celule neuronale), degenerescenţa neurofibrilară (o
leziune ce apare în interiorul corpului celular al neuronului),
neuroplasticitatea (care scade odată cu îmbătrânirea) şi moartea
neuronilor. Îmbătrânirea cerebrală se exprimă la toate nivelurile
ierarhice ale organizării nervoase, de la nivelul molecular, cu
apariţia plăcilor senile, până la nivelul structural, cu rarefierea
dendritică şi mortalitatea neuronală. (Roger. Fontaine)
Degradarea şi îmbătrânirea sistemului nervos, datorită degradării
celulelor nervoase este ireversibilă. Degradarea funcţiilor
creierului duce la scăderea capacităţii de adaptare a organismului,
diminuarea sensibilităţilor. Există o modificare cu vârsta a
caracteristicilor temperamentale, a echilibrului emoţional, a
scăderii energiei instinctelor. Îmbătrânirea aduce scăderea
reactivităţii şi impresionabilităţii conturând un temperament cu
note flegmatice.
Ţesuturile manifestă un exces de ţesut adipos în inimă şi
ficat, iar în bătrâneţea înaintată o golire a depozitelor grase
însoţită de degenerări, atrofii şi leziuni, sărăceşte cantitatea de
apă, apar depuneri de colesterol şi de calciu. La nivelul creierului
şi al muşchilor scade conţinutul de azot fosforic ducând la
scăderea permeabilităţii.
Organele suferă o fragilitate, debilizare (ficat, rinichi,
stomac, inimă). Se produc modificări ale somnului şi ale
funcţiilor lui recuperative. Astfel insomnia este simptomul
decalajului fiziologic şi psihologic. Durata somnului creşte fără a

86
fi profund. Visul este confuz cu ştergerea graniţelor dintre
realitate şi planul subiectiv. Apar accentuări ale gesturilor
preparatorii.
În exterior se observă evidente modificări ale aspectului
pielii, ridare, pigmentare, spargeri de vase capilare (apar pete
violacee). Ridurile suprapunându-se peste amprentele pliurilor
mimicii dau feţei un aspect tragic, adesea asimetric. Şi restul
pielii îşi pierde elasticitatea, mai ales sub braţ şi sub pântec,
aspect accelerat şi de alimentaţia săracă în vitamine şi legume
proaspete şi de o digestie dificilă.
Procesul de încărunţire (început uneori la 35 ani) se
amplifică mai ales la persoanele suferinde cu tensiuni psihice sau
la care există o programare ereditară în acest sens. Apare rărirea
şi căderea părului frecventă la bărbaţi.
Mişcările devin greoaie, lipsite de supleţe, scade
capacitatea de efort, muşchii devin mai scurţi explicând
„micşorarea”. Oasele devin fragile datorită decalcifierilor ce
provoacă dureri de coloana sciatice sau reumatismale. Fragilitatea
îi face vulnerabili la fracturi. Pierderea danturii îngreunează
digestia şi modifică aspectul feţei. Toate organele interne trec
prin fenomenul de degradare.
Respiraţia scade în eficienţă producând efecte de
degradare a întregului organism şi apariţia de bronşite şi enfizeme
pulmonare.
Digestia se modifică, scade pofta de mâncare, defecaţia şi
urinarea suferă existând obligaţia unei alimentaţii cu proteine şi
vitamine.
Metabolismul bazal creşte, termoreglarea este mai puţin
activă, bătrânii suferind de frig.

87
 Caracteristicile psihologice
Planul senzorial tinde să se echilibreze pe baza experienţei
senzoriale acumulate. Se manifestă într-o primă etapă o scleroză a
receptorilor senzoriali urmată de diminuarea activităţii nervoase
superioare. Prima degradare o înregistrează văzul mai ales la
persoanele care suprasolicită vederea sau care lucrează în mediul
toxic. Scade capacitatea de modificare a cristalinului, claritatea
imagini, diferenţierea culorilor, reducerea câmpului vizual. Apar
boli degenerative ale ochiului precum glaucomul, cataracta sau
dezlipirile de retină. După 70 de ani poate avea loc o revenire
discretă a vederii, o reechilibrare vizuală.
Auzul se modifică prin scăderea sensibilităţii datorită
sclerozării urechii interne. Auzul fonematic este mai slab (nu
înţelege ce vorbeşti), prelucrarea informaţiilor mai dificilă se
creează stări de disconfort şi o relativă izolare. Şi auzul şi văzul
se pot însă proteza.
Sensibilitatea tactilă se degradează scăzând sensibilitatea
la cald, rece şi la durere. Se conserva însă sensibilitatea pentru
domenii de mare experienţă senzorială. În evaluarea greutăţilor se
observă o lipsă de abilitate analitică şi o slabă diferenţiere a
stimulilor complecşi (la figura dublă bătrânul nu vede decât una).
Scad performanţele mişcărilor, continuitatea, timpul de reacţie,
dar nu sunt degradate deprinderile motorii ale experienţelor
acumulate. Aceasta explică numărul mare al conducătorilor auto
de peste 65 de ani mai ales femei. Din cadrul proceselor de
cunoaştere de nivel intelectual, memoria este cea mai fragila la
deteriorare, mai ales cea de scurta durata (uită unde a pus un
obiect azi). Memoria de lungă durată este mai rezistentă, dar cu

88
asociaţii confuze. Gândirea devine mai lentă, atenţia mai puţin
distributivă, vorbirea mai rară cu pauze lungi. Creşte
emotivitatea, nervozitatea, irascibilitatea, se manifestă slaba
cooperarea, anxietate, capricii, dependenţe de moment.
Persoanele în vârstă active îşi menţin luciditatea şi echilibrul
psihic. Declinul este determinat de factori subiectivi, de structura
anatomo-fiziologică a individului, de condiţiile de mediu natural,
social şi cultural în care trăieşte, dar şi de rezistenţa genetică.
În condiţii favorabile, inteligenţa se menţine relativ
activă, dar când se manifestă declinul, au loc momente de „gol”
intelectual, forţa de argumentare scade, iar în exprimare îşi face
apariţia confuzia. Inteligenţa se poate menţine relativ activă.
Fluxul ideilor însă scade şi teama de angajare în discursuri
verbale. Emil Verza şi Ursula Şchiopu au pus în evidenţă câteva
caracteristici de gândire la bătrâni: creşterea subiectivităţii,
operarea cu categorii absolute (bine – rău, adevărat – fals),
inflexibilitatea opiniilor şi raţionamentelor, scăderea fluenţei
ideilor, scăderea capacităţii de demonstrare.
Pe plan verbal apar de multe ori repetările sau chiar forme
de balbism. Scrisul devine tremurat, colţuros, nesigur. Dacă şi-au
făcut apariţia şi fenomenele parchinsoniene, atunci transpunerea
în planul grafic al ideilor necesită un efort mai mare.
Persoanele cu nivel de instrucţie şi cultura redusă au un
declin intelectual mai puternic. Există plăcerea pentru călătorii,
filme, citit, conduite de spectator (bătrânii care ies pe bancă). Se
deteriorează aprecierea timpului dar nu şi a timpului legat de
ritmurile biologice (masă, somn). Apare tendinţa de fabulare cu
privire la trecutul lor, bătrânii devenind avizi de consacrări
generale şi onoruri. H. Wallon spune că puţini oameni ştiu

89
îmbătrânii frumos. Măsurarea deteriorării intelectuale se poate
face fie folosind matricele progresive Raven, fie prin raportarea
performanţelor de la 60 – 70 de ani la nivelul maxim al
performanţelor persoanei în cauză.
În relaţiile cu cei din jur apare regretul pentru perioadele
fericite, teama faţă de moarte, spaima faţă de inutilitate, care dă
un caracter tragic, de tristeţe şi un sentiment de frustrare. Apare
exagerarea sinelui, raportarea la propria persoana, a tuturor
faptelor inhibându-se latura comunicaţională, persoanele părând
reci şi insensibile.
La bătrâni apar amneziile infantile, de origine infantilă,
uitând momente penibile din viaţă. De asemenea apare fenomenul
de perseverare, de negativism, accentuat când Ii se atrage atenţia
de cei din jur. Apare şi ideea de persecuţie legată de faptul că are
impresia că nimic din ce spune sau face nu este pe placul altora.
Comportamentul poate fi aberant, manifestat prin
părăsirea domiciliului, vagabondaj, consum de alcool, sau
tentative de viol şi perversiunii sexuale. Există şi comportamente
dominate de agresivitate, îndreptate împotriva altora sau a
propriei persoane sub forma automutilărilor sau suicidului, mai
mult la bărbaţii de peste 60 de ani.

Stadiul terminal
La vârstele înaintate, teama de moarte trece pe primul
plan. Moartea la oamenii în vârstă se numeşte stadiul terminal şi
începe cu boala ce se cunoaşte a fi fatală. Sunt trei feţe ale
evenimentului terminal: moartea biologică, moartea psihologică
şi moartea socială.

90
 Moartea biologică.
Moartea biologică se referă la procesele fiziologice şi
medicale, degradarea progresivă a diferitelor organe. Încetarea
bătăilor inimii, activităţii electrice a creierului, respiraţia.
Momentul este marcat de tensiune supremă.
Moartea fiziologică este un proces desfăşurat în etape ea
decurge în mod treptat avansând pe anumite linii, ezitând în
cuprinderea unor organe sau restrângându-se din faţa unor aparate
sau sisteme prin reversibilitatea funcţiilor. Mijloacele moderne de
investigaţie psihofiziologică, posibilităţile actuale de reanimare
au demonstrat nu numai reversibilitatea unor funcţii a căror
activitate părea de mult încetată, dar au pus sub semnul întrebării
însăşi criteriile considerate până acum obiective de constatare şi
definitivare a morţii. Astfel clasicele semne de obiectivare a
morţii valabile până nu de mult (absenţa pulsului, lipsa de aburire
a oglinzii aşezate în faţa gurii, absenţa reacţiei la un stimul termic
violent, resorbţia eterului injectat subcutanat, etc.) au intrat astăzi
în istoria medicinei. Se poate vorbi despre moartea fiziologică ca
despre un proces în care patologia se interferează cu tanatologia
şi deci trebuie stabilit nu momentul morţii ci momentul de la care
viaţa nu mai poate fi reversibilă. Deci funcţiile unor organe pot
continua încă. În procesualitatea instalării morţii trebuie subliniat
caracterul inegal al avansării ei.

Moartea psihologică.
Moartea psihologică exprimă disoluţia comportamentului
şi conştiinţei de sine, apare resemnarea, oboseala, forme diferite
de manifestare influenţate de caracteristicile culturale. Momentul
morţii este o derulare a vieţii în care poate apărea un grad de

91
cenzură, luciditate, cu accentuarea comunicării neverbale prin
privire. Moartea psihologică este strâns legată de moartea
fiziologică. Moartea fiziologică a fost considerată ca fiind
instalată ireversibil odată cu absenţa activităţii bioelectrice
cerebrale. Cercetări ulterioare au arătat că moartea este un proces
în care elemente antagonice cuceresc poziţii variate menţinându-
şi frontierele; astfel că dispariţia undelor cerebrale poate fi
apreciată şi ca un repaus temporar sau ca o inhibiţie temporară
consecutivă atingerii unor dinamisme încă incomplet elucidate.
Instanţele neuronale asemănătoare celor care determină reluarea
automatismului cardiac pot interveni şi aici în reluarea ritmurilor
bioelectrice. Stabilirea momentului morţii fiziologice este
importantă pentru prelevarea de organe, realizarea grefelor şi
chirurgia transplantelor. Moartea psihologică se exprimă prin
disoluţia comportamentului, a conştiinţei de sine (identităţii) şi a
relaţiilor cu cei din jur. Acest aspect este extrem de complex şi
împreună cu deteriorarea marilor funcţiuni vitale se integrează în
fenomenul de comă (agonie).

Moartea socială.
Cuprinde înregistrarea vieţii, înmormântarea, rezolvarea
moştenirii materiale şi spirituale, rezolvarea schimburilor sociale
pe care le implică.

5.1.1. Schimbările răspunsului sexual la bărbaţi

Există o serie de modificări care influenţează buna
desfăşurare a actului sexual între care trebuie amintite:
modificările prostatei, care în jurul vârstei de 50 de ani îşi pierde
elasticitatea, produce mai puţină plasmă seminală şi o elimină cu

92
mai puţină forţa în timpul ejaculării; modificările testosteronului
care se manifestă prin scăderea apetitului sexual. Diminuarea
apetitului sexual poate avea şi alte cauze cum ar fi: factorii de
stres, condiţiile medicale sau medicaţia care are ca efect
reducerea interesului pentru sex. Un mic procent de bărbaţi vor
beneficia de medicaţia cu testosteron pentru creşterea apetitului
sexual, dar aceasta terapie nu va spori erecţia sau abilitatea de a
obţine sau intensifica orgasmul.
La bărbaţi, activitatea sexuala descreşte progresiv cu
vârsta. Acest fapt a fost dovedit de reducerea interesului şi a
implicării în probleme sexuale, dificultatea obţinerii erecţiei şi
reducerea satisfacţiei sexuale. Perioada aceasta este cunoscuta
sub denumirea de andropauză.
Nu exista o vârsta precisă a declinului potentei sexuale la
bărbat dar există anumiţi factori, extra-fiziologici care o pot
influenta: starea social - economică, atitudinea partenerei,
educaţia, starea civilă. Tulburările se instalează de obicei lent,
rareori brusc. Uneori perioadele de declin alternează cu reveniri
spontane, dar trecătoare. Frecventa raporturilor sexuale scade
progresiv. Odată cu avansarea în vârstă, stimulii erotogeni trebuie
să fie de mai mare intensitate pentru a produce un răspuns, iar
episoadele de erecţie spontane îşi reduc frecvenţa sau dispar.
Durata fazei latente creşte şi erecţia nu mai este completă.
Paradoxal, timpul de ejaculare poate fi prelungit, îmbunătăţind
calitatea actului sexual, dar se măreşte şi timpul necesar pentru a
atinge următoarea erecţie. Andropauza este o perioada de
bulversare în care se rupe echilibrul organismului adult şi se
restabileşte un altul, cel al vârstei a III-a.
Tulburările de andropauză sunt mult mai severe la cei cu

93
patologie asociată (cardiopatie, diabet zaharat, intervenţii
chirurgicale de prostata, ateroscleroza) şi la cei cărora li se
administrează medicamente care inhibă acţiunea androgenilor
(hormoni masculini). Consumatorii cronici de alcool pot avea o
reducere a activităţii sexuale suplimentară faţă de cea diminuată
de vârstă. În ultimii ani s-a mai descris aşa - zisul sindrom
YUPPIE, definit ca o dorinţă sexuală diminuată. A apărut în
contextul stresului modern, al grijii excesive pentru păstrarea
locului de muncă, al dorinţei de ridicare a standardului de viaţă,
precum şi a oboselii cronice specifice ritmului alert al vieţii
cotidiene contemporane. La apariţia unor tulburări de tipul:
potenţă scăzută sau absentă, nervozitate, libidou diminuat sau
absent, irascibilitate, oboseala fizică şi intelectuală, depresie,
scăderea memoriei şi a capacităţii de concentrare, bărbatul trebuie
să se adreseze medicului pentru a-şi ameliora simptomatologia.

5.1.2. Schimbările răspunsului sexual la femei

Femeile ajung la menopauză atunci când ovarele
semnalizează sfârşitul perioadei în care poate fi procreat un copil,
prin scăderea estrogenului. Pentru unele femei fenomenul este
unul abia sesizabil, singura modificare fiind oprirea menstruaţiei.
Pentru altele, apariţia simptomelor ca bufeurile, schimbările de
stare şi momentele dureroase fac ca menopauza să fie o etapă şi
mai dificilă. Vestea buna este că activitatea sexuală a femeilor
poate creşte în timp ce nivelul estrogenului scade. În plus, fără
riscul de a rămâne însărcinate, multe femei descoperă o libertate
pe care nu au avut-o până atunci.
Modificări vaginale apar odată cu începutul menopauzei,
prin slăbirea ţesutului vaginal şi o diminuare până la dispariţia

94
totală a lubrifierii vaginale. Ambele probleme pot fi încetinite
prin tratament hormonal. Persoana creşte în greutate, apare
calviţia, scade tonusul muscular şi rezistenţa fizică, apare
osteoporoza şi altele.
Menopauza este o stare fiziologica normală caracterizată
prin încetarea menstruaţiei, care intervine de regula între 45 şi 50
de ani. Ea este precedată de câţiva ani de premenopauză, stare de
multe ori critică, caracterizată prin cicluri menstruale neregulate,
însoţite de astenie, irascibilitate, anxietate, uneori chiar de
depresie psihică. Aceste fenomene sunt însoţite de senzaţia de
ameţeală sau de leşin, de transpiraţii nocturne şi de o stare de
hipersensibilitate, cu consecinţe în relaţiile cu cei din jur. Pot
surveni chiar şi tulburări cardiace, respiratorii şi bufeuri. La toate
aceste simptome subiective se mai adaugă şi simptomele
obiective, caracteristice menopauzei, precum îngrăşarea
(creşterea ponderală cu 8-10 kg în câteva luni), tulburări ale
tensiunii arteriale, edeme (în special ale picioarelor), evidente mai
ales seara. În toate aceste simptome caracteristice premenopauzei
şi menopauzei, numeroase specii de plante şi produse
fitoterapeutice pot contribui, atât preventiv cât şi curativ, la
diminuarea şi ameliorarea simptomelor atât de supărătoare pentru
majoritatea femeilor în aceasta stare fiziologica, de altfel
normala. Dintre speciile de plante recomandate în tratamentul
profilactic şi curativ al acestor simptome, se pot specifica: Coada
Şoricelului, Pelinul, Arnica, Păducelul, Sunătoarea, Rozmarinul,
Valeriana, Talpa Gâştii şi altele.

95
 5.2. Probleme social-economice ale bătrâneţii

Speranţa de viaţă creşte. Apar însă numeroase probleme,

mai ales cea a îmbătrânirii populaţiei. În Franţa, de exemplu,
populaţia de peste 50 de ani va creşte cu 75%, iar până în 2040 va
putea număra 10 milioane de persoane de peste 75 ani. Astfel
până la cinci generaţii vor trăi laolaltă, cu toate tensiunile şi
divergenţele pe care le presupune acest lucru. Creşterea
numărului de persoane în vârstă ridică probleme sociale diverse,
dar pot ridica în acelaşi timp şi probleme individuale de familie.
Pensionarea a fost introdusă în Germania 1889 apoi
Danemarca, Anglia şi SUA, ţări cu potenţial economic, în care
pensionarea era concepută ca o asistenţă socială plătită din taxele
generale ale oamenilor doar celor cu venituri mici. Ulterior s-au
creat fonduri de pensii din contribuţiile în timpul vieţii de muncă,
pensia devenind un drept inalienabil. Mult mai târziu cota de
pensionare s-a extins şi la membrii familiei, copii, soţie şi chiar
părinţi, bătrâni şi bolnavi.
Există o serie de aspecte sociale ale bătrâneţii: de creştere
a vârstei şi de protejare socială a bătrânilor, de folosire socială a
experienţei profesionale şi sociale, de profilaxie a bătrâneţii şi
lupta împotriva bolilor de degenerescenţă.
Mai jos sunt selectate câteva prestaţii acordate bătrânilor,
bolnavilor cronici şi familiilor numeroase în diferite ţări. (Din
Psihologie Medicală şi Asistenţă Socială, Dr. Ruxandra Răşcanu,
p.324-334)

96
 Ajutorul gospodăresc este o formă de ocrotire a
vârstnicilor şi bolnavilor cronici, organizat în Austria, Belgia,
Danemarca, Elveţia, Franţa, Finlanda, Germania, Italia, Olanda,
Spania, Japonia, Cehia şi în alte ţări.
Se precizează că:
- în Danemarca sunt organizate servicii de ajutor
gospodăresc de către fiecare organ local;
- în Finlanda sunt organizate centre de ajutor la domiciliu
de către comune, organizaţii voluntare, Crucea Roşie
finlandeză;
- în Olanda sunt organizate servicii auxiliare pentru
menaj;
- în Franţa, această formă de prestaţie se acordă în cadrul
echipei mobile mixte care se ocupă de bătrâni la
domiciliu;
- în Japonia, încă din anul 1970 existau 6000 de agenţii
sociale care acordau această formă de prestaţie.

Ajutoarele medicale gratuite pentru bătrâni se acordă în

diferite ţări sub forme variate, astfel:
Austria, Cehia, Germania
- îngrijire la domiciliu;
Belgia
- examen medical periodic;
- spitalizare la domiciliu - servicii organizate experi-
mental în anumite regiuni ale ţării, în cadrul cărora se
asigură şi ajutorul gospodăresc.
Franţa
- spitalizare la domiciliu;

97
 - îngrijire la domiciliu;
- spital de zi;
- centre de zi pentru tratament, cu secţii de geriatrie şi
psihiatrie;
- centre de consultaţie: geriatrie şi psihiatrie.
Finlanda
- programe de recuperare prin tratamente ambulatorii.
Italia
- asistenţă medicală la domiciliu;
- îngrijire la domiciliu;
- consultaţii de geriatrie;
- spitale de zi - asigură transportul bătrânilor la unitate,
aplicând tratamente celor bolnavi care n-au nevoie de
spitalizare;
- spitale de geriatrie;
- institut de geriatrie pentru bătrânii bolnavi cronic;
- secţii de geriatrie la cămine.
Olanda
- asistenţă medicală la domiciliu - medicul de familie;
- asigurarea tratamentelor şi a igienei de către infirmiere;
- spitale de zi;
- informaţii privind igiena şi regimul alimentar (dietetic)
în centre special create.
Spania
- centre de geriatrie în fiecare regiune a ţării;
- instituţii de îngrijire pentru pensionarii ce nu se
autoservesc;
- instituţii de geriatrie pentru readaptare;
- spitale de zi pentru tratament de readaptare.

98
Canada
- asistenţa stomatologică gratuită - examinare anuală.
Japonia
- consult medical anual pentru toate persoanele în vârstă
de peste 65 de ani; examinare, diagnostic, îndrumare şi
tratament pe baza unui program naţional aplicat de
prefecturi şi autorităţile locale;
- asistenţă medicală la domiciliu.

Locuinţe pentru bătrâni

Danemarca
- apartamente supravegheate asemănătoare cu căminele-
hotel;
- apartamente pentru îngrijiri destinate celor bolnavi
cronic ce necesită o îngrijire calificată (fără spitalizare);
- blocuri cu apartamente pentru pensionari sau cămin-
hotel pentru bătrâni invalizi şi cămine-hotel pentru cei
cu invalidităţi grave, aici asigurându-li-se îngrijirea
medicală corespunzătoare;
- service-flats - apartamente independente, special
echipate şi adaptate pentru bătrânii cu deficienţe fizice.
Aceştia au acces la servicii comune, primesc îngrijiri şi
alte servicii în mod rapid (în apartament există instalaţii
speciale de apă).
Elveţia
- apartamente pentru vârstnici - încă din 1970 existau la
Zurich, 1.061 de asemenea apartamente.
Franţa
- cămine-hotel.

99
Germania
- locuinţe adaptate pentru bătrâni;
- apartamente în căminele de bătrâni;
- camere particulare în căminele de pensionari cu preţ
mai mic plătibil în rate;
- apartamente pentru vârstnici, construite sub forma unui
complex special în interiorul unui cartier, administrate
de o persoană competentă; în Hamburg există cea.
1.000 apartamente;
- cartier de locuinţe adaptate bătrânilor cu deficienţe
fizice - în Berlin;
- blocuri de locuinţe: (3 blocuri cu 750 locuri fiecare la
Stuttgart).
Italia
- cămine hotel.
Norvegia
- „service-flats” - locatarii sunt abonaţi la un sistem de
servicii.
Marea Britanie
- case mari vechi, transformate în apartamente adaptate
pentru vârstnici, cu bucătărie şi baie comune (chiria
mică, accesibilă locatarilor).
Olanda
- „service-flats - locatarii sunt abonaţi la un sistem de
servicii;
- locuinţe pentru bătrâni cu instalaţie de apel la intrare
(sisteme de alarmă), care atrage atenţia trecătorilor că o
persoană bătrână solicită ajutor.

100
Spania
- cartier de locuinţe adaptate pentru bătrâni, situat la
periferia Madridului;
Suedia
- „service-flats” - locatarii sunt abonaţi la un sistem de
servicii;
- cămine-hotel, în cadrul unui complex pentru vârstnici.
- se asigură un prânz zilnic (mâncare caldă) persoanelor
de peste 60 ani la un preţ în jur de 1,50 dolari, în centre
publice, iar bătrânilor deficienţi li se serveşte masa la
domiciliu; cei lipsiţi de venit primesc gratuit mâncarea.
Italia
- centru pentru vârstnici cu program de zi care oferă
servicii de tip: îngrijiri medicale şi igienice; club-
activităţi recreative, culturale şi ocupaţionale; cantină,
spălătorie, bază operativă pentru acordarea unor servicii
la domiciliu (servirea mesei, spălarea lenjeriei etc).

5.3. Îmbătrânirea personalităţii

Longevitate ridică probleme ce se referă la fondurile

sociale alocate din buget, la fondurile de asistenţă medicală ce
sunt necesare întrucât bătrâneţea este încărcată de boli şi cerinţe
de asistenţă medicală. Pensionarea duce la scăderea veniturilor şi
a nivelului de trai. Situaţia material economică se asociază celei
social – psihologice. Casa, locuinţa devine centrul de interese
(reamenajarea locuinţei, ore de plimbare) Dacă acceptăm faptul
că retragerea din viaţa profesională implică o serie de factori

101
psihotraumatizanţi, atunci trebuie subliniate mecanismele de
compensare, cu caracter pozitiv, care prelungesc formele de
activitate ale individului (frecventarea unor cluburi, sporturi,
călătorii, activităţi de loisir). Există însă situaţii ce permit
continuarea activităţii profesionale în regim de tip parţial,
favorizând în felul acesta o retragere treptată din viaţa
profesională, evitându-se astfel ruptura bruscă şi anulând
psihotraumatismul pensionării. Astfel se va proteja starea de
sănătate mintală prin adaptarea treptată la un stil de viaţă liber.
Retragerea din profesiune nu este numai un efort de adaptare şi
de reevaluare de sine a individului; ea presupune adoptarea unui
nou mod de „ a vedea” şi de „A gândi” viaţa şi propria persoană,
de a se pune de acord cu noul său statut şi rol cu familia cu grupul
social (C. Enăchescu).
Aplicându-se cunoscute inventare de personalitate s-a
realizat o tipologie a bătrânilor pe următoarele criterii: 1)
sociabilitate; 2) subiectivism; 3) extroversie; 4) introversie; 5)
echilibru afectiv; 6) vitalitate; 7) dependenţă; 8) tendinţa de
aplanare sau antrenare de conflicte;
Astfel rezultă 6 tipuri de bătrâni:
1. Constructiv:
sociabil, echilibrat, mobil, cu vitalitate, raţional,
extrovertit. Este un bătrân frumos.
2. Dependent (neajutorat):
anxios, subiectiv, neajutorat, introvertit:
3. Defensiv:
nesociabil, anxios, lipsit de mobilitate şi de vitalitate,
introvertit

102
 4. Demonstrativ:
sociabil, cu mobilitate şi vitalitate, cu atitudine de
conflict, raţional şi extrovertit.
5. Ostil:
nesociabil, anxios, conflictual, introvertit
6. Subiectiv:
Latent
Modelul de dezvoltare al personalităţii pe care îl propune
Freud este o succesiune de stadii psihosexuale: oral de la 0 la 18
luni, anal de la 18 la 36 de luni, falic de la 3 la 6 ani, de latenţă de
la 6 ani la pubertate, genital de la pubertate. Ca şi la J. Piaget,
structura finală apare la adolescenţă, stadiul genital fiind pentru
personalitate ceea ce stadiul formal este pentru inteligenţă.
Celebrul discipol al lui Sigmund Freud, Jung consideră că
dezvoltarea se produce din leagăn până în mormânt, adică de-a
lungul întregii vieţi, ceea ce era în contradicţie cu ideile
dominante ale timpului său. Potrivit concepţiei lui Jung, în
îmbătrânire apar două tendinţe fundamentale.
Prima se referă la cuplul extravertire – intravertire. Jung
consideră că spre mijlocul vieţii se produce o inversare, care ar
conduce individul spre un nou echilibru. Tânărul ar fi
predominant extrovertit, datorită nevoii de afirmare de sine şi de
realizare personală, în schimb a doua jumătate a vieţii s-ar
traduce printr-o creştere puternică a introvertirii, persoana
întorcându-se spre analiza sentimentelor personale, spre bilanţul
propriei vieţi.
A doua tendinţă se referă la cuplul feminitate –
masculinitate. După Jung, posedăm o dublă personalitate,

103
feminină şi masculină. În copilărie dezvoltăm o latură şi o
inhibăm pe cealaltă. În prima jumătate a vieţii noastre, băiatul
aderă la rolul de bărbat, iar fetiţa la rolul de femeie. În a doua
jumătate am elibera laturii refulate. Nu este vorba de o inversare a
rolurilor, ci mai degrabă un echilibru mai bun între Eul nostru
real şi presiunea stereotipurilor sociale. Diminuarea distanţei
dintre personalitatea feminină şi personalitatea masculină este
numit fenomen de androginie. Acest fenomen se exprimă la
nivelul reprezentărilor şi mai puţin la cel al comportamentelor,
pentru care diferenţele sexuale rămân importante. Adultul
vârstnic este deci mai introvertit şi ar avea o tendinţă spre
androginie la nivelul reprezentărilor.
După Erikson dezvoltarea personalităţi se realizează în
opt stadii, fiecare stadiu pregătindu-l pe următorul şi bazându-se
pe cel anterior, motorul ce permite trecerea de la un stadiu la
celălalt fiind conflictul. Fiecare stadiu este caracterizat printr-o
criză ce necesită rezolvarea ei. În „copilăria mică” criza se
structurează în jurul opoziţiei încredere (siguranţă, confort)
versus neîncredere (sentimente de abandon), şi se joacă în doi. În
„copilăria” propriu – zisă, criza se traduce prin autonomie versus
ruşine şi îndoială. Acum, câmpul social al copilului se lărgeşte,
cuprinzândul şi pe tată. Al treilea stadiu este numit de Erikson
„vârsta jocului” şi se structurează în opoziţia iniţiativă –
culpabilitate. Câmpul social se extinde până îi cuprinde pe toţi
membri familiei. „Vârsta şcolară” este cel de al patrulea stadiu şi
se structurează în opoziţia productivitate – inferioritate. Câmpul
social se extinde prin apariţia semenilor. Stadiul „adolescenţei” se
structurează între „cine sunt?” şi „cine vreau să fiu”. Sentimentul
dominant este fidelitatea faţă de grup. Al şaselea stadiu este cel al

104
„tânărului adult”. Dorinţele de intimitate şi de izolare reprezintă
cei doi poli ai crizei. Câmpul social al individului se organizează
în jurul unei reţele de prieteni şi a unei reţele amoroase. În
„Vârsta maturităţii” lupta se dă între sentimentul de generativitate
(interes pentru generaţia următoare şi pentru educaţia sa,
misiunea individului de a menţine şi de a perpetua societatea) şi
cel de stagnare (sentimentul de a fi absorbit şi depăşit de
constrângeri). Dacă primează cea dintâi, atenţia faţă de semeni
devine motorul dominant al comportamentului. Pentru bătrân,
problema se pune în termenii controlării contradicţiei dintre
integritatea personală şi disperare, dintre dorinţa de a se bucura
de viaţă şi de a îmbătrâni demn şi anxietatea legată de pierderea
autonomiei şi a morţii. Acum este perioada în care persoana îşi
face bilanţul vieţii, măsurând distanţa dintre scopurile pe care şi
le-a fixat şi cele pe care le-a atins, proiectele la care a visat când
era tânăr.
Problema centrală care poate fi găsită la toţi autorii este
cea a relaţiilor dintre stabilitatea şi schimbarea personalităţii de-a
lungul vieţii.
O bătrâneţe reuşită este legată de: slaba probabilitate de
manifestare a bolilor, în special a celor legate de pierderea
autonomiei, menţinerea unui înalt nivel funcţional pe planurile
cognitiv şi fizic (bătrâneţea optimă) şi păstrarea unui angajament
social şi a unei stări de bine subiective.

105
 5.4. Pensionarea

„Bătrâneţea apare atunci când începi să te temi de ea”

Alexandru Vlahuţă

Pensionarea reprezintă un fenomen important în viaţă,

care poate marca un punct terminus al dinamismului social sau,
din contră, un punct de început pentru o viaţă rezervată relaxării
şi tuturor activităţilor pentru care nu au existat timp sau fonduri
anterior. Există şi situaţii în care pensionarea apare dintr-o
necesitate (de boală), moment care survine de obicei brusc, fără
nici o pregătire, şi al cărui impact aduce cu sine multiple
probleme la nivel individual sau la nivelul societăţii.
„Criza pensionării” se manifestă mai frecvent la cei care
nu au avut anterior o ocupaţie extraprofesională care să-i
pasioneze - un hobby.
În lipsa unei pregătiri de specialitate, a unor „cursuri de
preretragere”, pensionarul atrage inerţia, lipsa de iniţiativă,
pierderea ritmului, a relaţiilor sociale, accentuează tendinţa la un
fel de anchilozare psihică şi fizică. La persoanele suferinde, se
constată accentuarea preocupării pentru starea sănătăţii, acestea
devenind anxioase şi depresive şi sfârşind prin a se izola, trăindu-
şi zilele în solitudine.
Menţinerea aptitudinilor intelectuale şi a creativităţii, o
anumita „întinerire” spirituală prin asocierea înţelepciunii,
experienţei cu dorinţa de a fi util - chiar dacă trecerea anilor şi-a
spus, necruţător cuvântul - sunt o parte din remediile „bolii
pensionării”.

106
 Integrarea socială şi reintegrarea socială are o notă aparte,
referindu-se la populaţia vârstnică pensionară, care a încetat să
mai aibă poziţia şi comportamentul social din perioada de
activitate profesională.
În cadrul populaţiei vârstnice pensionare distingem:
a) vârstnici cu o bună stare a sănătăţii fizice şi psihice,
capabili să rămână activi şi după vârsta de 60 de ani
(de regulă pe intervalul 60-75 de ani) şi
b) vârstnici cu o stare precară a sănătăţii fizice, care nu
le mai permite să rămână activi decât în mod
diferenţiat, selectiv şi pentru scurte perioade de timp.
Integrarea sociala reprezintă o politică a societăţii faţă
de vârstnicii pensionari din prima categorie - capabili să rămână
activi după vârsta de 60 de ani - prin care se urmăreşte asigurarea
unui cadru social necesar desfăşurării unei activităţi utile din
punct de vedere social.
Integrarea socială a vârstnicului pensionar capabil încă de
activitate înseamnă deci transferul statutului şi rolului din
perioada de activitate profesională în cea de pensionar. De
realizarea unui astfel de transfer depinde menţinerea conştiinţei
utilităţii sociale a vârstnicului şi, plăcerea de a trăi.
Reintegrarea socială a vârstnicului se referă la acea
categorie de vârstnici pensionari cu o stare de sănătate deficitară.
Drept urmare se impune o redefinire selectivă a posibilităţilor
vârstnicului cu dizabilităţi (cu o stare funcţională deficitară) de a
rămâne activ, de a-si păstra conştiinţa utilităţii sociale, oferindu-i-
se corespunzător acestor posibilităţi condiţii concrete de
desfăşurare a unor activităţi. Activităţile accesibile acestei

107
categorii de vârstnici poartă numele de „activităţi informaţionale”
(in cadrul familiei, în anturajul rudelor, prietenilor).
La rezolvarea problemei integrării sociale a vârstnicului
contribuie mai mulţi factori: asistenţa geriatrică profilactică sau
curativă, o bună stare a sănătăţii fizice şi psihice, mediul familial,
organele administrative.
Omul are nevoie de ocupaţie, de activitate, nu numai din
considerente de ordin social- economic, ci şi pentru întreţinerea
diferitelor funcţii ale organismului. Munca reprezintă o ocupaţie
fundamentală a existenţei omului şi în acest sens deosebit de
interesant este experimentul profesorului Hebb din Montreal, care
a căutat şi a găsit voluntari pentru „lenevire”. Pe lângă plată, el
le-a asigurat acestora şi un grad sporit de confort. Din cei 46 de
subiecţi selecţionaţi pentru studiu, numai unul a rezistat mai mult
de 5 zile, unul 117 ore, altul 113 ore, iar ceilalţi au renunţat după
70 de ore. Concluzia a fost aceea că munca este absolut necesară
omului.
Antrenarea intr-o anumita ocupaţie a fost folosită şi ca
tratament pentru unele afecţiuni- este vorba de aşa numita
„terapie ocupaţională”. Grecii şi egipteni practicau terapia
ocupaţională distractivă pentru tratamentul tulburărilor psihice.
Philippe Pinell, încă din 1809, a stabilit că munca prestată riguros
a reprezentat calea cea mai sigură de a menţine sănătatea şi buna
dispoziţie a pensionarilor unui azil. Pe baza unor experimente
privind rolul terapiei ocupaţionale, se ajunge la concluzia că,
mulţi pacienţi cu afecţiuni psihice grave şi cu tendinţă la izolare
pot fi îndrumaţi spre o activitate şi colaborare între ei, precum şi
spre o oarecare extindere a sferei relaţiilor sociale, în acest fel
redobândind sentimentul utilităţii sociale alături de semenii lor.

108
 Nevoia de activitate este resimţită la orice vârstă, cu atât
mai mult la vârstele înaintate, când nevoilor fiziologice şi
psihologice li se adaugă educaţia şi deprinderea de a munci
câştigate de-a lungul întregii vieţi. Vârstnicul, ca şi cei tineri, are
nevoie de activitate, de societate, să lege prietenii, sa fie folositor
colectivităţii.
Spre deosebire de timpul liber al omului în plină
activitate, care se înscrie între perioadele de muncă şi cele de
odihnă, la vârstnic, odată cu încetarea activităţii profesionale,
timpul liber capătă alte dimensiuni. Dacă acceptăm ideea potrivit
căreia timpul liber este un timp disponibil, lipsit de constrângere,
atunci pentru pensionari „timpul liber” apare ca un timp continuu,
o durată de timp compactă, nefracţionată, de care poate dispune
cum doreşte.
De altfel s-a observat că utilizarea cât mai fructuoasă a
timpului liber nu se transformă într-o problemă pentru toţi cei
care păşesc pragul pensionării. Se apreciază că un număr de
bătrâni văd în încetarea activităţii cel mai bun mijloc de a se
realiza conform aspiraţiilor acumulate de-a lungul unei vieţi.
Aceştia acceptă bucuroşi degrevarea de obligaţiile profesionale.
În sfârşit, îşi pot organiza „noua viaţă” în conformitate cu propria
lor dorinţă, se pot dedica unor ocupaţii necontrolate ierarhic de
vreun şef, îşi pot găsi satisfacerea realizării intr-o activitate pe
care ş-au ales-o, năzuind la ea de multă vreme. În această
categorie sunt incluşi intelectualii, muncitorii, micii funcţionari.
Chiar dacă persoanele vârstnice au de obicei ocupaţii în
cadrul familiei, acestea sunt deseori restrânse şi sărace în stimuli,
nu oferă satisfacţii şi contacte sociale. Asemenea situaţii se impun
a fi evitate, pentru ca bătrânii să nu se simtă izolaţi şi aruncaţi la

109
marginea societăţii. În acest scop, apare ca fiind necesară asigura-
rea prin organizare a unor asemenea activităţi, care să suplinească
pierderile suferite pe plan social prin retragerea din viaţa activă.
Tipurile de timp liber care pot preocupa pe vârstnici, în
afara timpului destinat activităţilor legate de anumite obligaţii
(casnice, familiale) sunt multe. De la activităţi fizice (ciclismul,
turismul, sporturi ce pot fi practicate până la o vârstă înaintată de
către pensionarii care au o stare de sănătate bună), activităţi cultu-
rale (muzică, pictură, lectură, perfecţionarea cunoştinţelor), până
la activităţi utile precum mici reparaţii meşteşugăreşti, grădinărit
(unele cercetări remarcă faptul că un procent de 42% din totalul
persoanelor trecute de 60 de ani se ocupa cu grădinăritul).
Se poate aprecia că timpul liber al vârstnicilor
dobândeşte dimensiuni şi semnificaţii neîntâlnite la celelalte
grupe de vârstă. Astfel, o particularitate este aceea că timpul liber
devine o problemă pentru individ după încetarea activităţii
profesionale, a activităţilor organizate, care determină schimbări
în întregul mod de viaţă al acestuia. În concepţia gerontologilor,
ţinând seama de anumite particularităţi morfo-funcţionale,
activitatea profesională nu trebuie total şi brusc abandonată, ci
adaptată posibilităţilor individuale (ca durată, ritm, etc.)
Pentru vârstnicul care are sentimentul inutilităţii sociale şi
care, nemaifiind solicitat în vreun fel, simte că îşi pierde presti-
giul, poziţia în societate, pensionarea aduce cu ea şi confirmarea
„oficială” a bătrâneţii, a păşirii în ultima etapă a vieţii. La toate
acestea se adaugă unele modificări care intervin şi în viaţa de
familie (plecarea copiilor, ajunşi oameni în toată firea, din casa
părintească) cu urmări asupra întregului program de viaţă.
Aşa se explică faptul că uneori, timpul liber, care parcă se

110
dilată în faţa vârstnicului, creează dezorientare, fenomene de
neadaptare socială, o exagerare a preocupărilor legate de starea de
sănătate. Lipsa de mişcare, de activitate sau încetarea bruscă a
acestora pot accentua procesele cronice degenerative şi, totodată,
pot accelera evoluţia procesului de îmbătrânire.
Observaţiile clinice şi de laborator au demonstrat
influenţa negativă a lipsei sau reducerii activităţilor fizice asupra
stării de sănătate a vârstnicilor. Modelarea mişcării fizice este
unul dintre factorii importanţi de normalizare a funcţiilor
organismului după vârsta de 60 de ani. Lipsa de mişcare sau
limitarea acesteia antrenează la vârstnici numeroase dereglări ale
mecanismelor neuroendocrine de control şi de reglare adaptativă
şi diminuează semnificativ capacităţile funcţionale.
La persoanele vârstnice sănătoase, câteva zile de repaus la
pat determină o marcată stare de disconfort, insomnii, diminuarea
apetitului, o stare de tensiune, irascibilitate sau, din contră, de
dezinteres şi somnolenţă. Unii se simt realmente bolnavi. Reluarea
activităţii fizice este însoţită de o scădere a toleranţei la efort,
ameţeli, lipotimie, palpitaţii. Revenirea la situaţia dinaintea repau-
sului fizic necesită o perioadă de două – trei ori mai mare decât în
cazul unui adult. Inactivitatea fizică şi repausul de lungă durată
produc la bătrâni grave perturbări: constipaţie, infecţii urinare şi
pulmonare, insomnie, osteoporoză, tulburări cardiovasculare şi
psihice, creşterea pericolului trombozelor arteriale şi venoase.
Sedentarismul reprezintă unul dintre factorii importanţi de risc în
patogenia bolilor cronice degenerative osteoarticulare,
metabolice, a hipertensiunii arteriale şi cardiopatiei ischemice.
Forţa musculară şi capacitatea de muncă scad şi ele. Lipsa
de mişcare şi inactivitatea în general au o puternică influenţă

111
asupra stării psihice a vârstnicului. Acţiunea, sub toate formele,
este modul ideal de existenţă a vârstnicului. Prin inactivitate
(fizică, psihică, socială), vârstnicul este afectat în însăşi
demnitatea lui. Menţinerea unei condiţii fizice satisfăcătoare este
o problemă de mare importanţă pentru această grupă de vârstă,
fiind binecunoscută observaţia că, valorile scăzute ale unor
parametri funcţionali se găsesc de cele mai multe ori într-o relaţie
directă cu lipsa de mişcare.
Există o categorie de pensionari „tineri”, care încearcă să-
şi găsească „ceva de lucru”, deşi piaţa de muncă nu are în
România o ofertă prea bogată pentru aceştia, iar cursuri de
recalificare pentru vârstnici nu există. În general, în toată lumea,
educaţia premergătoare pensionării este insuficientă şi tardivă.
Femeile par mai puţin afectate de pensionare, poate şi pentru că,
„primesc” rolul de bunică. În multe ţări occidentale, după
pensionare, vârstnicii devin membrii activi ai unor asociaţii,
având roluri bine determinate, ceea ce duce de obicei la scăderea
marcantă a impactului pensionării, sau devin activi în cadrul unor
societăţi caritabile ori religioase. Pentru persoanele din mediul
rural, efectul pensionării nu apare brutal, adaptarea făcându-se
progresiv, prin continuarea muncii în agricultură şi gospodărie. În
România foarte multe femei din mediul rural îşi menţin
activitatea până după 75 de ani, aceasta generând un sentiment de
putere şi valorizare.
Alte evoluţii sunt acelea ale unor vârstnici antrenaţi în
activităţi creatoare şi animaţi de valori axiologice. Personalităţi
capabile de a desfăşura chiar la vârste foarte înaintate mari
tensiuni creatoare, aceşti bătrâni – tineri continuă să se afirme ca
demiurgi, până în ultimul moment al vieţii: activităţi ştiinţifice,

112
artistice, social – politice în care, competenţa lor înaltă şi capaci-
tatea de dăruire înving deficienţele şi infirmităţile bătrâneţii.

5.5. Contribuţii la problemele bătrâneţii.

Lucrări şi preocupări elaborate de câţiva medici români

de renume mondial. (Din Ursula Schiopu şi Emil Verza (1981),
Psihologia Vârstelor, ciclurile vieţii)

Autor Referinţe Concepţie Remediu

Gheorghe Problema bătrâneţii A atras atenţia Recomandă
Marinescu şi a morţii naturale asupra sistemului viaţa organizată
(1924). nervos şi a degradării şi evitarea
lui (a neuronilor) în surmenajului
îmbătrânire. excesiv.

CI. Parhon Bătrâneţea, A dezvoltat o A atras atenţia

(1874- 1969) senilitatea, psihozele concepţie complexă, asupra
vârstei de involuţie atrăgând atenţia modificărilor
(1925). Bătrâneţea şi asupra sistemului biochimice şi
tratamentul ei endocrin în îmbă- asupra „tratării”
(1948). Biologia trânire dar a făcut şi bătrâneţii.
vârstelor (1955). referiri importante la
caracteristicile
psihice ale vârstelor
de involuţie.

Ana Aslan A condus şi A atras atenţia 1952

organizat primul asupra Primul institut
institut de geriatrie vitaminelor şi de geriatrie din
din România, în care antrenării România.
se fac tratamente în activităţi Tratament
apreciate în întreaga organizate. complex
lume. aslavital etc.

113
 Contribuţii la problemele bătrâneţii în secolul al XIX-lea

Autorul Referiri Concepţia Remediul

Thomas „The longevity of A atacat mitul lui Par Dietă,
Mari. Its facts and (Harwey). A considera că cumpătare,
fictions” 1873. durata medie a vieţii poate viaţă activă,
să crească. A atras atenţia profilaxie.
asupra dezordinilor vârstei a
treia.

Magnus A atras atenţia asupra A studiat propriul său Regim

Levy descreşterii metabolism şi al unor alimentar,
metabolismului la cercetători de seamă exerciţii,
bătrâneţe (1899). longitudinal (mai mulţi ani). profilaxie.
A început studiul leziunilor
creierului (plăgile senile).

Minot Adresă despre Încă din 1890 a menţionat Dietă şi

bătrâneţe la Asociaţia faptul că spre bătrâneţe se profilaxie.
americană pentru micşorează volumul cito-
progresul ştiinţei plasmei nucleilor. A
(1890). dezvoltat interesul pentru
problemele mai complexe
implicate în procesul
îmbătrânirii.

Beard în 1874 s-a ocupat cu Responsabilitatea legală a Legislaţie şi

responsabilitatea bătrînilor a fost abordată protecţie.
legală a bătrînilor frontal abia după 1900,aşa
(corelată cu scăderea că Beard a fost un precursor
facultăţilor mintale). în problemă.

Osler A reluat în 1905 S-a pus în discuţie problema Legislaţie,

problemele puse de inteligenţei la bătrâni. Osler protecţie,
Beard, adăugând şi consideră că aceasta se profilaxie.
observaţii contri- diminuează evident.
buante în problemele
creaţiei la vârstnici.

114
 În Grecia antică şi în Roma au apărut observaţii cu privire
la bătrâneţe observaţii ce au influenţat concepţiile gândirii
moderne. Desigur există şi o situaţie inversă când bătrânii erau
consideraţi o povară. Hiperboreenii ucideau pe cei ce împlineau
60 de ani, iar eschimoşii duceau bătrânii la cerere în ţinuturile
părăsite. Bătrânii erau lăsaţi printre gheţuri unde erau mâncaţi de
fiarele sălbatice. Popoarele războinice considerau bătrânii inutili
şi-i lăsau să moară sau să se sinucidă.

Despre bătrâneţe în Grecia Antica şi Roma

Autor Referiri Concepţie Recomandări

0 1 2 3
Etapele vieţii se Elementele cosmosului, Cumpătare, viaţă
Empedocles

termină cu aerul, apa, pământul şi focul liniştită.

490-430

bătrâneţea, care este se află şi în corpul omenesc

i.e.n.

o stare naturală. şi diinuează spre bătrâneţe

în mod diferit.

Bătrâneţea este o Optică naturalist Exerciţii fizice

stare de diminuare a cosmogonică şi filozofică. A moderate,
umorilor; bătrânii asociat tipul sangvin cu pierderea
sunt excentrici şi fervoarea sângelui şi cu căldurii
înţelepţi (ca nebunii). „umedul şi calmul” şi pricinuieşte
Hippocrates
470-400

„aerul”, tipul melancolic cu adeseori

i.e.n.

„bila neagră”, recele şi îmbolnăvirile

uscatul şi cu pământul, bătrînilor.
colericul cu bila galbenă,
caldul şi uscatul, iar
flegmaticul cu recele,
umedul şi apa.

115
 Bătrâneţea se Moartea este un incident, Moderaţie.
Platon în „Republica”
caracterizează prin viaţa o aparenţă, teoria
scăderea dorinţelor idealistă a reminiscenţei
(inclusiv sexuale), a (mitul cavernei).Bătrâneţea
ambiţiilor. Are loc şi înseamnă frustraţia
o persistenţă a ambiţiilor şi câteodată
caracteristicilor din dorinţe sexuale ciudate.
perioadele anterioare
Bătrâneţea este plină Concepţia naturalistă. Moderaţie pentru
„Retorica”
Aristotel

de stereotipii. Priveşte bătrâneţea cu longevitate fără

Diminuează căldura. pesimism, oarecare mânie şi neplăcerile
resemnare. bolilor.

Diferenţele Aparţine primilor medici. A Dietă, moderaţie,

individuale sunt mari avut o concepţie simplistă somn bun,
la bătrâneţe. Aceasta naturalistă combinată cu ierburi şi
este o acumulare de cosmogonism (astrologie). descântece,
Tuendos”
„Sanitati
Galenus

boli. A combinat A conturat ideea de sănătate atenţie la

într-un sistem relativă (labilă) şi de mică intestine şi
coerent şi compre- psihopatologie. dezordini
hensiv medicina mintale.
greacă şi romană.

Către Cato bătrânul Astrologia în mare cinste. Dietă, exerciţii,

sau Cato Major Sive de
Cicero „De senectute”

despre bătrâneţe. Îmbătrânirea fizică şi psihică fizice dar şi

Tabloul complex, nu sunt egale (un fel de activităţi
senectute

realist al îmbătrânirii. diferenţiere rezistentă între intelectuale.

vârsta funcţională biologică
şi psihică).

Bătrâneţea este o Concepţie astrologică şi Norme de

stare naturală, se naturalistă. Omul este o cumpătare şi de
Seneca

poate dobândi parte din natură. viaţă etică,

longevitatea. conduită demnă.

116
 5.5.1. Ana Aslan- femeia care a învins bătrâneţea
Cel mai mic dintre cei patru copii ai Sofiei şi ai lui
Margarit Aslan, Ana s-a născut la 1 ianuarie 1897, la Brăila.
Provenit dintr-o familie cu valenţe intelectuale, tatăl ei îşi
risipeşte averea din cauza inabilităţii în afaceri şi a patimii pentru
jocul de cărţi. Mama, mai tânără cu 20 de ani decât soţul, este o
bucovineancă frumoasă, cu educaţie aleasă.
La vârsta de 13 ani îşi pierde tatăl. Familia Aslan
părăseşte oraşul natal şi se mută la Bucureşti. În 1915, Ana
absolvă Şcoala Centrală din Capitală. La vârsta de 16 ani, visează
să ajungă pilot şi chiar zboară cu un mic aparat, tip Bristol -
Coandă. În cele din urmă se decide să devină medic. Declară
greva foamei pentru a înfrânge împotrivirea mamei şi se înscrie la
Facultatea de Medicină.
În timpul primului război mondial, îngrijeşte soldaţii în
spitalele militare din spatele frontului de la laşi. După intoarcerea
la Bucureşti, în anul 1919, lucrează alături de marele neurolog
Gheorghe Marinescu. Trei ani mai târziu, absolvă Facultatea de
Medicină. Este numită preparator la clinica II din Bucureşti,
condusă de profesorul D. Danielopolu, care o îndrumă şi în
alcătuirea tezei de doctorat. Urmează o activitate didactică şi
spitalicească la Filantropia, Institutul Clinico-Medical al
Facultăţii de Medicină din Bucureşti, Clinica Medicală din
Timişoara, Spitalul CFR. Din 1949, devine şeful Secţiei de
fiziologie a Institutului de Endocrinologie din Bucureşti. Este
punctul de plecare al carierei ei de gerontolog. Continuă
cercetările într-un azil de bătrâni şi evidenţiază importanţa
novocainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă.

117
Obţine rezultate remarcabile, care sunt comunicate Academiei
Române.
În anul 1952, este înfiinţat primul Institut de Geriatrie din
lume, condus de Ana Aslan. Împreună cu farmacista Elena
Polovrăgeanu - în 1972 - elaborează Gerovital H3, medicament
ce acţionează asupra mecanismelor comune ale bolilor
degenerative specifice vârstei a treia. Produsul este primit cu
entuziasm de către specialiştii din întreaga lume. Ministerul
Sănătăţii omologhează medicamentul sub forma de drajeuri,
cremă terapeutică şi loţiune capilară.
În anul 1976, cercetătoarea primeşte brevetul de
inventator pentru Aslavital, produs eficace în terapia sistemului
nervos şi a aparatului cardiovascular. Opt ani mai târziu, este
omologat Aslavitalul pentru copii, care dă rezultate în tratarea
deficienţelor nervoase. Între timp (în 1974), Ana este aleasă
membru al Academiei Române. Creează conceptul de „profilaxie
a îmbătrânirii” şi se preocupă de bătrânii abandonaţi de familie.
Refuză să perceapă taxe de cămin de la aceşti năpăstuiţi ai sorţii,
îndrăzneală ce o costa 1.500.000 de lei, bani ce îi sunt imputaţi de
către organele de partid. După şapte ani de hărţuieli în justiţie,
este achitată. Dar achitarea vine tardiv, înainte cu cinci luni de a
intra pentru totdeauna în legendă. Dreptatea se face mult prea
târziu, în condiţiile în care rezultatele cercetărilor ei aduseseră
venituri de 17.000.000 de dolari, anual, statului. În schimb,
Organizaţia Mondiala a Sănătăţii i-a oferit Premiul „Leon
Bernard” pentru medicină socială. Succesele sale în profilaxia şi
terapia bătrâneţii au avut un mare impact asupra lumii medicale şi
a opiniei publice internaţionale. Printre pacienţii doamnei Aslan
s-au numărat celebrităţi, cum ar fi: Ymma Sumak, Somerset

118
Maugham, Salvador Dali, Charlie Chaplin, Pablo Neruda. A fost
solicitată chiar şi de Aristotel Onassis, Jacqueline Kennedy,
Indira Gandhi, Marlene Dietrich, de Gaulle, Lilian Gish, Tito.
Se stinge din viaţă la 19 mai 1988, lucidă până în ultima
clipă, după o luptă acerbă cu o boală necruţătoare. Se spune că s-a
înălţat la cer în ziua Înălţării Domnului, ca o bună creştină ce era.
Din trusa ei de medic nu lipsea niciodată o miniatură a Sfintei
Fecioare.
Faima internaţională, onorurile şi nenumăratele distincţii
care i-au fost acordate, numărul şi rangul pacienţilor din sfera
politică, ştiinţifică şi artistică din întreaga lume o includ pe Ana
Aslan în constelaţia celor mai importante personalităţi mondiale
care au „mişcat” Universul.

Afilieri
Membră a Academiei de Ştiinţe, din New York
Membră a Uniunii Mondiale de Medicină Profilactică şi
Igienă Socială
Membră de Onoare al Centrului European de Cercetări
Medicale Aplicative
Membră în Consiliul de Conducere al Asociaţiei
Internaţionale de Gerontologie
Membră a Societăţii Naţionale de Gerontologie din Chile
Preşedinta Societăţii Române de Gerontologie etc.

Premii şi Distincţii
1952 - Premiul internaţional şi medalia „Leon Bernard”,
prestigioasa distincţie acordata de Organizaţia Mondială a

119
Sănătăţii, pentru contribuţia adusă la dezvoltarea gerontologiei şi
geriatriei;
Merito della Republica, Italia Cavaler al Ordinului
Palmas Academica; Franţa Profesor Honoris Causa şi Doctor
Emerit al Universităţii Braganza Paulista, din Brazilia

Exerciţii şi teme de seminar:

1. Ce tratament trebuie aplicat vârstnicilor pentru a

preîntâmpina apariţia depresiei de dezinvestire?
2. Cum se modifică ritmul de viaţă la persoanele vârstnice dudă
pensionare.
3. Comentează atitudinile manifestate în diferite perioade de
timp faţă de oamenii de vârsta a treia.
4. Explică şi apreciază nevoia de protacţie socială în societatea
modernă.
5. Prezbistază înseamnă:
a. consecinţele clinice ale degenerescenţei celulelor
ciliate
b. inflamaţie cronică sau acută a prostatei
6. În îmbătrânire un rol important îl joacă:
a. îmbătrânirea sângelui
b. îmbătrânirea celulelor
c. îmbătrânirea ţesuturilor

120
7. Îmbătrânirea aduce scăderea reactivităţii şi impresionabilităţii
conturând:
a. un temperament cu note melancolice
b. un temperament cu note colerice
c. un temperament cu note flegmatice.
8. La bătrâneţe durata somnului:
a. scade
b. creşte
9. Îmbătrânirea depinde de:
a. ereditate, mediu
b. educaţie
c. individ
10. În stadiul de trecere spre bătrâneţe se modifică subidentităţile:
a. sociale, culturale,
b. profesionale,
c. maritale şi parentale
11. Primul Institut de Geriatrie din lume, este înfiinţat în anul:
a. 1967
b. 1973
c. 1952
12. Primul Institut de Geriatrie din lume, este înfiinţat de:
a. Babeş Papanicolau
b. Roger. Fontaine
c. Ana Aslan

121
 Bibliografie suplimentară:

Baltes, M.M., „Dependensy in old age: Gains and losses,

Curent Directions in Psychological Science”, 1995.

Rieman F., Kleespies W., „Arta de a te pregăti pentru vârsta a

treia”, trad. Lb. germană Adela Motoc, Editura TREI,
Bucureşti, 2005.

122
 BIBLIOGRAFIE

Allport, G.W., (1980) Structura şi formarea personalităţii, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
Bandura, A., (1969), Principles of Beharior modification, New
York: Holt,
Bărbulescu, E. şi Radovan, V. (1997) Educatie şi reintegrare
sociala, Editura Scrisul Românesc, Craiova
Buhler, Charlote, (1939), From Birth To Maturity, New York,
Harper;
Calvin, John, Institutes of the Christian Religion, translated by J.
Alban, Presbyterian Board of Christian Education,
Philadelphia, 1928,
Deontiev, A.N., (1964) Problemele dezvoltării psihice, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti;
Enăchescu C,. (2004), Tratat de igienă mentală, Editura Polirom,
Iaşi
Fromm, E., (1955), Arta de a iubi, Editura Anima
Gal, D. (2003) Asistenta sociala a persoanelor vârstnice, Editura
Todesco, Cluj-Napoca
Golu, M., (1971), Percepţie şi activitate, Colecţia Psysche,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti;
Gross, K. (1899), Die Spiele der Menschen -, Ed. Gustav Fischer;

123
Mărgineanu, N., (1944) Psihologia persoanei, ediţia a II-a
Universitatea Cluj, Sibiu,
Munteanu Ana, (2006), Psihologia dezvoltării umane, Editura
Polirom, Iaşi.
Neamţu, G. (2003) Tratat de asistenta sociala, Editura Polirom,
Iaşi
Neveanu, P.P., (1969) Personalitatea şi cunoaşterea ei, Editura
Militară, Bucureşti;
Ochs, A. L., Newberrz, j., Lenhardt, M. L.., Harkins, S.W.
(1985), J.E. Birren, K.W. Schaie (eds.), Handbook of
psychology of aging, ed.a II-a, Van Nostrand Reinhold,
New York.
Roşca, Al. şi Chircev, A. (1962), Psihologia copilului, Editura de
Stat Didactică şi Pedagogică,
Răşcanu, Ruxandra,(1997), Psihologie Medicală şi asistenţă
socială, Editura Societatea Ştiinţe şi Tehnică, Bucureşti,
Roşca, Al., şi Zörgö, B., (1972), Aptitudinile, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti;
Sandford, M., (1963), Personality: it’s Place in Psycholgy, În
Psycholgy: Study of a Science, vol.5, S.Kock (eds.) New
York, Mc.Graw-Hill;
Schiopu, Ursula, Verza,E., (1981), Psihologia Varstelor,Ciclurile
vieţii, E.D.P. Bucureşti
Sion, Gratiela, (2003), Psihologia vârstelor, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti

124
Verza, E., (1978), Omul, jocul şi distracţia, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti;
Verza, E., Verza, F., (2000), Psihologia vârstelor, Editura Pro
Humanitate,
Vincent, R., (1972), Cunoaşterea Copilului, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
Wallon, H., (1964), De la act la gândire, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti;

125