Curs Bancar

DREPT BANCAR
Lector univ. dr. Monica Amalia Raţiu

Note de curs adresate studenţilor Facultăţii de Drept a Universităţii din
Bucureşti
Forma de invatamant ID – An universitar 2011-2012
DREPT BANCAR
1
DREPT BANCAR
Bucureşti
Titlul I
Evoluţia legislaţiei bancare in România
Capitolul I
Prima lege bancară din România
Secţiunea 1. Circumstanţele adoptării primei legi bancare
Dezbaterile purtate de-a lungul primelor decenii ale secolului al XX-lea privind necesitatea reglementării do -
meniului bancar in România s-au concretizat în adoptarea primei legi bancare in anul 1934.
Legea nr. 70 din 8 mai 1934 pentru organizarea şi reglementarea comerţului de bancă 1 a fost emisă pe fondul
disputelor doctrinare2 privind, in principal, următoarele:
- necesitatea definirii operaţiunilor bancare şi delimitării acestora în cadrul categoriei largi a operaţiunilor
comerciale;
- utilitatea clasificării operaţiunilor bancare;
- obligativitatea reglementării unor proceduri de autorizare şi control a activităţii bancare;
- necesitatea aplicării principiilor de rentabilitate, lichiditate şi siguranţă în plasarea de către băncile private a
capitalurilor;
- reglementarea funcţionării unui Consiliu bancar cu atribuţii în materia autorizării băncilor;
- controlul expunerilor unei bănci faţă de un singur debitor;
- necesitatea reglementării unor forme de protecţie a drepturilor deponen ţilor ş.a.
Secţiunea a 2-a. Prezentarea generală a dispoziţiilor

primei legi bancare
Legea nr. 70/1934 a fost structurată in cinci titluri cu următorul conţinut:

Titlul I, conceput să trateze „dispoziţiuni generale”, reglementa in principal:
- definirea conceptului de „întreprindere de bancă”3;
- monopolul societăţilor bancare asupra exercitării comerţului de bancă;
1
Legea a fost promulgată prin Decretul nr. 1275/1934 (M. Of. nr. 105 din 8 mai 1934). În aplicarea actului normativ a fost
emis Regulamentul de aplicare din 26 septembrie 1934. Legea a fost completată de Legea nr. 590/1945 şi republicată în M. Of. nr.
230 din 9 octombrie 1945. A fost abrogată de Decretul-lege nr. 149/1990.
2
Vezi Titlul III, Capitolul I, Doctrina bancară interbelică, din prezenta lucrare.
3
Orice întreprindere comercială al cărei obiect principal este acela de a săvârşi orice fel de operaţiuni asupra sumelor de bani
în numerar, asupra creditelor, asupra efectelor de comerţ, asupra diferitelor valori negociabile, precum şi orice alte operaţiuni în
legătură cu acestea.
2
DREPT BANCAR
Bucureşti
- definirea conceptului de societate bancară4;

- autorizarea specială a exercitării comerţului de bancă de către Consiliul Superior Bancar;
- aplicabilitatea dispoziţiilor codului de comerţ în completarea legislaţiei bancare.
Titlul al II-lea trata procedurile de constituire şi administrare a societăţilor bancare reglementând:
- constituirea societăţilor bancare prin act autentic;
- aprobarea actului constitutiv şi statutelor de către Consiliul Superior Bancar;
- înregistrarea în Registrul societăţilor bancare;
- faptul că termenul „bancă” nu poate fi întrebuinţat decât de firma socială a unei întreprinderi bancare legalmente
autorizată şi constituită;
- nivelul minim al capitalului societăţilor bancare;
- reguli de constituire a fondului de rezervă, destinat să acopere eventualele pierderi din operaţiunile băncii;
- conducerea şi administrarea băncilor;
- responsabilitatea directorilor şi administratorilor;
- limitarea creditelor acordate fondatorilor, administratorilor, directorilor şi cenzorilor băncii, precum şi rudelor
acestora până la al patrulea grad;
- obligativitatea publicării bilanţului anual în Monitorul Oficial;
- obligativitatea depunerii de rapoarte lunare la Banca Naţională a României.
Titlul al III-lea reglementa operaţiunile de bancă, cuprinzând norme referitoare la:
- definirea operaţiunilor de bancă5;
- clasificarea operaţiunilor de bancă în operaţiuni de bancă ordinare şi operaţiuni de bancă care necesită o
autorizare expresă din partea Consiliului Superior Bancar6.
- limitarea efectuării unor operaţiuni:
- totalul depunerilor primite de o bancă nu putea depăşi de şapte ori valoarea capitalului social plus rezervele;
- totalul obligaţiunilor contractate de o bancă nu putea depăşi de 10 ori valoarea capitalului social plus rezervele;
- acordarea de credite fără garanţii reale aceluiaşi client nu putea depăşi 10 procente din valoarea capitalului social
plus rezervele.
- operaţiuni interzise băncilor:
(i) de a cumpăra şi vinde mărfuri pe cont propriu7;
(ii) achiziţia de imobile pe cont propriu „afară de acelea necesare exerciţiului comerţului sau de bancă sau
uzului personalului băncii, precum şi afară de imobilele dobândite în executarea creanţelor băncii” 8;
4
Orice societate comercială înscrisă în registrul societăţilor bancare.
5
Orice operaţiune juridică asupra sumelor de bani în numerar, asupra creditelor, asupra efectelor de comerţ şi asupra valorilor
negociabile, române sau străine, săvârşite de o întreprindere bancară.
6
Operaţiunile de bancă care necesitau autorizare erau următoarele: 1. Eliberarea de livrete de economie la purtător sau
nominative, dar plătibile la purtător; 2. Emiterea de bonuri de casă la purtător sau nominative, dar plătibile la purtător; 3. Emiterea
de titluri de obligaţiuni; 4. Primirea de depozite spre fructificare pe termen sau la vedere; 5. Emiterea de cecuri circulare sau de
cecuri de călătorie.
7
Se exceptă cumpărarea acelor mărfuri care au fost dobândite în executarea creanţelor băncii şi care vor fi vândute în cel mai
scurt timp posibil, precum şi primirea în depozit a mărfurilor en gros ale clienţilor săi sau chiar ale persoanelor străine, în magazii
anume destinate.
8
Se exceptau imobilele cumpărate pentru înmagazinarea mărfurilor a căror depozitare este permisă de legea bancară.
3
DREPT BANCAR
Bucureşti
(iii) achiziţia în nume propriu de titluri producătoare de dividende pentru un total

mai mare de 25% din valoarea capitalului social plus rezervele;
(iv) participarea în alte întreprinderi, indiferent de natură, cu un capital mai mare de 25% din valoarea
capitalului social plus rezervele;
(v) achiziţia propriilor acţiuni pe cont propriu9;
(vi) acordarea de credite garantate cu propriile acţiuni;
(vii) constituirea de gaj asupra propriilor acţiuni pentru datoriile băncii;
(viii) primirea de depozite în numerar sau titluri, când patrimoniul băncii se află în stare de încetare de plăţi
sau pasivul întrecea activul.
(ix) aplicarea legii bancare asupra operaţiunilor de credit pe termen scurt10;
(x) obligativitatea constituirii de rezerve în numerar şi o „rezervă uşor lichidabilă constând din titluri de
Stat, sau garantate de Stat, efecte de comerţ sau warante scontabile la Banca Naţională a României”.
Titlul al IV-lea trata supravegherea şi controlul comerţului de bancă, reglementând în principal:
- constituirea şi funcţionarea pe lângă BNR a Consiliului Superior Bancar11;
- constituirea unui Secretariat general pe lângă Consiliul Superior Bancar;
Dispoziţiile finale şi tranzitorii care formau obiectul Titlului al V-lea al actului normativ reglementau:
- anumite excepţii de la aplicarea legii bancare, cum ar fi:
(i) casele de schimb sau zarafiile care îşi limitează comerţul numai la operaţiuni de schimb de orice fel de
monede;
(ii) întreprinderile comerciale care au de obiect principal al comerţului lor exclusiv acordarea de
împrumuturi pe gaj, mai puţin casele de împrumut pe gaj al agricultorilor şi industriaşilor 12;
- reguli privind fuziunea a două sau mai multe societăţi bancare;
- reguli privind falimentul şi lichidarea societăţilor bancare;
- sancţiuni pentru încălcarea dispoziţiilor legislaţiei bancare.
9
Se exceptă răscumpărarea de acţiuni proprii în vederea reducerii capitalului social, hotărâtă de adunarea generală
extraordinară a acţionarilor.
10
Prin „credit pe termen scurt” se înţelege orice fel de operaţiune de împrumut de sume de bani, al cărei termen nu este mai
lung de şase luni. În ce priveşte creditele acordate agricultorilor, aceste se socotesc a fi pe termen scurt când scadenţa lor nu trece
de un an de la acordarea împrumutului.
11
Consiliul era compus din: Guvernatorul BNR, un delegat desemnat dintre administratorii BNR, un delegat al Ministerului
de Finanţe, un delegat al Ministerului de Justiţie, un delegat al Uniunii Camerelor de comerţ şi industrie, un delegat al Uniunii
Camerelor de agricultură, Profesorul de monedă, credit şi bănci de la Academia de Înalte Studii Comerciale din Bucureşti; patru
delegaţi ai Asociaţiunii Băncilor Române, din care unul va fi desemnat de gruparea băncilor mici.
12
Acestea erau supuse supravegherii şi controlului Consiliului Superior Bancar, iar caselor de schimb şi celor de împrumut pe
gaj le era interzisă utilizarea în conţinutul firmei a cuvântului „bancă”.
4
DREPT BANCAR
Bucureşti
Capitolul II
Legislaţia bancară românească între abrogarea Legii nr. 70/1934
şi adoptarea primei legi bancare postdecembriste
Secţiunea 1. Decizii politice în materie bancară în anul 1990
Este interesant de observat că între primele decizii luate de factorii politici la începutul anului 1990 a fost aceea de
abrogare a Legii nr. 70/1934 pentru organizarea şi reglementarea comerţului de bancă prin Decretul-lege nr.
149/199013 emis de Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională.
S-au menţinut în vigoare prevederile Decretului nr. 124/1970 privind organizarea şi funcţionarea Băncii Naţionale
a Republicii Socialiste România 14, care atribuiau competenţe Băncii Naţionale inclusiv în materia elaborării şi
controlului normelor de derulare a operaţiunilor bancare.
Prin H.G. nr. 65/199115 Banca Naţională a fost împuternicită să organizeze Bursa de valori ca societate pe acţiuni
în condiţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale: „Obiectul de activitate al Bursei de valori din Bucureşti
va fi crearea condiţiilor de funcţionare şi implementare a pieţei secundare de capital, în cadrul mai larg al pieţei de
capital din România”.
Istoria avea însă să demonstreze că ritmul lent al privatizării şi restructurării economiei nu va permite
funcţionarea pieţei bursiere în România mulţi ani de la această iniţiativă a constituirii Bursei de Valori Bucureşti.
S-a trecut la înlocuirea conducerii BNR, prin H.G. nr. 995/1990 16 fiind eliberat din funcţia de guvernator al Băncii
Naţionale a României domnului Decebal Urdea, iar prin H.G. nr. 996/199017 fiind numit în aceeaşi funcţie Domnul
Isărescu Constantin-Mugurel.
Alte hotărâri de guvern aveau să înlocuiască, treptat, componenţa organelor de conducere ale băncilor de stat
existente în anul 199018.
Pe de altă parte, Parlamentul României a adoptat în noiembrie 1990 Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale şi Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, iar în decembrie 1990 Codul comercial al României, ca
drept comun în materie comercială.
Prin Legea nr. 24/1990 fost ratificat Acordul de înfiinţare a Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare 19
semnat la Paris la data de 29 mai 1990.
Prin H.G. nr. 231/1991 au fost înfiinţate regiile autonome Monetăria Statului şi Imprimeria Băncii Naţionale a
13
M. Of. nr. 66 din 12 mai 990.
14
B. Of. nr. 23 din 18 martie 1970.
15
M. Of. nr. 20 din 28 ianuarie 1991.
16
M. Of. nr. 106 din 15 septembrie 1990.
17
Ibidem.
18
Prin H.G. nr. 11/1990 (M. Of. nr. 2 din 5 ianuarie 1990) se numeşte prim-vicepreşedintele Băncii de Investiţii, prin H.G. nr.
14/1990 (M. Of. nr. 2 din 5 ianuarie 1990), se numeşte vicepreşedintele Băncii Române de Comerţ Exterior, prin H.G. nr. 10/1990
se numeşte preşedintele Băncii pentru Agricultură şi Industrie Alimentară ş.a.
19
M. Of. nr. 116 din 25 octombrie 1990.
5
DREPT BANCAR
Bucureşti
României20, în conformitate cu prevederile Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca
regii autonome şi societăţi comerciale.
O decizie importantă a constat în adoptarea H.G. nr. 534/1990 21 privind majorarea fondurilor proprii ale băncilor
cu scopul trecerii activităţii acestora „la o economie bazată pe mecanismele pieţei şi practicii bancare internaţionale”.
Fondul statutar al Băncii Naţionale a României, al Băncii pentru Agricultură şi Industrie Alimentară, Băncii de
Investiţii şi Băncii Române de Comerţ Exterior a fost majorat cu 75%.
Prin H.G. nr. 574/1990 22 s-a aprobat transferul în gestiunea instituţiilor financiar-bancare din Municipiul
Bucureşti a clădirilor, altor mijloace fixe şi obiecte de inventar din patrimoniul întreprinderii de Administraţie a
Clădirilor din subordinea Direcţiei generale de producţie şi prestaţii din cadrul Ministerului Economiei Naţionale.
Secţiunea a 2-a. Constituiri de noi entităţi bancare
Pentru o perioadă de un an, în intervalul mai 1990 - mai 1991, deciziile în materia înfiinţării de entităţi bancare,
transformării băncilor moştenite din perioada comunistă, modificărilor la nivelul conducerii BNR, reglementărilor în
materie valutară au fost luate de principiu prin hotărâri de guvern23.
Între deciziile de înfiinţare de societăţi bancare se reţin:
- H.G. nr. 679/1990 privind aprobarea înfiinţării Băncii pentru Mica Industrie şi Libera Iniţiativă. Banca a fost
constituită ca o societate pe acţiuni, cu caracter privat, dobândind personalitate juridică pe baza autorizaţiei de
funcţionare emise de Banca Naţională a României şi a înregistrării la Ministerul Finanţelor;
- H.G. nr. 698/1990 privind înfiinţarea sucursalei Băncii Franco-Române din România. Sucursala a fost autorizată
să efectueze împreună cu Banca Română de Comerţ Exterior, cu sucursalele externe ale unor bănci străine stabilite în
România, precum şi cu persoane fizice şi juridice rezidente în străinătate operaţiuni bancare, specifice băncilor
comerciale;
- H.G. nr. 986/1990 privind autorizarea efectuării unor operaţiuni bancare pe teritoriul României a
reglementat faptul că sucursalele din România ale băncilor Manufacturers Hanover Trust Company - New York,
Frankfurt Bukarest Bank AG - Frankfurt/Main, Société Générale - Paris şi MISR Romanian Bank - Cairo au dreptul
să efectueze în România operaţiuni bancare cu persoane fizice şi juridice române, cu persoane fizice şi juridice
rezidente în România, precum şi cu persoane fizice străine care se află temporar în România;
- H.G. nr. 992/1990 a aprobat înfiinţarea Băncii de credit cooperatist ca o societate privată pe acţiuni;
- H.G. nr. 1011/1990 a reglementat reorganizarea B.N.R. şi înfiinţarea Băncii Comerciale Române;
- H.G. nr. 1059/1990 a aprobat înfiinţarea Băncii Comerciale „Ion Ţiriac” - S.A ca societate anonimă pe acţiuni,
supusă legislaţiei în vigoare în România şi autorizată să efectueze toate operaţiunile bancare specifice unei bănci
comerciale.
- H.G. nr. 1178/1990 a aprobat înfiinţarea Băncii Române pentru Dezvoltare - S.A. prin preluarea activului şi
pasivului de la Banca de Investiţii, care se desfiinţează. Obiectul principal de activitate al băncii era constituit de
„efectuarea de servicii bancare pentru executarea proiectelor de investiţii economice şi financiare ale statului, potrivit
20
M. Of. nr. 87 din 23 aprilie 1991.
21
M. Of. nr. 73 din 17 mai 1990.
22
M. Of. nr. 75 din 24 aprilie 1992.
23
D.D. Şaguna, Drept bancar şi valutar, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1991, p. 67 şi urm.
6
DREPT BANCAR
Bucureşti
convenţiei încheiate cu Ministerul Finanţelor, care se realizează integral sau parţial din fonduri de la buget şi din
împrumuturi în valută de la băncile de dezvoltare şi de la instituţiile financiare internaţionale şi de creditarea
activităţii de producţie, investiţii, comerciale şi de prestări de servicii, desfăşurată de regii autonome, societăţi
comerciale, societăţi mixte, unităţi cooperatiste, organizaţii obşteşti, asociaţii familiale, de alte persoane juridice,
precum şi de persoane fizice”;
- H.G. nr. 1196/1990 privind înfiinţarea Băncii Agricole - S.A. ca societate comercială pe acţiuni, la aceeaşi dată
fiind desfiinţată Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară;
- H.G. nr. 1195/1990 privind organizarea Băncii Comerciale Române - S.A. Banca Comercială Română şi-a
început activitatea la 1 decembrie 1990, activul şi pasivul fiind preluate de la Banca Naţională a României;
- H.G. nr. 1356/1990 privind înfiinţarea Băncii Române de Comerţ Exterior - S.A. „prin preluarea activului şi
pasivului Băncii Române de Comerţ Exterior, cu excepţia operaţiunilor care nu sunt specifice unei bănci comerciale
şi care până la data prezentei au fost efectuate din dispoziţia sau în numele statului”;
- H.G. nr. 189/1991 privind aprobarea înfiinţării Băncii de Export-Import a României (Romanian Eximbank) ş.a.,
având ca obiect de activitate asigurarea creditelor pentru operaţiuni de export sau import, asigurarea investiţiilor din şi în
străinătate şi alte operaţiuni bancare specifice.
Secţiunea a 3-a. Decizii de politică valutară
La începutul anilor 1990 România se confrunta cu lipsa convertibilităţii valutare, având în vedere faptul că
persoanelor fizice de regulă le era interzisă deţinerea de valută, iar societăţi comerciale private nu existau.
Privind în urmă după 17 ani, se observă o inerţie în relaxarea regimului valutar, convertibilitatea totală a leului
ajungând să fie atinsă abia la momentul integrării României în Uniunea Europeană.
În perioada 1990-1991 au fost adoptate în domeniul valutar atât hotărâri de guvern cu aplicabilitate generală, cât
şi hotărâri de guvern adresate specific unora din băncile de stat.
Încadrată în prima categorie, H.G. nr. 61/1990 24 privind acordarea de facilităţi cetăţenilor români care dobândesc
sume în valută a permis cetăţenilor români care dobândesc sume în valută cu titlu de succesiuni, pensii, donaţii,
despăgubiri, ajutoare şi altele asemenea să le utilizeze integral în valută şi/sau să le păstreze în conturi deschi se la
unităţile Băncii Naţionale a României sau la Banca Română de Comerţ Exterior, fără a fi necesară justificarea
provenienţei valutei.
Prin H.G. nr. 470/1990 privind reorganizarea activităţii de arbitrajare în cadrul Băncii Române de Comerţ
Exterior, BRCE a fost „autorizată să efectueze tranzacţii de arbitrajare şi de hedging pe pieţele internaţionale
valutare a depozitelor pe termen scurt şi a capitalurilor, la vedere şi la termen, în scopul obţinerii de beneficii în
valută”.
Prin H.G. nr. 446/199025 s-a aprobat efectuarea de operaţiuni de încasări şi plăţi în valută, angajarea şi acordarea
de credite în valută de către Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară (BAIA) specifice profilului său de
activitate. Banca era autorizată să efectueze în plus, faţă de atribuţiile reglementate anterior:
- operaţiuni de încasări şi plăţi privind activitatea de comerţ exterior;
- cumpărarea şi vânzarea în ţară şi în străinătate de valute efective, efecte de comerţ, precum şi titluri şi
24
M. Of. nr. 13 din 20 ianuarie 1990.
25
M. Of. nr. 61 din 7 mai 1990.
7
DREPT BANCAR
Bucureşti
obligaţiuni străine;
- dreptul de a încheia aranjamente de comerţ cu bănci şi instituţii străine;
- deschiderea de conturi în valută persoanelor fizice şi juridice şi administrarea disponibilităţilor în valută;
- angajarea şi acordarea de credite în valută pe termen scurt, mijlociu şi lung pentru activitatea de producţie,
prelucrare, comercializare, prestări de servicii, precum şi pentru obiective sau acţiuni de investiţii, inclusiv pentru
vărsăminte de capital în valută la constituirea societăţilor mixte;
- emiterea şi acceptarea de garanţii pentru credite sau alte angajamente de plată în valută, cu solicitarea din partea
beneficiarilor a dovezilor corespunzătoare privind desfacerea la export a mărfurilor;
- emiterea de efecte de comerţ în valută şi acceptarea de efecte de comerţ emise asupra sa;
- avalizarea şi girarea efectelor de comerţ în valută emise de terţi;
- încheierea de aranjamente de corespondent cu bănci şi instituţii financiare străine.
Capitolul III
Legea bancară nr. 33/1991
Secţiunea 1. Contextul adoptării primei legi bancare postdecembriste
Venind în întâmpinarea necesităţilor unei incipiente economii de piaţă, începând cu data de 3 mai 1991 a intrat în
vigoare Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancară26.
Adoptarea Legilor nr. 33/1991 şi nr. 34/1991 privind Statutul Băncii Naţionale a României a reprezentat
demararea primei etape a reformei bancare care a asigurat în principal:
- structurarea sistemului bancar pe două paliere;
- desprinderea din atribuţiile BNR a celor specifice băncilor comerciale;
- dezvoltarea noilor funcţii ale băncii centrale (reglementare, autorizare, politica valutară, politica monetară etc.);
- înfiinţarea de bănci comerciale.
Aşadar, reorganizarea sistemului bancar şi de credit din România în temeiul Legii nr. 33/1991 s-a întemeiat pe
principiul de degrevare totală a băncii centrale de activitatea operativă, care trebuie lăsată exclusiv pe seama băncilor
comerciale.
Această separare a două activităţi esenţiale – emisiunea bănească şi creditarea curentă – nu poate fi privită numai
prin prisma implicaţiilor funcţionale, deoarece înseamnă o reaşezare a însăşi politicii monetare pe baze economice.
Faptul că BNR a fost implicată în acordarea de credite pe termen scurt unităţilor economice s-a dove dit inutil, mai
mult a însemnat o deturnare de la adevăratele sale atribuţii. Reorganizată drept „bancă a băncilor”, banca centrală
poate să recepţioneze corespunzător semnalele fenomenelor monetare şi să adopte măsurile cerute de economia
naţională27.
Privită din perspectiva anului 1991, refacerea economică a României avea să depindă în mare măsură de atragerea
capitalurilor străine, materializate în investiţii durabile în toate ramurile, inclusiv în sistemul bancar, prin
26
Actul a fost publicat în M. Of. nr. 70 din 3 aprilie 1991 şi abrogat de Legea nr. 58/1998 la data de 22 aprilie 1998.
27
D.D. Şaguna, Drept bancar şi valutar, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1991, p. 66 şi urm.
8
DREPT BANCAR
Bucureşti
multiplicarea şi diversificarea băncilor comerciale.

Indiferent de rigorile de autorizare, prezenţa băncilor străine în România şi contribuţia lor directă prin intrări de
fonduri constituia o necesitate obiectivă.
Caracterul imperativ al procesului de modernizare era evident în toate domeniile, în special în sectorul serviciilor
şi cu precădere pe linia celor specific monetare, nepotrivite pentru funcţionarea eficientă a unei economii de piaţă.
Reglementarea activităţii bancare a avut în vedere faptul că atragerea partenerilor externi nu se poate limita la o
simplă asistenţă financiară, ci presupune şi asistenţă tehnică de specialitate, menită să urgenteze asimilarea şi în ţara
noastră a operaţiunilor monetare şi bancare moderne.
Deschiderea accesului băncilor străine care vor să investească în România s-a impus ca o necesitate la începutul
anilor 1990, de modul cum se concep şi stabilesc condiţiile de colaborare a capitalului străin cu cel românesc,
avându-se în vedere atât garanţiile oferite investitorilor străini, cât şi protejarea intereselor naţionale depinzând 28
succesul relaţiilor de colaborare.
La momentul 1991 era deja evident rolul esenţial al băncilor comerciale în finanţarea activităţilor agenţilor
economici. Realitatea românească în domeniu, la începutul perioadei de tranziţie, beneficia de o structură bancară
modestă, vădit insuficientă parcurgerii cu succes a perioadei de tranziţie la economia de piaţă 29.
Saltul decisiv spre economia de piaţă declanşat de liberalizarea preţurilor, începând cu 1 noiembrie 1990, trebuia
conceput în condiţiile menţinerii echilibrului financiar intern şi extern. Acesta putea fi asigurat numai printr-o politică
realistă în domeniile monetar, valutar, fiscal, bugetar şi de credit.
În anul 1991 a fost declanşată reforma bancară, financiară şi în domeniul fiscalităţii. Transformarea Băncii
Naţionale a României în bancă centrală, formarea reţelei de bănci comerciale, bănci specializate şi societăţi
financiare, au constituit premisele ca, la scurt timp după adoptarea unei noi legislaţii bancare, să se poată promova o
autentică politică monetară şi de credit30.
Secţiunea a 2-a. Prezentarea generală a dispoziţiilor actului normativ
În primul capitol consacrat principiilor generale, noua lege bancară a stabilit faptul că activitatea bancară în
România se desfăşoară prin Banca Naţională a României şi prin societăţi bancare constituite ca societăţi comerciale şi
condiţionat de obţinerea autorizaţiei specifice din partea BNR şi se caracterizează BNR ca bancă centrală de
emisiune31.
S-a menţinut interdicţia cuprinsă şi în prima lege bancară emisă în România în legătură cu utilizarea de către orice
28
Ibidem, p. 67.
29
La momentul decembrie 1990, actorii pe piaţa bancară românească erau Banca Română de Dezvoltare, Banca Comercială
Română, Banca Agricolă, Banca Română de Comerţ Exterior, Bankcoop, Mind-Banc, Banca pentru tineret, Banca Comercială
„Ion Ţiriac“.
30
În opera citată, Profesorul D.D. Şaguna sublinia faptul că: „Spre a răspunde imenselor cerinţe ale unei grele perioade de
reconstrucţie care revin sistemului financiar-bancar, nu este de ajuns ca el să fie reorganizat şi dezvoltat până acolo încât să
dispună de suficiente componente. Problema esenţială este, dacă i se va permite să funcţioneze pe criterii economice sau se va
încerca pe diferite căi subordonarea activităţii sale unor aşa zise «raţiuni de stat». Pericolul nu este de neglijat, având în vedere şi
experienţa altora în domeniu”.
31
Pe de altă parte, BNR era singurul agent al statului însărcinat cu supravegherea tranzacţiilor valutare efectuate de
societăţile bancare.
9
DREPT BANCAR
Bucureşti
firmă sau agent economic care nu are autorizaţie de funcţionare ca societate bancară sau personalului acestora unei
denumiri, o formă de publicitate, precum şi orice expresie care ar putea să sugereze ideea că este o societate bancară.
Legea nr. 33/1991 prezintă în mod distinct regimul societăţilor comerciale bancare, persoane juridice române, de
regimul sucursalelor şi reprezentanţelor băncilor străine.
Referitor la societăţile bancare române se reţin în principal următoarele aspecte:
constituirea cu respectarea prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale;
interdicţia constituirii sub formă de societăţi cu răspundere limitată;
- existenţa unor reglementări speciale privind acordarea şi retragerea autorizaţiilor de funcţionare;
- condiţii speciale referitoare la capitalul social32;
- societatea bancară va trebui să se identifice în mod clar, în toate actele ei oficiale, printr-un minimum de date;
- reguli speciale privind fuziunea, dizolvarea, lichidarea sau falimentul societăţilor bancare;
- interzicerea practicilor neconcurenţiale.
Înfiinţarea, funcţionarea şi lichidarea filialelor din România ale societăţilor bancare, persoane juridice străine,
erau supuse regimului Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, iar exercitarea profesiunii bancare şi
operaţiunile de bancă ale filialelor şi sucursalelor erau supuse autorizării Băncii Naţionale a României.
În ceea ce priveşte activitatea bancară, Legea nr. 33/1991 a reglementat atât activităţile permise băncilor, cât şi
activităţile interzise.
Între activităţile permise, legea reglementa:
- atragerea de depozite;
- acordarea de credite;
- operaţiuni cu active monetare33;
- operaţiuni cu titluri de valoare34;
- operaţiuni şi activităţi conexe, între care:
 operaţiuni valutare;
 operaţiuni cu metale preţioase, cu obiecte confecţionate din acestea şi cu alte
valori cu grad mare de lichiditate;
 plasamentul, subscrierea, gestionarea, păstrarea şi comerţul cu titluri;
 consulting bancar;
 garanţii;
 mandatari;
 alte activităţi legale care pot fi asumate pe cont propriu sau în contul clienţilor.
Societăţile bancare puteau fi autorizate să atragă de la persoane juridice şi fizice, în vederea păstrării şi
fructificării, depozite la vedere şi la termen, în cont, cu numerar şi cu titluri. Depozitele puteau fi purtătoare de
32
Capitalul social subscris trebuia vărsat integral, în formă bănească, în termen de până la doi ani de la data constituirii
societăţii bancare.
33
Societăţile bancare pot cumpăra, vinde, ţine în custodie şi administra active monetare, pot executa transferuri, operaţiuni de
clearing şi alte operaţiuni de virament, pe cont propriu sau în contul terţilor.
34
Conform art. 23, societăţile bancare pot primi titluri în gaj sau în păstrare. Aceste titluri nu pot fi gajate de societatea
bancară primitoare, iar aceasta nu poate exercita dreptul de vot aferent respectivelor titluri.
10
DREPT BANCAR
Bucureşti
dobândă. În scopul protejării drepturilor deponenţilor, Capitolul IV a reglementat posibilitatea constituirii, pe baza
autorizării şi sub supravegherea BNR, de fonduri pentru asigurarea depozitelor constituite la societăţile bancare de
persoanele fizice.
În vederea compensării şi decontării globale a creanţelor reciproce ale societăţilor bancare, se prevedea
posibilitatea înfiinţării de case de compensaţii interbancare, conform dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 şi a autorizaţiei
BNR.
La acordarea creditelor, societăţile bancare aveau obligaţia de a verifica credibilitatea solicitanţilor pentru
rambursarea lor la scadenţă. În acest scop, acestea pot cere solicitanţilor garantarea împrumutului cu bunuri mobile şi
imobile35.
Operaţiuni interzise societăţilor bancare erau următoarele:
- angajarea în tranzacţii cu bunuri mobile şi imobile, cu excepţia tranzacţiilor cu imobile necesare desfăşurării
activităţii societăţii bancare şi pentru folosinţa salariaţilor, precum şi a tranzacţiilor cu bunuri mobile şi imobile în
executarea creanţelor;
- achiziţionarea propriilor acţiuni sau gajarea lor în contul datoriilor băncii, cu excepţia activităţilor de
răscumpărare a acţiunilor proprii în vederea reducerii capitalului social, cu autorizarea prealabilă din partea Băncii
Naţionale a României;
- acordarea de împrumuturi clienţilor, condiţionată de vânzarea sau cumpărarea acţiunilor băncii;
- primirea de depozite, titluri sau alte valori, când societatea bancară se află în stare de încetare de plăţi;
- angajarea în operaţiuni de depozit, dacă majoritatea depozitelor provin de la angajaţii băncii, cu excepţia
operaţiunilor fondurilor de plasament şi alte operaţiuni financiare bazate pe principiul mutualităţii;
- alte operaţiuni şi activităţi interzise specificate ca atare în autorizaţiile de funcţionare.
Legea mai prevede obligaţia constituirii fondurilor de rezerve şi posibilitatea constituirii de fonduri de risc,
precum şi alte fonduri.
În Capitolul al III-lea, Legea bancară din 1991 stabileşte anumite limite în activitatea băncilor, respectiv:
- participarea unei societăţi bancare la societăţi comerciale cu obiect nebancar nu putea depăşi 20% din capitalul
societăţii respective;
- împrumuturile acordate unui singur debitor36 nu puteau depăşi, cumulate, 20% din capitalul şi rezervele
societăţii bancare.
Referitor la situaţiile financiare, Legea bancară din 1991 reglementa:
- obligativitatea prezentării către BNR de situaţii financiare lunare;
- obligaţia de a permite BNR examinarea evidenţelor, conturilor şi operaţiunilor, exclusiv pentru îndeplinirea
scopurilor supravegherii bancare;
- publicarea bilanţului şi a contului de profit şi pierderi conform prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale şi reglementărilor specifice emise de Banca Naţională a României;
35
Legea definea „creditul pe termen scurt” drept orice fel de operaţiune de împrumut de sume de bani pe o durată ce nu
depăşeşte 12 luni; împrumuturile a căror durată de rambursare este între un an şi cinci ani sunt credite pe termen mediu, iar cele
care depăşesc durata de cinci ani sunt credite pe termen lung. Operaţiunile de creditare şi acordarea de garanţii trebuiau
consemnate în documente contractuale din care să rezulte clar toţi termenii şi toate condiţiile respectivelor tranzacţii.
36
Se consideră un singur debitor orice persoană sau grup de persoane fizice sau juridice care sunt legate economic între ele.
Împrumuturile acordate debitorilor aflaţi în relaţii speciale cu societatea bancară sau personalul acesteia, inclusiv familiale, erau
permise numai în condiţiile reglementărilor emise de Banca Naţională a României.
11
DREPT BANCAR
Bucureşti
Legea bancară mai cuprindea dispoziţii referitoare la personalul societăţilor bancare, răspunderea acţionarilor,
cenzorilor şi conducătorilor băncii, secretul profesional în activitatea bancară, contravenţii şi sancţiuni, posibilitatea
organizării unei asociaţii profesionale a băncilor.
Legea bancară din 1991 abrogă expres Decretul nr. 160 din 7 mai 1986 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Consiliului Financiar-Bancar37.
Consiliul Financiar-Bancar fusese înfiinţat de autorităţile comuniste ca organ de lucru în subordinea Consiliului
de Miniştri, cu atribuţii în:
- coordonarea activităţii tuturor organelor financiar-bancare;
- răspundere faţă de modul în care se realizează politica financiar-bancară a statului la nivelul întregii economii;
- aplicarea cu fermitate în economie a mecanismului economico-financiar, înfăptuirea autogestiunii economico-
financiare a unităţilor socialiste, soluţionarea operativă a problemelor financiare etc;
- organizarea şi coordonarea întregii activităţi de control financiar-bancar a organelor de specialitate;
- coordonarea activităţii de finanţare şi creditare, folosirea eficientă a pârghiilor financiare;
- analizarea fenomenelor şi tendinţelor ce apar în domeniul financiar, monetar şi valutar;
- analizarea relaţiilor financiare şi valutare cu alte ţări ş.a.
Eliminarea acestui organism a însemnat un element suplimentar în consacrarea Băncii Naţionale a României ca
autoritate autonomă cu rol de bancă centrală, autoritate de reglementare în domeniul monetar şi valutar, de
supraveghere şi control a activităţii bancare, astfel cum era solicitat de economia de piaţă în formare.
Capitolul IV
Legea bancară nr. 58/1998
Secţiunea 1. Contextul adoptării Legii bancare din 1998
Legea bancară din 1998 a fost emisă pe fondul crizei sistemului bancar românesc provocate de falimentele
bancare din perioada 1997-1998 şi având în vedere, totodată, necesitatea adaptării într-o mai mare măsură a
legislaţiei naţionale la standardele Uniunii Europene în perspectiva unei viitoare aderări.
S-a urmărit creşterea autorităţii Băncii Naţionale a României, ca instituţie de supraveghere a sistemului bancar,
astfel încât să se poată dispune măsurile necesare asigurării stabilităţii sistemului, precum şi protecţia clienţilor
băncilor, în general, şi a depunătorilor, în special.
Legea nr. 58/1998 a impus o întărire a capacităţii de supraveghere prudenţială a Băncii Naţionale a României în
paralel cu perfecţionarea cadrului de reglementare a activităţii bancare.
S-a urmărit, totodată, încurajarea procesului de economisire şi creşterea încrederii deponenţilor şi investitorilor
faţă de sistemul bancar românesc.
Legea nr. 58/1998 a fost fundamentată pe principiile consacrate de Legea nr. 33/1991 şi legislaţia bancară
adoptată în temeiul acesteia.
Cu toate acestea, se remarcă o structurare mai detaliată a instituţiilor, cu preluarea anumitor aspecte ale
37
B. Of. nr. 27 din 9 mai 1986.
12
DREPT BANCAR
Bucureşti
standardelor Uniunii Europene.

Între elementele de noutate introduse de prevederile Legii nr. 58/1998 faţă de reglementările Legii nr. 33/1991 se
remarcă următoarele:
- definirea unor termeni fundamentali pentru evitarea posibilelor diferenţe de interpretare a unor concepte 38;
- detalierea condiţiilor generale de autorizare a băncilor, cu precizarea cauzelor de respingere şi/sau retragere a
autorizaţiei;
- introducerea unor dispoziţii referitoare la cerinţele de bază în materia prudenţei bancare;
- reglementarea auditului extern independent obligatoriu;
- obligativitatea consolidării situaţiilor financiare ale băncilor;
- introducerea unor restricţii şi incompatibilităţi în exercitarea mandatului de administrator şi cenzor în materie
bancară;
- reglementarea conflictului de interese în cazul administratorilor unei bănci;
- reglementarea expresă a caracterului de titlu executoriu a contractelor de credit încheiate de o bancă, în calitate
de creditor;
- procedura instituirii măsurilor de supraveghere şi de administrare specială a băncilor.
Legea nr. 58/1998 a fost modificată de o succesiune de acte normative 39, între care se impune analizarea
dispoziţiilor Legii nr. 485/2003.
Secţiunea a 2-a. Amendamente ale Legii nr. 58/1998 realizate prin

adoptarea Legii nr. 485/2003
Prin Programul Naţional de Aderare a României la Uniunea Europeană, Statul Român şi-a asumat obligaţia de a
asigura armonizarea legislaţiei bancare naţionale cu legislaţia comunitară. Amendamentele legislative în cauză ar fi
trebuit adoptate în cursul anului 2002.
Modificările legislative au urmărit, în principal, implementarea acelor prevederi care se circumscriu sferei de
aplicare a Legii nr. 58/1998 din următoarele acte comunitare:
- Directiva nr. 10/1996 cu privire la recunoaşterea de către autorităţile competente a acordurilor de compensare
bilaterale;
- Directiva nr. 12/2000 cu privire la constituirea şi desfăşurarea activităţii de către instituţiile de credit;
- Directiva nr. 28/2000 de amendare a Directivei nr. 12/2000;
- Directiva nr. 46/2000 cu privire la constituirea, desfăşurarea activităţii şi supravegherea prudenţială a activităţii
instituţiilor emitente de monedă electronică;
- Directiva nr. 24/2001 cu privire la reorganizarea şi lichidarea instituţiilor de credit.
În urma analizării elementelor de noutate introduse de Legea nr. 485/2003 se observă faptul că anumite prevederi
38
Legiuitorul a decis să definească după model european concepte precum „bancă”, „filială”, „afiliată a unei bănci”,
„depozit”, „credit”, „conducătorii băncii”, „acţionar semnificativ”, „grup de persoane care acţionează împreună”, „societate aflată
sub control efectiv”, „capital”, „fonduri proprii”, „documentaţie de credit”, „expunere”, „supraveghere prudenţială bancară” ş.a.
39
Legea nr. 58/1998 a fost modificată si completată în principal de O.U.G. nr. 24/1999, O.U.G. nr. 56/2000, O.U.G. nr.
137/2001, Legea nr. 414/2002, Legea nr. 485/2003, O.G. nr. 29/2004, Legea nr. 116/2004, O.G. nr. 10/2004, Legea nr. 278/2004,
Legea nr. 443/2004, Legea nr. 131/2006, Legea nr. 343/2006. Actul normativ a fost republicat si a intrat în vigoare la 27 ianuarie
2005 în temeiul Legii nr. 443/2004. Legea a fost abrogată de O.U.G. nr. 99/2006 la data de 1 ianuarie 2007.
13
DREPT BANCAR
Bucureşti
au urmărit armonizarea legislaţiei naţionale cu cea comunitară, în timp ce alte dispoziţii au fost adoptate în vederea
îmbunătăţirii reglementărilor cuprinse în textul iniţial al Legii nr. 58/1998.
Între elementele de noutate care se încadrează în prima categorie se reţin:
- stabilirea sferei noţiunii de „instituţie de credit” şi limitarea formelor de constituire a acestora în contextul
legislativ actual;
- încadrarea în categoria instituţiilor de credit a instituţiilor emitente de monedă electronică şi reglementarea
regimului de constituire şi funcţionare a acestora;
- definirea terminologiei necesare pentru implementarea prevederilor comunitare şi realizării unei supravegheri
pe o bază consolidată40;
- crearea cadrului legal pentru asigurarea dreptului la libera stabilire şi libera prestare de servicii de către
instituţiile de credit din statele membre, pe principiul autorizaţiei unice recunoscute în cadrul Comunităţii, precum şi
pentru implementarea principiului supravegherii instituţiilor de credit de către autoritatea competentă din statul de
origine, cu precizarea că dispoziţiile respective vor intra în vigoare începând cu data aderării;
- stabilirea activităţilor care pot fi desfăşurate de instituţiile de credit pe baza recunoaşterii mutuale, cu precizarea
că băncile, persoane juridice române, vor putea desfăşura activităţile de leasing financiar în mod direct, începând cu
data aderării, în condiţiile prevăzute prin reglementările Băncii Naţionale a României;
- posibilitatea extinderii, de la data aderării, a principiului recunoaşterii mutuale pentru activităţile respective şi
asupra instituţiilor financiare – filiale ale unei instituţii de credit autorizate într-un stat membru, cu condiţia includerii
filialei respective în supravegherea pe bază consolidată şi îndeplinirii de către aceasta a unor condiţii stricte; aceste
prevederi se aplică şi în cazul instituţiilor financiare cu sediul în România, filiale ale unor bănci persoane juridice
române;
- introducerea de competenţe pentru Banca Naţională a României privind supravegherea pe o bază consolidată;
- stabilirea principiilor pe baza cărora se determină autoritatea competentă să realizeze supravegherea pe o bază
consolidată, în cazurile în care autorităţi competente din diferite state membre pot avea concomitent responsabilităţi
în acest sens (conflict de competenţă);
- păstrarea de către Banca Naţională a României, ca autoritate competentă a statului gazdă, a responsabilităţilor în
materie de supraveghere a lichidităţii şi cele de politică monetară cu privire la sucursalele din România ale
instituţiilor de credit din statele membre;
- introducerea de prevederi privind recunoaşterea acordurilor de compensare bilaterală41 de către Banca Naţională
a României pentru anumite categorii de operaţiuni şi, în acest context, introducerea unei dispoziţii cu caracter general
potrivit căreia deschiderea procedurii de reorganizare, faliment sau a unei alte asemenea proceduri asupra uneia
dintre părţile contractante nu va afecta valabilitatea unor astfel de acorduri;
- modificarea nivelului de la care o persoană devine acţionar semnificativ 42;
- stabilirea nivelurilor ulterioare pentru care este necesară notificarea intenţiei de achiziţionare a unei participaţii
şi înlocuirea procedurii de aprobare prealabilă cu cea de notificare;
40
Cu titlu de exemplu se pot menţiona conceptele de „instituţie financiară”, „societate-mamă”, „autoritate competentă”,
„monedă electronică”, „capital iniţial”, „stat membru”, „stat membru de origine”, „stat membru gazdă”, „holding financiar”,
„societate prestatoare de servicii auxiliare sau conexe” ş.a.
41
Traducere a conceptului internaţional de „netting”.
42
Pragul anterior reglementat la 5% a fost majorat la 10% din capitalul social.
14
DREPT BANCAR
Bucureşti
- modificarea limitei raportată la fondurile proprii ale băncii pe care aceasta o poate investi în entităţi
nefinanciare şi a limitei globale pentru investiţiile de această natură ale unei bănci 43;
- introducerea de prevederi referitoare la colaborarea Băncii Naţionale a Româ niei cu autorităţile competente
din statele membre şi la cerinţele de notificare a acestora şi/sau a Comisiei Europene;
- prevederi referitoare la procedurile şi legislaţia aplicabilă în cazul lichidării băncilor, persoane juridice române
(în alte cazuri decât falimentul), care desfăşoară activitate şi în alte state membre, cu aplicabilitate de la data aderării;
- cerinţele de raportare la Banca Naţională a României de către auditorul financiar a unor fapte şi acte de care
acesta a luat cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor sale.
Prevederi semnificative prin care s-a urmărit o îmbunătăţire a textului legii sau completarea acestuia, pentru
rezolvarea unor probleme insuficient reglementate în spiritul legislaţiei şi practicii europene:
- reglementarea regimului băncilor a căror autorizaţie a fost retrasă (în alte situaţii decât la cerere, în caz de
faliment ori fuziune/divizare), prin introducerea de prevederi privind obligativitatea dizolvării şi lichidării acestora şi
a unui capitol privind lichidarea;
- restructurarea şi completarea secţiunii referitoare la administrarea specială, în vederea clarificării atribuţiilor
administratorului special şi completarea cazurilor în care poate fi dispusă această măsură cu situaţia în care banca nu
mai are niciun administrator şi niciun conducător;
- introducerea de prevederi care să asigure cadrul legal corespunzător pentru emiterea de către Banca Naţională a
României a reglementărilor privind controlul intern, în concordanţă cu principiile elaborate în acest domeniu de
Comitetul de la Basel44;
- completarea dispoziţiilor referitoare la secretul profesional;
- crearea cadrului necesar realizării unei supravegheri pe o bază consolidată de către autoritatea competentă şi
corelarea cu alte acte normative45;
- revizuirea surselor de majorare a capitalului social al băncilor şi a capitalului de dotare al sucursalelor
instituţiilor de credit străine;
- prevederi privind condiţiile pentru deschiderea de către băncile, persoane juridice române, a unor sucursale în
străinătate, inclusiv pe teritoriul statelor membre (în acest ultim caz, cu aplicare de la data aderării);
- stabilirea unor categorii de investiţii ale băncilor care sunt supuse aprobării prealabile a Băncii Naţionale a
României, în concordanţă cu cerinţele Comitetului de la Basel;
- aplicarea prevederilor referitoare la obligativitatea vânzării acţiunilor deţinute la bancă şi în cazul acţionarilor
semnificativi al căror drept de vot este suspendat de către Banca Naţională a României ca sancţiune aplicabilă
acestora şi aplicarea în mod corespunzător a procedurii de anulare şi vânzare de către bancă a acestor acţiuni în cazul
în care deţinătorii nu le-au înstrăinat în termenul prevăzut de lege;
- introducerea de prevederi potrivit cărora acţionarii băncii, chiar minoritari, care nu au dreptul de vot suspendat,
să poată ţine o adunare generală şi să ia orice decizii de competenţa acesteia, cu majoritatea voturilor lor;
- reformularea şi completarea prevederilor Capitolului X, în scopul asigurării cadrului legal necesar pentru
43
De la 50% la 60% din fondurile sale proprii.
44
S-a avut în vedere separarea conducerii la nivelul consiliului de administraţie de conducerea executivă sau menţinerea
conducătorilor ca membri în consiliul de administraţie (caz în care a fost impusă cerinţa ca administratorii care nu sunt şi
conducători să constituie majoritatea), obligativitatea constituirii comitetului de audit şi a comitetului de administrare ariscurilor,
cerinţa ca unul dintre administratorii băncii, care nu este şi conducător, să aibă cunoştinţe temeinice în domeniul contabilităţii ş.a.
45
Referitoare la colectarea creanţelor bugetare, spălarea banilor, combaterea actelor de terorism, a faptelor de corupţie ş.a.
15
DREPT BANCAR
Bucureşti
asigurarea implementării Principiilor fundamentale ale organizării şi funcţionării sistemelor de plăţi, emise de
Comitetul de la Basel;
- introducerea la finalul fiecărui capitol al legii a unui articol prin care sunt stabilite dispoziţiile din fiecare capitol
aplicabile sucursalelor instituţiilor de credit străine care funcţionează în România;
- introducerea de sancţiuni pentru persoanele juridice ori alte entităţi care desfăşoară activităţi de atragere de
depozite ori alte fonduri rambursabile de la public;
- introducerea de prevederi prin care Banca Naţională a României este împuternicită să determine dacă o
activitate reprezintă atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public, activitate bancară, activitate de
emitere de monedă electronică sau o activitate de atragere şi/sau administrare a unor sume de bani rezultate din
asocierea în vederea economisirii şi acordării de credite într-un sistem colectiv, decizia Băncii Naţionale a României
în aceste cazuri fiind obligatorie pentru părţile interesate.
Capitolul V
Legislaţia bancară postaderare
Secţiunea 1. Cadrul legislativ comunitar în materia serviciilor financiare

în vigoare la 1 ianuarie 2007
Integrarea României în Uniunea Europeană a obligat la armonizarea cadrului legislativ şi de reglementare

naţională la dispoziţiile acquis-ului comunitar, aflat într-un proces continuu de revizuire şi adaptare la evoluţiile şi
cerinţele pieţei.
În sectorul serviciilor financiare, evoluţii legislative recente înregistrate la nivelul Uniunii Europene au fost
reprezentate de adoptarea şi publicarea la data de 30 iunie 2006 a Directivei nr. 2006/48/CE a Parlamentului
European şi a Consiliului din 14 iunie 2006 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de către instituţiile
de credit şi a Directivei nr. 2006/49/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 iunie 2006 privind
adecvarea capitalului firmelor de investiţii şi instituţiilor de credit.
Directivele menţionate au fost destinate transpunerii la nivel comunitar a prevederilor referitoare la noile cerinţe
de capital agreate la nivelul Comitetul de la Basel pentru Supraveghere Bancară şi cunoscute pe plan internaţional
sub denumirea de Noul Acord de Capital – Basel II.
Obiectivul enunţat a fost realizat la nivelul Uniunii Europene prin reconfigu rarea Directivei 2000/12/CE
privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de către instituţiile de credit (devenită Directiva
2006/48/CE) şi a Directivei 93/6/EEC privind adecvarea capitalului firmelor de investiţii şi instituţiilor de credit
(devenită Directiva 2006/49/CE).
În privinţa cerinţelor de capital, noile directive comunitare sunt aplicabile atât instituţiilor de credit, cât şi firmelor
de investiţii din Uniunea Europeană.
Noul Acord de Capital – Basel II a fost gândit să înlocuiască Acordul Basel I ale cărui reguli s-au dovedit în timp
inadecvate în materia cuantificării riscului de credit, nemaifiind aliniate la cele mai bune practici aplicate de
instituţiile de credit în procesul de management al riscurilor.
Prin alinierea cerinţelor de capital cât mai aproape de propriile estimări ale instituţiilor de credit, Noul Acord
16
DREPT BANCAR
Bucureşti
Basel II a fost destinat să reducă diferenţele între cerinţele de capital reglementat şi cele de capital economic.
Prevederile comunitare au la bază trei piloni implementaţi prin Acordul Basel II, respectiv:
1. cerinţele minime de capital (Pilonul I);
2. revizuirea de către supraveghetor a procesului intern al instituţiei de credit de evaluare a adecvării capitalului la
riscuri (Pilonul II);
3. cerinţele de publicitate pentru instituţiile de credit (Pilonul III).
Potrivit noilor prevederi comunitare în materia adecvării capitalului, instituţiile de credit au obligaţia de a evalua
adecvarea capitalului pe plan intern, în baza propriei metodologii de management al riscurilor, iar autoritatea de
supraveghere trebuie să analizeze dacă evaluarea internă a adecvării capitalului instituţiilor de credit este
corespunzătoare profilului de risc general şi strategiilor de afaceri ale acestora.
Între aspectele de care trebuie să ţină seama atât instituţiile de credit, cât şi supraveghetorii se numără şi riscurile
care nu sunt acoperite prin cerinţele de capital abordate în cadrul Pilonului I.
Noul cadru impune instituţiilor de credit să facă publice informaţii referitoare la:
- parametrii-cheie ai profilului de afaceri;
- expunerile la risc şi
- managementul riscurilor.
Termenul în care noile directive comunitare trebuiau transpuse în legislaţia naţională a fiecărui stat membru a fost
convenit să fie 1 ianuarie 2007.
Integrarea României în Uniunea Europeană începând cu aceeaşi dată a obligat la alinierea legislaţiei naţionale la
noile cerinţe ale cadrului legislativ şi de reglementare aplicabil atât instituţiilor de credit, cât şi firmelor de investiţii,
începând cu aceeaşi dată46.
Secţiunea a 2-a. Armonizarea legislaţiei naţionale
În principiu, atât legislaţia primară constând în noua lege bancară, cât şi legislaţia secundară constând în
regulamente şi norme care vor fi emise pentru aplicarea acesteia ar fi trebuit să fie adoptate şi publicate în Monitorul
Oficial al României astfel încât, până cel târziu la sfârşitul anului 2006, să poată fi realizată şi procedura de pre-
notificare la Comisia Europeană a întregului cadru legislativ adoptat.
Aspectele de natură tehnică urmează să fie reglementate prin legislaţia secundară emisă în aplicarea legii. Pentru
unitate de tratament şi evitarea arbitrajului de reglementare, precum şi pentru a răspunde angajamentelor asumate în
cadrul întâlnirilor tehnice avute de partea română cu reprezentanţii Comisiei Europene, legislaţia se cundară care
vizează dispoziţiile din lege aplicabile atât instituţiilor de credit, cât şi societăţilor de servicii de investiţii financiare
va fi emisă în comun de Banca Naţională a României şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare 47.
Din evaluările efectuate în comisiile parlamentare de specialitate a rezultat faptul că în cazul promovării noilor
reglementări bancare sub forma unei legi, termenul solicitat de Comisia Europeană nu ar fi fost respectat.
Pentru a se evita declanşarea faţă de România a procedurii de sancţionare de către Comisia Europeană chiar de la
46
Nerespectarea obligaţiilor ar fi avut drept efect declanşarea unei proceduri de sancţionare de către Comisia Europeană.
47
Cu aplicare de la data de 1 ianuarie 2007, a fost emis în ultimele zile ale anului 2006 Regulamentul B.N.R. nr. 10/2006
privind notificarea sucursalelor instituţiilor de credit şi a prestării de servicii în mod direct (M. Of. nr. 1044 din 29 decembrie
2006).
17
DREPT BANCAR
Bucureşti
începutul dobândirii calităţii de stat membru al Uniunii Europene, s-a decis promovarea normelor bancare sub forma
unei ordonanţe de urgenţă, fiind adoptată, în consecinţă, O.U.G. nr. 99/2006 48.
Până la adoptarea O.U.G. nr. 99/2006, legislaţia naţională aplicabilă instituţiilor de credit era dispersată în mai
multe acte normative49.
Noul act normativ privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului şi-a propus să asigure, la nivel de
principiu, transpunerea noilor directive comunitare atât pentru instituţiile de credit, cât şi pentru societăţile de
servicii de investiţii financiare şi, în acelaşi timp, să reunească prevederile legislaţiei aferente instituţiilor de
credit într-un singur act normativ.
O.U.G. nr. 99/2006 a fost structurată în dispoziţii cu caracter general (Partea I), aplicabile tuturor categoriilor de
instituţii de credit, şi prevederi cu caracter special (Partea a II-a), aplicabile fiecărei categorii de instituţii de credit
reglementate în dreptul românesc şi sistemelor de plăţi.
Aspecte legate de incidenţa dispoziţiilor legii asupra societăţilor de servicii de investiţii financiare, aflate sub
supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, au fost dezvoltate într-un capitol distinct.
Secţiunea a 3-a. Prezentarea generală a dispoziţiilor

O.U.G. nr. 99/2006
Actul normativ50 a fost structurat în trei părţi, respectiv:

 Partea I, Dispoziţii comune aplicabile instituţiilor de credit;
 Partea a II-a, Dispoziţii specifice şi
 Partea a III-a, Infracţiuni şi dispoziţii tranzitorii şi finale.
Partea I reglementează cadrul general al desfăşurării activităţii instituţiilor de credit şi este structurată în trei
titluri.
În cadrul Titlului I sunt cuprinse dispoziţii privind domeniul de aplicare al ordonanţei şi noţiunile utilizate,
cerinţele minime de acces la activitatea specifică unei instituţii de credit şi de desfăşurare a activităţii şi aspecte legate
de autorizarea instituţiilor de credit.
Regimul instituţiilor de credit persoane juridice române, al instituţiilor de credit şi al instituţiilor financiare din
alte state membre care desfăşoară activitate în România şi, respectiv, al instituţiilor de credit din state terţe care
desfăşoară activitate în România au fost abordate în capitole distincte.
S-a urmărit evidenţierea diferenţei de tratament dintre instituţiile de credit din spaţiul european, care beneficiază
de dreptul de stabilire şi libera prestare de servicii pe teritoriul României, şi sucursalele instituţiilor de credit din alte
state, care sunt supuse cerinţelor de natură prudenţială prevăzute de lege şi de reglementările emise de Banca
Naţională a României în aceleaşi condiţii ca şi instituţiile de credit autohtone.
Reglementarea regimului instituţiilor de credit din statele membre ale Uniunii Europene reflectă preluarea
48
O.U.G. nr. 99/2006 a fost aprobată de Legea nr. 227/2007 (M. Of. nr. 480 din 18 iulie 2007).
49
Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată (M. Of. nr. 78 din 24 ianuarie 2005), O.U.G. nr. 97/2000 privind
organizaţiile cooperatiste de credit (M. Of. nr. 330 din 14 iulie 2000), aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.
200/2002; Legea nr. 541/2002 privind economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ (M. Of. nr. 733 din 8
octombrie 2002); Legea nr. 33/2006 privind băncile de credit ipotecar (M. Of. nr. 200 din 3 martie 2006) ş.a.
50
Vezi nota de fundamentare la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.
18
DREPT BANCAR
Bucureşti
principiului „paşaportului unic” pentru desfăşurarea de activităţi prin intermediul unei sucursale sau în mod direct,
precum şi a principiului realizării supravegherii prudenţiale de către autoritatea competentă din statul membru de
origine.
În ceea ce priveşte regimul instituţiilor financiare din statele membre ale Uniunii Europene, acestora le este
aplicabil principiul „paşaportului unic” pentru activităţile permise instituţiilor de credit, cu excepţia atragerii de
depozite, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de legea bancară. De asemenea, sunt reglementate condiţiile de
desfăşurare a activităţii instituţiilor de credit, persoane juridice române, în afara teritoriului României.
Pentru instituţiile de credit persoane juridice române, ordonanţa prevede, prin derogare de la legea societăţilor
comerciale, interdicţia constituirii prin subscripţie publică. S-a considerat că, în practică, subscripţia publică s-a
dovedit inadecvată pentru această categorie de instituţii la care existenţa unui acţionariat puternic şi nedispersat
constituie o premisă a continuării desfăşurării activităţii.
În ceea ce priveşte activităţile permise instituţiilor de credit, noile prevederi permit desfăşurarea activităţii de
leasing financiar în mod direct, dar limitează nivelul total al veniturilor obţinute din activităţile din domeniul
nefinanciar la 10% din veniturile aferente activităţii financiare.
Un alt element de noutate îl reprezintă posibilitatea de transformare a unei entităţi juridice în instituţie de credit,
cu respectarea tuturor condiţiilor prevăzute pentru autorizare.
În Titlul II din Partea I a Ordonanţei nr. 99/2006 sunt abordate cerinţele de natură operaţională vizând următoarele
aspecte principale:
- organizare şi conducere;
- secretul profesional în domeniul bancar şi relaţia cu clientela;
- cerinţele pentru acoperirea riscurilor
- raportările financiare şi auditul;
- cerinţe de publicitate pentru instituţiile de credit.
În materia organizării şi conducerii, în continuarea implementării principiilor de conducere corporatistă în
legislaţia comercială generală din România, s-a urmărit şi o armonizare terminologică, termenul de „conducător” al
unei instituţii de credit fiind înlocuit cu cel de „director”.
La capitolul cuprinzând cerinţele de acoperire a riscurilor au fost reglementate:
- principiul conform căruia nivelul de aplicare pentru cerinţele prudenţiale se stabileşte prin reglementări;
- riscurile pentru acoperirea cărora instituţiile de credit trebuie să dispună de un nivel minim al fonduri proprii, în
măsura şi condiţiile prevăzute prin reglementări;
- pentru riscul de credit sunt prevăzute abordările ce pot fi utilizate de instituţiile de credit pentru calculul
cerinţelor de capital, cu precizarea că metodologia de determinare şi condiţiile în care acestea pot fi folosite se
stabilesc prin reglementări specifice;
- pentru riscurile de piaţă, metodele de determinare a cerinţelor de capital pentru acoperirea riscului de poziţie, a
riscului de decontare/livrare, a riscului de contrapartidă, a riscului valutar şi a riscului de marfă se stabilesc prin
reglementări;
- pentru riscul operaţional sunt prevăzute abordările ce pot fi utilizate de instituţiile de credit pentru calculul
cerinţelor de capital, cu precizarea că metodologia de determinare şi condiţiile în care acestea pot fi folosite sunt
stabilite prin reglementări;
19
DREPT BANCAR
Bucureşti
- procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri51;

Capitolul referitor la cerinţele de publicitate instituie obligaţia pentru instituţiile de credit de a face publice date şi
informaţii referitoare la activitatea desfăşurată, în condiţiile prevăzute prin reglementările speciale.
În Titlul III al Părţii I sunt abordate aspecte legate de supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, persoane
juridice române, inclusiv supravegherea pe bază consolidată, supravegherea instituţiilor de credit din alte state
membre care desfăşoară activitate în România, supravegherea sucursalelor din România ale instituţiilor de credit din
state terţe.
Capitole distincte sunt destinate reglementării aspectelor legate de schimbul de informaţii dintre autorităţi şi
secretul profesional, cerinţelor de publicitate cărora le este supusă Banca Naţională a României, măsurilor de
supraveghere şi sancţiunilor, procedurilor speciale (supravegherea specială, administrarea specială, lichidarea
instituţiilor de credit) şi căilor de contestare a actelor emise de Banca Naţională a României.
În materia supravegherii exercitate de Banca Naţională a României se observă introducerea de prevederi legate de
competenţa de a verifica cadrul de administrare, strategiile, procesele şi mecanismele implementate de fiecare
instituţie de credit şi de a realiza propria evaluare a riscurilor la care instituţia de credit este sau poate fi expusă, cu
posibilitatea formulării de recomandări pentru îmbunătăţirea cadrului de administrare, strategiile, procesele şi
mecanismele implementate.
De asemenea, sunt introduse prevederi mai detaliate referitoare la supravegherea pe bază consolidată, cu accent pe
cooperarea cu alte autorităţi competente, în special cu referire la competenţele Băncii Naţionale a României în
procesul de aprobare a modelelor interne utilizate la nivelul unui grup bancar pentru calculul cerinţelor de capital.
Referitor la cerinţele de publicitate pentru Banca Naţională a României (şi implicit pentru Comisia Naţională a
Valorilor Mobiliare) a fost reglementată obligaţia de a face publice informaţii precum:
- textul actelor normative;
- instrucţiunile şi precizările din domeniul prudenţial;
- modul de exercitare a opţiunilor naţionale prevăzute de legislaţia comunitară în domeniu;
- criteriile generale de evaluare şi metodologiile utilizate în procesul de supraveghere;
- datele statistice agregate privind aspectele principale ale aplicării cadrului legal şi de reglementare în domeniul
prudenţial ş.a.
În materia schimbului de informaţii dintre autorităţi şi secretul profesional, s-au transpus în legislaţia naţională
prevederile relevante din Directiva 2006/48/CE.
S-a decis reorganizarea reglementărilor referitoare la măsurile de supraveghere şi sancţiuni, cu sublinierea laturii
preventive a acţiunilor Băncii Naţionale a României.
Partea a II-a a O.U.G. nr. 99/2006 reglementează în titluri distincte specificul fiecărei categorii de instituţii de
credit şi aspecte legate de sistemele de plăţi52.
Noul act normativ nu a modificat pe fond regimul conferit de reglementările în vigoare în România la sfârşitul
anului 2006 categoriilor specifice de instituţii de credit.
51
În conformitate cu noile reglementări, instituţiile de credit trebuie să dispună de strategii şi procese interne de evaluare şi
menţinere în permanenţă a nivelului, structurii şi distribuţiei capitalului care, din perspectiva instituţiilor de credit, sunt
considerate adecvate pentru acoperirea tuturor riscurilor la care acestea sunt sau pot fi expuse.
52
Titlul I: Bănci, Titlul II: Bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ, Titlul III: Bănci de credit ipotecar, Titlul IV:
Instituţii emitente de monedă electronică, Titlul V: Organizaţii cooperatiste de credit şi Titlul VI: Sisteme de plăţi.
20
DREPT BANCAR
Bucureşti
Cu toate acestea, se pot consemna anumite elemente de noutate şi modificări.

Referitor la băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ:
- au fost eliminate prevederi referitoare la impunerea unei anumite structuri a acţionariatului majoritar şi
minoritar al unei bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ şi
- a fost modificată denumirea generică a acestor instituţii de credit din „case de economii pentru domeniu
locativ” în „bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ”.
Cu privire la organizaţiile cooperatiste de credit:
- cadrul legislativ aplicabil a fost în întregime restructurat, fără a se aduce atingere principiilor de organizare şi
funcţionare a reţelelor cooperatiste constituite din cooperative de credit afiliate la o casă centrală;
- au fost eliminate prevederile redundante sau neconforme în raport cu dispoziţiile din partea generală a
ordonanţei de urgenţă;
- au fost făcute aplicabile organizaţiilor cooperatiste de credit dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale aferente societăţilor pe acţiuni, pentru a se evita o repetare nejustificată la nivelul legislaţiei a unor
prevederi care nu diferă faţă de cele aplicabile societăţilor comerciale53;
- a fost eliminată interdicţia de utilizare în denumire a noţiunii de „bancă”, aceste instituţii putând utiliza
denumirea de „bancă cooperatistă”;
- s-a prevăzut posibilitatea desfăşurării de activităţi în afara teritoriului României, conform principiului comunitar
al dreptului de stabilire şi libera prestare de servicii, în condiţiile în care aceasta poate fi realizată doar de ansamblul
constituit din casa centrală şi cooperativele de credit afiliate;
- a fost revizuită procedura de autorizare, în sensul renunţării la autorizarea în trei etape;
- au fost flexibilizate prevederile privind raza teritorială de operare a unei cooperative de credit cu posibilitatea
cuprinderii unor localităţi din judeţe diferite, numărul minim de cooperative din reţea şi cele privind condiţiile de
acordare a calităţii de membru cooperator, locul de muncă situat în raza teritorială a cooperativei de credit fiind în
acest sens suficient;
- din considerente de incompatibilitate, a fost prevăzută interdicţia deţinerii de către o persoană a calităţii de
administrator sau director la casa centrală concomitent cu calitatea de administrator sau director la o cooperativă de
credit;
- pentru cooperativele de credit cu mai puţin de 5000 de membrii cooperatori s-a prevăzut posibilitatea asigurării
conducerii operative a activităţii numai de către un director (posibilitate permisă de directiva comunitară);
- au fost reconsiderate atribuţiile de supraveghere ale casei centrale şi au fost eliminate acele prevederi care
deleagă casei centrale atribuţii prevăzute de directivă în sarcina autorităţii de supraveghere (cum ar fi aprobarea
constituirii unei cooperative de credit, aprobarea conducătorilor, decizia de a impune supravegherea sau
administrarea specială etc.).
În secţiunea destinată sistemelor de plăţi au fost preluate prevederile în vigoare existente în Legea nr. 58/1998
privind activitatea bancară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
În Partea a III-a au fost cuprinse dispoziţiile tranzitorii şi finale, care tratează, ca element de noutate, aspecte
cum ar fi:
53
În mod concret, s-au avut în vedere constituirea, înmatricularea, conţinutul actelor constitutive şi modificarea acestora,
convocarea şi funcţionarea adunării generale, atribuţiile şi răspunderile administratorilor şi directorilor, fuziunea, divizarea,
dizolvarea, sancţiuni.
21
DREPT BANCAR
Bucureşti
- regimul cererilor de autorizare depuse de instituţii de credit din state membre, nesoluţionate la data intrării în
vigoare a legii;
- regimul instituţiilor de credit din state membre care la data intrării în vigoare a legii desfăşoară activitatea în
România printr-o sucursală;
- clarificarea prevederilor referitoare la posibilitatea asocierii instituţiilor de credit în una sau mai multe asociaţii
profesionale.
22
DREPT BANCAR
Bucureşti
Titlul II
Sistemul bancar românesc
Capitolul I
Evoluţia sistemului bancar românesc
Secţiunea 1. Constituirea Băncii Naţionale a României
Prin discursul susţinut în Cameră în 10 ianuarie 1861, I.C. Brătianu a concluzionat că „atât timp cât nu vom avea
o bancă naţională, nu vor dispare crizele financiare din ţară”54.
În intervalul 1860-1880 au fost formulate numeroase proiecte în legătură cu înfiinţarea unei bănci centrale de
emisiune, de la proiectul de lege publicat în 1861 de Manolachi Costachi Epureanu, Preşedinte al Consiliului de
Miniştri şi Ministru al Finanţelor, la iniţiativele unor bancheri străini de a înfiinţa o bancă naţională de scont sau o
bancă de scont şi circulaţie, până la proiectul ministerului de finanţe condus de P. Mavrogheni de a înfiinţa o bancă
de scont şi circulaţie fără participaţia statului.
În 1880 guvernul condus de C. Brătianu a depus în Camera proiectul de constituire a unei bănci naţionale cu rol
de sprijin al economiei naţionale. Discuţiile pro şi contra oportunităţii înfiinţării băncii centrale au fost foarte
aprinse, aducându-se argumente şi propuneri privind tipul de capital, existenţa unui monopol asupra emisiunii mo -
netare etc.55.
În România, Banca Naţională a fost înfiinţată ca bancă centrală după modelul Băncii Naţionale a Belgiei,
creând premisele dezvoltării unui sistem bancar modern. Statutul de funcţionare al Băncii Naţionale a fost aprobat
de către Parlamentul Principatelor Unite la 17 aprilie 1880, fiind astfel creat unul din pilonii statului român
modern.
Beneficiind la înfiinţare de un capital social în valoare de 30 milioane lei, din care numai 10 milioane capital de
stat, Banca Naţională şi-a desfăşurat iniţial activitatea într-un mic spaţiu aparţinând Creditului Funciar Rural.
În 1882 a fost începută proiectarea sediului palatului BNR de către o echipă de arhitecţi francezi renumiţi în
epocă. Mutarea în sediu a fost definitivată abia în 1890, costurile lucrării emblematice şi pe măsura importanţei
instituţiei depăşind 2,5 milioane lei.
Secţiunea a 2-a. Operaţiuni derulate de Banca Naţională a României până în 1945
În perioada imediat ulterioară înfiinţării, principalele operaţiuni derulate de BNR au constat în emisiune monetară
şi credit de scont.
În perioada 1880-1890, instrumentele monetare au avut la bază aur, argint şi mo nede de hârtie constând în
bilete ipotecare.
54
V. Slăvescu, Istoria Băncii Naţionale a României (1880-1924), Ed. Culturală Naţională, Bucureşti, 1925, citat de A. Pintea,
G. Ruscanu, op. cit., p. 58.
55
Ibidem, p. 60.
23
DREPT BANCAR
Bucureşti
Creditul de scont a fost promovat în special în domeniul agricol. Dezvoltarea operaţiunilor de scont în general a
fost impulsionată şi de tipărirea de către BNR a unor formulare-tip de cambii şi bilete la ordin, menite să
suplinească lipsa de experienţă românească în sectorul efectelor de comerţ.
În 1890 s-a decis trecerea la monometalism aur, având în vedere şi devalorizarea masivă a monedei naţionale 56.
În decembrie 1900, statul a decis retragerea participaţiilor în BNR datorită efectelor crizei economice din 1899 şi
imposibilităţii asanării financiare din surse interne. Banca Naţională a devenit o bancă particulară care beneficia de
privilegiul emisiunii monetare, privilegiu prelungit iniţial până în 1920, iar ulterior până în 1930.
Până la momentul de criză din 1907, BNR a beneficiat de o conjunctură economică favorabilă care a avut drept
efect creşterea portofoliului de scont şi a permis extinderea în ţară prin deschiderea de agenţii.
Datorită izbucnirii Primului Război Mondial, în noiembrie 1916 Banca Naţională a fost evacuată mutându-şi
sediul la Iaşi, iar tezaurul băncii transferat în Rusia sub paza şi garanţia Guvernului rus.
La 1 decembrie 1918 Banca Naţională a revenit la Bucureşti, devenind principalul sprijin al Statului Român în
refacerea economiei distruse de război şi în unificarea circulaţiei monetare.
În 1925 a avut loc o reorganizare a Băncii Naţionale şi s-a decis, în principal, prelungirea privilegiului de
emisiune monetară pentru o altă perioadă de 30 de ani, majorarea capitalului social de la 30 la 100 de milioane de lei
şi contribuţia statului la majorarea respectivă de capital.
Treptat a fost lărgită şi sfera funcţiilor băncii, pe lângă emisiunea monetară fiind atribuit şi controlul activităţii
bancare, controlul circulaţiei devizelor, elaborarea politicii monetare şi financiare.
Secţiunea a 3-a. Sistemul bancar românesc în perioada 1945-1989
După anul 1945 s-a trecut la etatizarea sistemului bancar, proces derulat în două etape: în anul 1946 s-a preluat
controlului asupra Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale, iar în anul 1948 s-a trecut la aplicarea deciziei de
dizolvare şi lichidare a majorităţii băncilor şi instituţiilor de credit private.
După anul 1947 sistemul bancar a suferit transformări radicale odată cu trecerea la economia de comandă. Prin
Decretul nr. 197/1948 s-a decis ca toate băncile să fie lichidate, cu excepţia Casei Naţionale de Economii şi Cecuri
Poştale şi a Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni.
Ulterior, au fost înfiinţate Banca de Investiţii 57, Banca Română de Comerţ Exterior şi Banca pentru
Agricultură şi Industrie Alimentară 58.
Sistemul centralizat limita orice formă de concurenţă între bănci, permiţând acestora funcţionarea în cadrul unor
linii directoare foarte stricte.
Numărul produselor şi serviciilor bancare era, de asemenea, foarte limitat, iar resursele erau procurate în principal
de la Banca Naţională printr-un mecanism automat, ceea ce înlătură orice formă de preocupare cu privire la
constituirea şi menţinerea lichidităţilor.
În ceea ce priveşte BNR, în 1970 a fost emis Decretul nr. 124 pentru organizarea şi funcţionarea Băncii Naţionale
a Republicii Socialiste România. Actul normativ menţine subordonarea faţă de Consiliul de Miniştri şi consacră
următoarele atribuţii principale:
56
V. Slăvescu, Istoria Băncii Naţionale a României (1880-1924), Ed. Culturala Naţională, Bucureşti, 1925, p. 33 şi urm.
57
Decretul nr. 228/1948.
58
B.A.I.A şi B.R.C.E. au fost înfiinţate în 1968.
24
DREPT BANCAR
Bucureşti
- monopolul emisiunii monetare, „potrivit hotărârii Consiliului de Miniştri”;

- organizarea şi coordonarea circulaţiei băneşti;
- coordonarea activităţii de credit şi decontări în economie;
- elaborarea proiectelor planurilor de credite şi de casă pe economie împreună cu Comitetul de Stat al
Planificării, Ministerul Finanţelor şi băncile specializate în vederea prezentării Consiliului de Miniştri;
- organizarea şi realizarea execuţiei de casă bugetară;
- derularea de operaţiuni de depozitare, creditare, decontări şi alte operaţiuni în contul organizaţiilor socialiste;
- creditarea băncilor specializate;
- stabilirea şi publicarea cursului oficial al valutelor străine, organizarea şi efectuarea de operaţiuni valutare;
- derularea de operaţiuni cu metalele preţioase;
- participarea la elaborarea balanţei de plăţi externe şi la urmărirea realizării acesteia;
- reprezentarea Statului Român la convenţiile externe în probleme financiare, de plăţi şi de credite;
- participarea la organizaţii sau reuniuni internaţionale cu caracter financiar, bancar şi monetar;
- colaborarea cu instituţii de specialitate din ţară şi străinătate în probleme bancare;
- elaborarea pe baza şi în vederea aplicării legii, în colaborare cu băncile specializate, de norme privind
creditarea, decontările, operaţiunile de casă, controlul utilizării fondului de salarii şi celelalte operaţiuni bancare,
obligatorii pentru organizaţiile socialiste;
- exercitarea controlului asupra respectării disciplinei operaţiunilor bancare.
Capitolul II
Sistemul bancar românesc actual
Secţiunea 1. Sistemul bancar românesc după 1989
La începutul anilor 1990 în România funcţiona un sistem bancar de tip monobancă, alcătuit din Banca Naţională a
României şi patru bănci specializate:
- Banca Română de Comerţ Exterior;
- Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară;
- Banca de Investiţii;
- Casa de Economii şi Consemnaţiuni.
Sistemul bancar organizat pe un singur nivel a intrat într-o amplă restructurare pentru a corespunde deciziei de
transformare a economiei de comandă în economie de piaţă.
Astfel, s-a trecut la structurarea sistemului bancar pe două nivele, un palier fiind ocupat de Banca Naţională a
României, banca centrală de emisiune, iar pe cel de al doilea palier situându-se băncile comerciale.
Noul statut al Băncii Naţionale a României a reglementat atribuţiile acesteia în domeniile stabilirii şi conducerii
politicii monetare şi de credit, autorizarea, reglementarea şi supravegherea activităţii societăţilor bancare.
Al doilea palier a fost destinat băncilor comerciale care beneficiază în temeiul legii bancare de dreptul de a
desfăşura o gamă largă de operaţiuni, cu respectarea normelor stabilite de Banca Naţională a României în domeniul
25
DREPT BANCAR
Bucureşti
reglementării şi supravegherii.
În procesul de reformă bancară derulat în perioada 1990-2006 se pot distinge mai multe etape 59, după cum
urmează:
- prima etapă s-a derulat în perioada 1990-1996;
- a doua etapă în perioada 1997-2000;
- a treia etapă în perioada 2001-2004;
- a patra etapă în perioada 2005- 2006.
În intervalul 1990-1996 s-au pus bazele sistemului bancar pe două niveluri, specific economiei de piaţă. Au fost
emise acte legislative esenţiale, între care Legea societăţilor comerciale, Legea bancară, Legea privind Statutul Băncii
Naţionale a României şi Legea privind privatizarea societăţilor bancare la care statul este acţionar.
Se observă triplarea numărului băncilor comerciale concomitent cu creşterea reţelei teritoriale şi cu diversificarea
operaţiunilor societăţilor bancare cu capital de stat. Capitalul privat, capitalul cooperatist şi cel mixt şi-au făcut tot
mai mult simţită prezenţa, în paralel cu continuarea procesului de integrare a sucursalelor băncilor străine în
activitatea bancară autohtonă.
Ritmul reformelor nu a respectat aşteptările, la nivelul anului 1997 poziţia deţi nută de proprietatea de stat în
ansamblul sectorului bancar fiind încă dominantă, cu toate că BNR a autorizat, aproape în exclusivitate, numai
înfiinţarea de noi bănci private, cu capital românesc sau străin.
Sistemul bancar se caracteriza printr-o concentrare la nivelul principalelor patru bănci de stat, respectiv Banca
Agricolă, Banca Comercială Română (BCR), Banca Română de Comerţ Exterior (Bancorex) şi Banca Română
pentru Dezvoltare (BRD), fenomen ce încerca să fie contrabalansat de autorizarea noilor bănci private.
Se remarcă orientarea prioritară a băncilor cu capital de stat către finanţarea sectorului public, a băncilor cu
capital privat românesc către creditarea agenţilor economici privaţi autohtoni, în timp ce băncile străine au susţinut
activitatea marilor companii străine prezente în România.
Cu scopul asigurării unei baze economice sănătoase a sistemului bancar şi a funcţionării sale pe criterii
competitive, BNR a anunţat şi practicat o politică de autorizare prudentă, favorabilă înfiinţării unui număr relativ mic
de bănci puternice, cu capital solid60.
În acest sens, BNR a hotărât, încă din anul 1992, ca nivelul minim al capitalului social necesar autorizării unei
bănci comerciale să fie cel puţin egal cu cel prevăzut de standardele europene – 5 milioane ECU/euro. Aceleaşi
standarde au fost avute în vedere şi la stabilirea cerinţelor de autorizare referitoare la calitatea managerilor şi a
acţionarilor principali ai unei bănci. Tot în încercarea de a evita înfiinţarea de bănci neviabile, BNR a introdus
începând cu anul 1995 restricţii referitoare la posibilitatea participării companiilor cu capital de stat în calitate de
acţionar la constituirea unor societăţi bancare.
BNR a avut în vedere creşterea eficienţei activităţii de supraveghere a instituţiilor de credit, verificarea gradului
de respectare a indicatorilor prudenţiali şi adoptarea măsurilor de prevenire a deteriorării situaţiei financiare a
băncilor.
59
Etapizarea evoluţiei sistemului bancar românesc în perioada postdecembristă a fost prezentată de Guvernatorul BNR,
domnul Mugur Isărescu, în cadrul prezentării susţinute cu ocazia FINFAIR 2003 cu tema „România: Sistemul bancar – prezent şi
viitor”, www.bnr.ro, Prezentări şi interviuri, 4 iunie 2003.
60
„România: Sistemul bancar – prezent şi viitor”. Prezentare susţinută de domnul Mugur Isărescu, Guvernatorul BNR, la
FINFAIR-2003, www.bnr.ro.
26
DREPT BANCAR
Bucureşti
Intervalul 1990-1996 a demonstrat faptul că disfuncţionalităţile de ordin structural ale economiei unui stat în
convergenţă cu un cadru de reglementare şi supraveghere prudenţială bancară aflat în formare pot afecta în mod
profund sănătatea unui sistem bancar, istoria înregistrând falimente bancare celebre. Situaţia a fost favorizată şi de
carenţele grave ale legislaţiei generale din România, menţinută vădit în favoarea debitorului, cu interminabile şi
complicate proceduri de executare silită, lipsa unor sisteme de publicitate a creditelor şi garanţiilor şi cu false accente
în materia ocrotirii dreptului de proprietate şi a proprietarului.
Pe de altă parte, este de observat şi abordarea de către băncile comerciale a si tuaţiei economice generale
caracterizate de instabilitatea preţurilor de consum, fluctuările masive în materia dobânzilor şi a cursului de
schimb prin decizia de a acorda prioritate plasamentelor în titluri de stat şi în specularea diferenţelor de curs valutar
în defavoarea creditării propriu-zise a economiei.
S-a observat efectul nociv al intervenţiei factorului politic, care din incompetenţă, considerente pur electorale şi
din dorinţa de a favoriza anumite acumulări de capital în procesul privatizării şi restructurării economice, a decis
acordarea de credite preferenţiale şi finanţarea distorsionată a economiei.
Este de remarcat faptul că prin acordul stand-by încheiat pentru perioada 1994-1995 autorităţile române şi-au
asumat obligaţia faţă de Fondul Monetar Internaţional de a privatiza două societăţi bancare cu capital majoritar de stat
în termen de un an, obligaţie încălcată, ca de atâtea ori în perioada de tranziţie, motivat de protejarea intereselor
financiare ale guvernanţilor.
În intervalul 1997-2000, în plan politic au apărut semne de schimbarea a atitudinii faţă de rolul sistemului bancar
şi finanţarea generală a economiei.
Preocupările BNR au fost centrate pe completarea şi amendarea legislaţiei bancare prin alinierea acesteia la
standardele europene. Totodată, a iniţiat un proces de asanare şi consolidare a sistemului bancar impus de criza
bancară din anii 1998-199961.
Creditul preferenţial, acumulat cu deosebire la Bancorex şi Banca Agricolă, a fost declarat credit neperformant.
A fost nuanţată poziţia BNR, încercându-se să se evite criza de sistem, inclusiv prin activarea ca şi creditor de
ultimă instanţă.
Direcţiile de acţiune pentru continuarea reformei bancare au fost definite de două evenimente majore, respectiv
criza bancară din anii 1998-1999 şi invitaţia adresată României la Helsinki în 1999 de a începe negocierile de aderare
la Uniunea Europeană.
În acest context, din 1999 BNR a demarat un program de restructurare a sistemului bancar cu scopul prevenirii
riscului sistemic, care a vizat pe lângă rezolvarea situaţiei băncilor-problemă, îmbunătăţirea calităţii supravegherii
prudenţiale. S-a introdus un sistem de rating bancar şi avertizare timpurie, îmbunătăţirea cadrului legislativ, cu
accent pe reglementarea conduitei prudenţiale în sectorul bancar, creşterea exigenţei în sancţionarea băncilor,
menţinerea unei politici prudente de autorizare a unor noi bănci62.
Principala ameninţare la adresa viabilităţii sistemului bancar o reprezenta, la momentul 1998, funcţionarea
defectuoasă a unor bănci de mari dimensiuni, cu capital de stat, respectiv Bancorex şi Banca Agricolă.
61
„Armonizarea legislaţiei bancare la cerinţele comunitare”, prezentarea domnului Florin Georgescu, Prim-viceguvernator
BNR, la ed. a VII-a a „Forumului bancar român”, www.bnr.ro.
62
„Strategia 2025. Dezvoltarea durabilă a sectorului financiar-bancar al României în perioada 2005-2025. Finanţarea marilor
proiecte”, prezentarea domnului Mugur Isărescu, Guvernatorul BNR, la Sesiunea Finală privind „Strategia de Dezvoltare
Durabilă a României – Orizont 2025”, www.bnr.ro.
27
DREPT BANCAR
Bucureşti
S-a decis preluarea de la aceste bănci a creditelor neperformante şi a activelor extrabilanţiere din aceeaşi
categorie, prin decizia de înfiinţare, la începutul anului 1999, a Agenţiei de Valorificare a Activelor Bancare (AVAB).
În prima parte a etapei cuprinsă între anii 2000-2004 băncile comerciale au continuat atitudinea blamată de public
de reticenţă faţă de creditarea economiei, pe fondul devansării ritmului restructurării economiei reale de ritmul
restructurării sistemului bancar.
Reticenţa băncilor a fost considerată şi o reacţie la volumul mare de credite neperformante acumulat până în 1998
şi ca o sancţionare, totodată, a ritmului lent al reformelor.
S-a remarcat consolidarea funcţiei BNR de supraveghere prudenţială prin amendarea cadrului normativ.
A fost supus aprobării Parlamentului un nou pachet legislativ în materie bancară, respectiv Legea bancară nr.
58/1998, Legea privind statutul BNR nr. 101/1998, Legea privind falimentul bancar nr. 83/1998.
S-a urmărit îmbunătăţirea cadrului normativ al unei supravegheri eficiente, asigurarea creşterii exigenţei în
autorizarea conducătorilor, administratorilor şi acţionarilor băncilor comerciale, introducerea cerinţelor de ordin
calitativ pentru acţionarii semnificativi.
Se remarcă anumite îmbunătăţiri de ordin procedural în domeniul falimentului bancar, inclusiv în privinţa
protecţiei deponenţilor.
Deschiderea negocierilor cu Uniunea Europeană a presupus intensificarea procesului de armonizare legislativă cu
directivele comunitare şi cu principiile Comitetului de la Basel, care a permis ulterior alinierea legislaţiei bancare
româneşti la standardele europene63.
BRD, Bancpost şi Banca Agricolă au fost privatizate prin preluarea pachetului majoritar de acţiuni de către
instituţii financiare străine cu reputaţie, iar capitalul străin a ajuns să deţină poziţia dominantă pe piaţa bancară
românească.
După ce ani de zile băncile s-au orientat numai spre clienţii corporatişti, începând cu 2002-2003 s-a produs o
explozie a creditului de consum, urmat la scurt timp de creditul imobiliar şi ipotecar, segmentul de retail începând să
se apropie de poziţia pe care o ocupă în ţări cu sisteme bancare dezvoltate.
La nivelul anului 2006 şi în prag de aderare la Uniunea Europeană, dezvoltarea sistemului bancar românesc s-a
încadrat în tendinţa generală de regionalizare şi globalizare care a dominat economia mondială în ultimele decenii64.
Capitalul străin prezent pe piaţa bancară românească provine cu precădere din ţările Uniunii Europene, pe de o
parte, contribuind la procesul de integrare a economiei româneşti în ansamblu 65, iar, pe de altă parte, suportând
influenţele fenomenelor derulate în sistemul financiar european.
Pe piaţa bancară se observă următoarele tendinţe principale:
- un proces de concentrare bancară prin achiziţii şi fuziuni, cum ar fi, cu titlu de exemplu, fuziunea HVB Bank
România S.A. iniţial cu Banca „Ion Ţiriac” si ulterior cu UNICREDIT Bank, rezultând banca Unicredit Ţiriac;
- o tendinţă de specializare, cum ar fi finanţarea IMM-urilor, creditarea în domeniul locativ, creditarea achiziţiei
de autoturisme, credite pentru consum etc.;
- introducerea de către băncile cu capital străin a unor practici bancare moderne;
63
„Stadiul pregătirii pentru aplicarea reglementărilor Basel II în sistemul bancar românesc”, prezentarea prim-
viceguvernatorului BNR, dl. Florin Georgescu, cu prilejul Forumului Bancar FINMEDIA – Managementul riscului în perspectiva
Basel II – ed. a III-a, www.bnr.ro.
64
„Sistemul bancar şi integrarea europeană”, prezentarea domnului Cristian Popa, viceguvernator BNR, www.bnr.ro.
65
„Retail banking, Banca viitorului într-o Europă largită. Strategii pentru inovaţie şi creş tere” – expozeul domnului Mugur
Isărescu, Guvernator BNR, la cea de a V-a ediţie a Conferinţei Europene de Retail Banking, www.bnr.ro.
28
DREPT BANCAR
Bucureşti
- se remarcă depăşirea practicilor axate pe instrumente de plată pe suport de hârtie şi recurgerea la instrumente
procesate electronic;
- dezvoltarea serviciilor de e-banking, e-finance şi selfbanking;
- modernizarea Sistemului Electronic de Plăţi (SEP);
- diversificarea continuă a gamei de produse oferite clienţilor, fie prin deschiderea de filiale cu un profil distinct,
fie prin oferirea de produse noi.
O preocupare la finele anului 2007 a constat, intre altele, în implementarea la nivel naţional a Strategiei europene
în domeniul serviciilor bancare de retail 66. Cartea verde privind serviciile financiare de retail în Piaţa Internă
reprezintă un document prin care Comisia Europeană a stabilit obiectivele generale ale politicii în domeniu si
măsurile necesar a fi întreprinse pentru a permite consumatorilor să beneficieze de avantajele oferite de o piaţa
financiară unică si integrată.
Situaţia sectorului bancar românesc la sfârşitul anului 2007 a fost sintetizata in raportul intitulat „Bilanţul
evoluţiei sistemului bancar la un an de la aderarea la Uniunea Europeana” 67. Raportul detaliază, intre altele, stadiul
implementării Basel II si principalele caracteristici ale activităţii bancare in anul 2007, cu următoarele constatări:
- creşterea concurenţei pe piaţa autohtonă
- creşterea atractivităţii şi diversificării produselor bancare
- extinderea reţelei bancare
- posibilitatea intervenirii unor transformări prin noi fuziuni şi achiziţii pe segmentul băncilor de dimensiune medie
şi mică datorită intensificării competiţiei şi creşterii costurilor menţinerii pe piaţă.
O mare provocare rămâne accesul băncilor comerciale în mediul rural, unde se concentrează aproape jumătate
din populaţia României şi, pe lângă transferurile muncitorilor sezonieri români, este esenţial de ţintit derularea
fondurile europene. La sfârşitul anului 2007 deţineau unităţi în mediul rural un număr de 14 bănci.
Trimestru al III-lea al anului 2008 a fost caracterizat de declanşarea unei crize financiare la nivel mondial, cu
falimente si preluări spectaculoase. In unele cazuri s-a observat naţionalizarea unor instituţii financiare si de credit.
Primele efecte in România au fost observate asupra cursului de schimb, caracterizat de o slăbire a leului in raport de
euro si dolarul SUA, precum si in înăsprirea regulilor de creditare. Din asigurările date in mod susţinut, până la
sfârşitul lunii octombrie 2008, de către conducerea BNR, rezultă faptul că sistemul bancar românesc ar fi suficient de
solid astfel încât să nu fie confruntat cu falimente sau crize de lichiditate.
Din Raportul anual al BNR pe anul 2009 rezulta faptul ca in Romania impactul crizei s-a manifestat in mare
masura indirect. Raportul semnaleaza absenta asa-ziselor „active toxice” din portofoliile bancilor multumita
masurilor prudentiale adoptate in mod constant de BNR si limitarea ofertelor institutiilor de credit la produse bancare
traditionale. Efectele crizei mondiale au transmis un impact negativ prin restrangerea pietelor de export romanesc,
reducerea posibilitatilor de finantare a institutiilor de credit romanesti de catre bancile-mama, scaderea investitiilor
straine, presiuni asupra cursului de schimb, scaderea valorii activelor imobiliare utilizare drept garantii bancare.
In contextul crizei BNR a fost preocupata de mentinerea stabilitatii sistemului bancar si a adoptat masuri de
66
“ BASEL II – Redefinirea strategiilor”, prezentarea prim-viceguvernatorului BNR , dl. Florin Georgescu, cu prilejul ediţiei a
VII-a a Conferinţei organizata la 2 octombrie 2007 de FINMEDIA si Institutul Bancar Român cu tema “Retail banking”,
www.bnr.ro.
67
Raport prezentat de dl. Florin Georgescu, prim-viceguvernator BNR, Forumul Bancar Roman, Bucureşti, 28 noiembrie
2007, www.bnr.ro.
29
DREPT BANCAR
Bucureşti
crestere a ratei solvabilitatii. In anul 2009 BNR a elaborat impreuna cu Ministerul Finantelor Publice un Plan
strategic de actiune in sectorul bancar destinat luarii masurilor necesare pentru a se putea evita necesitatea recurgerii
la interventia publica pentru rezolvarea unor eventuale crize ale bancilor din Romania. In dezvoltarea planului
respectiv, in martie 2009 a fost semnat la Viena cu sprijinul FMI un Gentlemen’s agreement intre BNR si bancile-
mama ale principalelor 9 institutii de credit cu actionariat strain din Romania.
In iulie 2010 a fost semnat un nou acord Basel, respectiv Basel III, document care impune noi standarde referitor
la managementul riscurilor, asigurarea transparentei in domeniul bancar si la problematicile bancilor cu importanta
sistemica. In mod concret, se are in vedere cresterea standardelor in materia adecvarii capitalurilor, a cerintelor de
lichiditate dar si in materia gestionarii efectului de „levier” produs de crizele financiare.
Secţiunea a 2-a. Perspective în dezvoltarea

sistemului bancar românesc
Din prezentările68 conducerii BNR referitor la perspectivele sistemului bancar românesc, rezultă anumite
previziuni ale evoluţiilor aşteptate în perioada 2007-2014.
Între direcţiile previzibile de evoluţie în materie bancară se pot presupune:
- reducerea substanţială a costurilor cu intermedierea bancară legate de transferurile de plăţi, odată cu
introducerea Sistemului Electronic de Plăţi (SEP), pentru ca acestea să se apropie în timp de nivelul costurilor din
Uniunea Europeană;
- reducerea de câteva ori pe unitate de plată a costului plăţilor de mare valoare;
- reducerea costurilor de intermediere a depozitelor populaţiei, având în vedere faptul că substanţiala contribuţie a
băncilor comerciale pentru înfiinţarea şi funcţionarea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar va
permite ridicarea plafoanelor de garantare până la nivelul celui european;
- reducerea rezervelor minime obligatorii;
- creşterea concurenţei în domeniul bancar;
- apariţiei de noi produse bancare;
- îngustarea marjelor de dobândă sub presiunea accentuării concurenţei în sistemul bancar.
Pe de altă parte, ca orice stat membru al Uniunii Europene, România are obliga ţia de a asigura compatibilitatea
legislaţiei sale interne, inclusiv a statutului băncii centrale naţionale, cu Constituţia şi cu Statutul Sistemului
European al Băncilor Centrale (SEBC) şi al Băncii Centrale Europene (BCE).
În dispoziţiile Art. I30 şi urm. din Tratatul de aderare semnat de România sunt reiterate dispoziţiile generale
comunitare referitoare la Banca Centrală Europeană69, Eurosistem şi Sistemul European al Băncilor Centrale şi relaţia
68
„Evoluţia sistemului bancar românesc”, prezentarea prim-viceguvernatorului BNR, dl. Florin Georgescu, cu prilejul
forumului „Banking on Romania”, organizat de Financial Times Business şi The Banker; Forumul Bancar Român, „Convergenţa la
zona Euro”, prezentarea guvernatorului BNR, dl. Mugur Isărescu; „Perspectivele sistemului bancar după aderarea României la
Uniunea Europeană”, prezentarea prim-viceguvernatorului BNR, dl. Florin Georgescu; „Recent Macroeconomic & Banking
System Developments”, prezentarea guvernatorului BNR, dl. Mugur Isărescu, cu ocazia întâlnirii Asociaţiei Române a Băncilor,
www.bnr.ro.
69
Între trăsăturile principale ale BCE se reţin următoarele:
30
DREPT BANCAR
Bucureşti
acestora cu băncile centrale naţionale.

Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale ale statelor membre a căror monedă este euro constituie
Eurosistemul. În prezent, România nu face parte din Eurosistem şi nu participă la conducerea politicii monetare a
Uniunii.
Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale ale statelor membre, inclusiv Banca Naţională a
României, formează Sistemul European al Băncilor Centrale.
Sistemul European al Băncilor Centrale este condus de Consiliul Guvernatorilor şi Comitetul Executiv, organele
de decizie ale Băncii Centrale Europene 70, iar statutul acestuia este definit de Protocolul privind Statutul Sistemului
European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene.
Obiectivul principal al SEBC este de a menţine stabilitatea preţurilor şi, fără a aduce atingere obiectivului
enunţat, SEBC îndeplineşte şi următoarele atribuţii:
- sprijină politicile economice generale în cadrul Uniunii pentru a contribui la realizarea obiectivelor acesteia;
- întreprinde orice altă misiune de bancă centrală, în conformitate cu dispoziţiile legale aplicabile 71.
Statele membre a căror monedă nu este euro, precum şi băncile lor centrale, cum este cazul României şi BNR, îşi
păstrează competenţele în domeniul monetar până la aderarea la Eurosistem.
Cu tot contextul economic dificil, Romania menţine intenţia de adoptare a monedei unice europene.
In ceea ce privesc perspectivele sistemului bancar românesc in contextul crizei financiare mondiale, Guvernatorul
BNR, dl. Mugur Isărescu a previzionat72 un impact relativ limitat datorită următoarelor elemente principale:
- caracteristicilor mediului financiar din România
- măsurilor de ordin prudenţial, de politică monetară şi de întărire a stabilităţii financiare adoptate de-a lungul
timpului de către Banca Naţională.
- este o instituţie care beneficiază de personalitate juridică;

- este independentă în exercitarea atribuţiilor şi în administrarea finanţelor sale;
- BCE este singura abilitată să autorizeze emisiunea de monedă euro. Banca Centrală Europeană şi băncile centrale naţionale pot
emite bancnote euro. Bancnotele emise de Banca Centrală Europeană şi de băncile centrale naţionale sunt singurele care circulă
legal în Uniune. Statele membre pot emite monedă metalică euro, sub rezerva aprobării de către Banca Centrală Europeană a
volumului emisiunii. Fără a aduce atingere atribuţiilor BCE, prin legi sau legi-cadru europene se pot stabili măsurile necesare
pentru utilizarea euro ca monedă unică. Legile sau legile-cadru menţionate se adoptă după consultarea prealabilă a BCE;
- adoptă măsurile necesare îndeplinirii misiunilor sale;
- este consultată şi poate emite avize asupra oricărui proiect de act al Uniunii, precum şi asupra oricărui proiect de reglementare la
nivel naţional în domeniile în care are atribuţii.
70
Organele de decizie ale Băncii Centrale Europene, compunerea acestora şi condiţiile de funcţionare sunt definite în
articolele III-382 - III-383, precum şi în Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale Europene.
71
Partea III din Tratat, Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi Statutul Băncii Centrale Europene.
72
„Probleme ale convergenţei reale in drumul spre euro”, prezentare susţinuta cu ocazia sesiunii organizate de Academia
Româna cu tema „Strategia de adoptare a euro si criza financiara mondiala” la data de 2 octombrie 2008.
31
DREPT BANCAR
Bucureşti
Titlul III
Banca Naţională a României
Capitolul I
Prezentare generală
Secţiunea 1. Reglementare şi natură juridică
Temeiul legal principal de reglementare a organizării, funcţionării şi atribuţiilor Băncii Naţionale a României este
Legea nr. 312/2004, lege care reglementează Statutul BNR.
Legea nr. 312/2004 a fost adoptată în contextul angajamentelor asumate de Guvernul României şi de Banca
Naţională a României în temeiul Documentului de Poziţie la Capitolul 11 – Uniunea Economică şi Monetară ca,
până cel târziu la data de 31 decembrie 2004, să modifice Legea nr. 101/1998 privind Statutul BNR în vederea
armonizării cu prevederile cuprinse în:
a) Tratatul privind înfiinţarea Comunităţii Europene;
b) Protocolul privind Statutul Sistemului European al Băncii Centrale şi al Băncii Centrale Europene, precum şi
c) prevederile celorlalte reglementări comunitare privind activitatea băncilor centrale din statele membre ale
Uniunii Europene.
În contextul negocierilor pentru aderarea României la Uniunea Europeană, transpunerea acquis-lui comunitar
privind politica monetară şi a cursului de schimb a implicat alinierea Statutului Băncii Naţionale a României la
respectivele prevederi. La momentul elaborării proiectului Legii nr. 312/2004 s-a urmărit şi respectarea
angajamentelor asumate prin documentele de negociere la alte capitole aferente domeniului bancar (cum ar fi, cu titlu
de exemplu, acquis-ul comunitar aferent sistemelor de plăţi), precum şi armonizarea cu alte reglementări naţionale în
materie bancară (cum ar fi Legea bancară şi Codul fiscal în vigoare la acea dată).
Proiectul Legii nr. 312/2004 a fost elaborat de un grup comun de lucru alcătuit din reprezentanţi ai Ministerului
Finanţelor Publice şi Băncii Naţionale a României şi a fost transmis spre analiză Comisiei Europene şi Băncii
Centrale Europene. Observaţiile şi recomandările celor două instituţii europene au fost avute în vedere la elaborarea
formei finale a proiectului adoptat în final drept Legea nr. 312/2004 care, între altele, avea să abroge Legea din 1998
privind Statutul BNR.
Principalele modificări şi completări aduse de noua lege privind Statutul BNR, astfel cum au fost subliniate şi în
expunerea de motive prezentată la adoptarea actului normativ, au avut în vedere:
a) Statuarea unicităţii obiectivului fundamental şi întărirea independenţei funcţionale a băncii centrale, prin:
- definirea clară a obiectivului fundamental al Băncii Naţionale a României ca fiind asigurarea şi menţinerea
stabilităţii preţurilor;
- stipularea faptului că sprijinirea de către BNR a politicii economice generale a statului se face fără prejudicierea
obiectivului său fundamental;
- stipularea urmăririi menţinerii rezervelor internaţionale la un nivel adecvat tranzacţiilor externe ale
României ca atribuţie exclusivă a Băncii Naţionale a României.
b) Consolidarea independenţei instituţionale a băncii centrale, atât prin definirea statutului Băncii Naţionale a
României ca instituţie publică independentă, cât şi prin menţionarea independenţei sale faţă de autorităţile publice
32
DREPT BANCAR
Bucureşti
sau faţă de orice altă instituţie sau autoritate în îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin prin Statut.
c) Asigurarea independenţei băncii centrale, prin următoarele prevederi:
- aplicarea mandatului de şase ani pentru toţi membrii Consiliului de Administraţie al BNR, inclusiv pentru cei
numiţi în locurile rămase vacante ca urmare a descompletării Consiliului de Administraţie;
- stipularea posibilităţii revocării din funcţie a unui membru al Consiliului de Administraţie doar dacă acesta
încetează să îndeplinească condiţiile necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale sau dacă se face vinovat de abateri
grave;
- introducerea posibilităţii atacării în justiţie a hotărârii de revocare din funcţie a membrilor Consiliului de
Administraţie al Băncii Naţionale a României;
- extinderea prevederilor legate de conflictul de interese asupra tuturor membrilor Consiliului de Administraţie şi
ai conducerii executive a BNR, precum şi trimiterea la regimul incompatibilităţilor şi conflictelor de interese
prevăzute de lege;
- extinderea obligaţiilor de confidenţialitate ale membrilor Consiliului de Administraţie şi ale angajaţilor BNR şi
după încetarea activităţii lor în cadrul băncii.
d) Interzicerea oricărei posibilităţi de finanţare directă de către banca centrală a instituţiilor publice şi
eliminarea accesului privilegiat al instituţiilor publice la resursele instituţiilor financiare, prin:
- interzicerea achiziţionării de pe piaţa primară de către Banca Naţională a României a creanţelor asupra statului,
autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi altor
societăţi cu capital majoritar de stat;
- interzicerea creditării pe descoperit de cont sau a oricărui alt tip de creditare de către Banca Naţională a
României a statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor
naţionale şi a altor societăţi cu capital majoritar de stat;
- eliminarea posibilităţii acordării de împrumuturi de către BNR, pe bază de convenţii încheiate cu Ministerul
Finanţelor Publice, pentru acoperirea decalajului temporar dintre încasările şi plăţile din contul curent general al
Trezoreriei statului;
- limitarea la piaţa secundară a cumpărărilor, vânzărilor şi efectuării altor tranzacţii având ca obiect bonurile de
tezaur şi obligaţiunile;
- eliminarea oricărei referiri la posibilitatea utilizării transferurilor de titluri de stat în cadrul sistemului de
acoperire a pierderilor din bilanţ.
În ceea ce priveşte natura juridică, Banca Naţională a României este reglementată drept bancă centrală a
României, instituţie publică independentă care beneficiază de personalitate juridică. Sediul central a fost stabilit în
Municipiul Bucureşti, la nivelul anului 2008 fiind operabile şi 19 sucursale, atât în Municipiul Bucureşti, cât şi în alte
localităţi din ţară73.
În concordanţă cu prevederile aplicabile Băncii Centrale Europene şi băncilor centrale contemporane în general,
Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României a determinat încă din primele articole atribuţiile
principale şi obiectivul fundamental.
Obiectivul fundamental declarat al Băncii Naţionale a României este asigurarea şi menţinerea stabilităţii
preţurilor. În plus, Banca Naţională a României are rolul de a sprijini politica economică generală a Statului Român,
fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental.
73
www.bnr.ro – reţeaua teritorială a BNR.
33
DREPT BANCAR
Bucureşti
În art. 2 din Statutul BNR sunt reglementate principalele atribuţii ale Băncii Naţionale a României, respectiv:
- elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;
- autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, promovarea şi monitorizarea
bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare;
- emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;
- stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
- administrarea rezervelor internaţionale ale României.
Din modul de reglementare şi conţinutul de ansamblu al Legii nr. 312/2004 se observă faptul că legislaţia
aplicabilă BNR îi conferă acesteia o multitudine de atribuţii, între care unele sunt considerate atribuţii
„principale”.
Pentru exemplificarea altor atribuţii care nu se încadrează în categoria atribuţiilor principale putem avea în
vedere:
- dispoziţiile art. 3 alin. (4), care reglementează faptul că pentru necesităţile proprii, Banca Naţională a
României elaborează studii şi analize privind moneda, cursul de schimb, creditul şi operaţiunile sistemelor
de plăţi şi ale instituţiilor de credit sau
- prevederile art. 3 alin. (2) referitor la avizul obligatoriu al BNR în legătură cu orice proiect de act
normativ al autorităţilor publice centrale, care priveşte domeniile în care Banca Naţională a României are
atribuţii etc.
Secţiunea a 2-a. Independenţa Băncii Naţionale a României
Una din problemele viu disputate de-a lungul timpului, atât de teoreticieni, cât şi de practicieni, este independenţa
băncii centrale74.
În abordarea acestei problematici se poate porni de la definirea conceptului de independenţă prin stabilirea
coordonatelor şi dimensiunilor ce definesc gradul de independenţă al băncii centrale.
În utilizarea conceptului de independenţă nu se are în vedere caracterul absolut al acesteia, deoarece o bancă
centrală nu poate acţiona ca stat în stat; avem în vedere în fapt o independenţă relativă, iar după anumite opinii ar
trebui chiar înlocuită noţiunea de „independenţă” cu aceea de „autonomie” 75.
Indiferent de conţinutul semantic al noţiunilor de „independenţă” şi „autonomie”, ceea ce este important în
definirea gradului de independenţă al unei bănci centrale este stabilirea coordonatelor majore prin ale căror
dimensiuni acesta se defineşte.
Această problematică a fost amplu dezbătută, inclusiv cu ocazia elaborării Raportului Delors asupra Uniunii
Economice şi Monetare Europene, ajungându-se la concluzia că pentru definirea gradului de independenţă a băncilor
centrale76 este necesară considerarea următoarelor coordonate majore ale acestuia:
74
Pentru argumentări în dreptul comparat privind necesitatea independenţei unei bănci centrale vezi M.M. Nsouli, Recherche
sur les critères d’une banque centrale moderne, L.G.D.J., 2003, p. 206 şi urm.
75
D.D. Şaguna, C.F. Donoaica, Drept bancar şi valutar, Ed. Proarcadia, Bucureşti, p. 63.
76
M.M. Nsouli, op. cit., la p. 213 şi urm., prezintă sintetic mai multe categorii de criterii de definire a gradului de
independenta, respectiv:
„Le regroupement de Cukierman”;
34
DREPT BANCAR
Bucureşti
a) independenţa instituţională;
b) independenţa operaţională;
c) independenţa membrilor organului de conducere al băncii centrale şi a organului însuşi;
d) independenţa financiară.
Independenţa instituţională are în vedere, pe de o parte, relaţia de subordonare a băncii centrale, fie faţă de
guvern, fie faţă de parlament. În practică nu sunt reglementate bănci centrale total subordonate guvernului, dar nici
total independente. În funcţie de criteriul subordonării în doctrină s-a propus clasificarea băncilor centrale pe patru
nivele. Cu titlu de exemplu, după unele opinii, Banca Franţei şi Banca Angliei ar fi cel mai mult subordonate faţă de
guvern, în categoria a doua fiind plasată Banca Belgiei, în categoria a treia Banca Japoniei şi Federal Reseave din
S.U.A. 77, iar printre cele mai independente, Banca Elveţiei şi Bundesbank (Banca centrală a Germaniei).
Bineînţeles că această clasificare, ca oricare alta, are un anumit grad de subiectivitate şi argumente pro şi contra
pot fi aduse în legătură cu includerea unei bănci într-o anumită categorie78.
Pe de altă parte, independenţa instituţională poate fi corelată cu obiectivele statutare ale fiecărei bănci centrale,
constatându-se în acest sens creşterea gradului de independenţă odată cu claritatea obiectivelor79.
Independenţa operaţională constă în gradul de libertate al băncii centrale, atât în formularea politicii monetare,
cât şi în implementarea acesteia prin folosirea liberă a instrumentelor specifice. Astfel, în cazul Băncii Angliei aceasta
face propuneri guvernului privind politica monetară, acţionând mai mult ca un organ de specialitate al acestuia. În
implementarea politicii monetare, spre exemplu, Banca Angliei nu poate decide singură asupra modului de folosire a
unor instrumente specifice, cum este cazul rezervelor obligatorii când, pentru modificarea ratei acestora, este
necesară aprobarea guvernului, lucru care nu este necesar în cazul Bundesbank.
De asemenea, s-a constatat că acolo unde banca centrală se bucură de un grad mai mare de independenţă
operaţională, inflaţia are cote mai scăzute, între cele două aspecte existând un raport invers proporţional (cu cât creşte
gradul de independenţă al băncii centrale cu atât scade şi inflaţia).
Un alt element al independenţei operaţionale este şi limitarea sau interzicerea prin lege a finanţării de către banca
centrală a deficitului bugetar şi exemplele pot continua.
Independenţa membrilor organului de conducere al băncii centrale şi a organului însuşi cuprinde două aspecte.
Un prim aspect se referă la modul de numire a membrilor din conducerea băncii, numire care se poate face de guvern,
de preşedintele ţării sau de parlament. Al doilea aspect se referă la numirea, sau nu, de către guvern a unui membru al
său în consiliul de administraţie al băncii, care în unele cazuri are un drept de veto în luarea deciziilor.
Independenţa financiară se referă la independenţa băncii centrale în stabilirea propriului buget, condiţie
esenţială pentru realizarea dimensiunilor celorlalte coordonate.
„Le regroupement du Conseil économique et social français”;

„Le regroupement des critères destinés a vérifier la compatibilité des statuts des banques centrales nationales avec le traité de
Maastricht”;
„Le regroupement de F. Papadia et C. Santini analysant l’indépendance de la BCE”.
77
Pentru specificul înfiinţării şi independenţei Federal Reserve Banks în SUA, a se vedea D. Blanche, Le droit bancaire des
Etats-Unis, RB Edition, 2006, p. 30.
78
D.D. Şaguna, C.F. Donoaica, op. cit, p. 64.
79
Obiectivele enunţate de-a lungul timpului au fost diferite: în cazul Băncii Angliei – asigurarea bunăstării naţiunii; în cazul
Băncii Franţei – reglarea monedei şi creditului; în cazul Băncii Belgiei – statutul nu prevede niciun obiectiv; Bundesbank are
prevăzut drept obiectiv asigurarea stabilităţii monedei naţionale.
35
DREPT BANCAR
Bucureşti
Una din problemele centrale la momentul reglementării Sistemului European al Băncilor Centrale a fost
organizarea acestuia pe principiile federalismului care să reunească o instituţie centrală, Banca Centrală Europeană, şi
băncile centrale naţionale. În acest sens, s-a decis ca Banca Centrală Europeană să se bucure de o largă independenţă
faţă de guvernele naţionale şi faţă de autorităţile comunitare.
Problema independenţei Băncii Naţionale s-a pus încă de la 1880, considerându-se ca o problemă cheie pentru
buna funcţionare a viitoarei autorităţi de emisiune.
Prin Legea nr. 34/1991, de aprobare a statutului Băncii Naţionale a României postdecembriste, s-a creat un nou
cadru juridic de funcţionare a acestei instituţii. Încă din 1991, din punct de vedere instituţional, BNR a fost
reglementată ca o instituţie independentă faţă de guvern, cu obligaţia guvernatorului, ca în numele con siliului de
administraţie, să prezinte anual parlamentului rapoarte cu privire la situaţia monetară şi a creditului.
O altă problemă interesantă, care se pune în privinţa independenţei instituţionale şi care a fost ridicată, în cazul
BNR, încă de la 1880, este aceea a naturii proprietăţii capitalului acestei instituţii. Dacă la 1880, după cum s-a arătat
în secţiunile anterioare, s-a ales soluţia unei participări mixte, de stat şi private, la formarea capitalului Băncii
Naţionale, după 1990 s-a optat pentru un capital integral de stat.
Se observă, de asemenea, faptul că, dacă la 1880 Banca Naţională s-a format ca o societate pe acţiuni, ceea ce a
făcut posibilă mai târziu, în anul 1901, vânzarea cotei deţinute de stat, în legile postdecembriste privind Statutul BNR
banca centrală a fost definită ca „organ al statului”, iar în prezent „instituţie publică independentă”. În aceste condiţii,
o eventuală modificare a naturii proprietăţii capitalului BNR presupune, mai întâi, schimbarea naturii juridice.
În privinţa independenţei operaţionale, Banca Naţională se bucură de o largă independenţă în formularea politicii
monetare, bineînţeles aceasta în cadrul politicii economice şi financiare a statului. În conformitate cu dispoziţiile art.
5 din Legea nr. 312/2004, BNR deţine atribuţia promovării politicii monetare în cadrul căreia utilizează în mod
direct, fără mijlocirea guvernului, proceduri şi instrumente specifice pentru operaţiuni de piaţă monetară şi de
creditare a instituţiilor de credit, precum şi mecanismul rezervelor minime obligatorii.
Dacă prima lege postdecembristă privind Statutul BNR a avut în vedere doar limitarea accesului bugetului de stat
la resursele Băncii Naţionale, cu menţionarea limitelor anuale şi globale ale împrumuturilor pe care Banca Naţională
le putea acorda statului, în prezent Legea nr. 312/2004 interzice finanţarea directă de către banca centrală a
instituţiilor publice şi a eliminat accesul privilegiat al instituţiilor publice la resursele instituţiilor financiare 80.
Independenţa membrilor consiliului de administraţie este asigurată, pe de o parte, faţă de guvern, prin alegerea
acestora de către parlament, iar, pe de altă parte, din punct de vedere politic, prin numirea lor pe o perioadă
predeterminată şi prin interzicerea de a deţine funcţia de parlamentar sau o altă funcţie în administraţia de stat sau
justiţie. Astfel, consiliul de administraţie a Băncii Naţionale nu poate include niciun reprezentant al guvernului şi deci
hotărârile sale nu pot fi cenzurate de guvern.
În domeniul financiar, Banca Naţională, deşi instituţie publică, dispune de un buget finanţat din surse proprii, care
se aprobă de consiliul de administraţie al BNR, ceea ce-i asigură autonomia necesară îndeplinirii funcţiilor sale 81.
80
În art. 6 se interzice achiziţionarea de pe piaţa primară de către Banca Naţională a României a creanţelor asupra statului,
autorităţilor publice centrale şi locale regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi cu capital
majoritar de stat.
În temeiul art. 7 din Statut se interzice creditarea pe descoperit de cont sau a oricărui alt tip de creditare de către Banca
Naţională a României a statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor
naţionale şi a altor societăţi cu capital majoritar de stat.
81
Art. 41 din Statut prevede faptul că bugetul anual de venituri şi cheltuieli se aprobă de Consiliul de administraţie al Băncii
36
DREPT BANCAR
Bucureşti
În temeiul art. 48 din Statut, Banca Naţională a României este împuternicită să emită reglementările necesare
pentru a pune în aplicare şi a impune respectarea prevederilor legale.
Reglementările Băncii Naţionale a României au caracter obligatoriu pentru toate persoanele juridice, atât publice,
cât şi private, pentru entităţile fără personalitate juridică, precum şi pentru persoanele fizice şi pot fi emise sub
următoarele forme: regulamente, ordine, norme si circulare.
Având în vedere argumentele expuse, se poate concluziona în sensul că, din punct de vedere al independenţei,
Banca Naţională a României poate fi considerată drept o bancă centrală cu un grad sporit de independenţă, în acord
cu legislaţia europeană aplicabilă în materie.
Secţiunea a 3-a. Colaborarea cu alte autorităţi
Ca principiu general, Statutul BNR interzice atât Băncii Naţionale a României, cât şi membrilor organelor sale de
conducere solicitarea sau primirea de instrucţiuni din partea autorităţilor publice sau orice altă instituţie sau autoritate
în exercitarea atribuţiilor conferite de lege.
Dacă autorităţile şi instituţiile publice nu pot da instrucţiuni BNR în exercitarea atribuţiilor legale ale acesteia,
acestea, în schimb, au obligaţia de a solicita, anterior supunerii spre adoptare a oricărui proiect de act normativ al
autorităţilor publice centrale, care priveşte domeniile în care Banca Naţională a României are atribuţii, emiterea de
către BNR a unui aviz prealabil care urmează să fie transmis autorităţii solicitante în termen de cel mult 30 de zile de
la solicitare.
BNR nu are niciun fel de relaţie de subordonare faţă de Guvernul României şi răspunde numai în faţa
Parlamentului.
Cu Guvernul, BNR are relaţii de colaborare, un exemplu specific fiind colaborarea constantă între BNR şi
Ministerul Finanţelor în vederea stabilirii indicatorilor macroeconomici în baza cărora se elaborează proiectul anual
de buget.
În temeiul art. 30 din Statut, în situaţia în care există pericolul diminuării rezervelor internaţionale, până la un
nivel care ar periclita tranzacţiile internaţionale ale statului, precum şi în cazul în care diminuarea deja s-a produs,
Banca Naţională a României prezintă Guvernului şi Parlamentului un raport privind situaţia rezervelor internaţio nale
şi cauzele care au condus sau care pot conduce la o astfel de reducere. Raportul va conţine recomandările Băncii
Naţionale a României privind politicile guvernamentale macroeconomice necesare pentru preîntâmpinarea sau
remedierea situaţiei.
Raporturile Ministerului Finanţelor Publice 82 cu BNR se derulează, de regulă, pe baza unor convenţii specifice,
cum ar fi cele referitoare la:
- funcţionarea contului curent general al Trezoreriei Statului şi înregistrarea operaţiunilor în respectivul cont83;
- activitatea Băncii Naţionale a României în calitate de agent al statului în stabilirea instituţiilor de credit eligibile
a primi depozite ale Trezoreriei Statului84;
Naţionale a României şi se verifică, în execuţie, conform practicilor şi procedurilor controlului şi auditului intern. În conformitate
cu prevederile art. 43, Banca Naţională a României virează la bugetul statului o cotă de 80% din veniturile nete rezultate.
82
În prezent organizat sub titulatura de Ministerul Economiei şi Finanţelor.
83
Art. 27 din Statut.
84
Art. 28 din Statut.
37
DREPT BANCAR
Bucureşti
- derularea de operaţiuni cu titluri de stat85;

- posibilitatea ministrului finanţelor şi a unui secretar de stat din ministerul finanţelor de a participa fără drept de
vot la şedinţele Consiliului de administraţie al BNR86;
- avizul consultativ al ministerului finanţelor în legătură cu diferite aspecte contabile ale BNR87 ş.a.
Autoritatea în faţa căreia răspunde Banca Naţională a României este Parlamentul României, în principal sub
aspectul prezentării raportului anual al BNR şi având în vedere numirea şi revocarea membrilor Consiliului de
administraţie al BNR.
Dispoziţiile art. 33 din Statut reglementează atât numirea în funcţie, cât şi revo carea membrilor Consiliului de
administraţie al BNR, respectiv:
- membrii Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României, cu nominalizarea conducerii executive,
sunt numiţi de Parlament, la propunerea comisiilor permanente de specialitate ale celor două Camere şi
- revocarea din funcţie a oricărui membru al consiliului de administraţie se face de către Parlament, la propunerea
comună a comisiilor permanente de specialitate ale celor două Camere, dacă respectivul membru fie încetează să
îndeplinească condiţiile necesare pentru exercitarea atribuţiilor sale, fie se face vinovat de abateri grave.
Din împuternicirea Parlamentului, Banca Naţională a României poate participa la organizaţii internaţionale cu
caracter financiar, bancar, monetar sau de plăţi şi poate să devină membru al acestora 88.
În temeiul art. 35 din Statut, Guvernatorul BNR are obligaţia de a prezenta Parlamentului, în numele Consiliului
de administraţie, până la data de 30 iunie a anului următor, raportul anual al Băncii Naţionale a României, care
cuprinde activităţile Băncii Naţionale a României, situaţiile financiare anuale şi raportul de audit. Raportul se
dezbate, fără a fi supus votului, în şedinţa comună a celor două Camere.
Pentru a pune bazele şi pentru a facilita o supraveghere eficientă la nivel naţional a instituţiilor de credit, a
societăţilor de servicii de investiţii financiare şi a societăţilor de asigurări, Banca Naţională a României poate încheia
acorduri scrise de coordonare şi cooperare cu Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi Comisia de Supraveghere a
Asigurărilor.
Un astfel de exemplu de cooperare este semnarea protocolului tripartit între Banca Naţională a României, Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare şi Comisia de Supraveghere a Asigurărilor pentru cooperare în vederea promovării
stabilităţii sistemului financiar în ansamblu şi pe componentele sale. Documentul a fost semnat pentru o durata
nedeterminată în data de 10 martie 2006 şi modificat prin actul adiţional nr. 1/14.12.2006.
Cele trei autorităţi au convenit, în baza principiului cooperării reciproce cu pri vire la problemele de interes
comun, asupra stabilirii unui cadru de colaborare prin schimb de informaţii şi în orice alt mod agreat de părţi, în
scopul promovării stabilităţii sistemului financiar, în ansamblu şi pe componentele sale, cu respectarea condiţiilor
stipulate prin legile speciale.
Protocolul a fost semnat având în vedere următoarele motivaţii principale:
În ultimii ani, sistemul financiar, în ansamblul său, a devenit mult mai dinamic şi complex, determinând
întrepătrunderi la nivel instituţional, operaţional şi al produselor oferite clienţilor, fapt ce se manifestă cu precădere în
cadrul conglomeratelor financiare, respectiv al grupurilor de instituţii bazate pe legături de natură organizatorică şi
85
Art. 29 din Statut.
86
Art. 33 din Statut.
87
Art. 40 din Statut.
88
Art. 4 din Statut.
38
DREPT BANCAR
Bucureşti
economică, care operează concomitent în mai multe pieţe ale sistemului;

Autorităţile responsabile cu autorizarea, reglementarea, supravegherea şi controlul pieţelor componente ale
sistemului financiar trebuie să conlucreze pentru a asigura transparenţa, stabilitatea şi integritatea sistemului şi a
pieţelor sale componente, precum şi respectarea cadrului legal aplicabil sistemului financiar;
Colaborarea trebuie concentrată cu precădere asupra problemelor care derivă din întrepătrunderea ce s-a produs la
nivel instituţional, operaţional şi al produselor financiare, cu scopul de a preveni suprapuneri ale activităţilor de
supraveghere, de a completa golurile de supraveghere din anumite arii ale sistemului neacoperite de niciuna dintre
autorităţi, cât şi de a stabili acţiuni concertate de supraveghere.
Protocolul stabileşte întâlniri tripartite trimestriale la nivelul conducerii celor trei autorităţi şi are ca scop:
- stabilirea politicilor şi strategiilor în domeniile de interes comun;
- evaluarea activităţii comitetelor tehnice tripartite înfiinţate în baza acestui Protocol;
- medierea divergenţelor de opinie cu privire la aspectele rămase nesoluţionate în cadrul întâlnirilor la nivelul
comitetelor tehnice;
- stabilirea direcţiilor de acţiune pe problemele de interes comun în domenii precum: pregătirea specialiştilor,
diseminarea informaţiilor către mijloacele de informare publică, creşterea nivelului de educare a publicului în
domeniul financiar;
- aprobarea procedurii de lucru referitoare la asigurarea schimbului de informaţii cu caracter urgent şi
confidenţial.
În scopul eficientizării cooperării pentru îndeplinirea în cele mai bune condiţii a obiectivelor comune, autorităţile
convin înfiinţarea a cinci comitete tehnice specializate, cu caracter permanent, după cum urmează:
- Comitetul Stabilitate Financiară;
- Comitetul Supraveghere şi Control;
- Comitetul Reglementare;
- Comitetul Sisteme de Plăţi;
- Comitetul Statistici Financiare.
Comitetele tehnice sunt constituite din reprezentanţi ai celor trei autorităţi, conducerea şedinţelor urmând a fi
asigurată prin rotaţie. Organizarea şi funcţionarea comitetelor tehnice se realizează în baza unor regulamente interne,
elaborate în termen de 30 de zile de la constituirea acestora şi aprobate de conducerea celor trei autorităţi.
Întâlnirile tripartite la nivelul comitetelor tehnice urmăresc:
- identificarea problemelor de interes comun şi a modalităţilor de soluţionare a acestora;
- punerea în aplicare a politicilor şi strategiilor comune stabilite la nivel de conducere a autorităţilor, precum şi a
hotărârilor conducerilor celor trei autorităţi;
- stabilirea modalităţilor pentru schimbul de informaţii pe fiecare dintre domeniile de interes şi realizarea efectivă
a acestuia între cele trei autorităţi, precum şi în relaţia cu alte instituţii, cum ar fi: Ministerul Finanţelor Publice,
Ministerul Administraţiei şi Internelor, Curtea de Conturi, Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării
Banilor sau autorităţi similare din state membre ale Uniunii Europene şi alte state.
Legislaţia secundară elaborată de una dintre autorităţi, incidentă domeniilor de interes comun, va putea fi
discutată, în stadiul de proiect, în cadrul comitetelor tehnice corespunzătoare.
Secţiunea a 4-a. Cooperarea internaţională şi
39
DREPT BANCAR
Bucureşti
schimbul de informaţii
Legea nr. 312/2004 reglementează în art. 4 condiţiile generale în care BNR poate derula raporturile de cooperare
internaţională. Se observă faptul că raporturile de cooperare internaţională în care poate fi implicată BNR sunt
supuse, de regulă, unor condiţionări:
- împuternicirea BNR de către Parlamentul României de a participa la raporturi de cooperare internaţională;
- respectarea dispoziţiilor specifice din Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale şi al Băncii Centrale
Europene în derularea respectivelor raporturi.
Cu respectarea condiţionărilor legale, Banca Naţională a României poate:
- să participe la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar, monetar sau de plăţi, inclusiv să devină
membru al acestora;
- să participe, în nume propriu sau în numele statului român, la tratative şi nego cieri externe în probleme
financiare, monetare, de curs de schimb şi de plăţi, precum şi în domeniul autorizării, reglementării şi
supravegherii prudenţiale a instituţiilor de credit;
- să exercite drepturi şi să îndeplinească obligaţii care revin României, în cali tate de membru al Fondului
Monetar Internaţional, inclusiv utilizarea facilităţilor acestei instituţii de finanţare pe termen mediu şi lung,
pentru nevoile balanţei de plăţi şi consolidarea rezervelor internaţionale ale ţării;
- să negocieze şi să încheie acorduri, convenţii sau alte înţelegeri privind împrumuturi pe termen scurt şi alte
operaţiuni financiar-bancare cu instituţii financiare internaţionale, bănci centrale, societăţi bancare şi nebancare, cu
condiţia rambursării acestora în termen de 1 an;
- să încheie, în nume propriu sau în numele Statului Român, acorduri de decontare şi de plăţi sau orice alte
convenţii de decontare şi de plăţi cu instituţii publice sau private care îşi au sediul în străinătate.
Pentru îndeplinirea angajamentelor rezultate din acorduri, tratate, convenţii la care România este parte, Banca
Naţională a României colaborează cu autorităţile din ţară şi din străinătate prin furnizarea de informaţii şi adoptarea
de măsuri permise de legea de organizare.
Referitor la schimbul de informaţii, în art. 3 din Statut sunt stabilite următoarele principii:
(i) în scopul aplicării prevederilor din legislaţia privind activitatea bancară, referitoare la colaborarea cu
autorităţile competente din statele membre ale Uniunii Europene, Banca Naţională a României asigură condiţiile
necesare pentru realizarea schimbului de informaţii cu aceste autorităţi;
(ii) informaţiile furnizate autorităţilor competente din statele membre trebuie să respecte cerinţele specifice
referitoare la secretul profesional;
(iii) Banca Naţională a României poate încheia acorduri de colaborare care se referă la schimbul de informaţii şi
cu autorităţile competente din terţe ţări sau cu alte autorităţi sau organisme din terţe ţări, în condiţiile în care
informaţiile furnizate sunt supuse cerinţelor specifice referitoare la păstrarea secretului profesional;
(iv) schimbul de informaţii trebuie să fie circumscris exclusiv scopului îndeplinirii sarcinilor care le revin
autorităţilor şi organismelor respective în domeniul supravegherii;
(v) informaţiile primite de la un stat membru pot fi furnizate numai cu acordul expres al autorităţii competente de
la care au fost obţinute şi numai pentru scopurile pentru care acordul a fost obţinut.
Instituţiile şi autorităţile publice au obligaţia să furnizeze Băncii Naţionale a României informaţiile pe care le
consideră necesare sau care sunt solicitate de aceasta, în scopul realizării unei supravegheri eficiente şi al îndeplinirii
40
DREPT BANCAR
Bucureşti
obiectivului fundamental şi atribuţiilor Băncii Naţionale a României.

Schimbul de informaţii în care se implică BNR se asigură în principal pentru atingerea următoarelor obiective:
- exercitarea funcţiei de supraveghere;
- întărirea stabilităţii financiare şi păstrării integrităţii sistemului financiar;
- exercitarea competenţelor Băncii Naţionale a României în domeniul autorizării, reglementării şi supravegherii
prudenţiale a instituţiilor de credit;
- exercitarea competenţelor BNR în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor care revin autorităţilor monetare, băncilor
centrale sau organismelor cu funcţii similare, precum şi altor autorităţi publice responsabile cu monitorizarea
sistemelor de plăţi;
- asigurarea funcţionării corespunzătoare a sistemelor de plăţi.
Aşadar, Banca Naţională a României asigură schimbul de informaţii în exercitarea funcţiei de supraveghere şi
numai în raport de anumite persoane expres prevăzute de lege, respectiv:
- autorităţile responsabile cu supravegherea altor instituţii financiare şi a societăţilor de asigurări şi autorităţile
responsabile cu supravegherea pieţelor financiare din România şi din statele membre;
- organismele şi instituţiile, din România şi din statele membre, implicate în falimentul şi lichidarea instituţiilor de
credit, precum şi în alte proceduri similare;
- persoanele din România şi din statele membre, responsabile cu realizarea auditului financiar al instituţiilor de
credit şi al altor instituţii financiare;
- organismele care administrează scheme de garantare a depozitelor din România şi din statele membre.
În plus, Banca Naţională a României poate colabora, inclusiv prin schimb de informaţii, cu autorităţi din România
şi din statele membre, responsabile cu:
(i) supravegherea instituţiilor sau organismelor implicate în falimentul şi lichidarea instituţiilor de credit şi în alte
proceduri similare;
(ii) supravegherea persoanelor care realizează auditul financiar al instituţiilor de credit, al societăţilor de servicii
de investiţii financiare, al societăţilor de asigurări şi al altor instituţii financiare.
Legea nr. 312/2004 prevede şi anumite cerinţe minime care trebuie respectate în procesul schimbului de
informaţii prevăzut:
- informaţiile trebuie utilizate de către aceste autorităţi, exclusiv în scopul îndeplinirii sarcinilor de supraveghere;
- informaţiile primite sunt supuse cerinţelor referitoare la păstrarea secretului profesional;
- informaţiile primite de la un stat membru pot fi furnizate numai cu acordul expres al autorităţii competente de la
care au fost obţinute şi numai pentru scopurile pentru care acordul a fost obţinut.
În scopul întăririi stabilităţii financiare şi păstrării integrităţii sistemului financiar, Banca Naţională a
României poate să colaboreze prin realizarea schimbului de informaţii cu autorităţile sau organismele cu
competenţe legale în domeniul depistării şi investigării încălcărilor legislaţiei privind societăţile comerciale. În acest
caz, schimbul de informaţii se va realiza cu respectarea următoarelor cerinţe minime:
- informaţiile vor fi utilizate de către aceste autorităţi exclusiv în scopul îndeplinirii atribuţiilor;
- informaţiile primite sunt supuse cerinţelor referitoare la păstrarea secretului profesional, prevăzute la art. 52 din
Statut;
- informaţiile primite de la un stat membru pot fi furnizate numai cu acordul expres al autorităţii competente de la
care au fost obţinute şi numai pentru scopurile pentru care acordul a fost obţinut.
41
DREPT BANCAR
Bucureşti
În scopul asigurării funcţionării corespunzătoare a sistemelor de plăţi, Banca Naţională a României poate
transmite informaţii de natura secretului profesional caselor de compensare sau altor structuri similare în vederea
asigurării serviciilor de compensare şi decontare pentru orice piaţă din România sau dintr-un stat membru.
Informaţiile primite de Banca Naţională a României de la autorităţile competente din statele membre pot fi
furnizate caselor de compensare sau altor structuri similare numai cu acordul expres al autorităţilor competente de la
care au fost obţinute.
Schimbul de informaţii cu entităţi din terţe ţări realizează numai în condiţii de reciprocitate.
Capitolul II
Atribuţiile Băncii Naţionale a României
În capitolul anterior am menţionat dispoziţiile art. 2 din Statutul BNR, articol care reglementează următoarele
atribuţii principale:
- elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de schimb;
- autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit, promovarea şi monitorizarea bunei
funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii financiare;
- emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României;
- stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
- administrarea rezervelor internaţionale ale României.
Având în vedere concluziile formulate în materie în doctrina bancară contemporană89, se observă faptul că unele
din atribuţiile enumerate constituie totodată funcţii fundamentale şi tradiţionale ale unei bănci centrale. Între
atribuţiile băncilor centrale care au constituit funcţii fundamentale şi tra diţionale s-au regăsit în mod constant:
a) emisiunea monetară
b) refinanţarea instituţiilor de credit
c) elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi
d) reglementarea sistemelor de plăţi.
Funcţiile caracterizate ca fiind fundamentale prin Tratatul asupra Uniunii Europene din 1992 se referă la:
1.emisiunea monetară
2.definirea şi aplicarea politicii monetare
3. gestionarea rezervelor de schimb ale statului şi
4.buna funcţionare şi securitatea sistemelor de plată.
Vom realiza în continuare o scurtă prezentare a principalelor atribuţii ale BNR astfel cum au fost reglementate în
legea în vigoare privind Statutul BNR şi de reglementările secundare emise în materie.
Secţiunea 1. Emisiunea monetară
89
A. Choinel, Le systèm bancaire & financier, în Revue Banque, Édition 2002, p. 76; M.M. Nsouli, Recherche sur les critères
d’une banque centrale moderne. Étude comparative entre la Banque du Liban, La Banque de France et la Banque Centrale
Européenne, L.G.D.J., Montchrestien, 2003, Bibliothèque de droit privé, tome 397, p. 123 şi urm.
42
DREPT BANCAR
Bucureşti
Emisiunea monetară a fost considerată în mod tradiţional un privilegiu aparţinând statelor care pot decide
acordarea acestuia unei singure sau mai multor entităţi 90. În cazul anumitor state s-a decis constituirea unei bănci
căreia să i se acorde privilegiul emisiunii 91, în timp ce în alte cazuri, la un moment dat, statul a decis acordarea
privilegiului unei bănci până la acel moment simplă banca comercială 92.
În timp, emisiunea monetară devine una dintre funcţiile tradiţionale ale băncilor centrale ale statelor. Unele bănci
centrale au deţinut încă de la înfiinţare privilegiul exclusiv asupra emisiunii monetare, în timp ce în cazul altor bănci
centrale emisiunea monetară nu a fost un privilegiu exclusiv, ci a fost exercitat împreună cu alte bănci private 93.
Se observă, aşadar, de-a lungul istoriei faptul că funcţia de emisiune monetară, ca funcţie tradiţională a băncii
centrale a unui stat, se poate exercita în condiţii de exclusivitate sau neexclusivitate, în mod temporar sau definitiv 94.
Încă de la înfiinţare, în anul 1880 95, Banca Naţională a României a beneficiat de privilegiul emisiunii monetare.
Dacă iniţial acest privilegiu a fost acordat pentru perioade determinate şi prelungit succesiv, motivat şi de aspectul că
BNR, anterior naţionalizării, a funcţionat ca bancă cu capital majoritar sau integral privat privilegiată, odată cu
naţionalizarea, a fost consacrată calitatea BNR de unică instituţie autorizată să emită însemne monetare, sub formă de
bancnote şi monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României.
Acest principiu a fost menţinut şi după anul 1990, în dispoziţiile Legilor nr. 34/1991, nr. 101/1998, precum şi în
legea în vigoare privind Statutul BNR.
Emisiunea monetară constă din următoarele operaţiuni:
1. crearea semnelor băneşti (tipărirea biletelor şi baterea monedelor);
2. stocarea de către emitent a semnelor băneşti;
3. punerea în circulaţie de către emitent a semnelor băneşti create în acest sens (a numerarului) şi
4. retragerea acestora din circulaţie.
Pentru a putea vorbi de emisiunea monetară trebuie, în principiu, ca toate operaţiunile menţionate mai sus să fie
realizate în mod cumulativ. Astfel, simpla tipărire şi stocare a banilor nu reprezintă emisiune monetară, iar punerea în
circulaţie a acestora nu se poate realiza dacă etapele precedente nu au fost parcurse. Retragerea banilor din circulaţie
are însă efect direct asupra emisiunii monetare, fără ca această operaţiune să fie condiţionată de stocarea şi
90
E.P. Ellinger, E. Lomnicka, R.J.A. Hooley, Ellinger’s modern banking law, Oxford University Press, 2006, la p. 29 şi urm.,
arată faptul că Banca Angliei a fost înfiinţată în 1694 cu obiectivul iniţial de a strânge banii necesari pentru războiul cu Louis al
XIV-lea. Aceasta a fost învestită cu o personalitate juridică şi i s-a interzis angajarea în comerţul general. Deşi Actul Băncii
Angliei din 1696 nu oferea în mod specific Băncii Angliei statutul de bancă emitentă, în doctrina britanică se reţine că ar exista
dovezi în sensul că aceasta a desfăşurat aceste activităţi încă de la început.
91
Acesta a fost şi cazul României. La 1880, Banca Naţională a fost constituită în vederea acordării privilegiului emisiunii
monetare.
92
Banque de France, de exemplu, nu a fost constituită cu rol de bancă centrală care să beneficieze de privilegiul emisiunii
monetare. Iniţial a fost o simplă bancă comercială, care, între altele, emitea bilete de bancă. În mod treptat, Banque de France
obţine privilegiul exclusiv al emisiunii de bilete de bancă pe teritoriul Parisului, iar din 1848 pe întreg teritoriul francez.
93
Pe parcursul secolelor XVIII şi XIX, în legătură cu opţiunea acordării de către state a emisiunii monetare s-au conturat 2
abordări: într-o primă abordare, îmbrăţişată de state ca Franţa, Anglia şi Germania, s-a preferat evitarea constituirii unui monopol
asupra emisiunii monetare şi s-a preferat acordarea dreptului de a bate moneda mai multor entităţi bancare.
94
E.P. Ellinger, E. Lomnicka, R.J.A. Hooley, Ellinger’s Modern Banking Law, Oxford University Press, 2006, p. 29.
95
Privilegiul a fost acordat Băncii Naţionale, conform art. 4 din Legea din 17 aprilie 1880 de la înfiinţare a acesteia, pe o
perioadă iniţială de 20 de ani, ulterior termenul fiind extins.
43
DREPT BANCAR
Bucureşti
distrugerea banilor.
În vorbirea curentă, emisiunea monetară este confundată cu emisiunea bănească, însă din punct de vedere al
teoriei monetare şi al conţinutului noţiunilor de „monedă” şi „bani”, aceste două noţiuni sunt distincte. Emisiunea
bănească cuprinde, pe lângă emisiunea monetară (crearea banilor efectivi) şi crearea banilor de cont (scripturali).
În aceeaşi Lege nr. 312/2004 au fost reglementate următoarele principii referitoare la însemnele monetare:
(i) în prezent, în România, moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia este banul 96. Bancnotele şi
monedele emise şi neretrase din circulaţie de către Banca Naţională a României reprezintă însemne monetare care
trebuie acceptate la valoarea nominală pentru plata tuturor obligaţiilor publice şi private, fiind mijloacele legale de
plată pe teritoriul României;
(ii) Banca Naţională a României este singura în drept să stabilească valoarea nominală, dimensiunile, greutatea,
desenul şi alte caracteristici tehnice ale bancnotelor şi monedelor;
(iii) bancnotele poartă semnătura guvernatorului Băncii Naţionale a României şi a casierului central. Falsificarea
sau contrafacerea bancnotelor şi monedelor se pedepseşte conform legii şi nu sunt aplicabile acestora dispoziţiile
legale privitoare la titlurile la purtător pierdute sau furate. Grafica bancnotelor şi a monedelor este protejată prin
înregistrarea la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci din România, reproducerea color a acestora, la scara 1/1,
parţială sau integrală, în orice scop, fiind posibilă numai cu acordul prealabil, scris, al Băncii Naţionale a României.
Referitor la programul de emisiune monetară, Banca Naţională a României elaborează programul de emisiune a
bancnotelor şi monedelor, astfel încât să se asigure necesarul de numerar, în strictă concordanţă cu nevoile reale ale
circulaţiei băneşti. Suma totală a bancnotelor şi monedelor în circulaţie, care exclude rezerva de numerar, se
evidenţiază ca element de pasiv în contabilitatea Băncii Naţionale a României.
Banca Naţională a României are următoarele drepturi şi obligaţii în legătură cu emisiunea, punerea în circulaţie şi
schimbarea însemnelor monetare:
- asigură tipărirea bancnotelor şi baterea monedelor;
- ia măsuri pentru păstrarea în siguranţă a bancnotelor şi monedelor care nu sunt puse în circulaţie, precum şi
pentru custodia şi distrugerea, când aceasta este necesară, a matriţelor, cernelurilor şi a bancnotelor şi monedelor
retrase din circulaţie;
- distribuie emisiunea monetară realizată;
- administrează rezerva de numerar sub formă de bancnote şi monede;
- retrage din circulaţie şi asigură distrugerea bancnotelor şi monedelor uzate sau necorespunzătoare;
- asigură înlocuirea însemnelor monetare retrase din circulaţie cu bancnote şi/sau cu monede noi;
- înlocuieşte, fără taxe şi comisioane, bancnotele şi monedele emise şi neretrase din circulaţie 97;
- poate hotărî anularea sau retragerea din circulaţie a oricăror bancnote sau monede care au fost emise şi, în locul
96
Se preconizează ca aderarea la UEM să se producă în perioada 2012-2014, în final, România renunţând la moneda
naţională în favoarea monedei unice europene, Euro. în temeiul dispoziţiilor art. 137 al. (2) din Constituţia României în condiţiile
aderării la Uniunea Europeană, prin lege organică se poate recunoaşte circulaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu aceea a
Uniunii Europene.
97
Banca Naţională a României poate refuza înlocuirea bancnotelor şi a monedelor care prezintă deformări, sunt ilizibile sau
dacă lipseşte mai mult de 40% din suprafaţa lor. Aceste însemne monetare vor fi retrase din circulaţie şi distruse, fără acordarea
de compensaţii deţinătorilor, exceptând cazurile speciale menţionate în regulamentele proprii. Banca Naţională a României nu
poate fi obligată să acorde compensaţii pentru bancnotele sau monedele care au fost pierdute, furate, distruse, contrafăcute sau
falsificate.
44
DREPT BANCAR
Bucureşti
acestora, punerea în circulaţie a altor tipuri de însemne monetare. Modalitatea şi perioada de preschimbare se publică
în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi în cel puţin două cotidiane de circulaţie naţională. La expirarea
perioadei de preschimbare, bancnotele şi monedele retrase din circulaţie nu mai pot fi utilizate pentru plata
obligaţiilor publice şi private.
Trebuie reţinut însă faptul că la nivelul Uniunii Europene, în prezent, privilegiul exclusiv de emitere a biletelor de
bancă este atribuit Băncii Centrale Europene şi moneda unică este euro, care a înlocuit devizele naţionale în acele
state care fac parte din Eurosistem.
Faţă de situaţia actuală, la nivelul Uniunii Europene cel puţin, a fost modificat cu totul discursul relativ la rolul
monedei ca simbol al suveranităţii statului şi al unităţii naţionale.
Secţiunea a 2-a. Definirea şi aplicarea politicii monetare şi

de curs de schimb
În doctrină au fost reţinute mai multe definiţii ale politicii monetare.

Politica monetară în viziunea profesorului C. Kiriţescu constă în „ansamblul de măsuri monetare luate de stat şi
banca centrală pentru realizarea echilibrului dintre masa banilor în circulaţie şi nevoile de bani ale economiei, sau
pentru influenţarea într-un anumit sens a conjuncturii economice”.
În definiţia dată de profesorul D. Hyman, politica monetară constă „în acţiunile întreprinse de banca centrală în
sensul influenţării masei monetare sau a ratelor dobânzii în încercarea de a stabiliza economia” 98.
Autoritatea care joacă rolul principal în cadrul politicii monetare este banca centrală. Acest rol depinde de gradul
de independenţă al băncii centrale faţă de puterea executivă. În cazul Băncii Naţionale a României care se bucură de
independenţă în stabilirea politicii monetare, acesta este stabilită şi condusă în cadrul politicii eco nomice şi
financiare a statului.
Principalele instrumente prin care băncile centrale acţionează în conducerea politicii monetare sunt, în principal,
operaţiunile pe piaţa liberă, mecanismele de creditare a instituţiilor de credit şi rezervele bancare obligatorii 99.
§1. Operaţiunile de piaţă monetară
Operaţiunile de piaţă monetară (open market) sunt operaţiuni executate la iniţiativa băncii centrale, ce implică
anumite tranzacţii specifice.
Referitor la operaţiunile de piaţă monetară, Statutul BNR interzice Băncii Naţionale a României achiziţionarea de
pe piaţa primară a creanţelor asupra statului, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor
naţionale, companiilor naţionale şi altor societăţi cu capital majoritar de stat, precum şi, începând cu data aderării
României la Uniunea Europeană, a creanţelor asupra altor organisme şi companii de drept public din statele membre.
Statutul permite BNR efectuarea unor operaţiuni specifice pe piaţa secundară.
98
D.D. Şaguna, C.F. Donoaica, Drept bancar şi valutar, p. 51.
99
M.M. Nsouli, op. cit., p. 181 şi urm.
45
DREPT BANCAR
Bucureşti
În completarea dispoziţiilor generale din Statutul BNR, Regulamentul BNR nr. 1/2000 privind operaţiunile de
piaţă monetară efectuate de Banca Naţională a României şi facilităţile permanente acordate de aceasta
participanţilor eligibili (contrapartidelor eligibile), astfel cum a fost completat şi modificat ulterior, constituie
temeiul legal principal de reglementare în materia operaţiunilor de piaţă monetară efectuate de BNR 100.
Operaţiunile de piaţă monetară se desfăşoară între BNR şi participanţii eligibili (contrapartidele eligibile).
Calitatea de participanţi eligibili o îndeplinesc anumite entităţi care îndeplinesc anumite condiţii specifice.
Entităţile, persoane juridice române şi/sau sucursalele din România ale băncilor, persoane juridice străine trebuie să
fie autorizate în una din următoarele forme:
- bănci;
- bănci de credit ipotecar;
- case centrale ale cooperativelor de credit;
- case de economii pentru domeniul locativ.
Condiţiile specifice care trebuie să fie îndeplinite de entităţile menţionate se numesc criterii de eligibilitate, care sunt
diferite în funcţie de naţionalitatea persoanei, respectiv:
a) în cazul băncilor, al băncilor de credit ipotecar, al caselor centrale ale cooperativelor de credit şi al caselor de
economii pentru domeniul locativ, persoane juridice române, constituirea de rezerve minime obligatorii şi
încadrarea în prevederile reglementărilor Băncii Naţionale a României privind indicatorii de solvabilitate;
b) în cazul sucursalelor din România ale băncilor, persoane juridice străine, constituirea de rezerve minime
obligatorii şi certificarea, cel puţin anual, de către autoritatea de supraveghere bancară din ţara de origine a încadrării
băncii străine de care aparţin în prevederile reglementărilor de prudenţă bancară în vigoare în ţara respectivă.
Pentru participarea la operaţiunile de piaţă monetară derulate de BNR care im plică tranzacţii cu titluri de stat
şi/sau certificate de depozit, participanţii eligibili trebuie să aibă calitatea de participant la sistemul de depozitare
şi decontare SaFIR101.
Operaţiunile de piaţă monetară reglementate de Regulamentul BNR nr. 1/2000 sunt următoarele:
1. cumpărări/vânzări reversibile – repo/reverse repo de active eligibile pentru tranzacţionare;
2. acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare;
3. vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare;
4. emitere de certificate de depozit;
5. swap valutar;
6. atragere de depozite.
Categoria activelor eligibile pentru tranzacţionare şi pentru garantare include titlurile de stat, precum şi alte
categorii de active eligibile negociabile, stabilite în baza unei hotărâri a Consiliului de administraţie al Băncii
Naţionale a României. Începând cu data aderării României la Eurosistem, sfera de cuprindere a activelor eligibile
pentru garantarea creditelor acordate de Banca Naţională a României se va extinde şi la categoriile de active eligibile
definite de Banca Centrală Europeană.
Activele eligibile pentru tranzacţionare şi pentru garantare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii, în mod
cumulativ, după caz:
100
Publicat în M. Of. nr. 142 din 5 aprilie 2000, completat şi modificat de Circulara BNR nr. 3/2004 şi Regulamentul
BNR nr. 7/2007. Republicat in M. Of. nr. 84 din 1 februarie 2008.
101
Vezi Partea a III-a, Titlul III, din prezenta lucrare referitoare la sistemele de plăţi şi decontare.
46
DREPT BANCAR
Bucureşti
a) să fie în proprietatea băncii prezentatoare;

b) să nu fie gajate sau sechestrate;
c) să aibă o scadenţă ulterioară scadenţei operaţiunii efectuate;
d) să aibă cupoane scadente ulterior scadenţei operaţiunii efectuate;
e) să nu fie emise de banca prezentatoare.
Cumpărările reversibile (repo) de active eligibile pentru tranzacţionare (pensiuni) sunt tranzacţii reversibile în
cadrul cărora, în scopul injectării de lichiditate, Banca Naţională a României cumpără de la bănci active eligibile
pentru tranzacţionare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra respectivele active la o dată ulterioară şi la un preţ
stabilit la data încheierii tranzacţiei.
Vânzările reversibile (reverse repo) de active eligibile pentru tranzacţionare (pensiuni) sunt tranzacţii reversibile
în cadrul cărora, în scopul absorbţiei de lichiditate, Banca Naţională a României vinde băncilor active eligibile pentru
tranzacţionare, angajându-se să răscumpere respectivele active la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data
încheierii tranzacţiei.
Acordarea de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare reprezintă tot o categorie de tranzacţii
reversibile, în cadrul cărora, în scopul injectării de lichiditate, Banca Naţională a României acordă credite băncilor,
acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile aduse în garanţie.
Vânzările/cumpărările de active eligibile pentru tranzacţionare sunt tranzacţii în cadrul cărora, în scopul
absorbţiei/injectării de lichiditate, Banca Naţională a României vinde/cumpără active eligibile pentru tranzacţionare
şi care implică transferul proprietăţii asupra activelor eligibile respective de la vânzător la cumpărător, realizat prin
mecanismul „livrare contra plată”.
Emiterea de certificate de depozit reprezintă o tranzacţie în cadrul căreia, în scopul absorbţiei de lichiditate,
Banca Naţională a României vinde băncilor certificate de depozit. Certificatele de depozit emise de Banca Naţională
a României reprezintă obligaţii ale acesteia faţă de deţinătorii respectivelor instrumente. Certificatele sunt negociabile
şi se emit de către Banca Naţională a României în formă dematerializată. Certificatele de depozit sunt emise cu
discont şi sunt răscumpărate la scadenţă la valoarea nominală. Diferenţa dintre valoarea la care sunt emise şi valoarea
nominală reprezintă dobânda aferentă sumei plătite de către deţinător la scadenţă, la o rată a dobânzii convenită între
părţi.
Swap-ul valutar constă în două tranzacţii simultane, încheiate cu aceeaşi contrapartidă, prin care Banca
Naţională a României:
- cumpără la vedere valută convertibilă contra lei, în scopul injectării de lichiditate, şi vinde la o dată ulterioară
aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei; sau
- vinde la vedere valută convertibilă contra lei, în scopul absorbţiei de lichidi tate, şi cumpără la o dată
ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei.
Atragerea de depozite reprezintă o tranzacţie cu scadenţa prestabilită, în cadrul căreia, în scopul absorbţiei de
lichiditate, Banca Naţională a României atrage depozite de la băncile – participanţi eligibili.
Scadenţa operaţiunilor de piaţă monetară nu poate fi mai mare de 90 de zile calendaristice, cu excepţia celor care
presupun emiterea de certificate de depozit, pentru care scadenţa maximă este de un an. Operaţiunile de piaţă
monetară se pot desfăşura pe bază de licitaţie sau pe bază bilaterală. Banca Naţională a României poate desfăşura
licitaţii la rată fixă sau la rată variabilă. Procedura licitaţiei se execută în patru etape operaţionale, şi anume:
- anunţarea licitaţiei;
47
DREPT BANCAR
Bucureşti
- transmiterea de către bănci a ofertelor de participare la licitaţie;

- alocarea sumelor;
- anunţarea rezultatelor licitaţiei.
Banca Naţională a României poate sista necondiţionat, unilateral şi fără preaviz orice operaţiune în derulare
reglementată de prezentul regulament, în cazuri de nerespectare de către bănci a obligaţiilor legale, a celor
contractuale, dacă este cazul, sau de încălcare a prevederilor Regulamentului BNR nr. 1/2000.
În cazul nerespectării de către unele bănci a obligaţiilor menţionate, Banca Naţională a României poate decide
suspendarea temporară sau definitivă a participării acestora la operaţiunile monetare desfăşurate de Banca Naţională
a României.
În cazul în care, prin nerespectarea de către bănci a obligaţiilor menţionate mai sus sunt afectate obiectivele de
politică monetară a Băncii Naţionale a României, aceasta va aplica sancţiuni specifice în conformitate cu prevederile
legii bancare.
În situaţia în care, la scadenţă, banca împrumutată nu a rambursat integral credi tul acordat şi/sau nu a plătit
integral dobânda aferentă, pentru sumele neîncasate Banca Naţională a României va proceda la executarea
garanţiilor.
§2. Acordarea de credite instituţiilor de credit
În ceea ce priveşte operaţiunile de creditare, Banca Naţională a României poate acorda credite instituţiilor de
credit eligibile.
Se interzice Băncii Naţionale a României creditarea pe descoperit de cont sau orice alt tip de creditare a Statului
Român, autorităţilor publice centrale şi locale, regiilor autonome, societăţilor naţionale, companiilor naţionale şi altor
societăţi cu capital majoritar de stat, cu excepţia instituţiilor de credit cu capital majoritar de stat.
Începând cu 1 ianuarie 2007 interdicţia menţionată mai sus a fost extinsă şi la creditarea pe descoperit de cont sau
orice alt tip de creditare a altor organisme guvernate de legea publică şi companii publice din statele membre ale
Uniunii Europene.
Temeiul legal principal în legătură cu creditarea instituţiilor de credit este Regulamentul BNR nr. 1/2000, astfel
cum a fost modificat şi completat ulterior, regulament care reglementează, pe lângă operaţiunile de piaţă monetară, şi
facilităţile permanente acordate de BNR participanţilor eligibili (contrapartidelor eligibile).
Facilităţile permanente se prezintă sub două forme:
a) facilitatea de creditare (posibilitatea ca Banca Naţională a României să ofere băncilor credit overnight) şi
b) facilitatea de depozit (posibilitatea ca Banca Naţională a României să accepte depozite overnight de la bănci).
Facilităţile permanente se pot acorda BNR băncilor şi la care acestea au acces din proprie iniţiativă.
Pentru a obţine lichiditate pe termen foarte scurt, băncile pot apela la facilitatea de creditare ( credit lombard)
acordată de Banca Naţională a României. Băncile pot avea acces la creditul lombard pe baza unei cereri scrise
adresate Băncii Naţionale a României – Direcţia operaţiuni de piaţă, semnată de persoanele autorizate şi purtând
ştampila instituţiei, care va cuprinde cel puţin următoarele elemente:
- elementele de identificare a băncii;
- suma solicitată;
- tipul şi valoarea garanţiilor.
48
DREPT BANCAR
Bucureşti
Până la sfârşitul zilei bancare lucrătoare Banca Naţională a României are obligaţia să notifice băncilor solicitante
decizia luată asupra cererilor acestora.
Principalele caracteristici ale creditului lombard sunt următoarele:
1. se acordă de Direcţia operaţiuni de piaţă din cadrul Băncii Naţionale a României;
2. acordarea este condiţionată de colateralizarea acestuia cu active eligibile pentru garantare. Valoarea garanţiilor
aduse de banca solicitantă trebuie să acopere în proporţie de 100% creditul şi dobânda aferentă şi trebuie constituite
până la momentul acordării acestui credit;
3. perioada de acordare este overnight;
4. nivelul ratei dobânzii pentru creditul lombard (rata lombard) este stabilit de Consiliul de administraţie al Băncii
Naţionale a României în conformitate cu obiectivele de politică monetară şi reprezintă, de regulă, nivelul maxim al
ratei dobânzii practicate în sistemul bancar;
5. rata lombard este anunţată în avans de Banca Naţională a României;
6. Banca Naţională a României poate modifica rata dobânzii în orice moment, cu efect asupra creditelor lombard
acordate începând cu următoarea zi bancară lucrătoare;
7. dobânda la creditul lombard se plăteşte odată cu rambursarea creditului.
8. În cazul în care scadenţa creditului este o zi bancară nelucrătoare, rambursarea are loc în următoarea zi bancară
lucrătoare;
În cazuri excepţionale, Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României poate limita sau suspenda
accesul băncilor la creditul lombard.
În temeiul art. 26 din Statut, pentru asigurarea protejării contra riscului sistemic, în vederea îndeplinirii atribuţiei
Băncii Naţionale a României privind asigurarea stabilităţii financiare, în mod excepţional şi numai de la caz la caz,
Banca Naţională a României poate acorda instituţiilor de credit şi alte credite, negarantate sau garantate cu alte active
decât cele prevăzute la art. 19 din Statut ca active eligibile.
În scopul valorificării excesului de lichiditate, băncile pot constitui depozite la Banca Naţională a României.
Băncile eligibile pot avea acces la facilitatea de depozit pusă la dispoziţie de Banca Naţională a României pe baza
unei cereri scrise adresate Direcţiei operaţiuni de piaţă, semnată de persoanele autorizate şi purtând ştampila
instituţiei, care va cuprinde cel puţin următoarele elemente:
- elementele de identificare a băncii;
- suma ce se solicită a fi depusă.
Până la sfârşitul zilei bancare lucrătoare Banca Naţională a României are obligaţia să notifice băncilor solicitante
decizia luata în legătură cu cererilor acestora.
Principalele caracteristici ale facilităţii de depozit sunt următoarele:
1. perioada de acceptare a depozitelor de către Banca Naţională a României este overnight;
2. depozitele acceptate sunt remunerate la o rată fixă a dobânzii;
3. nivelul ratei dobânzii este stabilit de Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României în conformitate
cu obiectivele sale de politică monetară.
4. rata dobânzii este anunţată în avans de Banca Naţională a României;
5. Banca Naţională a României poate modifica rata dobânzii în orice moment, cu efect asupra depozitelor
acceptate începând cu următoarea zi bancară lucrătoare;
6. dobânda la depozite se plăteşte la scadenţa depozitului.
49
DREPT BANCAR
Bucureşti
În cazuri excepţionale, Consiliul de administraţie al BNR poate suspenda accesul băncilor la facilitatea de depozit.
§3. Mecanismul rezervelor minime obligatorii
Rezervele minime obligatorii sunt disponibilităţi băneşti în lei şi în valută, care aparţin băncilor, persoane juridice
române, sucursalelor din România ale băncilor, persoane juridice străine, precum şi caselor centrale ale
cooperativelor de credit şi sunt păstrate în conturi deschise la Banca Naţională a României.
Temeiul legal principal este reprezentat de prevederile Regulamentului BNR nr. 6/2002 privind regimul rezervelor
minime obligatorii, astfel cum a fost completat şi modificat ulterior102.
Baza de calcul a rezervelor minime obligatorii se constituie din mijloace băneşti în lei şi în valută, care reprezintă
obligaţii ale băncilor şi caselor centrale ale cooperativelor de credit care rezultă din acceptarea depozitelor şi a altor
fonduri din partea publicului. Din baza de calcul se exceptează:
a) mijloacele băneşti atrase de la Banca Naţională a României;
b) mijloacele băneşti atrase de la bănci, case centrale ale cooperativelor de credit, cooperative de credit afiliate la
o casă centrală a cooperativelor de credit, care, la rândul lor, sunt obligate să constituie rezerve minime obligatorii la
Banca Naţională a României;
c) capitalurile proprii ale entităţilor în cauză calculate în conformitate cu regle mentările Băncii Naţionale a
României.
Băncile şi casele centrale ale cooperativelor de credit sunt obligate să menţină în conturile deschise la Banca
Naţională a României nivelul prevăzut al rezervelor minime obligatorii ca medie zilnică pe durata perioadei de
aplicare. Perioada de aplicare o constituie intervalul cuprins între data de 24 a lunii curente şi data de 23 a lunii
următoare. Pentru deficitul de rezerve minime obligatorii se calculează şi se percepe o dobândă penalizatoare pe
durata perioadei de aplicare aferente.
Ratele rezervelor minime obligatorii se stabilesc de Banca Naţională a României în funcţie de obiectivele sale de
politică monetară şi se comunică prin circulară. Modificarea ratelor rezervelor minime obligatorii se comunică prin
circulară, cu cel puţin 7 zile înainte de începerea perioadei de aplicare.
Constituie încălcări ale disciplinei bancare şi se sancţionează conform prevederilor legii bancare în materie:
- neraportarea repetată sau raportarea eronată a bazei de calcul şi a datelor necesare pentru calcularea ratei medii a
dobânzilor la vedere;
- modificarea unor operaţiuni contabile şi/sau a unor raportări statistice, în scopul vădit de a diminua nivelul
prevăzut al rezervelor minime obligatorii, dacă faptele nu sunt săvârşite în astfel de condiţii încât să constituie,
potrivit legii penale, infracţiuni.
Pentru resursele în valută, rezervele minime obligatorii se constituie numai în valută.
La rezervele minime obligatorii, Banca Naţională a României plăteşte dobânzi calculate cel puţin la nivelul ratei
dobânzii medii la depunerile la vedere practicate de instituţiile de credit. Pentru neîndeplinirea cerinţelor privind
nivelul rezervelor minime obligatorii se calculează şi se percep dobânzi penalizatoare la nivelul stabilit de BNR.
§4. Politica valutară şi de curs de schimb
102
Publicat in M.Of. nr. 566 din 01/08/2002, modificat de Regulamentul BNR nr. 1/2011 si Regulamentul BNR nr. 4/2012.
50
DREPT BANCAR
Bucureşti
Banca Naţională a României elaborează şi aplică politica de curs de schimb, iar în acest sens aceasta este abilitată:
- să elaboreze balanţa de plăţi şi alte lucrări privind poziţia investiţională internaţională a ţării;
- să stabilească cursurile de schimb pentru operaţiunile proprii pe piaţa valutară, să calculeze şi să publice
cursurile medii pentru evidenţa statistică;
- să păstreze şi să administreze rezervele internaţionale ale statului.
Banca Naţională a României este abilitată să elaboreze reglementări privind monitorizarea şi controlul
tranzacţiilor valutare pe teritoriul României şi să emită autorizaţii pentru operaţiuni valutare de capital, tranzacţii pe
pieţele valutare şi alte operaţiuni specifice.
Reglementările Băncii Naţionale a României în materie valutară se referă în principal la următoarele:
- autorizarea şi retragerea autorizaţiei, precum şi supravegherea persoanelor care au obţinut autorizaţia de a
efectua tranzacţii valutare;
- stabilirea de plafoane şi alte limite pentru deţinerea de active externe şi operaţiuni cu acestea, pentru persoane
juridice şi fizice;
- stabilirea plafonului şi a condiţiilor îndatorării externe a persoanelor juridice şi fizice care intră sub incidenţa
regimului valutar.
Pentru monitorizarea tranzacţiilor valutare, persoanele juridice autorizate să desfăşoare operaţiuni valutare au
obligaţia să raporteze Băncii Naţionale a României anumite informaţii asupra tranzacţiilor efectuate, prin documente
ale căror formă şi conţinut se stabilesc de către BNR.
Regimul actual al efectuării operaţiunilor valutare este reglementat în principal de Regulamentul BNR nr. 4/2005,
astfel cum a fost completat şi modificat de actele emise in materie de Banca Naţională a României 103.
În categoria operaţiunilor valutare se includ încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi
orice tranzacţii exprimate în valute şi care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau
prin orice alte modalităţi de plată practicate de instituţiile de credit în funcţie de natura operaţiunii respective.
Prin valută, conform prevederilor Regulamentului nr. 4/2005, se înţelege moneda naţională a altui stat, moneda
unei uniuni monetare a unor state, precum şi monedele compuse, cum ar fi drepturile speciale de tragere (DST).
Valutele care sunt menţionate în lista cursurilor de schimb ale pieţei valutare, comunicată de Banca Naţională a
României, sunt considerate valute cotate.
Operaţiunile valutare pot fi clasificate în mai multe categorii:
- operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi;
- operaţiuni valutare curente;
- operaţiuni valutare de capital;
- operaţiuni valutare între rezidenţi.
În temeiul regulamentului valutar, în categoria de rezident se încadrează:
- persoanele fizice cetăţeni români, cetăţeni străini şi apatrizi, cu domiciliul în România, atestat cu documente de
identitate emise conform legii;
- persoanele juridice şi orice alte entităţi, cu sediul în România, precum şi persoanele fizice, cetăţeni români,
cetăţeni străini şi apatrizi, cu domiciliul/reşedinţa în România, care sunt autorizate şi/sau înregistrate să desfăşoare
activităţi economice pe teritoriul României, în mod independent, în condiţiile prevăzute de reglementările legale în
103
Regulamentul BNR nr. 4/2005 a fost publicat in M. Of. nr. 297 din 8 aprilie 2005. Urmare a multiplelor completări si
modificări, a fost republicat in M. Of. nr. 616 din 6 septembrie 2007.
51
DREPT BANCAR
Bucureşti
vigoare;
- sucursalele, agenţiile, reprezentanţele, birourile persoanelor juridice străine, precum şi ale oricăror altor entităţi
străine, înregistrate şi/sau autorizate să funcţioneze în România;
- ambasadele, consulatele şi alte reprezentanţe şi misiuni permanente ale României în străinătate.
În categoria nerezidenţilor se încadrează:
- persoanele fizice, atât cetăţeni străini, cât şi cetăţeni români şi apatrizi, cu domiciliul în străinătate, atestat cu
documente de identitate emise conform legii;
- persoanele juridice şi orice alte entităţi, cu sediul în străinătate, precum şi persoanele fizice, cetăţeni străini,
cetăţeni români şi apatrizi, cu domiciliul în străinătate, care sunt autorizate şi/sau înregistrate să desfăşoare activităţi
economice în străinătate, în mod independent, în condiţiile prevăzute de reglementările legale în vigoare;
- sucursalele, agenţiile, reprezentanţele, birourile persoanelor juridice române, precum şi ale oricăror altor entităţi
române, înregistrate şi/sau autorizate să funcţioneze în străinătate;
- ambasadele, consulatele şi alte reprezentanţe şi misiuni permanente ale altor state în România, precum şi
organizaţiile internaţionale sau reprezentanţele unor astfel de organizaţii care funcţionează în România.
Principiile generale privind operaţiunile valutare în România sunt următoarele:
- operaţiunile valutare curente şi de capital sunt prevăzute într-un Nomenclator care constituie Anexa nr. 1 la
Regulamentul nr. 4/2005;
- operaţiunile valutare curente şi de capital se efectuează, de regulă, în mod liber între rezidenţi şi nerezidenţi, în
valută şi în lei;
- eventualele excepţii de la efectuarea liberă a operaţiunilor valutare se stabilesc prin norme de Banca Naţională a
României;
- plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu
bunuri şi servicii, se realizează în lei, cu excepţia operaţiunilor prevăzute în Anexa nr. 2 la Regulamentul nr. 4/2005 –
„Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută”, care se pot efectua şi în valută;
- operaţiunile între rezidenţi, care nu fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, pot fi efectuate în mod liber fie
în lei, fie în valută;
- operaţiunile menţionate la pct. 5 anterior şi cele listate în Anexa nr. 2 la Regulament se pot efectua şi în valută
numai pe baza acordului de voinţă al părţilor;
- nerezidenţii au dreptul să dobândească, să deţină şi să utilizeze active financiare exprimate în valută şi în
moneda naţională (leu). Sumele în moneda naţională (leu) şi în valute cotate, deţinute de nerezidenţi, pot fi
convertite prin intermediul pieţei valutare;
- nerezidenţii pot deschide şi menţine conturi în valută şi lei la instituţii de credit şi pot repatria şi pot transfera
activele financiare deţinute;
- rezidenţii au dreptul să dobândească, să deţină şi să utilizeze active financiare exprimate în valută; sumele în
moneda naţională (leu) şi în valute cotate, deţinute de rezidenţi, pot fi convertite prin intermediul pieţei valutare;
- rezidenţii pot deschide conturi în valută şi în lei la instituţii de credit şi la alte instituţii asimilate acestora.
În situaţiile în care fluxuri de capital pe termen scurt de o amploare deosebită exercită presiuni puternice
asupra pieţei valutare şi provoacă perturbări grave în aplicarea politicii monetare şi a cursului de schimb, având
ca efect, în special, variaţii semnificative ale lichidităţii interne, Banca Naţională a României poate lua măsuri de
salvgardare privind mişcările de capital cu respectarea următoarelor condiţii:
52
DREPT BANCAR
Bucureşti
- perioada de aplicare a măsurilor de salvgardare nu poate depăşi 6 luni;

- măsurile de salvgardare menţionate trebuie notificate Comisiei Europene.
În aplicarea Regulamentului nr. 4/2005, Banca Naţională a României a elaborat norme privind:
- funcţionarea pieţei valutare interbancare;
- efectuarea operaţiunilor de schimb valutar;
- autorizarea operaţiunilor valutare;
- importul şi exportul fizic de instrumente de plată sub formă de numerar;
- măsurile de salvgardare care pot fi luate ca urmare a liberalizării operaţiunilor valutare de capital.
Nomenclatorul operaţiunilor valutare anexat Regulamentului nr. 4/2005 realizează o clasificare a
operaţiunilor valutare corespunzător naturii economice a activelor şi pasivelor la care acestea se referă, operaţiuni
denominate fie în lei, fie în valută.
Ca regulă generală, operaţiunile valutare prevăzute în Nomenclator se interpretează într-un sens larg, astfel încât
să acopere, după caz, şi fără a se limita la:
- încheierea şi derularea tranzacţiilor, precum şi transferurile decurgând din acestea;
- toate tehnicile financiare disponibile pe piaţă pentru realizarea unei anumite operaţiuni – tranzacţii la vedere
(spot), tranzacţii cu instrumente financiare derivate (forward, options, swap, futures), deschiderea conturilor şi
plasarea fondurilor în conturi;
- lichidarea sau cesionarea activelor dobândite în urma investiţiilor efectuate ori
a altor operaţiuni, repatrierea profiturilor rezultate sau utilizarea acestora;
- rambursarea creditelor şi împrumuturilor.
Nomenclatorul listează categoriile de operaţiuni curente 104 efectuate între rezident şi nerezidenţi, categoriile de
operaţiuni de capital105 derulate între aceştia, precum şi definiţii necesare în vederea interpretării şi aplicării legislaţiei
valutare.
Secţiunea a 3-a. Asigurarea unei funcţionări a sistemelor de plăţi

104
a) tranzacţii de comerţ internaţional cu bunuri şi servicii şi alte asemenea tranzacţii care presupun o contraprestaţie
imediată, inclusiv operaţiunile efectuate în scopul acoperirii riscurilor rezultate din tranzacţiile de comerţ internaţional;
b) alte operaţiuni care nu sunt de natura operaţiunilor valutare de capital;
c) repatrierea veniturilor nete sub formă de dividende, dobânzi, chirii şi altele asemenea provenind din operaţiuni valutare
curente şi de capital;
d) remiteri de sume pentru acoperirea cheltuielilor curente ce decurg din obligaţii legale de întreţinere a membrilor familiei –
soţ, soţie, copii ori alte persoane aflate în întreţinere;
e) cheltuielile care nu sunt de natura operaţiunilor valutare de capital, făcute de rezidenţi în străinătate în scop educaţional sau
religios, de recreere, vacanţă, sport, afaceri, vizite la rude sau la prieteni, misiuni, întâlniri, conferinţe, îngrijirea sănătăţii şi altele
asemenea.
105
În categoriile principale de operaţiuni de capital se includ următoarele: investiţiile directe, investiţiile imobiliare,
operaţiuni cu instrumente financiare tranzacţionate în mod curent pe piaţa de capital, operaţiuni cu instrumente financiare
tranzacţionate în mod curent pe piaţa monetară, operaţiuni cu unităţi ale organismelor de plasament colectiv, credite legate de
comerţul internaţional la care participă un rezident, credite şi împrumuturi financiare, garanţii, operaţiuni în conturi curente,
operaţiuni în conturi de depozit, transferuri aferente derulării contractelor de asigurare, transferuri de capital cu caracter personal,
import şi export fizic de active financiare.
53
DREPT BANCAR
Bucureşti
Banca Naţională a României monitorizează sistemele de plăţi, inclusiv instrumentele de plată, în scopul asigurării
securităţii şi eficienţei acestora şi pentru a evita riscul sistemic.
Pentru îndeplinirea acestei atribuţii, Banca Naţională a României deţine următoarele competenţe:
- stabileşte măsurile necesare în materia monitorizării sistemelor de plăţi;
- pune în aplicare măsurile stabilite;
- urmăreşte implementarea acestora;
- reglementează, autorizează şi supraveghează sistemele de plăţi;
- poate reglementa instrumentele de plată.
Banca Naţională a României reglementează, autorizează şi supraveghează administratorii sistemelor de plăţi şi
poate emite reglementări privind instrumentele de plată utilizate în cadrul acestor sisteme.
Banca Naţională a României poate asigura servicii de compensare, depozitare, decontare şi plată prin intermediul
conturilor deschise în evidenţele sale. Începând cu data aderării României la Uniunea Europeană, Banca Naţională a
României are dreptul, pe cont propriu ori în numele şi pe contul statului, să participe la aranjamente de compensare,
depozitare, decontare şi plată sau la alte contracte având acest scop, încheiate cu instituţii centrale sau cu organizaţii
colective de specialitate, publice şi private, având sediul în străinătate.
Pentru prevenirea şi limitarea riscurilor de plată şi credit, Banca Naţională a României poate presta servicii de
colectare şi difuzare, la cerere, contra cost, conform reglementărilor proprii, de date şi informaţii privind incidentele
de plăţi şi riscurile de creditare în sistemul instituţiilor de credit, în condiţii de asigurare a secretului bancar.
Banca Naţională a României deschide şi operează conturi ale instituţiilor de credit, ale Trezoreriei Statului, ale
caselor de compensare şi ale altor entităţi, rezidente şi nerezidente, stabilite prin reglementări ale Băncii
Naţionale a României şi efectuează decontarea finală, irevocabilă şi necondiţionată, a transferurilor de fon duri în
conturile titularilor.
Pentru toate operaţiunile efectuate în conturile deschise în evidenţele sale, cu excepţia conturilor având ca titulari
Comisia Europeană şi organisme financiare internaţionale, Banca Naţională a României stabileşte şi încasează
comisioane.
Secţiunea a 4-a. Supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit
Supravegherea prudenţială bancară este o activitate desfăşurată de autoritatea de supraveghere bancară asupra
entităţilor componente ale sistemului bancar care constă în urmărirea modului în care acestea respectă reglementările
prin care sunt statuate cerinţele prudenţiale care asigura:
a) aplicarea unei politici şi practici bancare prudente în interesul băncii şi a clienţilor acesteia şi
b) credibilitatea sistemului bancar şi
c) viabilitatea sistemului bancar în ansamblu106.
Banca Naţională a României are competenţa exclusivă de autorizare a instituţiilor de credit şi răspunde de
supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit pe care le-a autorizat să opereze în România, în conformitate cu
prevederile legii bancare. Astfel, supravegherea prudenţială se derulează pe întreaga perioadă cuprinsă între
acordarea autorizaţiei de funcţionare şi pierderea autorizaţiei prin orice mod, instituţiile de credit constituind
subiect pasiv al raportului juridic de supraveghere.
106
I. Silberstein, Aspecte juridice în relaţia dintre banca centrală şi băncile comerciale, în R.R.D.A. nr. 2/2003, p. 55.
54
DREPT BANCAR
Bucureşti
Pentru asigurarea funcţionării şi viabilităţii sistemului bancar, Banca Naţională a României este împuternicită:
- să emită reglementări, să ia măsuri pentru impunerea respectării acestora şi să aplice sancţiunile legale în
cazurile de nerespectare;
- să controleze şi să verifice, pe baza raportărilor primite şi prin inspecţii la faţa locului, registrele, conturile şi
orice alte documente ale instituţiilor de credit autorizate, pe care le consideră necesare.
Membrii Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României şi personalul acesteia, însărcinaţi să exercite
atribuţii de supraveghere prudenţială, nu răspund civil sau penal, după caz, dacă instanţele judecătoreşti constată
îndeplinirea sau omisiunea îndeplinirii de către aceste persoane, cu bună-credinţă şi fără neglijenţă, a oricărui act sau
fapt în legătură cu exercitarea, în condiţiile legii, a atribuţiilor de supraveghere prudenţială. În plus, cheltuielile de
judecată ocazionate de procedurile judiciare iniţiate împotriva membrilor Consiliului de administraţie al BNR se
suportă de Banca Naţională a României.
Personalului cu atribuţii de supraveghere îi este interzisă participarea în cadrul comisiilor de expertiză, precum şi
la orice alte acţiuni de verificare care excedează atribuţiile şi competenţele conferite acestuia prin lege.
Supravegherea prudenţială desfăşurată de Banca Naţională a României se realizează în diverse forme şi în diferite
momente care marchează existenţa instituţiilor de credit107, cum ar fi:
- prin reglementarea normelor cu caracter prudenţial privind cerinţele pentru autorizare şi desfăşurarea activităţii;
- la constituire, prin analizarea documentaţiei depuse de fondatori, în cadrul procedurii de autorizare şi prin
acordarea autorizaţiei de funcţionare;
- pe tot parcursul existenţei unei bănci, prin analizarea raportărilor periodice şi prin acţiuni la faţa locului de
verificare a respectării normelor de prudenţialitate;
- prin aprobarea fuziunii şi divizării instituţiilor de credit;
- prin aplicarea, dacă este cazul, de sancţiuni şi măsuri;
- prin exercitarea calităţii de organ de jurisdicţie în domeniul bancar;
- prin participarea nemijlocită la acţiuni de supraveghere specială;
- prin analizarea şi luarea de hotărâri în cazul supravegherii speciale, al admi nistrării speciale şi al retragerii
autorizaţiei de funcţionare;
- prin exercitarea drepturilor conferite de lege în cadrul procedurii de reorganizare judiciară şi faliment al
instituţiilor de credit;
- prin participarea la conducerea unor instituţii legate nemijlocit de activitatea instituţiilor de credit.
Pentru asigurarea funcţionării şi viabilităţii sistemului bancar, Banca Naţională a României este abilitată să emită
reglementări. Având în vedere scopul urmărit de legiuitor şi rolul atribuit instituţiei, aceste reglementări trebuie să
instituie norme cu caracter prudenţial, care să se refere la o varietate de aspecte legate de activitatea instituţiilor de
credit.
Având în vedere caracterul unitar în domeniul supravegherii prudenţiale acordat Băncii Naţionale a României,
care este, în acelaşi timp, autoritate de reglementare, de autorizare şi de supraveghere pe tot parcursul existenţei unei
instituţii de credit, trebuie subliniat faptul că atât din punct de vedere legislativ, cât şi practic autoritatea în domeniu
desfăşoară o acţiune cu caracter prudenţial atunci când analizează şi se pronunţă cu privire la autorizarea unei
instituţii de credit.
În cazul fuziunii şi divizării băncilor, autoritatea de supraveghere prudenţială este chemată să-şi afirme rolul său
107
Idem, Controlul administrativ şi supravegherea bancară, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005, p. 60 şi urm.
55
DREPT BANCAR
Bucureşti
în două momente distincte:

(i) aprobarea prealabilă pentru fuziune sau divizare şi
(ii) autorizaţia de funcţionare a noilor instituţii de credit rezultate în urma fiecăreia din cele două tipuri de
operaţiuni.
De altfel, banca centrală şi-a îndeplinit şi sub aspectul reglementării în materie rolul său de autoritate de
supraveghere, elaborând norme specifice pentru asemenea operaţiuni juridice privind fuziunea şi divizarea băncilor.
De la momentul acordării autorizaţiei şi până la retragerea autorizaţiei, orice instituţie de credit se află sub
supravegherea prudenţială a Băncii Naţionale a României. Supravegherea se realizează atât prin raportările
periodice pe care instituţiile de credit trebuie să le transmită, în conformitate cu reglementările în domeniu, cât şi
prin inspecţiile pe care personalul de specialitate al băncii centrale le desfăşoară la sediul instituţiei de credit şi la
sediile secundare ale acesteia.
Autoritatea de supraveghere prudenţială este competentă în determinarea obiectivelor şi frecvenţei rapoartelor
care să reflecte gradul de variabilitate a activităţilor şi să permită acesteia să analizeze ce se întâmplă la nivelul
băncii, atât în supravegherea pe o singură bază, cât şi în cea pe baze consolidate şi la nivelul sistemului bancar, în
ansamblu. Aceasta trebuie să se asigure că fiecare bancă îşi menţine registrele contabile în conformitate cu
standardele de politică şi practică contabilă, pentru a oglindi realitatea asupra condiţiei financiare şi a profitabilităţii
băncii.
Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României hotărăşte măsurile în domeniul autorizării şi
supravegherii prudenţiale a băncilor, având dreptul să emită autorizaţii băncilor şi, în mod similar, să le retragă, să
hotărască instituirea măsurilor de supraveghere specială şi de administrare specială, să analizeze rapoartele făcute în
cadrul acestor proceduri de către persoanele abilitate conform legii şi să dispună continuarea sau încetarea acestor
măsuri, trecerea de la o măsură la alta, precum şi introducerea acţiunii de declanşare a procedurii reorganizării
judiciare şi a falimentului unei instituţii de credit.
Banca Naţională a României poate hotărî şi măsuri de instituire a supravegherii speciale şi de administrare
specială a băncilor, supravegherea specială fiind adusă la îndeplinire de specialiştii din cadrul Băncii Naţionale a
României, iar administrarea specială de către un administrator special desemnat de Banca Naţională a României.
Supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit este realizată de către Banca Naţională a României prin
intermediul persoanelor anume împuternicite de conducerea executivă a instituţiei. Consiliul de administraţie are
rolul hotărâtor în activitatea de supraveghere bancară. Rezultatele acţiunilor de supraveghere pot conduce Consiliul
de administraţie al Băncii Naţionale a României la introducerea băncii într-una din măsurile cu caracter special pe
care legea le-a dat în sarcina sa.
În ceea ce priveşte procedura falimentului, aceasta se deschide pe baza unei cereri introduse de către instituţia de
credit debitoare sau de creditorii acesteia ori de Banca Naţională a României. Banca Naţională a României poate fi în
situaţia de a declanşa ea însăşi o asemenea procedură în calitatea de creditor al instituţiei de credit al cărei faliment se
porneşte, dar, ceea ce îi este specific, reprezintă declanşarea procedurii în calitatea sa de autoritate de supraveghere
prudenţială.
Banca Naţională a României se află în relaţii speciale cu unele instituţii a căror menire se realizează ca urmare a
rolului acestora cu privire la instituţiile de credit.
Secţiunea a 5-a. Operaţiuni pe contul statului şi cu titluri de stat
56
DREPT BANCAR
Bucureşti
Banca Naţională a României ţine în evidenţele sale contul curent general al Trezoreriei Statului, deschis pe
numele Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Funcţionarea contului curent general al Trezoreriei Statului şi înregistrarea operaţiunilor în acest cont se stabilesc
prin convenţii încheiate între Banca Naţională a României şi Ministerul Finanţelor Publice.
În relaţia cu Trezoreria Statului, Banca Naţională a României derulează următoarele operaţiuni principale:
- primeşte încasările pentru contul curent general al Trezoreriei Statului şi efectuează plăţile în limita
disponibilităţilor existente în acest cont;
- percepe comisioane la decontarea operaţiunilor prin contul curent general al Trezoreriei Statului, deschis în
evidenţele sale, şi plăteşte dobânzi la disponibilităţile din acest cont;
- poate acţiona ca agent al statului în stabilirea instituţiilor de credit eligibile a primi depozite ale Trezoreriei
Statului, în condiţii care se stabilesc împreună cu Ministerul Economiei şi Finanţelor.
În materia operaţiunilor cu titluri de stat, trebuie reţinut de la început principiul general conform căruia Banca
Naţională a României nu poate achiziţiona titluri de stat de pe piaţa primară.
În baza convenţiilor încheiate în prealabil cu Ministerul Economiei şi Finanţelor şi în conformitate cu
reglementările proprii, Banca Naţională a României poate acţiona, cu perceperea unui comision, ca agent pe contul
statului, în ceea ce priveşte:
- plasarea către terţi a emisiunilor de titluri de stat şi alte instrumente negociabile de îndatorare ale statului român;
- exercitarea funcţiilor de agent de înregistrare, depozitare şi transfer al titlurilor de stat;
- plata capitalului, dobânzilor, comisioanelor şi a spezelor aferente;
- executarea decontărilor în contul curent general al Trezoreriei Statului;
- orice alte operaţiuni în conformitate cu obiectivul fundamental şi atribuţiile băncii centrale;
- efectuarea de plăţi aferente poziţiei de agent al statului prin conturi deschise în evidenţele sale, inclusiv a celor
aferente serviciului datoriei emitenţilor şi altor costuri de tranzacţionare şi operare.
Împrumuturile statului pe bază de titluri de stat se efectuează în temeiul dispoziţiilor prevăzute în convenţii
specifice încheiate între Banca Naţională a României şi Ministerul Economiei şi Finanţelor, convenţii care detaliază
cel puţin următoarele aspecte:
- valoarea împrumutului;
- data scadenţei;
- rata dobânzii;
- modul de calcul al dobânzii pe toată durata creditului;
- costurile serviciului datoriei;
- date privind titlurile de stat negociabile, emise pentru fiecare împrumut.
În temeiul dispoziţiilor art. 29 şi 48 din Statut, ale Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 1.408/2005 şi ale
Convenţiei Ministerului Finanţelor Publice – Băncii Naţionale a României nr. 184.575/13 din 23 septembrie 2005,
BNR a emis Regulamentul nr. 11/2005 privind piaţa primară a titlurilor de stat administrată de Banca Naţională
a României108 care are drept obiect principal de reglementare:
a) termenii şi procedurile privind plasarea prin Banca Naţională a României a titlurilor de stat emise de Ministerul
Finanţelor Publice în formă dematerializată, în monedă naţională sau în valută, pe piaţa internă;
108
Publicat in M. Of. nr. 882 din 30 septembrie 2005. In aplicarea regulamentului in cauză, BNR a emis Norma nr. 13/2005,
completată si modificată de Normele BNR nr. 5/2006 si 23/2006.
57
DREPT BANCAR
Bucureşti
b) condiţiile privind accesul participanţilor pe piaţa primară în calitate de dealeri primari;

c) drepturile şi obligaţiile ce revin dealerilor primari, precum şi orice alte condiţii, modalităţi, proceduri cu privire
la organizarea şi derularea activităţii pe această piaţă.
Participanţi pe piaţa primară a titlurilor de stat în calitate de dealeri primari pot fi:
(i) instituţii de credit autorizate de Banca Naţională a României;
(ii) societăţi de servicii de investiţii financiare autorizate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare;
(iii) instituţiile echivalente celor menţionate mai sus autorizate în statele membre ale Uniunii Europene şi/sau în
celelalte state aparţinând Spaţiului Economic European.
Persoanele fizice şi persoanele juridice, rezidente sau nerezidente, care nu au calitatea de instituţie de credit sau
societate de investiţii financiare autorizată, pot să desfăşoare operaţiuni pe piaţa primară a titlurilor de stat numai prin
intermediul unui dealer primar.
Regulamentul BNR nr. 11/2005 mai reglementează:
- condiţii de acces la piaţa primară a titlurilor de stat pentru dealerii primari;
- procedura de plasare a titlurilor de stat pe piaţa primară;
- monitorizarea respectării prevederilor Regulamentului BNR nr. 11/2005;
- regimul sancţionator.
Tot în temeiul art. 29 şi 48 din Statutul BNR, al Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 1.408/2005 şi al
Convenţiei Ministerului Finanţelor Publice – Băncii Naţionale a României nr. 184.575/13 din 23 septembrie 2005,
BNR a emis şi Regulamentul nr. 12/2005 privind piaţa secundară a titlurilor de stat administrată de Banca
Naţională a României, act normativ care stabileşte:
- regulile privind organizarea şi funcţionarea pieţei secundare a titlurilor de stat, administrată de Banca Naţională
a României;
- criteriile de acces pentru participanţi;
- măsurile necesare funcţionării în mod regulat şi transparent a pieţei respective.
Regulamentul BNR nr. 12/2005 şi normele emise în aplicarea acestuia detaliază:
- condiţiile şi procedurile de acces/admitere, excludere şi suspendare a participanţilor la şi de la tranzacţionare;
- condiţiile şi procedurile de tranzacţionare, precum şi obligaţiile participanţilor şi ale emitentului;
- procedurile privind modul de determinare şi publicare a preţurilor şi a cotaţiilor, tipurile de contracte şi
operaţiuni permise, standardele contractuale;
- măsurile necesare funcţionării în mod regulat şi ordonat, inclusiv sub aspect tehnic, a pieţei şi modalitatea de
verificare a respectării regulilor acesteia;
- modul de administrare şi diseminare către public a informaţiilor privind emitentul, emisiunile tranzacţionate şi
serviciile de acces al participanţilor pe piaţa reglementată;
- obligaţiile administratorului de piaţă şi ale custozilor cu privire la stabilirea mecanismelor de securitate şi
control al sistemelor informatice, pentru protecţia drepturilor deţinătorilor cu privire la titlurile de stat şi a
informaţiilor confidenţiale;
- modul de asigurare a siguranţei datelor şi informaţiilor stocate, a fişierelor şi bazelor de date, inclusiv în situaţia
unor calamităţi naturale, dezastre şi altor evenimente deosebite.
Pe piaţa secundară administrată de Banca Naţională a României pot participa di rect intermediarii pieţei
secundare şi alte entităţi care pot efectua operaţiuni cu titluri de stat exclusiv în nume şi pe cont propriu.
58
DREPT BANCAR
Bucureşti
Pot participa la piaţa secundară administrată de Banca Naţională a României, în calitate de intermediari:
(i) dealerii primari;
(ii) instituţiile de credit autorizate de Banca Naţională, altele decât cele care au calitate de dealeri primari;
(iii) societăţile de servicii de investiţii financiare autorizate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, altele
decât cele care au calitate de dealeri primari;
(iv) instituţiile echivalente celor prevăzute la poziţiile 2 şi 3 menţionate, autorizate în statele membre ale Uniunii
Europene şi/sau în celelalte state aparţinând Spaţiului Economic European.
Regulamentul BNR nr. 12/2005 mai reglementează:
- condiţii de acces la piaţa secundară a titlurilor de stat pentru dealerii primari;
- procedura de derulare a operaţiunilor specifice pe piaţa secundară;
- regimul sancţionator.
Secţiunea a 6-a. Administrarea rezervelor internaţionale
Cu respectarea regulilor generale privind lichiditatea şi riscul specific activelor externe, BNR stabileşte şi menţine
rezerve internaţionale, în astfel de condiţii încât să poată determina periodic mărimea lor exactă.
Rezervele internaţionale sunt alcătuite cumulativ ori selectiv din următoarele elemente:
1. aur deţinut în tezaur în ţară sau depozitat în străinătate;
2. active externe, sub formă de bancnote şi monede sau disponibil în conturi la bănci sau la alte instituţii
financiare în străinătate, exprimate în acele monede şi deţinute în acele ţări, pe care le stabileşte Banca Naţională a
României;
3. orice alte active de rezervă, recunoscute pe plan internaţional, inclusiv dreptul de a efectua cumpărări de la
Fondul Monetar Internaţional în cadrul tranşei de rezervă, precum şi deţinerile de drepturi speciale de tragere;
4. cambii, cecuri, bilete la ordin, precum şi obligaţiuni şi alte valori mobiliare, negociabile sau nu, emise sau
garantate de persoane juridice nerezidente, clasificate în primele categorii de către agenţiile de apreciere a riscurilor,
recunoscute pe plan internaţional, exprimate şi plătibile în valută în locuri acceptabile pentru Banca Naţională a
României;
5. bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat, emise sau garantate de guverne străine sau de instituţii
financiare interguvernamentale, negociabile sau nu, exprimate şi plătibile în valută în locuri acceptabile pentru Banca
Naţională a României.
Banca Naţională a României este autoritatea care are obligaţia de a urmări menţinerea rezervelor internaţionale la
un nivel adecvat tranzacţiilor externe ale României. Dacă există pericolul diminuării rezervelor internaţionale, până
la un nivel care ar periclita tranzacţiile internaţionale ale statului, precum şi în cazul în care diminu area s-a
produs, Banca Naţională a României va prezenta Guvernului şi Parlamentului un raport privind situaţia
rezervelor internaţionale şi cauzele care au condus sau care pot conduce la o astfel de reducere.
Raportul trebuie să conţină recomandările Băncii Naţionale a României privind politicile guvernamentale
macroeconomice necesare pentru preîntâmpinarea sau remedierea situaţiei.
În procedura de administrare a rezervelor internaţionale, Banca Naţională a României stabileşte condiţiile
necesare efectuării operaţiunilor specifice, respectiv:
- să cumpere, să vândă şi să efectueze alte tranzacţii cu lingouri şi monede din aur şi cu alte metale preţioase;
59
DREPT BANCAR
Bucureşti
- să cumpere, să vândă şi să efectueze alte tranzacţii cu valute;

- să cumpere, să vândă şi să efectueze alte tranzacţii pe piaţa secundară cu bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte
titluri emise sau garantate de guverne străine sau de organizaţii financiare interguvernamentale;
- să cumpere, să vândă şi să efectueze alte tranzacţii cu valori mobiliare emise sau garantate de bănci centrale, de
instituţii financiare internaţionale, de societăţi bancare şi nebancare;
- să deschidă şi să menţină conturi la alte bănci centrale şi autorităţi monetare, societăţi bancare şi la instituţii
financiare internaţionale;
- să deschidă, să ţină conturi şi să efectueze operaţiuni de corespondent pentru instituţii financiare internaţionale,
bănci centrale şi autorităţi monetare, societăţi financiare şi bancare, organizaţii financiare interguvernamentale din
străinătate, precum şi pentru guverne străine şi agenţiile lor.
Capitolul III
Conducerea şi administrarea Băncii Naţionale a României
Secţiunea 1. Prezentare generală
Banca Naţională a României este condusă atât de organe de conducere individuale, cât şi colective 109.
Conducerea executivă a Băncii Naţionale a României, în cadrul Comitetului de Politică Monetară şi a Comitetului
de Supraveghere, se exercită în prezent de către:
1. guvernator;
2. prim-viceguvernator şi
3. de cei doi viceguvernatori.
Condiţiile de exercitare a competenţelor sunt stabilite prin regulamentul intern al BNR, aprobat de Consiliul de
administraţie.
Activitatea Consiliului de administraţie este reglementată de prevederile Legii nr. 312/2004 şi de regulamentele
Băncii Naţionale a României.
În prezent, în cadrul BNR sunt organizate 18 direcţii aflate în subordinea guvernatorului şi viceguvernatorilor110.
În legătură cu membrii consiliului de administraţie al BNR, Legea nr. 312/2004 reglementează anumite
incompatibilităţi şi conflicte de interese, respectiv:
- membrii consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României nu pot fi deputaţi ori senatori sau membri
ai unui partid politic şi nu pot face parte din autoritatea judecătorească sau din administraţia publică;
- începând cu data aderării României la Eurosistem, membrii Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a
României, implicaţi în exercitarea atribuţiilor legate de Sistemul European al Băncilor Centrale, nu pot avea alte
funcţii care se pot afla în conflict de interese cu obligaţiile ce le revin, în calitate de membri ai consiliului;
- membrii consiliului de administraţie şi salariaţii cu funcţii de conducere ai Băncii Naţionale a României sunt
109
Pentru o analiză comparată a organizării băncilor centrale din state unitare cu cele din state federale, inclusiv cazul
particular al Băncii Centrale Europene, a se vedea M.M. Nsouli, Recherche sur les critères d’une banque centrale moderne,
L.G.D.J., 2003, p. 79 şi urm.
110
Vezi www.bnr.ro. – organizare – organigramă.
60
DREPT BANCAR
Bucureşti
supuşi regimului incompatibilităţilor şi conflictelor de interese prevăzut de lege;

- membrii consiliului de administraţie trebuie sa se dedice exclusiv exercitării atribuţiilor lor, cu posibilitatea
desfăşurării de activităţi didactice şi de cercetare ştiinţifică.
Secţiunea a 2-a. Consiliul de administraţie
Consiliul de administraţie111 este alcătuit în prezent din 9 membri aleşi de Parlamentul României la propunerea
comisiilor permanente de specialitate ale celor două Camere.
Numirile se fac pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii mandatului.
Dintre cei 9 membri amintiţi, 4 aparţin direct structurii executive permanente a BNR (guvernatorul şi cei trei
viceguvernatori, dintre care unul este prim-viceguvernator), ceilalţi 5 membri nefiind salariaţi ai BNR 112.
Calitatea de membru al Consiliului de administraţie al BNR este incompatibilă cu cea de parlamentar sau membru
al unui partid politic. De asemenea, membrii Consiliului de administraţie al BNR nu pot face parte din autoritatea
judecătorească sau din administraţia publică.
Legea nr. 312/2004 a avut în vedere asigurarea unei stabilităţi în funcţie a membrilor Consiliului de administraţie
al BNR pe durata mandatului acestora, cu înlăturarea, pe cât posibil, a influenţelor politice sau de altă natură. În acest
sens, au fost prevăzute în mod strict condiţiile de ocupare a locurilor vacante şi de schimbare din funcţie.
Numirile, retragerile şi revocările din funcţie ale membrilor Consiliului de Administraţie al Băncii Naţionale a
României se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Referitor la situaţia descompletării consiliului de
administraţie, completarea locurilor vacante se face pe funcţia respectivă, cu respectarea prevederilor aplicabile
numirii în funcţie113.
Revocarea din funcţie a oricărui membru al consiliului de administraţie se face de către Parlament, la propunerea
comună a comisiilor permanente de specialitate ale celor două Camere ale Parlamentului, în una din următoarele
circumstanţe:
(i) dacă persoana încetează să îndeplinească condiţiile necesare pentru exercitarea atribuţiilor de membru al
Consiliului de administraţie al BNR sau
(ii) dacă persoana în cauză se face vinovată de abateri grave.
Pentru înlăturarea eventualelor posibile speculaţii şi interpretări, Legea nr. 312/2004 reglementează expres faptul
că niciun membru al Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României nu poate fi schimbat din funcţie din
111
Consiliul de administraţie al BNR numit prin Hotărârea Parlamentului României nr. 16 din 28.09.2004, este alcătuit din:
Guvernator – Academician Mugur Isărescu, Prim-viceguvernator – Prof. univ. dr. Florin Georgescu, Viceguvernator – Dr. Eugen
Dijmărescu, Viceguvernator – Dr. Cristian Popa, Membru – Prof. univ. dr. Silviu Cerna, Membru – Maria Ene, Membru – Dr.
Agnes Nagy, Membru – Dr. Napoleon Pop, Membru – Prof. univ. dr. Virgiliu Stoenescu.
112
Această structură a Consiliului de administraţie a fost introdusă după 1990. Structura în perioada comunistă era stabilită
prin Decretul nr. 124/1970 al Consiliului de Stat, devenit Legea nr. 21/1970, care a abrogat Decretul nr. 403/1965, acte normative
care stabileau următoarea structură a Consiliul de administraţie:
a) guvernatorul, primul vicepreşedinte şi vicepreşedinţii băncii;
b) directorii şi alţi conducători ai unor compartimente organizatorice ale băncii şi ai unor unităţi din subordinea acesteia,
precum şi specialişti cu experienţă îndelungată şi înaltă calificare din cadrul băncii sau din afara acesteia;
c) un delegat al sindicatelor, desemnat de Uniunea Generală a Sindicatelor din România.
113
Art. 33 alin. (3) şi (4) din Statut.
61
DREPT BANCAR
Bucureşti
alte motive sau prin altă procedură decât cea menţionată mai sus.
Revocarea din funcţie se decide prin hotărâre a Parlamentului. Hotărârea de revocare din funcţie a membrilor
Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României poate fi atacată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în
termen de 15 zile de la publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Principalele atribuţii ale Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României sunt reglementate de
dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 312/2004. În temeiul dispoziţiilor legale invocate, acesta hotărăşte:
- politicile în domeniul monetar şi al cursului de schimb, urmărind aducerea la îndeplinire a acestora;
- măsurile în domeniul autorizării, reglementării şi supravegherii prudenţiale a instituţiilor de credit şi
monitorizării sistemelor de plăţi pe care le-a autorizat;
- direcţiile principale în conducerea operaţiunilor şi răspunderile ce revin personalului Băncii Naţionale a
României;
- organizarea internă, indemnizaţiile, salariile şi alte drepturi băneşti ale personalului;
- atribuţiile şi componenţa Comitetului de Politică Monetară, Comitetului de Supraveghere, Comitetului de
Administrare a Rezervelor Internaţionale şi Comitetului de Audit, care funcţionează în cadrul Băncii Naţionale a
României;
- delegarea temporară a competenţelor sale către conducerea executivă, atunci când situaţii speciale pot impune
această soluţie.
Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României hotărăşte măsurile în domeniul autorizării şi
supravegherii prudenţiale a băncilor, având dreptul:
- să emită autorizaţii băncilor şi, în mod similar, să le retragă;
- să hotărască instituirea măsurilor de supraveghere specială şi de administrare specială;
- să analizeze rapoartele făcute în cadrul acestor proceduri de către persoanele abilitate conform legii şi să dispună
continuarea sau încetarea acestor măsuri, trecerea de la o măsură la alta, precum şi
- introducerea acţiunii de declanşare a procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului unei instituţii de credit.
Supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit este realizată de către Banca Naţională a României prin
intermediul persoanelor anume împuternicite de conducerea executivă a instituţiei, Consiliul de administraţie având
un rol hotărâtor în activitatea de supraveghere bancară.
Consiliul de administraţie al BNR acţionează şi ca organism jurisdicţional în temeiul art. 275-277 din Legea
bancară. Consiliul de administraţie are obligaţia de a se pronunţa prin hotărâre motivată în termen de 30 de zile de la
data primirii oricărei contestări privind actele adoptate de Banca Naţională a României conform dispoziţiilor legii
bancare cu privire la o instituţie de credit, inclusiv, cu titlu de exemplu, cele privind:
a) administratorii;
b) directorii;
c) persoanele desemnate să asigure conducerea compartimentelor sau a sucursalelor instituţiei de credit;
d) acte cu privire la acţionarii instituţiei de credit.
Contestaţiile asupra actelor emise de BNR trebuie înregistrate de persoanele interesate la Consiliul de
Administraţie în termen de 15 zile de la comunicare. Hotărârea consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a
României poate fi atacată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în termen de 15 zile de la comunicare.
Banca Naţională a României este singura autoritate în măsură să se pronunţe asupra considerentelor de
oportunitate, a evaluărilor şi analizelor calitative care stau la baza emiterii actelor sale. În cazul contestării în instanţă
62
DREPT BANCAR
Bucureşti
a actelor Băncii Naţionale a României, instanţa judecătorească se poate pronunţa exclusiv asupra legalităţii actelor
respective.
Persoanele interesate se pot adresa Consiliului de administraţie şi în cazul refuzului nejustificat al Băncii
Naţionale a României de a se pronunţa, în termenele prevăzute de lege, cu privire la o cerere de autorizare care
cuprinde toate datele şi informaţiile cerute potrivit prevederilor legale în vigoare.
Trebuie subliniat faptul că, până la adoptarea unei hotărâri de către Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale
a României urmare primirii unei contestaţii sau până la pronunţarea unei hotărâri definitive şi irevocabile de către
instanţa judecătorească, după caz, executarea actelor emise de Banca Naţională a României nu se suspendă.
Secţiunea a 3-a. Guvernatorul Băncii Naţionale a României
Gestiunea zilnică a BNR este atributul guvernatorului114.

În conformitate cu organigrama publicată drept valabilă la data de 1 iulie 2007, în subordinea guvernatorului BNR
funcţionează Comitetul de politică monetară, Comitetul de supraveghere şi Comitetul de administrare a rezervelor
internaţionale şi îşi desfăşoară activitatea Cancelaria BNR şi viceguvernatorii, inclusiv prim-viceguvernatorul.
Între atribuţiile guvernatorului BNR reglementate de Legea nr. 312/2004 se reţin:
1. dispune măsuri pentru executarea dispoziţiilor legale;
2. dispune masuri pentru executarea hotărârilor consiliului de administraţie, precum şi a altor reglementări privind
Banca Naţională a României;
3. numeşte în funcţie personalul din aparatul central al Băncii Naţionale a României şi pe directorii sucursalelor şi
ai agenţiilor;
4. reprezintă Banca Naţională a României în relaţiile cu terţii, semnând, direct sau prin persoane împuternicite de
el, toate tratatele sau convenţiile încheiate;
5. în numele consiliului de administraţie, prezintă Parlamentului, până la data de 30 iunie a anului următor,
raportul anual al Băncii Naţionale a României.
Guvernatorul, care este şi Preşedintele Consiliului de administraţie, poate delega prim-viceguvernatorului şi
viceguvernatorilor unele dintre atribuţiile sale, în condiţiile stabilite de consiliul de administraţie.
În cazul absenţei sau imposibilităţii guvernatorului de a acţiona, acesta va fi suplinit de prim-viceguvernator.
Actele emise de guvernator sunt:
a) ordine şi
b) decizii.
Raportul anual al Băncii Naţionale a României cuprinde:
(i) activităţile Băncii Naţionale a României;
(ii) situaţiile financiare anuale;
(iii) raportul de audit.
Raportul se dezbate, fără a fi supus votului, în şedinţa comună a celor două Camere ale Parlamentului.
114
Pentru o analiză comparativă a atribuţiilor şi specificului activităţii guvernatorului/preşedintelui de bancă centrală, inclusiv
Banca Centrală Europeană, a se vedea M.M. Nsouli, op. cit., p. 81 şi urm.
63
DREPT BANCAR
Bucureşti
Secţiunea a 4-a. Funcţionarea Băncii Naţionale a României
Banca Naţională funcţioneaza cu un capital propriu deţinut integral de Statul Român; în vederea protejării
acestuia şi acoperirii eventualelor pierderi, banca are obligaţia să constituie şi să menţină rezerve statutare.
Rezervele statutare se majorează anual cu o parte a profitului net anual conform următoarelor reguli stabilite în
art. 43 din Statut:
1. Banca Naţională a României virează lunar la bugetul statului o cotă de 80% din veniturile nete rezultate după
deducerea următoarelor elemente:
a) cheltuielile aferente exerciţiului financiar, inclusiv cheltuielile cu provizioanele de risc de credit;
b) pierderea exerciţiilor precedente rămasă neacoperită.
2. Banca Naţională a României poate constitui provizioane de risc de credit, cu avizul consultativ al
Ministerului Finanţelor Publice. BNR poate constitui provizioane suplimentare faţă de provizioanele de risc de
credit menţionate, dar acestea se vor suporta din profitul net rămas după scăderea sumelor prevăzute la pct. 1
anterior;
3. Profitul rămas după aplicarea prevederilor regulilor de la pct. 1 şi 2 menţionate se repartizează pe destinaţii,
în următoarea ordine de prioritate:
a) pentru rezervele statutare – repartizări de până la 60%;
b) pentru constituirea surselor proprii de finanţare – repartizări de până la 30%;
c) pentru fondul de participare a salariaţilor la profit – un procent de până la 10%;
d) sumele eventual rămase după repartizările efectuate conform lit. (a) - (c) sunt alo cate pentru destinaţiile care
se stabilesc de către Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României.
În cazul în care, într-un exerciţiu financiar, Banca Naţională a României înregistrează pierderi, acestea se
acoperă din sursele disponibile, în următoarea ordine de prioritate:
(i) contul special de reevaluare;
(ii) rezervele statutare.
Secţiunea a 5-a. Auditarea situaţiilor financiare anuale
În temeiul dispoziţiilor art. 36 din Statut, situaţiile financiare anuale ale Băncii Naţionale a României sunt supuse
auditării de către auditori financiari, persoane juridice autorizate de Camera Auditorilor Financiari din România,
selectaţi de către consiliul de administraţie, pe bază de licitaţie.
Raportul auditorului financiar împreună cu opinia se prezintă Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a
României şi se publică împreună cu situaţiile financiare anuale.
Situaţiile financiare ale Băncii Naţionale a României se întocmesc conform principiilor şi regulilor contabile
prevăzute de standardele internaţionale de contabilitate, aplicabile băncilor centrale, recunoscute de Banca Centrală
Europeană şi trebuie să cuprindă:
1. bilanţul;
2. contul de profit şi pierdere;
3. notele explicative.
Situaţiile financiare anuale ale Băncii Naţionale a României trebuie să ofere o imagine fidelă a poziţiei financiare
64
DREPT BANCAR
Bucureşti
şi a performanţei financiare pentru respectivul exerciţiu financiar.

Modelele situaţiilor financiare anuale sunt elaborate de Banca Naţională a României, cu avizul consultativ al
Ministerului Finanţelor Publice.
Operaţiunile comerciale efectuate de Banca Naţională a României, care se reflectă în bugetul de venituri şi
cheltuieli şi în situaţiile financiare anuale, sunt supuse controlului ulterior al Curţii de Conturi115.
Titlul IV
Instituţiile de credit
Capitolul I
Prezentare generală
Secţiunea 1. Reglementare şi natură juridică
Temeiul legal principal de reglementare a instituţiilor de credit este O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului astfel cum a fost completată şi modificată de Legea nr. 227/2007 pentru aprobare O.U.G. nr.
99/2006, precum si de urmatoarele acte normative: O.U.G. nr. 25/2009, O.U.G. nr. 26/2010,O.G. 13/2011 si O.G. nr.
1/2012 . În prezent, O.U.G. nr. 99/2006 astfel cum a fost completata si modificata reprezintă „Legea bancară” în vigoare.
115
Art. 47 alin. (2).
65
DREPT BANCAR
Bucureşti
În temeiul art. 7 pct. 10 din Legea bancară, prin instituţie de credit se înţelege acea entitate a cărei activitate
constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public şi în acordarea de credite în cont
propriu.
Conceptul de „instituţie de credit” îşi are originea în dreptul comunitar, în prima Directiva bancară din 12
decembrie 1977 ale cărei dispoziţii au fost reluate în Directiva cu nr. 2000/12/CE. Concepţia europeană nu a fost
preluată în mod identic de toate statele europene. În legea franceză 116, de exemplu, instituţia de credit117 este
reglementată drept o instituţie a cărei activitate constă în primirea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la
public, acordarea de credite pe cont propriu şi punerea la dispoziţie şi gestionarea mijloacelor de plată. În dreptul
englez, conceptul comun nu este cel de instituţie de credit, ci de „bancă”, definiţia băncii în common law118 fiind
„instituţie angajată în comerţul de bancă”. Cum anterior Banking Act din 1979 Parlamentul nu determinase conţinutul
„comerţului de bancă”, rămânea la latitudinea instanţelor să determine, în caz de divergenţă, dacă o activitate reprezintă
sau nu comerţ de bancă sau dacă o anumită entitate este sau nu o bancă119.
În temeiul art. 3 din Legea bancară, instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi funcţiona în
una din următoarele forme120:
1. bănci;
2. organizaţii cooperatiste de credit;
3. bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ;
4. bănci de credit ipotecar.
Băncile121 sunt instituţii de credit cu vocaţie universală, care pot desfăşura oricare dintre activităţile permise
instituţiilor de credit, astfel cum acestea sunt reglementate în Secţiunea 1.2. a Capitolului II din Titlul I, Partea I din
O.U.G. nr. 99/2006.
Băncile, persoane juridice române, se constituie sub formă juridică de societate pe acţiuni în conformitate cu
legislaţia comercială şi cu respectarea dispoziţiilor Legii bancare.
116
C. Gavalda, J. Stoufflet, Droit bancaire, Litec, 2005, la p. 27, se arată faptul că definiţia legală a instituţiei de credit în
dreptul francez se bazează în mod esenţial pe natura activităţii prestate, forma de constituire şi obişnuinţă în exercitarea
activităţilor. Astfel, în viziunea autorilor este necesară îndeplinirea cel puţin a unei activităţi din cele trei menţionate de Codul
monetar şi financiar ca activitate bancară (atragerea de depozite şi alte fonduri rambursabile, acordarea de credite şi gestionarea
mijloacelor de plată), calitatea de persoană juridică a entităţii şi obişnuinţa în derularea operaţiunilor (exercitarea cu titlu de
profesiune obişnuită). În plus, se consideră că deşi legea franceză nu exprimă acest aspect, nu au calitatea de instituţie de credit
decât întreprinderile care îndeplinesc operaţiuni bancare pe cont propriu. Cei care acţionează ca simpli mandatari sau colaboratori
ai altcuiva nu intră în câmpul definiţiei legale, cu excepţia anumitor intermediari care se bucură de un statut legal special.
117
Pentru clasificările instituţiilor de credit din legislaţia franceză, a se vedea: J.-L. Rives-Lange, M. Contamine-
Raynaud, Droit Bancaire, Dalloz, 1995, p. 37 şi urm.; S. Piedelièvre, Droit bancaire, PUF, 2003, p. 42 şi urm.
118
R. Cranston, Principles of banking law, Oxford University Press, 1997, p. 4, citează din cazul considerat a introduce cea
mai autorizată caracterizare a activităţii bancare în common law. În United Dominions Trust Ltd. v. Kirkwood, în 1966, sunt
enumerate trăsăturile care trebuie sa se regăsească în activitatea bancară: acceptarea de sume în depozit din partea clienţilor,
onorarea de cecuri ale clienţilor şi operarea de conturi curente.
119
E.P. Ellinger, E. Lomnicka, R.J.A. Hooley, „Ellinger’s modern banking law”, Oxford University Press, 2006, p. 68.
120
In varianta initiala din anul 2006 in categoria institutiilor de credit erau incluse si institutiile emitente de moneda
electronica.
121
Art. 285 şi urm. din Legea bancară.
66
DREPT BANCAR
Bucureşti
Se interzice băncilor, persoane juridice române, utilizarea unei denumiri care este specifică unei alte categorii de
instituţii de credit reglementate de Legea bancară.
Băncilor li se aplică în totalitate dispoziţiile cu caracter general aplicabile instituţiilor de credit potrivit Legii
bancare.
Băncile de economisire şi creditare în domeniul locativ 122, persoane juridice române, sunt instituţii de credit
specializate în finanţarea pe termen lung a domeniului locativ, al căror obiect principal de activitate constă în
economisirea şi creditarea în sistem colectiv pentru domeniul locativ.
În lipsa unei dispoziţii exprese contrare, dispoziţiile cu caracter general aplicabile instituţiilor de credit potrivit
Legii bancare se aplică în mod corespunzător şi băncilor de economisire şi creditare în domeniul locativ.
Băncile de credit ipotecar123, persoane juridice române, sunt instituţii de credit specializate, al căror obiect
principal de activitate îl constituie desfăşurarea cu titlu profesional a activităţii de acordare de credite ipotecare pentru
investiţii imobiliare şi atragerea de fonduri rambursabile de la public prin emisiune de obligaţiuni ipotecare.
Cu excepţia activităţii de atragere de depozite, băncile de credit ipotecar pot desfăşura în limita autorizaţiei
acordate activităţile permise instituţiilor de credit prevăzute la art. 18 din Legea bancară, în condiţiile în care acestea
susţin activitatea de acordare de credite ipotecare şi emisiune de obligaţiuni ipotecare.
Băncile de credit ipotecar, persoane juridice române, se constituie sub formă juridică de societate pe acţiuni în
conformitate cu legislaţia aplicabilă societăţilor comerciale şi cu respectarea dispoziţiilor Legii bancare. Denumirea
unei bănci de credit ipotecar trebuie să includă sintagma „bancă de credit ipotecar” sau sintagma „bancă ipotecară”.
Dispoziţiile cu caracter general aplicabile instituţiilor de credit potrivit O.U.G. nr. 99/2006 se aplică în mod
corespunzător şi băncilor de credit ipotecar.
Prin cooperativă de credit124 se înţelege instituţia de credit constituită ca o asociaţie autonomă de persoane fizice
unite voluntar în scopul îndeplinirii nevoilor şi aspiraţiilor lor comune de ordin economic, social şi cultural, a cărei
activitate se desfăşoară, cu precădere, pe principiul întrajutorării membrilor cooperatori.
Legea bancară permite constituirea sub denumirea de „casă centrală” a cooperativelor de credit (sau casă
centrală), a unei instituţii de credit rezultate din asocierea mai multor cooperative de credit, în scopul gestionării
intereselor lor comune, urmăririi centralizate a respectării dispoziţiilor legale şi a reglementărilor-cadru, aplicabile
tuturor cooperativelor de credit afiliate, prin exercitarea supravegherii şi a controlului administrativ, tehnic şi
financiar asupra organizării şi funcţionării acestora.
Cooperativele de credit, persoane juridice române şi casele centrale, persoane juridice române, ale cooperativelor
de credit la care acestea sunt afiliate, sunt denumite generic, în Legea bancară, organizaţii cooperatiste de credit.
Dispoziţiile cu caracter general cuprinse în Partea I a O.U.G. nr. 99/2006 se aplică în totalitate caselor centrale şi,
dacă nu se dispune în mod contrar în Titlul V din actul normativ menţionat, se aplică şi cooperativelor de credit
afiliate la casele centrale.
În legislaţia bancară comunitară şi în Legea bancară română se face distincţie între instituţie de credit-mamă la
nivelul unui stat membru şi la nivelul Uniunii Europene.
În situaţia în care o instituţie de credit autorizată într-un stat membru, care nu este ea însăşi o filială 125 a unei alte
122
123
124
125
Prin „filială”, în temeiul legii bancare, se înţelege o entitate aflată în relaţie cu o societate-mamă, în una din următoarele
67
DREPT BANCAR
Bucureşti
instituţii de credit autorizate în acelaşi stat membru sau o filială a unei societăţi financiare holding 126 înfiinţate în
acelaşi stat membru, deţine ca filială o instituţie de credit sau o instituţie financiară 127 sau deţine o participaţie într-o
astfel de entitate, se încadrează în categoria de instituţie de credit-mamă la nivelul unui stat membru 128.
Astfel, cu aplicare la România, în situaţia în care o instituţie de credit autorizată în România, care nu este ea însăşi
o filială a unei alte instituţii de credit autorizate în România sau o filială a unei societăţi financiare holding înfiinţate
în România, deţine ca filială o instituţie de credit sau o instituţie financiară sau deţine o participaţie într-o astfel de
entitate, se încadrează în categoria de instituţie de credit-mamă la nivelul României.
O instituţie de credit-mamă la nivelul unui stat membru, care nu este o filială a unei instituţii de credit autorizate
în oricare dintre statele membre sau o filială a unei societăţi financiare holding înfiinţate în oricare dintre statele
membre, se încadrează în categoria de instituţie de credit-mamă la nivelul Uniunii Europene.
Referitor la instituţiile de credit, Legea bancară reglementează129, în principal:
1. condiţiile de acces la activitatea bancară;
2. condiţiile de desfăşurare a activităţii bancare pe teritoriul României;
3. supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit.
Instituţiile de credit cărora li se aplică dispoziţiile Legii bancare sunt următoarele:
a) instituţiile de credit, persoane juridice române, inclusiv sucursalele din străinătate ale acestora;
b) instituţiile de credit din alte state membre, în ceea ce priveşte activitatea acestora desfăşurată în România;
c) instituţiile de credit din state terţe, în ceea ce priveşte activitatea acestora desfăşurată în România.
Nu beneficiază de regimul instituţiilor de credit:
- băncile centrale din statele membre;
- instituţiile financiare permanent excluse de la aplicarea Directivei nr. 2006/48/CE a Parlamentului European şi a
Consiliului privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de către instituţiile de credit, prevăzute la art. 2 al
acestei Directive130.
În temeiul art. 4 din Legea bancară, cu privire la reglementarea, autorizarea şi supravegherea prudenţială a
instituţiilor de credit, autoritatea competentă este Banca Naţională a României.
În legătură cu activitatea instituţiilor de credit, Banca Naţională a României este abilitată să determine dacă o
activitate reprezintă ori nu:
- atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public;
- activitate bancară;
- activitate de atragere şi/sau gestionare de sume de bani provenite din contribuţiile membrilor unor grupuri de
persoane constituite în vederea acumulării de fonduri colective şi acordării de credite/împrumuturi din fondurile
astfel acumulate pentru achiziţionarea de bunuri şi/sau servicii de către membrii acestora.
Este esenţial de reţinut faptul că determinarea naturii unei activităţi astfel cum a fost exprimată de Banca
situaţiile menţionate în art. 7 pct. 19.

126
Art. 7 pct. 21 din Legea bancară.
127
Art. 7 pct. 14 din Legea bancară.
128
Art. 7 pct. 11, 13 din Legea bancară.
129
Art. 1 din Legea bancară.
130
Cu titlu de exemplu, dispoziţiile invocate nu se aplică, după caz, băncilor centrale, oficiilor de cecuri poştale, La Caisse
des Dépôts et Consignations din Franţa, Kreditanstalt für Wiederaufban din Germania sau National Savings Bank din U.K.
68
DREPT BANCAR
Bucureşti
Naţională a României este obligatorie pentru părţile interesate131.

În ceea ce priveşte raportul instituţie de credit – operaţiuni bancare, în doctrină au fost realizate analize referitoare
la întrebarea dacă o instituţie de credit are sau nu obligaţia de a desfăşura concomitent activitatea de atragere de
depozite şi alte fonduri şi acordarea de credite. În doctrina franceză 132 s-a concluzionat în sensul că o instituţie de
credit nu are obligaţia să exercite concomitent activităţile bancare (definite de legea franceză ca atragere de depozite
şi alte fonduri rambursabile, acordarea de credite şi gestionarea mijloacelor de plată), în timp ce autori ai unor studii
de drept bancar comunitar au concluzionat în sens contrar.
Secţiunea a 2-a. Monopolul bancar
În art. 5 şi 6 din Legea bancară sunt reglementate două mari categorii de interdicţii care generează un adevărat
monopol bancar cu privire la anumite activităţi şi anumite aspecte de identificare în activitate 133.
Astfel, referitor la efectuarea anumitor activităţi, se interzice oricărei persoane fizice, juridice sau entitate fără
personalitate juridică, care nu este o instituţie de credit, să se angajeze în oricare din următoarele activităţi:
a) atragere de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public;
b) într-o activitate de atragere şi/sau gestionare de sume de bani provenite din contribuţiile membrilor unor
grupuri de persoane constituite în vederea acumulării de fonduri colective şi acordării de credite/împrumuturi din
fondurile astfel acumulate pentru achiziţionarea de bunuri şi/sau servicii de către membrii acestora.
Pe cale de excepţie, interdicţia menţionată nu se aplică în cazul atragerii de depozite sau alte fonduri rambursabile
de catre persoane care nu au calitate de institutie de credit în următoarele situaţii:
- de către un stat membru ori de către administraţiile regionale sau autorităţile administraţiei publice locale ale
unui stat membru;
- de către organisme publice internaţionale la care participă unul sau mai multe state membre;
- în cazuri expres prevăzute de legislaţia românească sau de legislaţia comunitară, cu condiţia ca aceste activităţi
să fie reglementate şi supravegheate corespunzător, în scopul protejării deponenţilor şi investitorilor.
O emisiune de obligaţiuni sau alte instrumente financiare similare, care nu se adresează exclusiv investitorilor
calificaţi134, este considerată atragere de fonduri rambursabile de la public dacă este îndeplinită cel puţin una din
131
Art. 5 alin. (5) din Legea bancară.
132
Pentru opinii şi analize în dreptul francez, a se vedea C. Gavalda, J. Stoufflet, în op. cit., p. 27. Pentru abordarea specifică
dreptului englez asupra monopolului bancar, a se vedea E.P. Ellinger, E. Lomnicka, R.J.A. Hooley, Ellinger’s modern banking
law, Oxford University Press, 2006, p. 78.
133
C. Gavalda, J. Stoufflet, în op. cit., p. 34.
134
În temeiul art. 2 alin. (1) pct. 15 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, in categoria de „investitor calificat” se
încadreaza, dupa caz:
a) entităţi autorizate să opereze pe pieţe financiare, precum instituţiile de credit, societăţile de servicii de investiţii financiare, alte
instituţii financiare autorizate şi reglementate, societăţile de asigurări, organismele de plasament colectiv, societăţile de administrare a
investiţiilor, fondurile de pensii, precum şi alte entităţi ce nu sunt autorizate ori reglementate şi al căror unic obiect de activitate este
investiţia în valori mobiliare;b) autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, instituţii de credit centrale, organisme
internaţionale şi regionale, precum: Fondul Monetar Internaţional, Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de Investiţii sau alte
organisme similare;c) entităţi legale care îndeplinesc două din următoarele trei criterii: 1. număr mediu de angajaţi pe perioada unui
exerciţiu financiar mai mare de 250;2. active totale în valoare mai mare de echivalentul sumei de 43.000.000 euro; 3. cifra de afaceri
anuală netă mai mare de echivalentul sumei de 50.000.000 euro;d) anumite persoane fizice, subiect al recunoaşterii reciproce. C.N.V.M.
poate decide să autorizeze persoane fizice rezidente în România, care solicită în mod expres să fie considerate ca investitori calificaţi,
69
DREPT BANCAR
Bucureşti
următoarele condiţii:
1. constituie activitatea exclusivă sau activitatea principală a emitentului;
2. emitentul desfăşoară cu titlu profesional activitate de acordare de credite sau una ori mai multe din activităţile
prevăzute la art. 18 alin. (1) lit. (c) – (l) din O.U.G. nr. 99/2006.
În ceea ce priveşte utilizarea unor elemente de identificare, în temeiul art. 6 se interzice în principiu oricărei
persoane, alta decât o instituţie de credit autorizată, ca în legătură cu o activitate, un produs sau un serviciu să
utilizeze oricare din următoarele denumiri sau derivate ori traduceri ale respectivelor denumiri:
- „bancă”;
- „organizaţie cooperatistă de credit”;
- „cooperativă de credit”;
- „casa centrală a cooperativelor de credit”
- „bancă cooperatistă”;
- „bancă centrală cooperatistă”;
- „bancă ipotecară/bancă de credit ipotecar”;
- „bancă de economisire şi creditare în domeniul locativ”.
Pe cale de excepţie, se permite utilizarea denumirilor menţionate în cazul în care respectiva utilizare:
(i) este stabilită sau recunoscută prin lege sau printr-un acord internaţional, sau
(ii) când, din contextul in care este utilizata denumirea, rezultă neîndoielnic că nu este vorba despre desfăşurarea
unei activităţi bancare.
Capitolul II
Autorizarea instituţiilor de credit
Secţiunea 1. Cerinţe generale de autorizare
Autorizarea instituţiilor de credit nu este o procedură reglementată unitar în statele Uniunii Europene. Dacă
legislaţia bancară comunitară obligă la parcurgerea formalităţilor de autorizare şi prevede modalităţi de recunoaştere
mutuală a autorizărilor, în legislaţiile naţionale sunt prevăzute proceduri diferite.
Astfel, în Marea Britanie, activarea în sectorul bancar este condiţionată de autorizarea de către Financial Services
Authority în ceea ce priveşte acceptarea depozitelor din partea publicului. Autorizarea este condiţionată de
îndeplinirea cerinţelor de capital şi alte aspecte de prudenţă bancară135.
dacă aceste persoane îndeplinesc cel puţin două din următoarele criterii:1. investitorul a efectuat tranzacţii de o mărime semnificativă pe
o piaţă reglementată cu o frecvenţă medie de cel puţin 10 tranzacţii pe trimestru în ultimele patru trimestre calendaristice;2. valoarea
portofoliului de valori mobiliare al unui investitor depăşeşte 500.000 euro;3. investitorul a lucrat sau lucrează în sectorul financiar cel
puţin de un an, având o poziţie care necesită cunoştinţe privind investiţiile în valori mobiliare;e) anumite societăţi mici şi mijlocii,
subiect al recunoaşterii reciproce. C.N.V.M. poate decide să autorizeze societăţi mici şi mijlocii cu sediul în România, care solicită în
mod expres să fie considerate investitori calificaţi. În înţelesul prezentei legi, societăţi mici şi mijlocii sunt acele societăţi comerciale
care, în conformitate cu ultimele situaţii financiare raportate, nu îndeplinesc două din cele trei criterii prevăzute la lit. c).
135
E.P. Ellinger, E. Lomnicka, R.J.A. Hooley, Ellinger’s modern banking law, Oxford University Press, 2006, p. 28 şi urm.; J.
Wadsley, G. Penn, The law relating to domestic banking, London Sweet & Maxwell 2000, p. 16.
70
DREPT BANCAR
Bucureşti
În Franţa,136 Codul monetar şi financiar reglementează autorizarea prealabilă a instituţiilor de credit de către
Comitetul instituţiilor de credit şi al instituţiilor de investiţii, cu autoritatea de apreciere asupra conţinutului cererii de
autorizare şi îndeplinirii condiţiilor legale.
Exigenţele sistemului bancar german în materia supravegherii bancare s-au structurat încă de la sfârşitul secolului
al XIX-lea. În 1899, de exemplu, erau deja impuse cerinţe de capital propriu în materia băncilor ipotecare. Începând
cu adoptarea Legii bancare din 1961 se observă o centralizare a supravegherii activităţii bancare la nivel federal,
procedura autorizării fiind de competenţa Bundesaufsichtsamt für das Kreditwesen (Federal Banking Supervisory
Office)137.
În Statele Unite ale Americii, efect al dual banking system, este permisă alegerea autorităţii de reglementare şi
control, băncile putând să opteze între posibilitatea de a se autoriza la nivel statal ( state chartered bank) sau la nivel
federal (national bank). Procedurile sunt diferite, autorizaţia ca national bank fiind acordată de The Office of the
Comptroller of the Currency138.
Evoluţii legislative recente înregistrate la nivelul Uniunii Europene au fost reprezentate de adoptarea şi publicarea
la data de 30 iunie 2006 a Directivei nr. 2006/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 iunie 2006
privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de către instituţiile de credit şi a Directivei
nr. 2006/49/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 iunie 2006 privind adecvarea capitalului firmelor de
investiţii şi instituţiilor de credit.
Directivele menţionate au fost destinate transpunerii la nivel comunitar a prevederilor referitoare la noile cerinţe
de capital agreate la nivelul Comitetul de la Basel pentru Supraveghere Bancară şi cunoscute pe plan internaţional
sub denumirea de Noul Acord de Capital – Basel II. Transpunerea respectivă a fost realizată la nivelul Uniunii
Europene prin reconfigurarea Directivei 2000/12/CE privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de către
instituţiile de credit (devenită Directiva 2006/48/CE) şi a Directivei 93/6/EEC privind adecvarea capitalului firmelor
de investiţii şi instituţiilor de credit (devenită Directiva 2006/49/CE).
Reglementarea regimului instituţiilor de credit din statele membre ale Uniunii Europene reflectă preluarea
principiului „paşaportului unic” pentru desfăşurarea de activităţi prin intermediul unei sucursale sau în mod direct,
precum şi a principiului realizării supravegherii prudenţiale de către autoritatea competentă din statul membru de
origine.
În ceea ce priveşte regimul instituţiilor financiare din statele membre ale Uniunii Europene, acestora le este
aplicabil principiul „paşaportului unic” pentru activităţile permise instituţiilor de credit, cu excepţia atragerii de
depozite, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea bancară. De asemenea, sunt reglementate condiţiile de
desfăşurare a activităţii instituţiilor de credit, persoane juridice române, în afara teritoriului României.
În privinţa cerinţelor de capital, noile directive comunitare sunt aplicabile atât instituţiilor de credit, cât şi firmelor
de investiţii din Uniunea Europeană.
În vederea desfăşurării activităţii în România, fiecare instituţie de credit trebuie să dispună de o autorizaţie
specifică acordată de Banca Naţională a României. Temeiul legal principal este constituit de prevederile art. 10 şi
urm. din O.U.G. nr. 99/2006, emisă cu respectarea dispoziţiilor comunitare menţionate mai sus, şi Regulamentul
136
S. Piedelièvre, Droit bancaire, PUF, 2003, p. 75 şi urm.
137
J.P. Krahnen and R.H. Schmidt, The German Financial System, Oxford University Press, 2004, p. 300 şi urm.
138
D. Blanche, Le droit bancaire des Etats-Unis, RB Edition, 2006, p. 105 şi urm.
71
DREPT BANCAR
Bucureşti
BNR nr. 11/2007139.

În continuarea dispoziţiilor Legii bancare şi pentru aplicarea acestora, Banca Naţională a României stabileşte prin
reglementări proprii şi are obligaţia să notifice Comisiei Europene condiţiile în care poate acorda autorizaţia şi
documentaţia care trebuie să însoţească cererea pentru obţinerea autorizaţiei140.
Legea bancară stabileşte anumite principii generale în legătură cu autorizarea instituţiilor de credit, persoane
juridice române:
A. Principii generale referitoare la fondurile proprii şi capitalul social141:
- Banca Naţională a României nu poate acorda autorizaţie unei instituţii de credit, dacă aceasta nu dispune de
fonduri proprii distincte sau de un nivel al capitalului iniţial cel puţin egal cu nivelul minim stabilit prin reglementări;
- la constituirea unei instituţii de credit, persoană juridică română, capitalul iniţial este reprezentat de capitalul
social, cu excepţia cazurilor în care instituţia de credit care se constituie este rezultată dintr-un proces de reorganizare
prin fuziune sau divizare;
- capitalul social al unei instituţii de credit, persoană juridică română, trebuie vărsat integral la momentul
subscrierii, inclusiv în cazul majorării acestuia, aporturile în natură nefiind permise. La constituire, aporturile la
capitalul social trebuie să fie vărsate într-un cont deschis la o instituţie de credit. Acest cont este blocat până la
înmatricularea instituţiei de credit, persoană juridică română, în registrul comerţului.
B. Principii generale referitoare la acţiunile instituţiei de credit:
- acţiunile unei instituţii de credit, persoană juridică română, pot fi numai nominative;
- în actele lor constitutive, instituţiile de credit, persoane juridice române, nu vor putea stabili excepţii de la
principiul potrivit căruia o acţiune dă dreptul la un singur vot.
C. Principii generale referitoare la acţionari şi conducători:
- Banca Naţională a României trebuie să fie informată cu privire la identitatea ac ţionarilor sau a membrilor,
persoane fizice sau juridice, care urmează să deţină direct sau indirect participaţii calificate 142 la instituţia de credit, şi
cu privire la valoarea acestor participaţii;
- Banca Naţională a României acordă autorizaţie numai dacă este încredinţată că, din perspectiva necesităţii
asigurării unui management prudent şi sănătos al instituţiei de credit, calitatea persoanelor respective este adecvată;
- conducerea operativă a activităţii unei instituţii de credit trebuie să fie asigurată de cel puţin două persoane, care
139
Regulamentul nr. 11/2007 privind autorizarea instituţiilor de credit persoane juridice române şi a sucursalelor din România
ale instituţiilor de credit din state terţe, publicata in M. Of. nr. 837 din 6 decembrie 2007, completat si modificat de
Regulamentele BNR nr. 1, 4, 15 si 17 din 2009 si Regulamentul BNR nr. 7/2011.
140
Regulamentul nr. 11/2007 reglementează în mod distinct documentaţia de autorizare a băncilor, a băncilor de credit
ipotecar, a instituţiilor emitente de monedă electronică altele decât băncile, a caselor de economii pentru domeniul locativ
precum şi a sucursalelor instituţiilor de credit din state terţe.
141
Regulamentul BNR nr. 13/2006 (M. Of. nr. 1033bis din 27 decembrie 2006) astfel cum a fost completat si modificat prin
Regulamentele BNR nr. 10 si 29 din 2009, Regulamentele BNR 21 si 23 din 2010 si Regulamentul BNR nr. 19 din 2011,
reglementează cerinţele minime de capital pentru instituţiile de credit şi firmele de investiţii. Regulamentul nr. 18/2006
reglementează fondurile proprii ale instituţiilor de credit si firmelor de investiţii; republicat la 05.05. 2011, cu modificari si
completari ulterioare.
142
În temeiul art. 7 pct. 17 din Legea bancară, prin „participaţie calificată” se înţelege o participaţie directă sau indirectă într-
o entitate, care reprezintă 10% sau mai mult din capitalul ori din drepturile de vot ale entităţii sau care face posibilă exercitarea
unei influenţe semnificative asupra administrării entităţii respective.
72
DREPT BANCAR
Bucureşti
trebuie să aibă reputaţie şi experienţă adecvate pentru exercitarea responsabilităţilor încredinţate.

D. Principii generale referitoare la sediul instituţiei de credit:
- instituţia de credit trebuie să desfăşoare efectiv şi cu preponderenţă pe teritoriul României activitatea pentru care
a fost autorizată;
- sediul social şi, după caz, sediul real al instituţiei de credit, persoană juridică română, trebuie să fie situate pe
teritoriul României;
- sediul real reprezintă locaţia în care se situează centrul de conducere şi de gestiune a activităţii statutare, în cazul
în care acesta nu este situat la sediul social.
E. Principii generale referitoare la planul de activitate:
- orice cerere de autorizare a unei instituţii de credit trebuie să fie însoţită de un plan de activitate;
- planul de activitate trebuie să cuprindă cel puţin tipurile de activităţi propuse a fi desfăşurate şi structura
organizatorică a instituţiei de credit;
- din planul de activitate trebuie să rezulte capacitatea instituţiei de credit de a-şi realiza obiectivele propuse în
condiţii compatibile cu regulile unei practici bancare prudente şi sănătoase.
Instituţiile de credit persoane juridice române şi sucursalele instituţiilor de credit persoane juridice străine care îşi
desfăşoară activitatea în România potrivit dispoziţiilor Legii bancare se evidenţiază în registrul instituţiilor de credit.
Registrul instituţiilor de credit143 se ţine de Banca Naţională a României în sistem computerizat şi este permanent
accesibil publicului la sediul central al Băncii Naţionale a României – Direcţia secretariat, la sucursalele Băncii
Naţionale a României şi pe site-ul Băncii Naţionale a României.
Secţiunea a 2-a. Acordarea autorizaţiei instituţiilor de credit, persoane juridice române
Instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi pot funcţiona numai pe baza autorizaţiei
specifice emise de Banca Naţională a României.
În ceea ce priveşte forma de constituire, aceasta este distinctă în funcţie de categoria instituţiei de credit. Ca
regulă generală, nu se permite instituţiilor de credit să fie constituite prin subscripţie publică.
În temeiul Legii bancare, Banca Naţională a României deţine capacitatea de a decide dacă acordă autorizaţia sau
respinge cererea de autorizare, având în vedere, pe lângă legalitatea documentaţiei depuse, următoarele criterii:
a) instituţia de credit poate asigura desfăşurarea unei activităţi în condiţii de siguranţă şi de respectare a cerinţelor
unei administrări prudente şi sănătoase;
b) activitatea desfăşurată să asigure protejarea intereselor deponenţilor şi ale altor creditori, precum şi buna
funcţionare a sistemului bancar;
c) este necesară respectarea dispoziţiile Legii bancare şi a reglementărilor emise în aplicarea acesteia.
Anterior autorizării unei instituţii de credit, persoană juridică română, Banca Naţională a României are obligaţia
de a parcurge anumite proceduri de consultare cu autorităţile competente relevante din statele membre şi cu Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare.
Banca Naţională a României are obligaţia să se consulte cu autorităţile competente ale unui alt stat membru
implicat, dacă instituţia de credit, persoană juridică română, care solicită autorizarea, se află în una din următoarele
143
Prin Regulamentul nr. 1/2007 (M. Of. nr. 119 din 16 februarie 2007), Banca Naţională a României a reglementat registrul
instituţiilor de credit.
73
DREPT BANCAR
Bucureşti
situaţii:
- este o filială a unei instituţii de credit autorizate în statul membru respectiv;
- este o filială a societăţii-mamă a unei instituţii de credit autorizate în statul membru respectiv;
- este controlată de aceleaşi persoane care controlează o instituţie de credit autorizate în statul membru respectiv.
Banca Naţională a României se consultă cu Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare sau cu Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor, respectiv cu autoritatea responsabilă cu supravegherea societăţilor de asigurare sau a
firmelor de investiţii dintr-un alt stat membru implicat, dacă instituţia de credit, persoană juridică română:
- este o filială a unei societăţi de asigurare, a unei societăţi de servicii de investiţii financiare sau a unei firme de
investiţii autorizate într-un alt stat membru;
- instituţia de credit, persoană juridică română, este o filială a societăţii-mamă a unei societăţi de asigurare, a unei
societăţi de servicii de investiţii financiare sau a unei firme de investiţii autorizate într-un alt stat membru;
- instituţia de credit, persoană juridică română, este controlată de aceeaşi persoană care controlează o societate de
asigurare, o societate de servicii de investiţii financiare sau o firmă de investiţii autorizată într-un alt stat membru.
Autorităţile menţionate trebuie să fie consultate în mod special în contextul evaluării calităţii
acţionarilor/membrilor instituţiei de credit, persoană juridică română, şi a reputaţiei şi experienţei persoanelor
implicate în administrarea şi/sau conducerea unei alte entităţi din cadrul aceluiaşi grup, cărora urmează să li se
încredinţeze responsabilităţi în administrarea şi/sau conducerea operativă a instituţiei de credit, persoană juridică
română.
Procedura autorizării unei instituţii de credit cuprinde două etape principale:
1. aprobarea constituirii144 şi
2. acordarea autorizaţiei de funcţionare.
Parcurgerea celor două etape menţionate trebuie să se încadreze în următorul grafic de timp:
- în termen de cel mult 4 luni de la primirea unei cereri de autorizare a unei instituţii de credit, Banca Naţională
a României decide şi comunică în scris solicitantului hotărârea sa în sensul aprobării constituirii instituţiei de credit
sau în sensul respingerii cererii145;
- instituţia de credit este obligată ca, în termen de maxim 2 luni de la comunicarea aprobării de constituire,
pentru obţinerea autorizaţiei de funcţionare, să prezinte Băncii Naţionale a României documentele care atestă
constituirea legală a instituţiei de credit146;
144
Formalităţile de constituire în societate comercială conform dispoziţiilor Legii nr. 31/1991 privind societăţile comerciale
se vor efectua numai după obţinerea autorizaţiei de constituire de la B.N.R.
145
Cererea de autorizare se înaintează B.N.R. însoţită de documentaţie specifică privind împuternicirea dată de fondatori; -
actul constitutiv; documente care dovedesc îndeplinirea condiţiilor cerute fondatorilor, acţionarilor semnificativi, conducătorilor,
administratorilor neconducători şi persoane care au legături stricte cu instituţia de credit; studiul de fezabilitate.
146
Documentaţia necesară pentru autorizarea funcţionării este diferită în funcţie de aspectul că au intervenit sau nu modificări
faţă de aprobarea constituirii. În cazul în care nu au intervenit modificări faţă de aprobarea constituirii se vor depune: actul
constitutiv în forma cerută de lege; confirmarea vărsării capitalului social de fiecare din acţionari; dovezi privind cotele
acţionarilor semnificativi, privind auditorii; dovada înmatriculării la Registrul Comerţului; comunicare privind existenţa unor
reglementări proprii cu privire la desfăşurarea activităţii. În cazul în care au intervenit modificări faţă de aprobarea constituirii se
va depune: întreaga documentaţie solicitată la eliberarea autorizaţiei de constituire cu modificările apărute; pentru noii fondatori,
acţionari semnificativi, conducători, administratori neconducători, declaraţii de însuşire a studiului de fezabilitate şi a
obiectivelor; documentaţie specifică cu privire la auditorul financiar; în cazul deschiderii sediilor secundare, acte specifice ce
74
DREPT BANCAR
Bucureşti
Banca Naţională a României decide cu privire la autorizarea funcţionării unei instituţii de credit în termen de cel
mult 4 luni de la data primirii documentelor care atestă constituirea legală a instituţiei de credit. În cazul respingerii
unei cereri de autorizare, hotărârea BNR trebuie să cuprindă şi motivele care au stat la baza acesteia.
În procesul de analiză a unei cereri de autorizare, Banca Naţională a României poate solicita orice informaţie şi
documente suplimentare, dacă cele prezentate sunt incomplete sau insuficiente pentru evaluarea respectării
condiţiilor prevăzute pentru acordarea autorizaţiei.
Autorizaţia acordată este valabilă pe o perioadă nedeterminată şi nu poate fi transferată unei alte entităţi.
Instituţiile de credit autorizate sunt înregistrate în registrul ţinut de Banca Naţională a României.
Banca Naţională a României are obligaţia de a notifica Comisiei Europene orice autorizaţie acordată, pentru ca
denumirea instituţiei de credit să fie inclusă în lista instituţiilor de credit întocmită şi actualizată de Comisia
Europeană, care se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
In Regulamentul nr. 11/2007 emis pentru detalierea dispoziţiilor Legii bancare în materia autorizării instituţiilor
de credit sunt reglementate următoarele categorii de cerinţe:
A. Cu privire la denumirea instituţiei de credit:
- în principiu trebuie să fie în română;
- pe cale de excepţie, se permite utilizarea unei denumiri într-o limbă străină în cazul filialelor persoanelor juridice
străine care preiau în denumirea lor, în tot sau în parte, denumirea societăţii-mamă.
B. Cu privire la obiectul de activitate:
- în obiectul de activitate autorizat al unei bănci vor fi incluse doar activităţile pentru care este fundamentată în
mod corespunzător în planul de activitate capacitatea băncii de a le desfăşura;
- serviciile de investiţii şi activităţile de investiţii pe baze profesionale pot fi prestate de o bancă autorizată de
Banca Naţională a României după înscrierea în Registrul CNVM, potrivit reglementărilor emise de CNVM.
C. Cu privire la incompatibilităţi, nu pot deţine calitatea de acţionar, administrator,director, membru al consiliului
de supraveghere, membru al directoratului sau auditor financiar al unei instituţii de credit ori director al unui
compartiment sau al unei sucursale ori a altui sediu secundar al acesteia persoanele aflate în una din următoarele
situaţii:
a) persoanele suspecte de sau sancţionate pe plan intern şi/sau internaţional pentru săvârşirea de acte de terorism
sau asimilate acestora;
b) persoanele care au fost condamnate pentru infracţiuni de corupţie, spălare de bani, infracţiuni contra
patrimoniului, abuz în serviciu, luare sau dare de mită, fals şi uz de fals, deturnare de fonduri, evaziune fiscală,
primire de foloase necuvenite, trafic de influenţă, mărturie mincinoasă, infracţiuni prevăzute de legislaţia specială in
domeniul financiar-bancar ori alte fapte de natură să conducă la concluzia că nu sunt create premisele necesare pentru
asigurarea unei administrări sănătoase şi prudente a băncii.
D. Condiţii referitoare la acţionariat147:
a) să dispună de o situaţie financiară care să le permită onorarea obligaţiilor patrimoniale şi achiziţionarea
participaţiei la capitalul social al instituţiei de credit şi care să asigure premisele pentru susţinerea financiară a
instituţiei de credit în cazul în care situaţia financiară a acesteia se deteriorează;
privesc înregistrarea la Registrul Comerţului a sediului secundar, date de contact, date privind persoanele desemnate să asigure
conducerea sediului secundar.
147
Acţionarii pot fi direcţi, indirecţi si semnificativi, conform definiţiilor cuprinse in Regulamentul nr. 11/2007.
75
DREPT BANCAR
Bucureşti
b) participaţia la capitalul social al instituţiei de credit trebuie să provină din surse proprii şi să nu reprezinte sume
împrumutate ori puse la dispoziţie, indiferent cu ce titlu, de alte persoane, cu excepţia sumelor puse la dispoziţie unei
filiale de către societatea-mamă, din sursele proprii ale acesteia;
c) trebuie să dispună de venituri personale neafectate îndeplinirii obligaţiilor lor patrimoniale, care, prin nivelul
lor anual, să justifice în mod corespunzător provenienţa fondurilor destinate participaţiei la capitalul social al
instituţiei de credit şi care să aibă caracter de continuitate;
d) la evaluarea calităţii acţionarilor, pot fi luate în considerare informaţii legate de activitatea, reputaţia şi, după
caz, integritatea morală a acestor persoane, precum şi de orice alte circumstanţe, considerându-se în acest sens că
prezintă relevanţă situaţiile în care:
- nu se poate stabili provenienţa fondurilor ce vor fi utilizate pentru obţinerea participaţiei la capitalul social al
instituţiei de credit sau justificarea prezentată nu este suficientă pentru a determina dacă sunt îndeplinite cerinţele
prevăzute de lege şi de Regulament;
- din informaţiile furnizate de persoanele respective nu rezultă în mod clar natura activităţii desfăşurate de acestea
şi – în cazul persoanelor juridice – identitatea persoanelor care deţin controlul direct sau indirect asupra acestora,
nepermiţând astfel realizarea unei supravegheri eficiente;
- informaţiile disponibile referitoare la activitatea persoanelor, la tranzacţiile desfăşurate de acestea ori la influenţa
de orice natură – politică, economică, familială, personală – la care sunt supuse persoanele respective conduc la
concluzia că există posibilitatea ca banca să nu îşi desfăşoare activitatea în conformitate cu prevederile legii şi cu
cerinţele unei practici bancare prudente şi sănătoase;
- persoanele respective sau persoanele din grupul din care fac parte au făcut în ultimii 10 ani obiectul unor anchete
sau proceduri administrative ori judiciare care s-au încheiat cu sancţiuni sau interdicţii ori fac în prezent obiectul unor
asemenea anchete sau proceduri;
- persoana respectivă se află, sau s-a aflat in ultimii 10 ani, in conflict cu o autoritate de reglementare sau
supraveghere ori cu o altă autoritate publică din România sau din străinătate, a fost sancţionată sau i s-a refuzat o
autorizaţie de către o asemenea autoritate;
- acţionarii semnificativi nu sunt supravegheaţi în mod adecvat de autoritatea competentă din ţara de origine,
inclusiv în ceea ce priveşte supravegherea pe bază consolidată148;
Nu pot dobândi calitatea de acţionar următoarele persoane:
a) persoanele juridice ori alte entităţi înregistrate în state cu care România nu întreţine relaţii diplomatice sau în
jurisdicţii care nu instituie obligativitatea organizării şi ţinerii contabilităţii şi/sau publicării situaţiilor financiare,
ţinerii registrelor comerciale şi/sau care permit păstrarea anonimatului în ceea ce priveşte identitatea
acţionarilor/asociaţilor şi administratorilor;
b) persoanele care justifică sursa fondurilor prin venituri obţinute din activităţi desfăşurate în statele sau
jurisdicţiile prevăzute la lit. a);
c) persoanele sau grupurile de persoane care acţionează împreună, care contro lează una sau mai multe instituţii
de credit şi care vor exercita control asupra băncii, persoană juridică română, ce urmează a se constitui, în
148
Regulament nr. 2/2008 publicat in M. Of. nr. 69 din 29 ianuarie 2008 reglementează modalităţile de evaluare a adecvării
cadrului de supraveghere din statul terţ de origine şi verificarea echivalenţei supravegherii exercitate de autorităţile competente
din state terţe cu cea guvernată de principiile prevăzute în O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului
76
DREPT BANCAR
Bucureşti
condiţiile în care banca şi respectivele instituţii de credit nu vor face obiectul unei supravegheri pe bază con -
solidată din partea unei autorităţi.
E. Condiţii cerute conducătorilor:
- într-o formulă generală, normele BNR solicită existenţa unei calităţi adecvate pentru îndeplinirea
responsabilităţilor specifice încredinţate;
- într-o formulă sintetică, exigenţele legale se referă la necesitatea prezentării de diplome de studii, experienţă
profesională şi vechime;
- evaluarea se va face de BNR ţinându-se seama de la caz la caz de criterii precizate
- cel puţin unul dintre directori trebuie sa ateste cunoaşterea limbii române.
In mod suplimentar fata de condiţiile generale expuse mai sus, Regulamentul nr. 11/2007 detaliază condiţii
specifice referitoare la autorizarea:
- băncilor de economisire si creditare in domeniul locativ
- băncilor de credit ipotecar
- organizaţiilor cooperatiste de credit
- a caselor centrale si a cooperativelor de credit afiliate
- sucursalelor instituţiilor de credit din state terţe.
Secţiunea a 3-a. Respingerea cererii de autorizare
Legea bancară reglementează explicit situaţiile în care Banca Naţională a României are dreptul să respingă o
cerere de autorizare depusă de o instituţie de credit, persoană juridică română, cu precizarea expresă a faptului că
necesităţile economice ale pieţei nu pot constitui, în nicio situaţie, un criteriu de evaluare a unei cereri de autorizare
sau un motiv de respingere a acesteia.
O cerere de autorizare se respinge în următoarele situaţii:
1. documentaţia prezentată este incompletă sau nu este întocmită în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare;
2. instituţia de credit nu dispune de fonduri proprii separate sau capitalul iniţial se situează sub nivelul minim
stabilit de Banca Naţională a României;
3. forma juridică este alta decât cea prevăzută pentru categoria instituţiei de credit care se intenţionează a fi
constituită;
4. din evaluarea planului de activitate prezentat rezultă că instituţia de credit nu poate asigura realizarea
obiectivelor propuse în condiţiile respectării cerinţelor cuprinse în Legea bancară şi în reglementările aplicabile;
5. conducerea operativă a activităţii instituţiei de credit nu este asigurată de cel puţin două persoane sau Banca
Naţională a României nu este satisfăcută de calitatea persoanelor respective, întrucât reputaţia sau experienţa
profesională a acestora nu este adecvată naturii, volumului şi complexităţii activităţii instituţiei de credit sau nu
corespunde necesităţii asigurării unui management prudent şi sănătos;
6. calitatea acţionarilor/membrilor instituţiei de credit sau distribuţia capitalului între aceştia nu corespunde
cerinţelor prevăzute în Legea bancară şi în reglementările emise în baza acesteia;
7. legăturile strânse dintre instituţia de credit şi alte persoane fizice sau juridice ori dispoziţiile legale, măsurile de
natură administrativă din jurisdicţia unui stat terţ ce guvernează una sau mai multe persoane fizice sau juridice cu
care instituţia de credit are legături strânse sau dificultăţi în aplicarea acestor dispoziţii sau măsuri sunt de natură să
77
DREPT BANCAR
Bucureşti
împiedice exercitarea eficientă a supravegherii prudenţiale;

8. înainte de obţinerea aprobării de constituire, fondatorii au făcut comunicări publice cu privire la funcţionarea
instituţiei de credit;
9. nu sunt respectate alte condiţii imperative prevăzute de lege sau de reglementările emise în aplicarea acesteia.
Secţiunea a 4-a. Pierderea autorizaţiei instituţiei de credit
Odată autorizată, o instituţie de credit, persoană juridică română, poate să piardă respectiva autorizaţie prin:
1. retragerea autorizaţiei de către BNR;
2. renunţarea la autorizaţie de către acţionarii sau membrii instituţiei de credit;
3. încetarea de drept a valabilităţii autorizaţiei.
Banca Naţională a României poate retrage autorizaţia acordată unei instituţii de credit în următoarele situaţii:
- instituţia de credit nu şi-a început activitatea pentru care a fost autorizată în termen de 1 an de la data acordării
autorizaţiei sau a încetat să mai desfăşoare activitatea de mai mult de 6 luni;
- autorizaţia a fost obţinută pe baza unor informaţii false sau prin orice alt mijloc ilegal;
- instituţia de credit nu mai îndeplineşte condiţiile care au stat la baza acordării autorizaţiei;
- instituţia de credit nu mai posedă suficiente fonduri proprii sau există elemente care conduc la concluzia că într-
un termen scurt instituţia de credit nu îşi va mai putea îndeplini obligaţiile faţă de deponenţi sau alţi creditori şi, în
special, nu mai poate garanta siguranţa fondurilor/instrumentelor financiare care i-au fost încredinţate;
- ca sancţiune.
Hotărârea Băncii Naţionale a României de retragere a autorizaţiei se comunică în scris instituţiei de credit,
împreună cu motivele care au stat la baza hotărârii, şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, şi în
cel puţin în două cotidiene de circulaţie naţională. Hotărârea de retragere a autorizaţiei produce efecte de la data
publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a sau de la o dată ulterioară, specificată în hotărârea
respectivă.
Acţionarii sau membrii instituţiei de credit pot oricând renunţa la autorizaţie, hotărând dizolvarea şi lichidarea
instituţiei de credit. Lichidarea la iniţiativa acţionarilor sau a membrilor este permisă numai în cazul în care
instituţia de credit nu se află în vreuna din situaţiile de insolvenţă prevăzute de lege pentru declanşarea falimentului.
În situaţia lichidării la iniţiativa acţionarilor sau membrilor, instituţia de credit are obligaţia să comunice Băncii
Naţionale a României cel puţin următoarele documente:
- hotărârea adunării generale a acţionarilor, respectiv, a membrilor privind dizolvarea şi lichidarea instituţiei de
credit;
- un plan de lichidare a activului şi de stingere a pasivului, care să asigure plata integrală a creanţelor deponenţilor
şi ale altor creditori.
Pe baza evaluării planului de lichidare, Banca Naţională a României poate confirma instituţiei de credit încetarea
valabilităţii autorizaţiei.
Autorizaţia unei instituţii de credit îşi încetează de drept valabilitatea în următoarele situaţii:
- a avut loc o fuziune sau o divizare a instituţiei de credit în urma căreia aceasta îşi încetează existenţa;
- a avut loc o transformare a instituţiei de credit în altă categorie de instituţie de credit;
- s-a pronunţat o hotărâre de declanşare a procedurii falimentului instituţiei de credit.
78
DREPT BANCAR
Bucureşti
Încetarea valabilităţii autorizaţiei unei instituţii de credit se publică de către Banca Naţională a României în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, şi în cel puţin două cotidiene de circulaţie naţională.
Retragerea autorizaţiei unei instituţii de credit şi, după caz, încetarea valabilităţii acesteia se notifică de îndată
Comisiei Europene şi autorităţilor competente din statele membre gazdă. Ca urmare a retragerii autorizaţiei sau ca
urmare a încetării valabilităţii autorizaţiei, instituţia de credit intră în lichidare, cu excepţia următoarelor cazuri:
- instituţia de credit se află în vreuna dintre situaţiile de insolvenţă prevăzute de legislaţia privind falimentul
instituţiilor de credit;
- acţionarii sau membrii instituţiei renunţă la autorizaţie, hotărând dizolvarea şi lichidarea instituţiei de credit 149.
De la data intrării în vigoare a hotărârii de retragere a autorizaţiei, respectiv a încetării valabilităţii autorizaţiei,
instituţia de credit poate desfăşura exclusiv activităţi strict legate de lichidare.
Secţiunea a 5-a. Regimul instituţiilor de credit

din alte state membre
Instituţiile de credit autorizate şi supravegheate de autoritatea competentă dintr-un alt stat membru 150 pot desfăşura
în România activităţile permise prevăzute la art. 18 alin. (1) lit. (a) – (n) din Legea bancară, prin înfiinţarea de
sucursale151 sau prin furnizarea de servicii în mod direct, dacă:
(i) activităţile respective se regăsesc în autorizaţia acordată de autoritatea competentă din statul de origine şi
(ii) se asigură respectarea legislaţiei româneşti adoptate în scopul protejării interesului general.
Pentru înfiinţarea unei sucursale de către o instituţie de credit dintr-un stat membru nu este necesară obţinerea
unei autorizaţii din partea Băncii Naţionale a României şi nici asigurarea unui capital de dotare la nivelul sucursalei.
Supravegherea sucursalei se realizează potrivit dispoziţiilor cuprinse în Capitolul III şi V din Titlul III, Partea I din
O.U.G. nr. 99/2006.
Banca Naţională a României efectuează înregistrarea în registrul instituţiilor de credit a sucursalelor menţionate
pe baza unei notificări152 specifice.
149
În conformitate cu art. 40 din Legea bancară, lichidarea la iniţiativa acţionarilor sau a membrilor este permisă numai în
cazul în care instituţia de credit nu se află în vreuna din situaţiile de insolvenţă prevăzute de lege pentru declanşarea falimentului.
Instituţia de credit are obligaţia să comunice BNR hotărârea privind dizolvarea şi lichidarea instituţiei de credit, însoţită cel puţin de
un plan de lichidare a activului şi de stingere a pasivului, care să asigure plata integrală a creanţelor deponenţilor şi ale altor
creditori.
150
151
Toate sucursalele înfiinţate pe teritoriul României de către o instituţie de credit cu sediul în alt stat membru sunt
considerate o singură sucursală.
152
În temeiul art. 48 din Legea bancară, o instituţie de credit autorizată şi supravegheată într- un alt stat membru poate
înfiinţa o sucursală în România pe baza unei notificări transmise Băncii Naţionale a României de către autoritatea competentă din
statul membru de origine. Înainte de începerea activităţii, în termen de 2 luni de la primirea notificării, Banca Naţională a
României trebuie să comunice instituţiei de credit în cauză, dacă este cazul, lista actelor normative din România, adoptate în
scopul protejării interesului general, care reglementează condiţii specifice în care anumite activităţi pot fi desfăşurate.
Notificarea de înfiinţare trebuie să fie însoţită de următoarele date şi informaţii: a) un program de activitate al sucursalei,
incluzând cel puţin tipurile de activităţi care urmează să fie desfăşurate de aceasta şi structura organizatorică a sucursalei;
b) adresa sediului sucursalei de unde pot fi obţinute documente; c) identitatea persoanelor responsabile cu conducerea operativă a
79
DREPT BANCAR
Bucureşti
Furnizarea de servicii în mod direct de către o instituţie de credit autorizată şi supravegheată într-un alt stat
membru poate fi realizată pe baza notificării transmise Băncii Naţionale a României de către autoritatea competentă
din statul membru de origine, cuprinzând activităţile pe care instituţia de credit intenţionează să le desfăşoare în
România. Respectiva instituţie de credit poate utiliza pe teritoriul României denumirea pe care o utilizează şi în statul
membru de origine. Dacă există pericolul unor confuzii, în scopul asigurării unei clarificări corespunzătoare, Banca
Naţională a României poate solicita ca denumirea să fie însoţită de o menţiune explicativă.
Sucursalelor din România ale instituţiilor de credit din alte state membre le sunt aplicabile:
- dispoziţiile privind secretul profesional în domeniul bancar;
- dispoziţiile privind deschiderea contului curent la Banca Naţională a României;
- dispoziţiile privitoare la elementele de identificare a instituţiei de credit;
- reglementările Băncii Naţionale a României în materia supravegherii lichidităţii instituţiilor de credit;
- reglementările în domeniul statistic şi cel al politicii monetare emise de Banca Naţională a României.
Sucursalele instituţiilor de credit din alte state membre au obligaţia să publice în limba română documentele
contabile ale instituţiei de credit de care aparţin 153, întocmite şi auditate conform legislaţiei din statul membru de
origine. Acestea, de principiu, nu sunt obligate să publice situaţii financiare anuale referitoare la activitatea proprie.
Cu toate acestea, acestor sucursale li se poate solicita să publice anumite date şi informaţii legate de activitatea
proprie, conform reglementărilor specifice emise în domeniu în România.
Instituţiile de credit din alte state membre au obligaţia să notifice Băncii Naţionale a României potrivit
reglementările emise de aceasta. Reprezentanţele sunt obligate să-şi limiteze activitatea la acte de deschiderea de
reprezentanţe în România cercetare a pieţei, de reprezentare şi de publicitate şi nu pot efectua niciun fel de
activităţi supuse dispoziţiilor Legii bancare române.
Dacă Banca Naţională a României constată că o instituţie de credit din alt stat membru, care are o sucursală sau
furnizează servicii în mod direct în România, nu respectă dispoziţiile legale adoptate în România în legătură cu care
este competentă Banca Naţională a României, aceasta nu poate interveni direct, ci are dreptul, într-o primă fază, să
solicite instituţiei de credit în cauză să ia măsuri de remediere a situaţiei, stabilind şi termenul de remediere a
acesteia.
Dacă instituţia de credit în cauză nu întreprinde măsurile necesare pentru conformare, Banca Naţională a
României informează în consecinţă autoritatea competentă din statul membru de origine în vederea dispunerii de
către aceasta a măsurilor considerate corespunzătoare.
Dacă instituţia de credit persistă în încălcarea legislaţiei româneşti în vigoare, Banca Naţională a României, după
informarea autorităţii competente din statul membru de origine, poate dispune măsurile corespunzătoare pentru a
preveni sau sancţiona faptele de încălcare a dispoziţiilor legale şi, dacă este cazul, pentru împiedicarea instituţiei de
credit în culpă de a iniţia noi tranzacţii pe teritoriul României.
În situaţia în care Banca Naţională a României este informată de autoritatea competentă din statul membru de
origine asupra faptului că autorizaţia unei instituţii de credit care desfăşoară activitate pe teritoriul României a fost
retrasă sau şi-a încetat valabilitatea în orice alt mod, Banca Naţională a României întreprinde măsurile nece sare
activităţii sucursalei; d) nivelul fondurilor proprii şi suma cerinţelor de capital ale instituţiei de credit.
153
Situaţiile-financiare anuale, situaţiile financiare anuale consolidate, raportul administratorilor, raportul consolidat al
administratorilor, opiniile persoanelor responsabile pentru auditarea situaţiilor financiare anuale şi a situaţiilor financiare anuale
consolidate.
80
DREPT BANCAR
Bucureşti
pentru a împiedica instituţia de credit în cauză să mai iniţieze noi tranzacţii pe teritoriul României şi pentru a asigura
protejarea interesului deponenţilor şi al altor creditori.
Secţiunea a 6-a. Regimul instituţiilor de credit din state terţe
Instituţiile de credit având sediul social în state terţe pot desfăşura activităţi în România numai dacă sunt
îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii:
(i) activitatea se desfăşoară prin înfiinţarea unei sucursale;
(ii) sucursala este autorizată de Banca Naţională a României;
(iii) autoritatea competentă din statul de origine nu se opune înfiinţării sucursalei în România;
(iv) sunt respectate dispoziţiile Legii bancare române şi ale reglementărilor emise în aplicarea acesteia.
Activităţile ce pot fi desfăşurate prin intermediul sucursalei din România sunt prevăzute în autorizaţia acordată de
Banca Naţională a României şi nu pot excede obiectului de activitate al instituţiei de credit, autorizat de autoritatea
competentă din statul terţ de origine.
Activitatea sucursalei din România este supusă supravegherii prudenţiale a Băncii Naţionale a României.
Sucursala înfiinţată în România poate utiliza denumirea instituţiei de credit utilizată în statul terţ de origine. Dacă
există pericolul unor confuzii, în scopul asigurării unei clarificări corespunzătoare, Banca Naţională a României poate
solicita ca această denumire să fie însoţită de o menţiune explicativă.
Atribuţii ale BNR în legătură cu autorizarea sucursalei din România a unei instituţii de credit dintr-un stat terţ:
- BNR acordă autorizaţie sucursalei din România a unei instituţii de credit dintr-un stat terţ numai dacă
este încredinţată că:
- respectiva instituţie de credit poate asigura desfăşurarea activităţii pe teritoriul României în condiţii de siguranţă
şi cu respectarea cerinţelor unei administrări prudente şi sănătoase şi
- sunt asigurate condiţii adecvate pentru realizarea supravegherii.
- BNR are obligaţia de a notifica Comisiei Europene şi Comitetului Bancar European orice autorizaţie acordată
unei sucursale a unei instituţii de credit cu sediul într-un stat terţ;
- la evaluarea calităţii instituţiei de credit din statul terţ se au în vedere criteriile de evaluare a persoanelor care
deţin participaţii calificate la respectiva instituţie de credit, precum şi cel puţin următoarele: nivelul fondurilor
proprii, al cerinţelor de capital şi lichiditatea instituţiei de credit.
Capitalul iniţial al sucursalei se asigură prin punerea la dispoziţia acesteia, în formă bănească, a capitalului de
dotare de către instituţia de credit din statul terţ, la nivelul prevăzut prin reglementările Băncii Naţionale a României,
care nu poate fi mai mic decât echivalentul în lei a 5 milioane euro.
Instituţia de credit din statul terţ trebuie să desemneze cel puţin două persoane care să asigure conducerea
operativă a activităţii sucursalei din România şi care sunt împuternicite să angajeze legal în România instituţia de
credit. Aceste persoane trebuie să dispună de reputaţie şi experienţă adecvate pentru exercitarea responsabilităţilor
încredinţate.
Orice modificări semnificative la nivelul acţionariatului instituţiei de credit din statul terţ sau al persoanelor
aflate în legături strânse cu aceasta, inclusiv cele decurgând dintr-un proces de fuziune sau de divizare în care
este implicată instituţia de credit din statul terţ, implică o nouă evaluare din partea Băncii Naţionale a Româ niei,
putând atrage retragerea autorizaţiei acordate sucursalei din România, dacă nu mai sunt îndeplinite condiţiile care
81
DREPT BANCAR
Bucureşti
au stat la baza autorizării acesteia.

Autorizaţia acordată unei sucursale a unei instituţii de credit dintr-un stat terţ poate fi retrasă de Banca Naţională a
României în condiţiile generale prevăzute la art. 39 din Legea bancară.
Autorizaţia sucursalei unei instituţii de credit dintr-un stat terţ îşi încetează valabilitatea în următoarele situaţii:
- instituţia de credit îşi încetează existenţa;
- în urma unor procese de reorganizare, activitatea sucursalei din România este preluată de o altă instituţie de
credit sau de o sucursală din România a unei instituţii de credit dintr-un alt stat membru sau dintr-un stat terţ;
- autorizaţia acordată instituţiei de credit este retrasă de autoritatea competentă din statul de origine sau îşi
încetează valabilitatea în orice mod;
- s-a pronunţat o hotărâre de deschidere a procedurii falimentului instituţiei de credit sau o altă procedură care
implică lichidarea acesteia.
Hotărârea de dizolvare şi lichidare nu produce efecte decât după confirmarea de către Banca Naţională a
României a încetării valabilităţii autorizaţiei, care se comunică instituţiei de credit în cauză.
Sucursalele instituţiilor de credit din state terţe trebuie să publice în limba română documentele contabile ale
instituţiei de credit de care aparţin – situaţiile financiare anuale, situaţiile financiare anuale consolidate, raportul
administratorilor, raportul consolidat al administratorilor, opiniile persoanelor responsabile cu auditarea situaţiilor
financiare anuale şi a situaţiilor financiare anuale consolidate – întocmite şi auditate conform legislaţiei din statul terţ.
Dacă cerinţele din statul terţ cu privire la întocmirea documentelor contabile sunt conforme sau echivalente cu
cele aplicabile în România, sucursala din România a instituţiei de credit din statul terţ respectiv nu este obligată să
publice situaţiile financiare anuale referitoare la activitatea proprie, dacă, în condiţii de reciprocitate, instituţiile de
credit din statele membre beneficiază de acelaşi tratament în statul terţ respectiv.
Acestor sucursale li se poate solicita să publice anumite date şi informaţii legate de activitatea proprie, conform
reglementărilor specifice emise în domeniu.
Banca Naţională a României poate excepta de la aplicarea unor cerinţe prudenţiale sucursalele instituţiilor de
credit din unele state terţe, dacă în urma evaluării efectuate se constată că în statul terţ de origine există un cadru de
reglementare prudenţial echivalent celui stabilit prin Legea bancară română şi prin reglementările emise în aplicarea
acesteia şi că autoritatea competentă din acest stat exercită o supraveghere adecvată a instituţiei de credit, inclusiv în
ceea ce priveşte activitatea sucursalei din România.
Regimul de exceptare menţionat poate fi aplicat numai în condiţii de reciprocitate şi fără ca prin acesta să se
instituie un tratament mai favorabil decât cel prevăzut pentru instituţiile de credit din alte state membre care
desfăşoară activitate în România.
Instituţiile de credit din state terţe au obligaţia de a notifica Băncii Naţionale a României deschiderea de
reprezentanţe în România, cu respectarea condiţiilor generale în materie. Activitatea reprezentanţelor trebuie să se
limiteze la cercetarea pieţei, reprezentare şi publicitate.
De la prevederile menţionate se derogă numai în situaţia în care prin acordurile încheiate la nivelul Uniunii
Europene cu state terţe este prevăzut un alt regim în privinţa instituţiilor de credit din aceste state care desfăşoară
activitate în statele membre.
Secţiunea a 7-a. Desfăşurarea activităţii în afara

teritoriului României
82
DREPT BANCAR
Bucureşti
Instituţiile de credit autorizate şi supravegheate de Banca Naţională a României pot desfăşura activităţi în alte
state membre sau state terţe, cu respectarea unor condiţii speciale.
În statele membre, instituţiile de credit autorizate şi supravegheate de Banca Naţională a României pot desfăşura
activităţile prevăzute la art. 18 alin. (1) lit. (a) – (n), prin înfiinţarea de sucursale sau prin prestarea de servicii în
mod direct, fără a fi necesară autorizarea lor de către autoritatea competentă din statul membru gazdă, dacă
activităţile respective se regăsesc în autorizaţia acordată de Banca Naţională a României.
Instituţia de credit, persoană juridică română, care intenţionează să înfiinţeze o sucursală într-un alt stat membru,
trebuie să transmită Băncii Naţionale a României o notificare în acest sens, însoţită de următoarele date şi informaţii:
- statul membru pe teritoriul căruia urmează să fie înfiinţată sucursala;
- un program de activitate al sucursalei, incluzând cel puţin tipurile de activităţi care urmează să fie desfăşurate de
aceasta şi structura organizatorică a sucursalei;
- adresa sediului sucursalei de unde pot fi obţinute documente;
- identitatea persoanelor desemnate să asigure conducerea operativă a sucursalei şi informaţii privind reputaţia şi
experienţa profesională a acestora.
În termen de 3 luni de la primirea notificării, Banca Naţională a României are obligaţia să transmită autorităţii
competente din statul membru gazdă informaţiile primite, cu excepţia cazului în care, având în vedere activităţile
ce urmează să fie desfăşurate de sucursală, are motive să considere că structura administrativă sau situaţia
financiară a instituţiei de credit sunt inadecvate. În cazul din urmă, BNR poate să se opună înfiinţării sucursalei,
refuzând, în consecinţă, să transmită informaţii către autoritatea competentă din statul membru gazdă.
Sucursala poate să înceapă activitatea de la data la care instituţiei de credit, persoană juridică română, i se
comunică de către autoritatea competentă din statul membru gazdă, dacă este cazul, condiţiile în care, în scopul
protejării interesului general, activităţile pot fi desfăşurate în statul membru gazdă sau, în lipsa unei asemenea
comunicări, la expirarea unui termen de 2 luni de la primirea de către autoritatea competentă respectivă a
informaţiilor comunicate de Banca Naţională a României.
Instituţia de credit, persoană juridică română, care intenţionează să presteze pentru prima dată servicii în mod
direct într-un alt stat membru, are, de asemenea, obligaţia de a notifica acest lucru Băncii Naţionale a României.
Instituţia de credit, persoană juridică română, poate să presteze servicii în mod direct într-un alt stat membru din
momentul efectuării notificării către BNR.
Instituţia de credit, persoană juridică română, care desfăşoară activitate pe teritoriul altui stat membru este supusă
dispoziţiilor legale în vigoare în statul membru gazdă, adoptate în scopul protejării interesului general şi măsurilor
sau sancţiunilor dispuse de autorităţile statului membru respectiv, astfel de măsuri putând să includă interzicerea
desfăşurării de către instituţia de credit în culpă a oricăror activităţi viitoare pe teritoriul statului membru gazdă.
Spre deosebire de situaţia descrisă mai sus, instituţiile de credit, persoane juridice române, pot desfăşura
activităţile prevăzute în autorizaţia acordată de Banca Naţională a României pe teritoriul unui stat terţ, exclusiv
prin înfiinţarea unei sucursale.
Înfiinţarea unei sucursale într-un stat terţ este supusă aprobării prealabile a Băncii Naţionale a României,
conform reglementărilor emise de aceasta.
Banca Naţională a României poate respinge cererea de aprobare a înfiinţării sucursalei dacă, pe baza informaţiilor
deţinute şi a documentaţiei prezentate de instituţia de credit, persoană juridică română, consideră că:
- instituţia de credit nu dispune de un management adecvat sau de o situaţie finan ciară corespunzătoare, în raport
83
DREPT BANCAR
Bucureşti
cu activitatea propusă a fi desfăşurată prin intermediul sucursalei;

- cadrul legislativ existent în statul terţ şi/sau modul de aplicare a acestuia împie dică exercitarea de către Banca
Naţională a României a funcţiilor sale de supraveghere;
- instituţia de credit înregistrează o evoluţie necorespunzătoare a indicatorilor de prudenţă bancară sau nu
îndeplineşte alte cerinţe stabilite prin Legea bancară sau prin reglementările emise în aplicarea acesteia.
Capitolul III
Cerinţe operaţionale
Secţiunea 1. Principii generale
Legea bancară reglementează în art. 101-108 anumite principii generale în legătură cu desfăşurarea activităţii de
către instituţiile de credit:
A. Principii referitoare la activitatea bancară propriu-zisă:
- în activitatea lor, instituţiile de credit se supun reglementărilor şi măsurilor adoptate de Banca Naţională a
României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute de Statut;
- instituţiile de credit trebuie să-şi organizeze întreaga activitate în conformitate cu regulile unei practici bancare
prudente şi sănătoase, cu cerinţele legii şi ale reglementărilor emise în aplicarea acesteia;
- instituţiile de credit se constituie şi funcţionează în condiţiile prevăzute de legislaţia aplicabilă societăţilor
comerciale şi cu respectarea dispoziţiilor legii bancare;
- înainte de începerea activităţii, fiecare instituţie de credit are obligaţia de a deschide cont curent la Banca
Naţională a României.
B. Principii generale privind actele constitutive:
- în toate actele sale oficiale, instituţia de credit se identifică printr-un minim de date, cu menţionarea numărului şi
datei de înmatriculare în registrul instituţiilor de credit;
- actele constitutive şi reglementările interne trebuie să stabilească cadrul de administrare al instituţiei de credit,
procesele de identificare, administrare, monitorizare şi raportare a riscurilor şi mecanismele de control intern ale
acesteia, în conformitate cu legislaţia aplicabilă societăţilor comerciale şi cu respectarea dispoziţiilor Legii bancare şi
ale reglementărilor emise în aplicarea acesteia;
- actul constitutiv şi reglementările interne ale instituţiei de credit se transmit Băncii Naţionale a României.
C. Principii generale referitoare la organele de conducere:
- Consiliul de administraţie şi directorii instituţiei de credit au competenţele şi atribuţiile prevăzute de legislaţia
aplicabilă societăţilor comerciale şi sunt responsabili de aducerea la îndeplinire a tuturor cerinţelor prevăzute de
Legea bancară şi de reglementările emise în aplicarea acesteia;
- conducerea operativă a activităţii instituţiei de credit se deleagă de către consiliul de administraţie la cel puţin 2
directori, în conformitate cu legislaţia aplicabilă societăţilor comerciale, directorii respectivi având obligaţia de a
exercita exclusiv funcţia pentru care au fost numiţi;
84
DREPT BANCAR
Bucureşti
- persoanele fizice154 desemnate să exercite responsabilităţi de administrare şi de conducere operativă a unei

instituţii de credit trebuie să dispună de reputaţie şi experienţă adecvate naturii, extinderii şi complexităţii activităţii
instituţiei de credit şi responsabilităţilor încredinţate. Fiecare dintre persoanele menţionate trebuie să
fie aprobată de Banca Naţională a României înainte de începerea exercitării responsabilităţilor;
- membrii consiliului de administraţie trebuie să dispună, la nivel colectiv, de calificare şi competenţă adecvate
pentru a fi în măsură să se pronunţe în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la toate aspectele legate de activitatea
desfăşurată de instituţia de credit, asupra cărora trebuie să decidă potrivit competenţelor lor.
Cu privire la principiile generale enunţate, Banca Naţională a României are autoritatea de a analiza şi decide:
- în ce măsură sunt respectate condiţiile minime prevăzute în Legea bancară şi reglementările emise în aplicarea
acesteia;
- de a evalua toate circumstanţele şi informaţiile legate de activitatea, reputaţia, integritatea morală şi de
experienţa membrilor organelor de conducere;
- de a decide dacă, atât la nivel individual, cât şi la nivel colectiv, cerinţele prevăzute de lege sunt îndeplinite.
Referitor la membrii consiliului de administraţie ai unei instituţii de credit, trebuie reţinut faptul că, în afara
condiţiilor prevăzute de legislaţia în vigoare referitoare la administratorii unei societăţi comerciale, o persoană nu
poate fi aleasă în consiliul de administraţie al unei instituţii de credit, iar dacă a fost aleasă, decade din mandatul său,
în următoarele, situaţii:
- persoana îndeplineşte o altă funcţie în cadrul instituţiei de credit în cauză, cu excepţia cazului în care este şi
director al acesteia;
- în ultimii 5 ani, persoanei i s-a retras de către autoritatea de supraveghere aprobarea de a administra sau conduce
o instituţie de credit, o instituţie financiară sau o societate de asigurare/reasigurare sau o altă entitate care desfăşoară
activitate în sectorul financiar ori a fost înlocuită din funcţia exercitată în astfel de entităţi din motive care îi pot fi
imputate;
- îi este interzis, printr-o dispoziţie legală, o hotărâre judecătorească sau o decizie a unei alte autorităţi, să
administreze sau să conducă o instituţie de credit, o instituţie financiară sau o societate de asigurare/reasigurare sau o
altă entitate care desfăşoară activitate în sectorul financiar ori să desfăşoare activitate într-unul dintre domeniile
specifice acestor entităţi.
În plus, dispoziţiile legale referitoare la situaţiile de incompatibilitate şi interdicţiile prevăzute pentru
administratori se aplică, în mod corespunzător, şi directorilor care nu sunt membri ai Consiliului de administraţie.
Secţiunea a 2-a. Secretul profesional în domeniul bancar

şi relaţia cu clientela
În înţelesul Legii bancare155, calitatea de client al unei instituţii de credit este dobândită de orice persoană care se
găseşte în una din următoarele situaţii:
- a negociat o tranzacţie cu instituţia de credit, indiferent dacă tranzacţia a fost sau nu finalizată, în exercitarea
activităţilor permise instituţiilor de credit sau
- beneficiază sau a beneficiat de serviciile instituţiei de credit.
154
În cazul instituţiilor de credit, responsabilităţile de administrare pot fi exercitate numai de persoane fizice.
155
Art. 111 alin. (2) din Legea bancară.
85
DREPT BANCAR
Bucureşti
Între principalele obligaţii de confidenţialitate în relaţia instituită de credit – client reglementate de Legea
bancară156 se reţin:
a) instituţia de credit este obligată să păstreze confidenţialitatea asupra tuturor faptelor, datelor şi informaţiilor
referitoare la activitatea desfăşurată, precum şi asupra oricărui fapt, dată sau informaţie, aflate la dispoziţia sa, care
privesc persoana, proprietatea, activitatea, afacerea, relaţiile personale sau de afaceri ale clienţilor ori informaţii
referitoare la conturile clienţilor (solduri, rulaje, operaţiuni derulate), la serviciile prestate sau la contractele încheiate
cu clienţii;
b) orice membru al Consiliului de administraţie al unei instituţii de credit, directorii, angajaţii acesteia şi orice
persoană care, sub o formă sau alta, participă la administrarea, conducerea ori activitatea instituţiei de credit au
obligaţia să păstreze confidenţialitatea asupra oricărui fapt, date sau informaţii ale clienţilor de care au luat cunoştinţă
în cursul exercitării responsabilităţilor lor în legătură cu instituţia de credit. Persoanele menţionate nu au dreptul de a
folosi sau de a dezvălui nici în timpul activităţii şi nici după încetarea acesteia, fapte sau date care, dacă ar deveni
publice, ar dăuna intereselor ori prestigiului unei instituţii de credit sau ale unui client al acesteia 157;
c) persoanele abilitate să solicite şi/sau să primească informaţii de natura secretului bancar sunt obligate să
păstreze confidenţialitatea acestora şi le pot utiliza numai în scopul pentru care le-au solicitat sau le-au fost furnizate,
potrivit legii;
d) personalul instituţiei de credit nu poate utiliza în folos personal sau în folosul altuia, direct ori indirect,
informaţii confidenţiale de natura celor prevăzute la art. 111, pe care le deţine sau de care a luat cunoştinţă în orice
mod;
e) instituţiile de credit trebuie să asigure identificarea în mod corespunzător a clientelei;
f) se interzice oferirea de servicii care implică deschiderea şi operarea de conturi sau închirierea de casele de
siguranţă către persoane anonime;
g) instituţiile de credit pot derula tranzacţii cu clienţii doar pe baze contractuale, acţionând într-o manieră
prudentă şi cu respectarea legislaţiei specifice în domeniul protecţiei consumatorului 158.
Obligaţia de păstrare a secretului profesional în domeniul bancar astfel cum a fost detaliată mai sus nu poate fi
opusă unei autorităţi competente în exercitarea atribuţiilor de supraveghere.
Prin derogare de la principiul confidenţialităţii informaţiilor clienţilor, Legea bancară reglementează condiţiile în
care instituţiile de credit pot decide, în cazuri justificate, furnizarea de informaţii, precum şi cazuri în care acestea
sunt obligate să furnizeze informaţii de natura secretului bancar159.
Informaţii de natura secretului bancar pot fi furnizate, în măsura în care aces tea sunt justificate de scopul
pentru care sunt cerute ori furnizate, în următoarele situaţii:
- la solicitarea titularului de cont sau a moştenitorilor acestuia, inclusiv a reprezentanţilor legali şi/sau statutari ori
cu acordul expres al acestora;
156
Art. 111, 112, 116, 117, 118 din Legea bancară.
157
Obligaţiile menţionate se aplică şi persoanelor care obţin informaţii de natura celor arătate, din rapoarte ori alte documente
ale instituţiei de credit.
158
În temeiul dispoziţiilor art. 117 din Legea bancară, documentele contractuale trebuie să fie redactate astfel încât să permită
clienţilor înţelegerea tuturor termenilor şi condiţiilor contractuale, în special a prestaţiilor la care aceştia se obligă potrivit
contractului încheiat. Instituţiile de credit nu pot pretinde clientului dobânzi, penalităţi, comisioane ori alte costuri şi speze
bancare, dacă plata acestora nu este stipulată în contract.
159
Art. 114, 115 din Legea bancară.
86
DREPT BANCAR
Bucureşti
- în cazurile în care instituţia de credit justifică un interes legitim;

- la solicitarea scrisă a altor autorităţi sau instituţii ori din oficiu, dacă prin lege specială aceste autorităţi sau
instituţii sunt îndrituite, în scopul îndeplinirii atribuţiilor lor specifice, să solicite şi/sau să primească astfel de
informaţii şi sunt identificate clar informaţiile care pot fi furnizate de către instituţiile de credit în acest scop 160;
- la solicitarea scrisă a soţului titularului de cont, atunci când face dovada că a introdus în instanţă o cerere de
împărţire a bunurilor comune, sau la solicitarea instanţei;
- la solicitarea instanţei, în scopul soluţionării diferitelor cauze deduse judecăţii.
Instituţiile de credit sunt obligate să furnizeze informaţii de natura secretului ban car, cu respectarea cumulativă a
următoarelor condiţii:
(i) după începerea urmăririi penale împotriva unui client;
(ii) la solicitarea scrisă a autorităţii competente, care poate fi, după caz: procurorul, instanţa judecătorească,
organul de cercetare penală, cu autorizarea procurorului.
Nu se consideră încălcări ale obligaţiei de păstrare a secretului bancar:
- furnizarea de date agregate, astfel încât identitatea şi informaţiile privind activitatea fiecărui client nu pot fi
identificate;
- furnizarea de date structurilor constituite sub forma centralei riscurilor bancare, centralei incidentelor de plată
sau fondului de garantare a depozitelor;
- furnizarea de date auditorului financiar al instituţiei de credit;
- furnizarea de informaţii la cererea instituţiilor de credit corespondente, dacă aceste informaţii au legătură cu
operaţiunile derulate prin conturile de corespondent;
- furnizarea de date şi informaţii entităţilor aparţinând grupului din care face parte instituţia de credit, necesare
pentru organizarea supravegherii pe bază consolidată şi pentru combaterea spălării banilor şi a finanţării terorismului.
160
În cererea scrisă adresată instituţiei de credit în această circumstanţă, trebuie să se precizeze temeiul legal al solicitării de
informaţii, identitatea clientului la care se referă informaţiile confidenţiale care se solicită, categoria informaţiilor solicitate şi
scopul pentru care se solicită acestea.
87
DREPT BANCAR
Bucureşti
Titlul V
Prezentarea generală a operaţiunilor bancare
Capitolul I
Conceptul de „operaţiune bancară”
Din analiza legislaţiei bancare române se observă o inconsecvenţă în utilizarea conceptelor de „activitate bancară”
şi „operaţiune bancară”.
Pentru justificarea anumitor încadrări juridice şi concluzii considerăm relevantă parcurgerea reglementării
conceptelor în cauză în Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară (în prezent abrogată), O.U.G. nr. 99/2006
privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului (Legea bancară în vigoare începând cu 1 ianuarie 2007), precum
şi în legislaţia specifică europeană, în principal Directiva nr. 2006/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului
din 14 iunie 2006 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de către instituţiile de credit şi Directiva nr.
2006/49/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 14 iunie 2006 privind adecvarea capitalului firmelor de
investiţii şi instituţiilor de credit.
Secţiunea 1. Analiza terminologiei utilizate în redactarea

Legii nr. 58/1998
Pentru început, trebuie remarcat faptul că în temeiul Legii bancare nr. 58/1998, în art. 3 „activitatea bancară” era
definită drept „atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi acordarea de credite în cont
propriu”.
Pe de altă parte, art. 11 din acelaşi act normativ lista „activităţile” care pot fi desfăşurate de o bancă, listă care
enumeră la primele două poziţii ceea ce art. 3 defineşte drept „activitate bancară” şi continuă cu o enumerare fără
pretenţia abordării unor criterii.
În încheierea art. 11, Legea nr. 58/1998 statua că băncile pot desfăşura şi „alte activităţi permise de legislaţia în
vigoare, cum ar fi: depozitarea activelor fondurilor de investiţii şi societăţilor de investiţii (...) operaţiuni cu metale şi
pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea, operaţiuni în mandat, servicii de procesare de date, administrare
de baze de date ori alte asemenea servicii pentru terţi, participare la capitalul social al altor entităţi”.
Modalitatea de reglementare a art. 11 coroborat cu art. 3 argumenta în temeiul Legii nr. 58/1998 o primă concluzie
în sensul că băncile pot fi autorizate să desfăşoare o gamă largă de activităţi care se pot împărţi, pentru început în
„activităţi bancare” şi „alte activităţi” (care nu se încadrează în definiţia activităţilor bancare), între care unele sunt
numite „operaţiuni”, altele „servicii”.
Pe lângă „activităţi bancare” şi „alte activităţi” supuse autorizării, în temeiul alin. (4) al aceluiaşi art. 11,
băncile pot presta şi „servicii auxiliare sau conexe legate de activităţile desfăşurate”, cum ar fi deţinerea şi
administrarea de bunuri, şi pot efectua „orice alte activităţi ori operaţiuni necesare pentru realizarea obiectului de
activitate autorizat”, fără a fi necesară includerea lor în autorizaţia acordată.
Pe de altă parte, se observă în cuprinsul anumitor articole, în special cele dedicate recunoaşterii mutuale în
domeniul bancar în statele membre UE, o împărţire a activităţilor permise băncilor în „activităţi bancare” menţionate
88
DREPT BANCAR
Bucureşti
în opoziţie cu „activităţi financiare” sau „de natură financiară”:

- art. 64 alin. (2) prevedea faptul că „băncile, persoane juridice române, vor putea desfăşura activitate bancară şi
alte activităţi financiare în străinătate, în limita autorizaţiei acordate de Banca Naţională a României, numai prin
intermediul unei sucursale”;
- conform art. 66, „Băncile, persoane juridice române, care intenţionează să desfăşoare pentru prima dată
activitate bancară şi alte activităţi financiare în mod direct într-un stat membru, vor notifica acest lucru Băncii
Naţionale a României”;
- art. 157 alin. (1) din Legea nr. 58/1998 făcea referire la faptul că art. 11 alin. (1) din acelaşi act normativ
cuprinde dispoziţii care privesc „activităţi bancare” şi „alte activităţi de natură financiară”.
Având în vedere dispoziţiile legale menţionate, activităţile permise băncilor pot fi clasificate după cum urmează:
1. activităţi supuse autorizării, clasificabile în:
a) activităţi bancare;
b) activităţi financiare161;
c) activităţi de natură financiară.
2. activităţi care nu trebuie incluse în autorizaţie, clasificabile în:
a) servicii auxiliare sau conexe legate de activităţile desfăşurate;
b) activităţi sau operaţiuni necesare pentru realizarea obiectului de activitate autorizat.
Conform dispoziţiilor art. 1, activitatea bancară se poate desfăşura numai de instituţii de credit, indiferent de
forma de organizare a acestora162.
Articolul 12 stabileşte caracterul limitativ al enumerărilor din art. 11 menţionat anterior. Pentru a înlătura orice
echivoc, acelaşi art. 12 enumeră şi anumite activităţi (între care unele sunt numite „operaţiuni”, care la rândul lor, pe
cale de excepţie, în art. 13 prevăd existenţa unor „operaţiuni necesare desfăşurării activităţii”) interzise băncilor în
mod expres:
- operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile, cu excepţia celor prevăzute la art. 13 163;
- gajarea propriilor acţiuni în contul datoriilor băncii;
- acordarea de credite sau furnizarea altor servicii clienţilor, condiţionată de vânzarea sau cumpărarea acţiunilor
băncii;
- acordarea de credite garantate cu acţiunile emise de bancă;
- primirea de depozite, titluri sau alte valori, când banca se află în încetare de plăţi;
161
Definiţia instituţiei financiare consemnată în art. 3 al Legii bancare numeşte activităţile permise băncilor şi listate la art. 11
al. 1 lit. (b) la (l) drept activităţi financiare.
162
Bănci, organizaţii cooperatiste de credit, instituţii emitente de monedă electronică şi case de economii pentru domeniul
locativ sau alte forme reglementate prin legi speciale cu respectarea Legii nr. 58/1998.
163
„Art. 13. Băncile pot desfăşura următoarele operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile: a) operaţiuni necesare desfăşurării
activităţii, potrivit prezentei legi; b) operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile destinate perfecţionării pregătirii profesionale a
salariaţilor, organizării unor spaţii de odihnă şi recreere sau asigurării de locuinţe pentru salariaţi şi familiile acestora; c) închiriere
de bunuri mobile şi imobile către terţe părţi, cu condiţia ca valoarea bunurilor mobile şi imobile închiriate să nu depăşească 5%
din fondurile proprii ale băncii şi ca totalul veniturilor obţinute din aceste operaţiuni să nu depăşească 5% din totalul veniturilor
băncii, mai puţin veniturile obţinute din aceste operaţiuni; aceste niveluri pot fi depăşite în cazuri bine justificate, numai cu
aprobarea Băncii Naţionale a României; d) operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile dobândite ca urmare a executării silite a
creanţelor băncii’’.
89
DREPT BANCAR
Bucureşti
- acordarea de credite condiţionată de acceptarea de către client de alte servicii care nu au legătură cu operaţiunea
de creditare respectivă.
Având în vedere dispoziţiile art. 3, 11 şi 12 putem concluziona în sensul că „activitatea bancară” nu se confundă
cu „activităţile care pot fi desfăşurate de bănci”, în sensul că băncile pot desfăşura o multitudine de activităţi, astfel
cum se menţionează în art. 11 şi cu limitările din art. 12 şi 13, dar din multitudinea de activităţi numai atragerea de
depozite şi alte fonduri rambursabile şi acordarea de credite reprezintă activitate bancară. Astfel, între „activităţile
bancare” şi „activităţile permise băncilor sau activităţile care pot fi desfăşurate de bănci” există o relaţie parte-întreg.
Activităţile bancare se pot desfăşura exclusiv de către instituţiile de credit, pe baza autorizaţiei emise de BNR, în
timp ce celelalte activităţi permise băncilor, pe de o parte, nu sunt toate supuse autorizării, iar, pe de altă parte, pot fi
efectuate şi de către alte entităţi decât instituţiile de credit. În plus, art. 3 pct. 20 face referire la conceptul de
„activitate principală a unei instituţii de credit”; actul normativ însă nu oferă suficiente elemente pentru a fi în măsură
să determinăm criteriile după care anumite activităţi ale unei bănci sunt considerate „principale” în raport de altele.
Din analiza textului legal, rezultă, pe de altă parte, utilizarea în multe circumstanţe a termenului de „operaţiune”,
cum ar fi:
- în art. 25 se reglementează, între altele, faptul că BNR poate retrage autorizaţia acordată unei bănci dacă banca
nu a început „operaţiunile” pentru care a fost autorizată, în termen de un an de la primirea autorizaţiei;
- art. 63 face referire la „operaţiunile” şi condiţiile în care Banca Naţională a României recunoaşte diminuarea
riscului de credit;
- art. 79 reglementează obligativitatea consemnării în documentele contractuale din care să rezulte, între altele,
toate „operaţiunile de credit şi garanţie” ale băncilor;
- art. 80 menţionează faptul că dispoziţiile art. 79 alin. (1) se aplică în cazul tuturor „operaţiunilor şi tranzacţiilor
băncii”;
- art. 100 lit. e) face referire, între altele, la posibilitatea BNR de a decide, în anumite condiţii, limitarea
„operaţiunilor băncii”;
- în art. 157 alin. (2) se reglementează interdicţia reprezentanţelor de a efectua vreun fel de „operaţiuni” supuse
legii bancare ş.a.
Astfel, se observă şi în multe cazuri suprapuneri şi/sau inadvertenţe terminologice, între care menţionăm
următoarele exemple:
a) Legea bancară reglementează „activitatea bancară”, inclusiv conform titlului, dar „operaţiuni” bancare conform
art. 157 alin. (2), art. 80;
b) autorizaţia specifică „activităţii” permise unei bănci conform pct. 11 al art. 3 şi „operaţiuni” conform art. 25,
art. 100 lit. e);
c) art. 7, 10, 25 fac referire la „activitatea de atragere de depozite”;
d) art. 3 face referire la „activitatea de creditare”, iar art. 12, 79 la „operaţiunile de credit”;
e) în conformitate cu dispoziţiile art. 109 alin. (3), BNR este împuternicită să determine dacă o activitate
reprezintă sau nu „atragere de depozite” […], „activitate bancară” etc.;
f) art. 113 lit. d) cuprinde dispoziţii referitoare la limitarea şi/sau suspendarea pe o anumită perioadă a unor
„activităţi” şi „operaţiuni bancare” ş.a.
În concluzie, din tehnica de reglementare putem considera că „activitatea bancară” 164 şi „operaţiunea bancară” în
164
Pentru un punct de vedere care împarte activitatea bancară în „activitate bancară propriu-zisă” şi „operaţiuni care exced
90
DREPT BANCAR
Bucureşti
temeiul Legii nr. 58/1998 sunt două noţiuni care au acelaşi conţinut, respectiv atragerea de depozite şi alte fonduri
rambursabile şi acordarea de credite în cont propriu, în timp ce „alte activităţi permise băncilor”, respectiv diversele
„operaţiuni” se referă, prin excludere, la ceea ce permite Legea bancară şi nu reprezintă „activitate bancară” 165.
Secţiunea a 2-a. Analiza terminologiei utilizate în redactarea O.U.G. nr. 99/2006
Legislaţia bancară in vigoare menţine aceeaşi definiţie a activităţii bancare, reglementată la art. 7 alin. (1) pct. 1
drept atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi acordarea de credite în cont propriu.
Cu privire la alte referiri la activitatea bancară se pot reţine dispoziţiile cuprin se în:
- art. 1 alin. (1) care descrie domeniul de aplicare a Legii bancare în sensul că „Prezenta ordonanţă de urgenţă
reglementează condiţiile de acces la activitatea bancară şi de desfăşurare a acesteia pe teritoriul României”;
- art. 5 alin. (5) în care se reglementează faptul că „Banca Naţională a României este abilitată să determine dacă o
activitate reprezintă ori nu atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public, activitate bancară ...”;
Capitolul II intitulat „Cerinţe minime de acces şi de desfăşurare a activităţii” care reglementează în Secţiunea 1. -
Subsecţiunea 1.2 „Activităţile permise instituţiilor de credit” prin listarea unor game variate de activităţi între care
sunt menţionate la primele două poziţii ceea ce este definit în art. 7 al. (1) pct. 1 drept activitate bancară.
Modalitatea de reglementare166 generală argumentează şi în temeiul O.U.G. nr 99/2006 o primă concluzie în sensul
că instituţiile de credit pot fi autorizate să desfăşoare o gamă largă de activităţi care se pot împărţi, pentru început,
în „activităţi bancare” (atragere de fonduri şi acordare de credite) şi „alte activităţi permise instituţiilor de credit”.
Activităţile permise instituţiilor de credit sunt enumerate în art. 18 al.(1). Legea bancară clarifică şi modul de
interpretare a listei de activităţi prezentată în art. 18 al. (1). În conformitate cu al. (3) al art. 18 se reglementează
expres faptul că dispoziţiile alin. (1) al art. 18 se interpretează şi se aplică astfel încât activităţile enumerate să
acopere orice posibile operaţiuni, tranzacţii, produse şi servicii care se înscriu în sfera activităţilor nominalizate sau
pot fi asimilate acestora, inclusiv serviciile auxiliare acestor activităţi.
În concluzie, lista enunţată de art. 18 al. (1) are caracter limitativ ca şi categorii generale de activităţi, dar se
permite o interpretare şi încadrare largă, în funcţie de necesităţi, pentru a permite instituţiilor de credit să desfăşoare
orice operaţiuni necesare cu condiţia ca:
(i) operaţiunile să se înscrie în sfera activităţilor nominalizate sau
(ii) operaţiunile să poată fi asimilate unor activităţi din cele listate.
În plus, prin dispoziţiile art. 20 şi art. 21 lit. (c) lista de activităţi permise enumerate şi circumscrise în art. 18 al.
(1) şi (3) este completată printr-o categorie suplimentară care reuneşte „alte activităţi autorizabile”.
Aceste activităţi sunt autorizabile de Banca Naţională dacă se încadrează în următoarele criterii:
1. au drept obiect oricare din următoarele:
limitele activităţii bancare propriu-zise”, a se vedea V. Andronache, I. Bunescu, Aspecte ale activităţii bancare după recentele
modificări operate în textul legii bancare nr. 58/1998 prin Legea 485/2003, în R.D.C. nr. 2/2004, p. 94 şi urm.
165
O interpretare similară este realizată de C.A. Gheorghe, în lucrarea Drept bancar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 37, 95
şi urm., în care, fără a analiza în mod special raportul activitate/operaţiune, utilizează în mod alternativ cei doi termeni raportat la
acelaşi concept.
166
Se observă, în general, o continuare a modalităţii de reglementare din Legea nr. 58/1998, la rândul sau având la bază
directivele europene relevante în materie.
91
DREPT BANCAR
Bucureşti
a) operaţiuni nefinanciare în mandat sau de comision (...);

b) operaţiuni de administrare a patrimoniului constând din bunuri mobile şi/sau imobile aflate în proprietatea
acestora, dar neafectate desfăşurării activităţilor financiare;
c) prestarea de servicii clientelei proprii care, deşi nu sunt conexe activităţii desfăşurate, reprezintă o prelungire
a operaţiunilor bancare;
d) operaţiuni de închiriere a unor bunuri dobândite de instituţiile de credit în urma executării creanţelor.
2. trebuie să fie compatibile cu cerinţele activităţii bancare, în special cu cele referitoare la menţinerea bunei
reputaţii a instituţiei de credit şi protejarea intereselor deponenţilor, şi
3. nivelul total al veniturilor obţinute de instituţia de credit din activităţile respective să nu depăşească 10% din
veniturile obţinute din activităţile prevăzute la art. 18.
O ultimă suplimentare a listei de activităţi permise instituţiilor de credit este realizată de dispoziţiile art. 21 lit. (a)
şi (b) care reglementează, pe cale de excepţie, operaţiunile desfăşurate de instituţiile de credit cu bunuri mobile şi
imobile. Conform temeiului menţionat, instituţiile de credit pot desfăşura următoarele activităţi in materie:
a) operaţiuni care sunt necesare desfăşurării în condiţii adecvate a activităţilor pentru care instituţia de credit a
fost autorizată, şi în măsura în care bunurile respective sunt necesare în acest scop;
b) operaţiuni care au ca obiect bunuri mobile şi imobile având următoarele destinaţii speciale: perfecţionarea
pregătirii profesionale a salariaţilor; organizarea unor spaţii de odihnă şi recreere; asigurarea de locuinţe pentru
salariaţi şi familiile acestora.
Pentru a închide sfera de reglementare a activităţilor permise instituţiilor de credit, prin dispoziţiile art. 22, O.U.G.
nr. 99/2006 stabileşte faptul că instituţiile de credit nu pot desfăşura alte activităţi în afara celor permise potrivit
ordonanţei de urgenţă.
Pentru situaţia în care pot interveni inadvertenţe de interpretare a textului legal cu privire la încadrarea unei
activităţi într-o anumită categorie, O.U.G. nr. 99/2006 reglementează expres la art. 5 alin. (5) faptul că încadrarea
unei activităţi în oricare din categoriile „activitate permisă”, „activitate bancară”, „activitate de atragere de de pozite”
etc. este lăsată la latitudinea exclusivă a BNR, a cărei hotărâre în cauză este obligatorie pentru părţile interesate.
În ceea ce priveşte terminologia utilizată, se observă, asemănător vechii reglementări, utilizarea în legătură cu
activităţile permise băncilor alături de noţiunea de „activitate” şi concepte de „operaţiune”, „produse” şi „servicii”.
Chiar în listarea de la art. 18 alin. (1) sunt enumerate, ca tipuri de activităţi, activitatea de creditare, dar şi operaţiuni
cu metale preţioase sau operaţiuni de plăţi. În art. 20 al. (1) lit. (c) se face referire la servicii care deşi nu sunt conexe
activităţii desfăşurate, reprezintă o prelungire a operaţiunilor bancare. Mai mult, conform dispoziţiilor art. 22 alin.
(2) lit. (b) şi (c), acordarea de credite şi atragerea de depozite sunt încadrate în categoria de operaţiuni.
În concluzie, având în vedere dispoziţiile art. 18, 20, 21 putem concluziona, că şi în cazul legii bancare
anterioare, în sensul că „activitatea bancară” nu se confundă cu „activităţile care pot fi desfăşurate de instituţiile de
credit”, în sensul că acestea pot desfăşura o multitudine de activităţi astfel cum se menţionează în art. 18 şi cu
circumscrierile din art. 20 şi 21, dar din multitudinea de activităţi numai atragerea de depozite şi alte fonduri
rambursabile şi acordarea de credite reprezintă „activitate bancară”.
Astfel, între „activităţile bancare” şi „activităţile permise instituţiilor de credit sau activităţile care pot fi
desfăşurate de instituţiile de credit” există o relaţie parte-întreg. Activităţile bancare se pot desfăşura exclusiv de către
instituţiile de credit, pe baza autorizaţiei emise de BNR, în timp ce celelalte activităţi permise acestora, pe de o parte,
nu sunt toate supuse autorizării, iar, pe de altă parte, pot fi efectuate şi de către alte entităţi decât instituţiile de credit.
92
DREPT BANCAR
Bucureşti
În ceea ce priveşte raportul activitate/operaţiune, din tehnica de reglementare putem considera că „activitatea
bancară” şi „operaţiunea bancară” în temeiul O.U.G. nr. 99/2006 sunt două noţiuni care au acelaşi conţinut,
respectiv atragerea de depozite şi alte fonduri rambursabile şi acordarea de credite în cont propriu, în timp ce
„alte activităţi permise băncilor”, respectiv diversele „operaţiuni” se referă, prin excludere, la ceea ce permite
legea bancară şi nu reprezintă „activitate bancară”.
Cu privire la conceptele de produse şi servicii, se observă că, de regulă, termenul de produs este utilizat în
legătură cu forme concrete de manifestare a unor operaţiuni sau activităţi 167, în timp ce serviciile sunt reglementate ca
„auxiliare” sau „prelungiri” ale operaţiunilor bancare168.
Capitolul II
Conţinutul activităţii/operaţiunii bancare şi
propuneri de clasificare
Secţiunea 1. Conţinutul activităţii/operaţiunii bancare
Referitor la activitatea bancară, este important de determinat în ce măsură fiecare din componentele cuprinse în
definiţie reprezintă în sine activităţi bancare sau activitatea bancară constă numai în efectuarea în mod cumulativ a
celor două tipuri de activităţi, respectiv atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile şi acordarea de credite
în cont propriu.
Cu privire la acest aspect, profesorul Ion Turcu a concluzionat în articolul intitulat „Realizarea pieţei bancare
unice europene prin directivele Consiliului” 169 în sensul următor: „Articolul I al Directivei defineşte instituţia
bancară ca o întreprindere a cărei activitate constă în primirea de la public de depozite sau alte fonduri
rambursabile şi acordarea de credite în cont propriu. Deşi definiţia cuprinde ambele activităţi bancare, este totuşi
suficient ca o instituţie să posede vocaţia de a le exercita pe amândouă, chiar dacă în fapt ea exercită numai una
dintre aceste activităţi”170.
Referitor la acelaşi aspect, în lucrarea „Droit bancaire européen”, Blanche Sousi-Roubi, profesor la Facultatea de
drept a Universităţii Jean-Moulin171 a interpretat în felul următor noţiunea de „instituţie de credit”: „În termenii art. 1
al Directivei, trebuie să înţelegem prin instituţie de credit: «o întreprindere a cărei activitate constă în primirea de
depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi acordarea de credite pe cont propriu». Definiţia cuprinde două
167
Produse bancare în sensul de tipuri de depozite sau credite personalizate de fiecare bancă.
168
Prestarea de servicii clientelei proprii care, deşi nu sunt conexe activităţii desfăşurate, reprezintă o prelungire a
operaţiunilor bancare, conform art. 20 alin. (1) lit. c) sau serviciile menţionate de art. 18 alin. (3) din O.U.G. nr. 99/2006.
169
Articol publicat în R.D.C. nr. 6/1999, p. 18 şi urm.
170
Este interesant de observat faptul că legea bancară franceză consideră drept activitate bancară o sumă de trei operaţiuni:
primirea de fonduri de la public, acordarea de credite şi punerea la dispoziţia clientelei a mijloacelor de plată şi gestiunea
acestora. Profesorul Turcu atenţionează asupra importanţei cunoaşterii acestui aspect în perspectiva aderării României la UE – I.
Turcu, op. cit.
171
B. Sousi-Roubi, profesor la Facultatea de drept a Universităţii Jean-Moulin (Lyon 3), Dalloz, 1995, p. 63.
93
DREPT BANCAR
Bucureşti
elemente cumulative: primirea de depozite şi acordarea de credite. O întreprindere pentru a fi calificată drept
instituţie de credit în sens comunitar trebuie să răspundă la această dublă condiţie. Această precizare este esenţială
căci o instituţie care nu ar avea drept activitate decât primirea de depozite fără acor darea de credite sau, invers,
numai acordarea de credite fără primirea de depozite (utilizând propriile sale resurse) nu ar putea fi definită ca o
instituţie de credit în sens comunitar”. Autoarea avertizează asupra faptului că pentru o părere contrară, în sensul
că „este de ajuns pentru a răspunde la această definiţie ca o întreprindere să aibă vocaţia statutară de a realiza cele
două tipuri de activităţi, chiar dacă în fapt nu exercită decât una din ele”, poate fi consultat P. Clarotti, autor
recomandat de faptul că este considerat unul din părinţii Primei Directive Bancare şi a altor reglementări privind
instituţiile de credit.
Legislaţia franceză, de exemplu, nu a preluat la niciun moment 172 întocmai textul reglementărilor comunitare,
respectiv dubla condiţionare a atragerii de depozite şi alte fonduri rambursabile şi acordarea de credite. Legiuitorul
francez a reglementat în Codul monetar şi financiar art. L 511-1 o concepţie mai largă, calificând operaţiunile bancare
după natura acestora în trei categorii: atragerea de depozite, acordare de credite şi punerea la dispoziţie şi gestionarea
de mijloace de plată173. Celelalte activităţi permise băncilor care nu constituie operaţiune bancară în sensul textului
enunţat sunt denumite în doctrina franceză operaţiuni accesorii174.
Tot cu titlu de exemplu, în sistemul englez se observă lipsa unei preocupări doctrinare în sensul de a defini şi
include în categorii activităţile permise băncilor. Anumiţi autori subliniază faptul că modul de reglementare a
operaţiunilor derulate de bănci în directivele comunitare nu reflectă specificul britanic, ci este realizat după modelul
german al băncii universale175. Pe de altă parte, în doctrina bancară menţionată nu se structurează lucrările de
specialitate de o manieră care să reunească toate activităţile permise băncilor în cadrul aceluiaşi titlu, acestea fiind
prezentate în titluri şi părţi diferite ale lucrărilor176.
Pentru a identifica intenţia cu care în evoluţia recentă a legislaţiei bancare ro mâneşti au fost preluate
principiile europene, se impune analizarea atât dispoziţiilor fostei legi bancare Legii nr. 58/1998, cât şi
reglementările în vigoare conform O.U.G. nr. 99/2006.
Din analiza dispoziţiilor Legii nr. 58/1998 se observă următoarele:
a) în art. 3 „activitatea bancară” era definită drept „atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la
public şi acordarea de credite în cont propriu”:
- se observă reglementarea a două activităţi distincte;
- reglementarea este realizată în mod explicit şi indubitabil cumulativ;
- dacă s-ar fi dorit să se facă distincţie între vocaţia de a exercita o activitate şi desfăşurarea efectivă a respectivei
activităţi era simplu pentru legiuitorul comunitar şi ulterior român să introducă o dublă conjuncţie „şi/sau”;
b) în art. 25 se reglementa, între altele, faptul că BNR poate retrage autorizaţia acordată unei bănci dacă banca nu
172
Avem în vedere în principal următoarele acte normative: prima directivă de coordonare bancară (Directiva 77/780/CEE); a
doua directivă de coordonare bancară ( Directiva 89/646/CEE); Directiva privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de
către instituţiile de credit (Directiva 2006/48/CE).
173
C. Gavalda, J. Stoufflet, Droit bancaire, Litec, 2005, p. 17 şi urm.
174
175
E.P. Ellinger, E. Lomnicka, R.J.A. Hooley, Ellinger’s Modern Banking Law, O.U.P., 2006, p. 57.
176
E.P. Ellinger, E. Lomnicka, R.J.A. Hooley, op. cit.; R. Cranston, Principles of banking law, O.U.P., 1997; A. Laidlaw, G.
Roberts, Law relating to banking services, The Chartered Institute of Bankers 1990; J. Wadsley, G. Penn, The law relating to
domestic banking, London, Sweet & Maxwell, 2000.
94
DREPT BANCAR
Bucureşti
şi-a exercitat, de mai mult de şase luni, activitatea de acceptare de depozite;

- dacă ar fi fost posibil ca o bancă să decidă că are vocaţia generală de a primi depozite, dar are alegere să nu
îndeplinească efectiv respectiva activitate, atunci ar fi trebuit să nu constituie o situaţie de retragere a autorizaţiei
decizia băncii ca, la un moment dat, să renunţe la activitatea de atragere de depozite;
- este reglementată în mod distinct, la lit. g), situaţia în care banca periclitează interesele deponenţilor, ceea ce
înseamnă că simpla sistare a activităţii de atragere de depozite, fără generarea altor neajunsuri, are drept efect
pierderea de către entitatea respectivă a autorizaţiei;
- conform art. 7 şi art. 10, activitatea de atragere de depozite ori alte fonduri rambursabile de la public poate fi
desfăşurată exclusiv de instituţii de credit;
- reglementarea expresă a acestui monopol în desfăşurarea activităţii bancare face încă o data diferenţa între o
instituţie de credit şi orice altă entitate care acordă credite sau orice alte activităţi financiare;
c) în plus, art. 3 pct. 2 defineşte „instituţia financiară” drept o entitate, alta decât o instituţie de credit, al cărei
obiect principal de activitate constă în dobândirea de participaţii sau în efectuarea uneia sau mai multora dintre
activităţile financiare prevăzute la art. 11 alin. (1) lit. (b) – (l); per a contrario, dacă o entitate desfăşoară activităţi
financiare şi nu desfăşoară activităţi de atragere de depozite ori alte fonduri rambursabile de la public, aceasta nu
poate fi considerată instituţie de credit.
Din analiza dispoziţiilor O.U.G. nr. 99/2006 reies următoarele aspecte principale:
a) în conformitate cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) pct. 1, prin „activitate bancară” se înţelege „atragerea de depozite
sau alte fonduri rambursabile de la public şi acordarea de credite în cont propriu”; având în vedere tehnica de
reglementare, ne menţinem consideraţiile expuse anterior faţă de dispoziţiile similare din Legea nr. 58/1998,
respectiv:
- se observă reglementarea a două activităţi distincte;
- reglementarea este realizată în mod explicit şi indubitabil cumulativ;
- dacă s-ar fi dorit să se facă distincţie între vocaţia de a exercita o activitate şi desfăşurarea efectivă a respectivei
activităţi era simplu pentru legiuitorul comunitar şi ulterior român să introducă o dublă conjuncţie „şi/sau”.
b) conform dispoziţiilor art. 22 alin. (2) lit. c), instituţiile de credit nu se pot angaja în operaţiuni cum ar fi:
„atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile, titluri sau alte valori, de la public, când instituţia de credit se
află în stare de insolvenţă”;
c) în conformitate cu art. 5 alin. (1), se interzice oricărei persoane fizice, juridice sau entitate fără personalitate
juridică, ce nu este instituţie de credit, să se angajeze într-o activitate de atragere de depozite sau de alte fonduri
rambursabile de la public (…).
Pe cale de consecinţă şi continuând interpretarea dispoziţiilor legii bancare anterioare, considerăm întemeiată şi ne
raliem concluziei autoarei franceze citate în sensul că o entitate care nu desfăşoară în mod efectiv ambele
componente ale activităţii bancare nu poate fi considerată instituţie de credit.
In ceea ce priveste serviciile de plata, Directiva Parlamentului European şi a Consiliului nr.2007/64 privind serviciile
de plată în cadrul pieţei interne, de modificare a directivelor 97/7/CE, 2002/65/CE, 2005/60/CE şi 2006/48/CE şi de
abrogare a Directivei 97/5/CE a fost transpusa in legislatia nationala prin O.U.G. nr. 113/2009 privind serviciile de plata 177.
177
Principalele aspecte ce fac obiectul reglementării vizează:
- reglementarea serviciilor de plata vizate (remiterea de bani, plata facturilor, emiterea de card-uri, comerţul
electronic, indiferent dacă plata se realizează din disponibilităţi ori din credit);
- reglementarea cadrului de organizare si functionare a instituţiilor de plată (persoane juridice, altele decât
95
DREPT BANCAR
Bucureşti
În concluzie, având în vedere posibilităţile oferite de tehnica de reglementare şi doctrina românească de tradiţie în
domeniul bancar, vom utiliza în continuare cu precădere conceptul de „operaţiuni bancare” pentru a desemna
activităţile de atragere de depozite ori alte fonduri rambursabile de la public şi activitatea de acordare de credite în
cont propriu, în opoziţie cu operaţiunile nebancare (financiare şi de natură financiară).
Operaţiunile bancare împreună cu cele nebancare alcătuiesc ceea ce legea reglementează sub titulatura de
„activităţi permise instituţiilor de credit”.
Secţiunea a 2-a. Criterii de clasificare a operaţiunilor bancare
Vom prezenta în continuare o serie de criterii de clasificare a activităţilor permise instituţiilor de credit, astfel cum
rezultă din interpretarea legislaţiei şi din doctrina bancară:
§1. După criteriul necesităţii autorizării:

A. Activităţi supuse autorizării, care la rândul lor se împart în:
1. activităţi bancare:
- atragere de depozite ori alte fonduri rambursabile de la public;
- acordarea de credite în nume propriu.
2. activităţi în legătură cu servicii de investiţii financiare:
– listate în O.U.G. nr. 99/2006 la art. 18 alin. (1) lit. g), h), i), j) şi k).
3. activităţi compatibile cu cerinţele activităţii bancare:
- listate la art. 20 alin. (1) şi condiţionate de aspectul ca nivelul total al veniturilor obţinute din astfel de activităţi
să nu depăşească 10% din veniturile obţinute de o instituţie de credit din activităţile prevăzute la art. 18 alin. (1).
4. alte activităţi permise băncilor: prevăzute la art. 18 alin. (1) lit. (c) - (f) şi (l) – (r).
B. Activităţi care nu sunt supuse autorizării.
§2. După criteriul autorităţii care emite autorizarea

În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (1), instituţiile de credit nu pot desfăşura alte activităţi în afara celor
permise de O.U.G. nr. 99/2006.
De regulă, activităţile permise instituţiilor de credit sunt supuse autorizării de către Banca Naţională a României.
Pe cale de excepţie, se observă câteva situaţii în care anumite activităţi/operaţiuni nu trebuie autorizate, cum ar fi
instituţiile de credit, autorizate de Banca Naţională a României pentru a presta servicii de plată)
- echivalenţa de tratament în reglementarea instituţiilor de plată ( indiferent dacă prestează exclusiv servicii de plată
ori desfăşoară în paralel şi alte activităţi);
- aplicarea principiului paşaportului european
- accesul nediscriminatoriu la sistemele de plăţi
- transparenţa condiţiilor şi a cerinţelor în materie de informare a utilizatorilor cu privire la serviciile de plată
- drepturile şi obligaţiile părţilor privind prestarea şi utilizarea serviciilor de plată
- termenul de executare al unui ordin de plată s.a.
96
DREPT BANCAR
Bucureşti
operaţiunile cu bunuri mobile şi imobile, cu respectarea dispoziţiilor art. 21 şi art. 20 alin. (2) şi (3).
Pe de altă parte, în cazul anumitor activităţi, în mod suplimentar sau independent de autorizarea Băncii Naţionale
a României, anumite activităţi sunt supuse unor autorizări, aprobări sau avize specifice în temeiul unor legi speciale.
Legea bancară reglementează faptul că respectivele activităţi pot fi desfăşurate de instituţiile de credit numai după
obţinerea autorizărilor, aprobărilor sau avizelor specifice.
§3. După criteriul expunerii
Prin „expunere” legislaţia bancară în vigoare înţelege orice risc al unei bănci, efectiv sau potenţial, care trebuie
evidenţiat în bilanţ şi/sau în afara bilanţului.
Activităţile permise băncilor care determină apariţia unor astfel de riscuri sunt în principal:
- acordarea de credite;
- investiţii în acţiuni şi alte valori mobiliare;
- alte participaţii de natura imobilizărilor financiare;
- scontul sau avalul efectelor de comerţ;
- emiterea de garanţii;
- acreditive deschise sau confirmate ş.a.
§4. După criteriul funcţiilor îndeplinite de activităţile permise băncilor
După criteriul funcţiilor îndeplinite de activităţile permise băncilor, acestea se pot împărţi în următoarele
categorii:
I. operaţiuni de bancă pasive, de atragere a resurselor financiare:
- atragerea de depozite;
- operaţiuni cu certificate de depozit.
II. operaţiuni de bancă active, de fructificare a resurselor deţinute de instituţia de credit: operaţiuni de creditare,
incluzând, cu titlu de exemplu, credite de consum, credite ipotecare, factoring, finanţarea tranzacţiilor comerciale ş.a.
III. operaţiuni conexe, care dezvoltă prin eliminare ceea ce nu reprezintă activitate bancară propriu-zisă şi se pot
clasifica în:
1. operaţiuni de casă:
- emiterea şi administrarea mijloacelor de plată;
- operaţiuni de plăţi.
2. operaţiuni cu titluri de credit şi alte valori:
- tranzacţionare în cont propriu şi/sau pe contul clienţilor cu instrumente ale pieţei monetare, valută, instrumente
financiare derivate, valori mobiliare, alte instrumente financiare transferabile, metale şi pietre preţioase;
- custodie şi administrare de instrumente financiare;
- intermediere pe piaţă interbancară.
3. operaţiuni pe piaţă de capital:
- participarea la emisiunea de valori mobiliare;
- servicii legate de valori mobiliare;
- administrarea de portofolii şi consultanţă legată de valori mobiliare.
4. operaţiuni de leasing financiar;
5. operaţiuni de asistenţă a clienţilor în tranzacţii comerciale complexe:
- servicii de consultanţă cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri, fuziuni şi achiziţii, alte servicii de
consultanţă;
97
DREPT BANCAR
Bucureşti
- emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente.

6. alte operaţiuni conexe:
- operaţiuni nefinanciare;
- operaţiuni de administrare a patrimoniului;
- servicii de furnizare de date;
- închiriere de casete de siguranţă etc.
Supunem atenţiei faptul că încadrarea unor operaţiuni în categoria operaţiunilor conexe nu trebuia interpretată în
sensul unei importanţe mai scăzute a acestora. Acestea nu reprezintă operaţiuni bancare în sens restrâns şi nu
caracterizează în mod exclusiv instituţiile de credit, însă, după cum o demonstrează practica actuală şi conform
menţiunilor doctrinei178, anumite operaţiuni conexe pot forma principala activitate ca sursă de venit a unor bănci, ceea
ce a avut drept rezultat o anumită specializare a instituţiilor de credit.
178
C. Predoiu, Consideraţii privind noţiunile de activitate bancară şi credit bancar, în R.R.D.A. nr. 6/2003, p. 31 şi urm.
98
DREPT BANCAR
Bucureşti
Titlul VI
Operaţiuni constând în acceptarea de depozite şi alte fonduri
rambursabile din partea publicului
Capitolul I
Prezentarea generală a depozitului bancar
Secţiunea 1. Concept şi natură juridică
Conceptul de „depozit” provine din termenul latin depositum, care desemna ceva depus spre păstrare. Ulterior,
prin „depozit bancar” s-a înţeles încredinţarea unei bănci spre păstrare sau fructificare de hârtii de valoare, bani sau
obiecte preţioase încredinţate, deponentul având dreptul retragerii lor în orice moment sau la un termen prestabilit, iar
banca pe acela de a le folosi pentru necesităţile activităţii sale179.
Spre deosebire de legislaţiile bancare anterioare, O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului nu cuprinde o definiţie a conceptului de „depozit bancar”.
Anterior intrării în vigoare a O.U.G. 99/2006, în art. 3 pct. 6 din Legea bancară nr. 58/1998 depozitul bancar
era definit drept o „sumă de bani încredinţată în următoarele condiţii:
- să fie rambursată în totalitate, cu sau fără dobândă sau orice alte facilităţi, la cerere sau la un termen convenit de
către deponent cu depozitarul;
- să nu se refere la transmiterea proprietăţii, la furnizarea de servicii, sau la acordarea de garanţii”.
S-a considerat în doctrină că cel de-al doilea alineat a fost formulat defectuos, deoarece inducea concluzia că se
delimitează sumele primite de la bancă cu titlu de depozit de sumele primite cu alt titlu: preţul unui bun sau serviciu,
gajul asupra unor fonduri, sumele primite cu titlu de consemnare, cele primite cu destinaţie precisă de a fi virate
etc.180.
Legea nr. 58/1998 reglementa în Capitolul II, intitulat „Activităţi permise băncilor”, la art. 11 lit. a), operaţiunea
de „atragere de depozite”, în mod diferit faţă de formulările anterioare, respectiv „acceptarea de depozite” conform
Legii nr. 33/1991 şi operaţiuni „de depozite la vedere şi la termen, în cont, cu numerar şi cu titluri” în temeiul Legii
nr. 70/134.
În prezent, O.U.G. nr. 99/2006 încadrează atragerea de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public în
categoria activităţii bancare181, cu precizarea că Banca Naţională a României este abilitată să determine în ce măsură
o anumită activitate reprezintă sau nu atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public 182, fără
menţionarea vreunor criterii de definire şi clasificare.
179
Definiţii citate de C.A. Gheorghe în Drept bancar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 113.
180
I. Turcu, Drept bancar, vol. III, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 12, citat de C.A. Gheorghe în Drept bancar, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2006, p. 113.
181
Art. 7 pct. 1 şi art. 18 din O.U.G. nr. 99/2006.
182
Art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 99/2006.
99
DREPT BANCAR
Bucureşti
Legea bancară actuală mai reglementează expres faptul că determinarea naturii unei activităţi de către Banca
Naţională a României are caracter obligatoriu pentru părţile interesate.
Noul Cod Civil consacra o definitie depozitului bancar la art. 2.191 si art. 2.192. Prin prisma reglementarii
mentionate, depozitul bancar este de doua categorii:
a) depozit de fonduri si
b) depozit de titluri.
In temeiul dispozitiilor cuprinse in Codul Civil, Depozitul de fonduri este caracterizat de urmatoarele elemente:
- dreptul de proprietate al institutiei de credit asupra sumelor atrase sub forma de depozit
- incidenta principiului nominalismului monetar care obliga institutia de credit sa restituie la scadenta aceeasi
cantitate monetara, de aceeasi specie
- reglementarea modului de determinare a scadentei unui depozit de fonduri care poate fi:
(i) la termen
(ii) la cererea deponentului, conditionat de formularea unui preaviz (termenul de preaviz putand fi stabilit
contractual sau, in lipsa unei prevederi contractuale, conform uzantelor)
- reglementarea locului de efectuare a depunerilor/retragerilor sumelor depuse (ca regula, la sediul institutiei de
credit, prin stipulatie contrara in alt loc convenit de parti)
- instituirea obligatiei de informare gratuita a clientului de catre institutia de credit cu privire la operatiunile
efectuate in conturile clientului (ca regula, lunar, in conditiile si modalitatile convenite de parti, daca clientul nu
solicita altfel).
In cazul depozitului de titluri, in temeiul dispozitiilor Codului civil, in mod evident, institutia de credit nu
dobandeste proprietatea acestora ci un drept de administrare. Executarea obligatiilor care revin institutiei de credit in
administrarea titlurilor trebuie sa se realizeze cu prudenta si diligenta, fiind considerata nescrisa orice clauza
contractuala prin care institutia de credit este exonerata de raspundere pentru neexecutarea obligatiilor mentionate cu
prudenta si diligenta.
In virtutea calitatii de administrator al titlurilor, institutia de credit are dreptul la urmatoarele sume de bani:
- rambursarea de catre client a cheltuielilor efectuate pentru operatiunile necesare
- plata de catre client a unei remuneratii pentru activitatea de administrare (nivelul remunaratiei poate fi stabilit
conventional de catre parti, iar in lipsa unei prevederi contractuale poate fi determinat conform uzantelor).
O definiţie legală a depozitului bancar de fonduri este cuprinsa si in art. 2 din Ordonanţa nr. 39/1996 privind
înfiinţarea şi funcţionarea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar.
Astfel, prin prisma acestei reglementări specifice, prin depozit bancar se înţelege „orice sold creditor, inclusiv
dobânda datorată, aflate într-un cont bancar de orice tip, inclusiv cont comun, ori din situaţii tranzitorii provenind
din operaţiuni bancare şi pe care o instituţie de credit îl datorează titularului de cont, în conformitate cu condiţiile
legale şi contractuale aplicabile, precum şi orice datorie a instituţiei de credit evidenţiată printr-un certificat emis
de aceasta, cu excepţia obligaţiunilor cumpărate de organismele de plasament colectiv” 183.
Din reglementarea enunţată se observă faptul că sub titulatura generală de „depozit” legea specială a definit atât
depozitul bancar propriu-zis, cât şi alte fonduri rambursabile de către bancă la un moment dat provenind din dobânzi,
sume provenind din alte operaţiuni decât depozite propriu-zise, certificate de depozit nominative.
Se constata, astfel, ca depozitul bancar se prezintă în continuare in legislatia romaneasca drept un contract real
183
Definiţie preluată din Directiva 94/19/CE privind sistemele de garantare a depozitelor.
100
DREPT BANCAR
Bucureşti
care genereaza o operaţiune bancară pasivă.

În legătură cu scopul atragerii resurse băneşti au fost dezvoltate de-a lungul timpului în doctrină două concepţii
opuse, respectiv:
(i) scopul atragerii resurselor populaţiei este constituirea disponibilităţilor necesare pentru efectuarea operaţiunilor
active, de acordare de credite184, şi
(ii) finalitatea depozitelor este constituirea unui capital fără întrebuinţare.
Opinia dominantă concluzionează în sensul că depozitele constituie o sursă a creditului, atragerea de depozite
fiind calificată drept act de comerţ distinct de depozitul şi împrumutul civil prin faptul că în timp ce creditorul civil
împrumută propriul capital, bancherul împrumută banii altuia, pe care el îi păstrează şi îi fructifică cu mijloace
specifice.
Ca o consecinţă a acestei realităţi, legislaţia bancară a interzis în mod expres, în toate reglementările, primirea de
depozite, titluri sau alte valori, când banca se află în încetare de plăţi.
Depozitele bancare de fonduri au o dublă valenţă:
(iii) pe de o parte, constituie obligaţii ale băncii faţă de depunător, iar,
(iv) pe de altă parte, reprezintă creanţe ale depunătorului faţă de bancă şi mijloace de plată la dispoziţia acestuia.
Cu privire la natura juridică a operaţiunii, doctrina franceză185 a dezvoltat, in timp, variate teorii între care se
reţin:
- aprecierea depozitului bancar drept o varietate a depozitului de drept civil în temeiul căruia bancherul devine
proprietarul sumelor atrase de la client şi trebuie să restituie echivalentul, şi nu obiectul identic primit în depozit sau
- considerarea depozitului bancar drept un împrumut de consumaţie în care clientul împrumută băncii o sumă de
bani, iar banca restituie echivalentul bunurilor împrumutate.
Fără a se insista în legătură cu argumentele teoriilor avansate cu privire la operaţiunea de atragere de depozite,
doctrina franceză actuală concluzionează în sensul că trebuie avut în vedere soldul creditor al conturilor deţinute de
client la instituţia de credit. Banca deţine sumele primite în depozit pe contul clientului, poate dispune de sumele
respective şi are obligaţia să restituie sume echivalente în condiţiile contractuale agreate. Obligaţia de a restitui
sumele atrase poate fi:
1. la vedere;
2. afectată de un termen;
3. condiţionată de o notificare.
Restituirea propriu-zisă este susceptibilă de mai multe modalităţi:
1. remiterea sumelor către client;
2. executarea unor ordine de plată conform instrucţiunilor clientului.
În doctrina anglo-saxonă186 atragerea de fonduri din partea publicului este privită drept esenţa activităţii bancare
şi, totodată, cel mai elementar serviciu pe care o bancă îl poate oferi clienţilor. De regulă se optează pentru
prezentarea alăturată şi uneori comparativă a depozitului la termen cu depozitul în cont curent, fără o preocupare
specială în sensul prezentării unitare, exhaustive, a operaţiunilor bancare pasive.
184
I. Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare. Introducere în teoria şi practica dreptului bancar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1995, citat de C.A. Gheorghe, în Drept bancar, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 113 şi urm.
185
J.-L. Rives-Lange, M. Contamine-Raynaud, Droit bancaire, Dalloz, 1995, p. 267.
186
R. Cranston, Principles of banking law, Clarendon Press-Oxford, 1997, p. 170.
101
DREPT BANCAR
Bucureşti
Doctrina britanică187 apreciază faptul că depozitul la termen este potrivit fructificării de fonduri pe termen lung.
În mod similar cu doctrina franceză, depozitele bancare la termen se consideră restituibile după scurgerea unei
perioade de timp sau cu o notificare prealabilă. Pentru existenţa depozitului la termen este necesară depunerea unor
fonduri de către client spre păstrare de către bancă.
Spre deosebire de depozitul la termen, depozitul în cont curent priveşte o datorie mai complexă a băncii faţă de
client, care nu constă neapărat într-o sumă depusă cu titlu de depozit. Depozitul în cont curent este privit şi de
doctrina britanică drept un instrument elementar în raporturile bancă – client, care permite clientului să deţină
anumite sume în siguranţă, dar, totodată, să încaseze sume şi să efectueze plăţi.
În ceea ce priveşte categoria de „alte fonduri rambursabile” atrase de la public, legea bancară nu defineşte nici
acest concept. Cu toate acestea, din anumite reglementări rezultă anumite exemple de astfel de fonduri.
Astfel, în art. 5 alin. (3) din O.U.G. nr. 99/2006 se reglementează situaţia generală în care o emisiune de
obligaţiuni sau alte instrumente financiare similare este considerată atragere de fonduri rambursabile de la public. În
temeiul legii, pentru a se încadra în categoria menţionată, o emisiune de obligaţiuni trebuie să îndeplinească cel
puţin una din următoarele condiţii:
1. constituie activitatea exclusivă sau principală a emitentului;
2. emitentul desfăşoară cu titlu profesional activitate de acordare de credite sau una ori mai multe din activităţile
prevăzute la art. 18 alin. (1) lit. c)-l).
Principiul general nu se aplică şi, pe cale de consecinţă, nu se încadrează în categoria atragerii de fonduri din
partea publicului emisiunea de obligaţiuni care se adresează exclusiv investitorilor calificaţi.
Secţiunea a 2-a. Instrumente de constituire a depozitelor
Cu privire la caracteristicile contractului de depozit bancar şi efectele acestuia în doctrina bancară au fost
formulate diferite teorii188. De regulă, se concluzionează în sensul că suntem în prezenţa unui contract real în temeiul
căruia:
1. deponentul dobândeşte un drept de creanţă asupra sumelor depuse în bancă;
2. sumele depuse în bancă devin proprietatea băncii depozitare 189 şi una din modalităţile de constituire a resurselor
băncii;
3. banca depozitară are obligaţia de a restitui o sumă echivalentă cu cea atrasă şi, de regulă, o remuneraţie 190.
În doctrina franceză 191 se consideră conturile de depozit a fi dreptul comun în materia conturilor bancare.
Alături de contul de depozit se remarcă existenţa unor reguli specifice aplicabile contului curent, contului cu
pluralitate de titulari şi pluralităţii de conturi aparţinând aceluiaşi titular.
În doctrina britanică se face distincţie între contul de depozit şi contul curent. Deoarece, în timp, pe piaţa bancară
s-a impus remunerarea şi a sumelor deţinute în conturi curente, diferenţele între instrumente se reduc, cu observaţia
că încă nu există o practică unitară nici în materia plăţii de dobândă la contul curent şi nici referitor la comisioanele
187
J. Wadsley, G. Penn, The law relating to domestic banking, Sweet & Maxwell, London, 2000, p. 254.
188
C. Gavalda, J. Stoufflet, Droit bancaire, Litec, 2005, p. 164 şi urm.
189
190
E.P. Ellinger, E. Lomnicka, R.A. Hooley, Ellinger’s modern banking law, Oxford University Press, 2006, p. 204.
191
F. Dekeuwer-Defossez, Droit bancaire, Dalloz, 1995, p. 34.
102
DREPT BANCAR
Bucureşti
practicate la retragerea de fonduri din contul curent.

Legislaţia română face referire în mod distinct la depozitul la termen, depozitul în cont curent şi la
certificatele de depozit, ca modalităţi de atragere de fonduri de către instituţiile de credit.
Depozitele şi certificatele de depozit sunt privite şi pe piaţa bancară românească drept produse de economisire
tradiţionale care oferă clienţilor posibilitatea de a plasa bani pe perioade de timp prestabilite.
Atât depozitele, cât şi certificatele de depozit beneficiază, de regulă, de garanţia Fondului de Garantare a
Depozitelor în Sistemul Bancar.
Termenele cele mai frecvente propuse de către instituţiile de credit sunt de 1 lună, 3 luni, 6 luni şi 12 luni şi,
de regulă, cu cât perioada este mai extinsă, cu atât rata dobânzii acordată de bancă este mai mare.
Principala diferenţă între depozitul bancar şi certificatul de depozit constă în principal în faptul că depozitul este
condiţionat de deschiderea unui cont curent. Această rigoare oferă însă şi beneficii suplimentare, produsul putând fi
adaptat la cerinţele clientului, cum ar fi:
- prelungirea automată, care permite reînnoirea automat la scadenţă, fără să fie necesară prezenţa clientului la
bancă;
- capitalizarea dobânzii, care permite modificarea valorii contractului ca efect al reînnoirii depozitului la scadenţă.
Noua valoare a contractului de depozit va fi egală cu suma depusă iniţial, la care se adaugă dobânda aferentă
vechiului contract – operaţie denumită capitalizare. În acest mod, dobânda va genera la rândul ei dobândă, schema
repetându-se la fiecare reînnoire.
Certificatele de depozit sunt caracterizate de alte tipuri de avantaje. Este atractiv pentru clienţi aspectul că cele
mai multe bănci permit răscumpărarea certificatelor înainte de scadenţă, fără a percepe penalizări. În acest caz,
dobânda bonificată se calculează pentru perioada scursă de la momentul cumpărării şi până la momentul vânzării
certificatului.
Constituirea unui depozit nu este, în general, condiţionată de plata unui comision, dar este condiţionată de
deschiderea unui cont curent, ceea ce poate conduce ulterior la apariţia unor comisioane. Orice astfel de costuri se
achită o singură dată, iar orice nou depozit constituit la acea bancă se face fără costuri suplimentare.
În ceea ce priveşte funcţionarea contului de depozit, unele bănci, în mod supli mentar, introduc şi un comision
de administrare, în timp ce altele asigură funcţionarea gratuită a contului curent.
Cu privire la retragerea de numerar, piaţa bancară este unitară în sensul perceperii unui comision de retragere,
uneori substanţial. Astfel, în unele cazuri, cum ar fi depozitele pe termen scurt, există riscul ca dobânda bonificată să
fie uneori mai mică decât comisionul de retragere.
Între conturile de depozit, cele mai atractive pentru deponenţi sunt conturile de economii, cu condiţia ca aceştia să
îşi impună o economisire regulată într-o perioadă de timp predeterminată. Conturile de economii permit oricând
depunerea unor sume suplimentare, iar, astfel, sumele se acumulează în acelaşi cont şi sunt uşor de gestionat. Faţă de
alternativa constituirii unor noi şi distincte depozite la termen ori de câte ori clientul dispune de sume în plus, contul
de economii este o soluţie mult mai comodă şi mai eficientă.
În prezent, există şi pe piaţa românească o diversitate foarte mare de conturi de economii, de la programe pentru
minori, pentru vacanţă sau pentru achiziţionarea unui autoturism şi până la produse destinate exclusiv pensionarilor
sau studenţilor. Dobânzile la conturile de economii se prezintă în ofertele băncilor în două variante principale:
a) fie se aplică la disponibilul existent un singur procent de dobândă;
b) fie rata dobânzii diferă în funcţie de sumele economisite şi creşte pe măsură ce se depun mai mulţi bani în cont.
103
DREPT BANCAR
Bucureşti
Ca regulă generală, dobânda se plăteşte lunar şi se adaugă la disponibilul existent în cont.

Posibilitatea de a putea efectua retrageri fără penalizări sau cu penalizări minore are o influenţă semnificativă
asupra dobânzilor la depozite. De regulă, retragerea intempestivă a sumelor depuse la termen atrage automat o
penalizare în contraponderea căreia se oferă o dobândă mai mare. Conturile de economii care permit facilitate de
retragere fără notificare au asociate rate mai mici de dobândă, accesul rapid la bani având un cost distinct. Dar dacă
se renunţă la această opţiune, sumele economisite sunt remunerate în condiţii mult mai avantajoase.
Secţiunea a 3-a. Clasificarea depozitelor în legislaţia în vigoare
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului nu
menţionează o clasificare a depozitelor192.
Dupa cum a fost mentionat la Sectiunea 1 din prezentul Capitol, Noul Cod Civil face distinctie intre depozitul de
fonduri si depozitul de titluri.
Clasificări ale depozitelor sunt realizate si în Ordonanţa Guvernului nr. 39/1996 care, prin prisma
mecanismelor de garantare, face distincţie între următoarele tipuri de depozite:
a) depozit garantat
b) depozit negarantat şi
c) depozit indisponibil.
Un depozit bancar este considerat garantat în interpretarea legii speciale dacă restituirea depozitului este garantată
de Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar până la concurenţa plafonului de garantare.
Un depozit bancar este negarantat dacă restituirea acestuia nu este garantată de Fond. Un astfel de depozit bancar
urmează să fie recuperat din averea instituţiei de credit declarate în stare de faliment în procedura de insolvenţă.
Un depozit este încadrat de legea specială în categoria depozitelor indisponibile în situaţia în care este un depozit
datorat şi plătibil, care nu a fost onorat de o instituţie de credit până la data deschiderii procedurii insolvenţei
instituţiei de credit.
Diferite acte emise de BNR au prevazut pe parcursul timpului o abordare sistematică având ca reper încadrarea
depozitelor în categoria pasivelor bilanţiere. In prezent, prin Regulamentul BNR nr. 31/2011 193 privind raportarea de
date şi informaţii statistice la Banca Naţională a României
Depozitele în accepţiunea legislaţiei mentionate sunt categorii de pasive bilanţiere194 care se pot prezenta în
următoarele forme:
a) depozite overnight
b) depozite la termen
c) depozite rambursabile dupa notificare
192
Legea bancară nr. 33/1991 menţiona în art. 18 mai multe categorii de depozite, şi anume: depozite purtătoare de dobândă
în opoziţie cu cele neremunerate cu dobândă; depozite la vedere şi la termen; depozite în cont, cu numerar şi cu titluri. Actul
normativ prezintă depozitul bancar drept o activitate care constă în „atragerea resurselor băneşti de la persoane juridice şi fizice,
în vederea păstrării şi fructificării lor”.
193
Regulamentul BNR nr. 31/2011 a fost publicat in M.Of. Partea I nr. 67 din 27.01.2012.
194
Pasivele bilanţiere includ, pe lângă depozite, acţiunile sau unităţile fondurilor de piaţă monetară, titlurile de valoare
negociabile emise altele decât acţiunile, capitalul şi rezervele şi alte pasive.
104
DREPT BANCAR
Bucureşti
d) imprumuturi din operatiuni repo

e) alte depozite.
Depozitele overnight sunt depozite convertibile în numerar şi/sau transferabile la cerere prin cec, ordin bancar,
debitare sau prin mijloace similare, fără întârzieri, restricţii sau penalităţi semnificative. Depozitele transferabile sunt
acele depozite din categoria „depozite overnight” care sunt direct transferabile, la cerere, pentru efectuarea de plăţi
către agenţii economici prin mijloace de plată folosite în mod obişnuit, fără întârzieri, restricţii sau penalizări
semnificative. Depozitele transferabile nu includ depozitele care pot fi folosite numai pentru retrageri de numerar
şi/sau depozitele ale căror fonduri care pot fi retrase sau transferate numai prin intermediul unui alt cont al aceluiaşi
proprietar.
Depozitele la termen sunt depozite netransferabile care nu pot fi transformate în numerar înainte de un termen
fix prestabilit sau care pot fi transformate în numerar înainte de termenul convenit numai dacă deţinătorul plăteşte
anumite penalităţi.
Depozitele rambursabile după notificare sunt depozite netransferabile, fără termen, care nu pot fi
transformate în numerar decât după expirarea unei perioade notificate; înainte de expirarea perioadei notificate
transformarea în numerar nu este posibilă sau este posibilă numai cu plata unor penalităţi.
Împrumuturile din operaţiuni repo sunt reprezentate de contrapartida numerarului primit în schimbul
titlurilor de valoare vândute de agenţii raportori la un anumit preţ, cu angajamentul ferm de răscumpărare a
aceloraşi titluri de valoare (sau a unor titluri de valoare similare) la un preţ ferm şi la o dată ulterioară
prestabilită.
Alte depozite includ împrumuturile atrase de instituţiile financiare monetare, disponibilul din conturile
curente ale clientelei, depozitele colaterale şi depozitele garanţii.
Capitolul II
Regimul juridic al garantării depozitelor constituite în
sistemul bancar
Evoluţia sistemelor bancare a demonstrat faptul că, indiferent de existenţa şi natura unor eventuale norme de
prudenţă bancară, este posibil ca în anumite conjuncturi anumite instituţii de credit să falimenteze. Într-o astfel de
situaţie, una din problemele de interes nu numai pentru acţionarii băncii în cauză, dar şi pentru societate în general
este legată de recuperarea depozitelor constituite de persoanele fizice şi juridice la instituţia în cauză.
Pentru a evita situaţia în care deponenţii pierd economiile depuse în bănci, în cadrul sistemelor bancare s-au
constituit anumite mecanisme de protecţie a depozitelor bancare.
În Statele Unite ale Americii, de exemplu, sunt reglementate următoarele categorii de măsuri pentru a asigura
stabilitatea financiară a băncii şi, în cazuri neprevăzute, şi posibilitatea de a rambursa depozitele atrase 195:
- menţinerea unui anumit nivel de fonduri proprii;
- restricţii privind derularea activităţii de creditare;
- restricţii privind derularea altor operaţiuni bancare care au în vedere activitatea băncilor de investiţii şi
remunerarea depozitelor;
195
D. Blache, Le droit bancaire des États-Unis, RB Edition, 2006, p. 232 şi urm.
105
DREPT BANCAR
Bucureşti
- reglementări referitor la raporturile cu Federal Reserve.

La nivelul Uniunii Europene196 una din primele directive emise în comun de Parlamentul European şi Consiliu
conform principiilor impuse de Tratatul de la Maastricht a fost Directiva nr. 94/19/CE privind sistemele de garantare
a depozitelor.
În România, sistemul de garantare a depozitelor a fost reglementat începând cu anul 1996, adresându-se iniţial
numai depozitelor constituite de persoanele fizice. Ulterior, treptat, legislaţia naţională în materia garantării
depozitelor a fost aliniată la principiile comunitare.
Secţiunea 1. Natura juridică a Fondului de Garantare a

Depozitelor în Sistemul Bancar
Necesitatea introducerii în legislaţie a unor sisteme obligatorii de garantare a fondurilor atrase de instituţiile de
credit din partea publicului a fost semnalată în toate marile sisteme de drept specifice statelor cu economii
funcţionale.
Astfel, în legislaţia britanică, de exemplu, prin Legea bancară din 1987 a fost instituită obligativitatea contribuţiei
de către toate instituţiile de credit la constituirea rezervelor unui fond de garantare a depozitelor 197.
Pe plan european, actul normativ care a stat şi la baza reglementărilor din legislaţia română este Directiva nr. 19 a
Parlamentului European şi a Consiliului din 30 mai 1994, cu modificările ulterioare. Directiva 19/94 CE a impus
două principii fundamentale, şi anume198:
a) participarea obligatorie a instituţiilor de credit autorizate în statele UE la siste mul de garantare a depozitelor
impus de statul care a autorizat activitatea de atragere de depozite;
b) un sistem de garantare a depozitelor instituit de un stat membru acoperă şi de pozitele sucursalelor deschise de
instituţiile de credit autorizate în statul membru respectiv în alte state membre.
În Statele Unite ale Americii un sistem de protecţie a depozitelor constituite de micii investitori a fost reglementat
încă din anii 1930, în 1933 fiind înfiinţată Federal Deposit Insurance Corporation (FDIC)199. În prezent, în temeiul
Federal Deposit Insurance Act 2005 şi Deposit Insurance Reform Conforming Amendments Act 2005, în 2006 a fost
realizată o reformă legislativă în materie având drept efect, între altele, crearea unui fond unic de garantare a
depozitelor sub titulatura Deposit Insurance Fund. Dacă situaţia o impune, FDIC poate lua, după caz una din
următoarele măsuri:
- restituirea depozitelor;
- transferul depozitelor la o alta bancă.
În Franţa, în temeiul art. L 312-4 din Codul monetar şi financiar, instituţiile de credit autorizate în Franţa au
obligaţia să adere la un fond de garantare a depozitelor 200 care are obligaţia să indemnizeze deponenţii în situaţia
indisponibilizării unor depozite sau alte fonduri rambursabile atrase de instituţii de credit.
În România, Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar (numit în continuare „Fondul”) a fost
196
B. Sousi-Roubi, Droit bancaire européen, Dalloz, 1995, p. 226 şi urm.
197
J. Wadsley, G. Penn, The law relating to domestic banking, second edition, Sweet&Maxwell, London, 2000, p. 31.
198
B. Sousi-Roubi, Droit bancaire européen, Dalloz 1995, p. 229.
199
D. Blanche, op. cit, p. 17.
200
S. Piedelièvre, Droit bancaire, PUF, 2003, p. 100.
106
DREPT BANCAR
Bucureşti
constituit ca persoană juridică de drept public, cu sediul în Bucureşti, în temeiul O.G. nr. 39/1996201.
Schema de garantare a depozitelor constituie un instrument de sprijin indirect al supravegherii bancare, fiind
destinat asigurării stabilităţii sistemului financiar-bancar din România şi ajutând la creşterea încrederii publicului în
acesta.
Legislaţia de constituire atribuie Fondului următoarele scopuri:
- garantarea depozitelor constituite la instituţiile de credit autorizate şi efectuarea plăţilor sub forma
compensaţiilor către persoane fizice, persoane juridice ori entităţi fără personalitate juridică, potrivit condiţiilor şi
limitelor stabilite de legislaţia specifică; şi
- desfăşurarea activităţii, în cazul desemnării ca administrator special, administrator interimar ori ca lichidator al
instituţiilor de credit.
Pentru scopurile Fondului, legislaţia specifică face distincţie între conceptul general de „depozit” şi conceptele de
„depozit garantat” şi „depozit negarantat”.
Se încadrează, astfel, în categoria generală de depozit orice sold creditor, inclusiv dobânda datorată, aflate într-un
cont bancar de orice tip, ori care este rezultatul unor situaţii tranzitorii provenind din operaţiuni bancare şi pe care o
instituţie de credit îl datorează titularului de cont, precum şi orice datorie a instituţiei de credit evidenţiată printr-un
certificat emis de aceasta, cu excepţia obligaţiunilor cumpărate de organismele de plasament colectiv.
Se observă din definiţie faptul că legiuitorul a avut în vedere în scopul garantării restituirii atât depozitele bancare
propriu-zise, cât şi alte fonduri rambursabile asimilabile în caracteristicile conceptului de „sold creditor”.
Fondul este administrat de un consiliu de administraţie format din 7 membri, numiţi pentru un mandat de 3 ani,
care poate fi reînnoit. Conducerea operativă a Fondului este asigurată de directorul numit de Consiliul de
administraţie.
Fondul este membru al celor două mari organizaţii internaţionale din domeniu, respectiv:
- din 2003 al Forumului European al Asigurătorilor de Depozite (European Forum of Deposit Insurers) şi
- din 2005 al Asociaţiei Internaţionale a Asigurătorilor de Depozite (International Association of Deposit Insurer).
Secţiunea a 2-a. Conducerea Fondului
Organizarea şi funcţionarea Fondului au fost stabilite prin statut propriu 202 aprobat de Consiliul de Administraţie
al Băncii Naţionale a României, la propunerea Consiliului de Administraţie al Fondului, cu avizul consultativ al
Asociaţiei Române a Băncilor.
Organele de administrare şi de conducere executivă203 ale Fondului sunt:
201
Republicată după modificări şi completări succesive la 25 februarie 2002. Principalele acte de modificare şi completare
ulterioare sunt Codul fiscal, Legea nr. 178/2004, Rectificarea publicată în M. Of. nr. 844 din 15 septembrie 2004, Legea nr.
238/2005, O.U.G. nr. 23/2006, Legea nr. 280/2006. Republicata pentru a doua oara in M.Of. nr. 587/19.08.2010.
202
Publicat în M. Of. nr. 844 din 15 septembrie 2004, completat şi modificat de Regulamentul BNR nr. 1/2005 pentru
modificarea şi completarea Statutului Fondului de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar şi a unor reglementări emise de
acesta (M. Of. nr. 120 din 8 februarie 2006) şi Regulamentul BNR nr. 4/2006 pentru modificarea şi completarea Statutului
Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar şi a unor reglementări emise de acesta (M. Of. nr. 874 din 25 octombrie
2006).
203
Art. 5 din Statutul Fondului.
107
DREPT BANCAR
Bucureşti
a) Consiliul de administraţie;
b) Directorul şi Directorul Economic.
Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României examinează şi aprobă:
- statutul Fondului şi reglementările elaborate de acesta în aplicarea legii;
- structura organizatorică şi de personal;
- politica salarială;
- bugetul de venituri şi cheltuieli;
- majorarea contribuţiilor anuale;
- suspendarea şi reluarea plăţii contribuţiilor anuale;
- stabilirea contribuţiilor speciale, nivelul acestora şi termenul de plată;
- propunerile cu privire la efectuarea împrumuturilor, inclusiv prin emiterea de titluri de valoare de către Fond;
Atribuţiile generale ale Consiliului de administraţie al Fondului privesc:
a) analizarea, avizarea şi propunerea Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României a documentelor
menţionate mai sus;
b) analizarea şi aprobarea următoarelor:
- numirea şi eliberarea din funcţie a directorului general şi a adjuncţilor acestuia;
- modalităţile, plafoanele maxime, termenele şi condiţiile de plasare, în scopul fructificării resurselor financiare
disponibile ale Fondului, precum şi rapoartele referitoare la operaţiunile de investire a resurselor financiare ale
acestuia;
- desemnarea Fondului ca administrator interimar ori ca lichidator la instituţiile de credit;
- contractarea cu persoane fizice şi juridice, române sau străine, de servicii privind activitatea de lichidare,
servicii de asistenţă şi consultanţă de specialitate;
- cererile de ofertă şi ofertele instituţiilor de credit, în cazul tranzacţiilor privind achiziţionarea de active şi
asumarea de pasive, conform reglementărilor legale privind procedura falimentului instituţiilor de credit;
- rapoartele întocmite de Fond, în calitate de lichidator sau de administrator interimar, conform prevederilor
legale;
- raportul cu privire la selectarea auditorilor financiari;
- sistemul de control intern, inclusiv auditul intern;
- implicaţiile asupra Fondului ale hotărârii judecătoreşti privind începerea procedurii falimentului şi stabilirea
măsurilor de luat, pe baza propunerilor directorului general, cu privire la modalităţile de lichidare a instituţiilor de
credit declarate în stare de faliment, respectiv cu privire la plata compensaţiilor către deponenţi;
- solicitările Fondului cu privire la primirea de la Banca Naţională a României şi de la instituţiile de credit
participante a documentelor şi informaţiilor necesare funcţionării în bune condiţii a acestuia.
Atribuţiile Preşedintelui Consiliului de administraţie al Fondului privesc, în principal, următoarele activităţi:
- stabileşte ordinea de zi şi convoacă Consiliul de administraţie al Fondului în conformitate cu prevederile legii;
- conduce lucrările şedinţelor Consiliului de administraţie al Fondului;
- solicită directorului sau, în lipsa acestuia, înlocuitorului său prezentarea materialelor ce constituie obiectul
ordinii de zi;
- numeşte un membru al Consiliului de administraţie al Fondului, care îl înlocuieşte în cazul imposibilităţii
temporare de participare;
108
DREPT BANCAR
Bucureşti
- face propuneri de numire în funcţie pentru directorul general şi adjuncţii acestuia;

- semnează contractele de muncă cu membrii conducerii executive şi le stabi leşte salariile de încadrare,
precum şi indemnizaţiile respective;
- acordă prime şi alte stimulente conducerii executive şi aprobă propunerile de premiere a personalului, prezentate
de directorul general;
- asigură prezentarea la Consiliul de administraţie al Fondului a bugetului de venituri şi cheltuieli, a situaţiilor
financiare anuale, a raportului anual de activitate, precum şi a propunerii privind alocarea profitului Fondului;
- controlează activitatea directorului;
- asigură ducerea la îndeplinire a hotărârilor Consiliului de administraţie al Fondului şi informarea acestuia asupra
modului de realizare a hotărârilor;
- exercită orice alte sarcini în aplicarea prevederilor legale sau stabilite de Consiliul de administraţie al Băncii
Naţionale a României ori de Consiliul de administraţie al Fondului.
Preşedintele Consiliului de administraţie al Fondului propune spre aprobare Consiliului de administraţie al
Fondului măsurile ce se impun pentru ducerea la îndeplinire a sarcinilor trasate de Consiliul de administraţie al
Băncii Naţionale a României.
Directorul Fondului conduce operativ activitatea curentă a acestuia, asigură îndeplinirea hotărârilor Consiliului
de administraţie al Băncii Naţionale a României şi ale Consiliului de administraţie al Fondului şi informează asupra
modului de realizare a acestora.
Între atribuţiile Directorului Fondului se reţin următoarele:
- reprezintă Fondul în raporturile cu terţii;
- propune Consiliului de administraţie al Fondului spre avizare, respectiv spre aprobare, documentele prevăzute
la art. 4 şi 8204;
- asigură plasarea resurselor financiare ale Fondului potrivit hotărârilor Consiliului de administraţie al Fondului;
- asigură efectuarea investiţiilor prevăzute în bugetul de venituri şi cheltuieli aprobat;
- asigură publicarea listei instituţiilor de credit ai căror clienţi beneficiază de garantarea rambursării depozitelor şi
a modificărilor ulterioare ale acesteia;
- asigură luarea măsurilor şi îndeplinirea tuturor procedurilor necesare pentru efectuarea plăţilor prevăzute de
lege, în cazul indisponibilizării depozitelor;
- monitorizează şi supraveghează activitatea Fondului de administrare şi lichidare la instituţii de credit;
- asigură organizarea şi exercitarea controlului intern şi a auditului intern, în conformitate cu normele emise de
Fond;
- îndeplineşte orice alte atribuţii date în aplicarea prevederilor legale ori stabilite în sarcina sa de Consiliul de
administraţie al Fondului.
Numirea şi eliberarea din funcţie a membrilor conducerii executive se aprobă de către Consiliul de administraţie
al Fondului, la propunerea Preşedintelui acestuia.
În vederea îndeplinirii atribuţiilor Fondului şi pentru punerea în aplicare şi respectarea prevederilor legislaţiei
204
Între documentele invocate se numără statutul Fondului şi reglementările elaborate de acesta în aplicarea legii, structura
organizatorică şi de personal, politica salarială, bugetul de venituri şi cheltuieli al Fondului, majorarea contribuţiilor anuale,
propunerile cu privire la efectuarea împrumuturilor Fondului, raportul anual de activitate şi situaţiile financiare anuale, strategia
anuală privind expunerea Fondului ş.a.
109
DREPT BANCAR
Bucureşti
referitoare la activitatea Fondului, conducerea executivă a acestuia elaborează reglementări proprii. Proiectele de
regulamente şi de norme se analizează şi se avizează de Consiliul de administraţie al Fondului şi se supun aprobării
Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României.
Secţiunea a 3-a. Garantarea depozitelor şi activitatea de lichidare
Fondul garantează depozitele deţinute de rezidenţi şi nerezidenţi, în lei sau în valută convertibilă, inclusiv
dobânda datorată.
În cazul în care pentru o instituţie de credit s-a deschis procedura falimentului, Fon dul plăteşte compensaţii205
deponenţilor garantaţi ai acelei instituţii în limita plafonului de garantare 206, indiferent de moneda de constituire a
depozitului ori de numărul depozitelor.
În cadrul categoriei depozitelor apreciate în sens larg se observă că restituirea unora de către Fond este
garantată207, în timp ce a altora nu este garantată208.
Depozitul datorat şi plătibil care nu a fost restituit de către o instituţie de credit până la data deschiderii procedurii
falimentului acesteia se încadrează în categoria depozitelor indisponibile, data indisponibilizării depozitelor fiind data
deschiderii procedurii falimentului instituţiei de credit debitoare209.
205
Suma depozitului garantat care, în cazul indisponibilităţii, se plăteşte de către Fond deponentului garantat se numeşte
compensaţie. Compensaţia se plăteşte până la concurenţa obligaţiei totale a unei instituţii de credit faţă de deponentul garantat,
dar nu mai mult de limita maximă a plafonului de garantare, indiferent de monedă, numărul sau mărimea depozitelor ga rantate,
deschise la o instituţie de credit.
206
Prin „plafon de garantare” se înţelege nivelul maxim al garantării per deponent, stabilit conform legii. Acesta a fost modificat
anual, ajungând în prezent la 50.000 euro.
207
Reprezintă depozite garantate acele depozite a căror restituire este garantată de Fond până la concurenţa plafonului de
garantare.
208
Depozitul a cărui restituire nu este garantată de Fond.
209
Anumite depozite au fost menţionate expres în legislaţia specială ca depozite negarantate, respectiv:
- Depozite plasate de către persoanele aflate în relaţii speciale cu instituţia de credit în fali ment, respectiv: administratorii,
inclusiv conducătorii, directorii, cenzorii, auditorii independenţi, acţionarii semnificativi, deponenţii cu statut similar în cadrul
altor societăţi din acelaşi grup, familiile persoanelor fizice de mai sus – soţii, precum şi rudele şi afinii de gradul întâi, persoanele
terţe care acţionează în numele deponenţilor menţionaţi, precum şi societăţile din acelaşi grup;
- Depozite ale persoanelor fizice şi juridice, inclusiv entităţi fără personalitate juridică care au obţinut, pe bază individuală,
rate de dobândă şi concesii financiare care au contribuit la agravarea situaţiei financiare a instituţiei de credit;
- Depozite ale instituţiilor de credit, inclusiv cele provenind din fondurile proprii ale acestora;
- Depozite ale instituţiilor financiare;
- Depozite ale societăţilor de asigurare-reasigurare, inclusiv intermediarii în asigurări;
- Depozite ale organismelor de plasament colectiv, precum fonduri mutuale, societăţi de investiţii;
- Depozite ale fondurilor de pensii;
- Depozite ale autorităţilor publice centrale şi locale;
- Depozite ale regiilor autonome, companiilor naţionale, societăţilor naţionale, societăţilor comerciale, altele decât
microîntreprinderile, întreprinderile mici şi mijlocii;
- Depozite nenominative;
- Depozite colaterale, reprezentând garanţii constituite pentru operaţiunile care au fost desfăşurate de deponent cu instituţia de
110
DREPT BANCAR
Bucureşti
Plata compensaţiilor se face în termen de 3 luni de la data deschiderii procedurii insolvenţei instituţiei de credit.
Fondul poate plăti compensaţii şi după acest termen, dar nu mai târziu de 3 ani de la data începerii efectuării plăţilor.
Până în prezent, Fondul a efectuat plăţi de compensaţii pentru despăgubirea deponenţilor la mai multe bănci care
au intrat în faliment începând cu anul 1999, primele compensaţii fiind plătite în anul 1999 pentru deponenţii
persoane fizice ai Băncii „Albina”.
În 2005, plafonul de garantare pe deponent garantat a fost egal cu echivalentul în lei a sumei de 10.000 euro, în
2006 a crescut la 15.000 euro, plafonul fiind majorat la 20.000 euro începând cu 1 ianuarie 2007, cu respectarea
legislaţiei comunitare in materie.
Instituţiile de credit sunt obligate să comunice deponenţilor informaţii specifice referitoare la:
- schema de garantare, în special în legătură cu tipurile de depozite garantate şi cele excluse de la plata
compensaţiilor (depozite negarantate);
- nivelul plafonului de garantare;
- modul de calcul al compensaţiei;
- documentele, condiţiile şi formalităţile ce trebuie îndeplinite pentru a beneficia de compensaţiile plătite de către
Fond;
- intervalul de timp în care pot fi plătite compensaţiile pentru depozitele garantate.
În contextul crizei financiare internaţionale din toamna anului 2008, în diferite state s-a decis fie creşterea
plafonului de garantare pana la 50.000 euro sau chiar 100.000 euro, fie declararea garantării depozitelor în mod
integral de către fondurile naţionale de garantare.
În România, începând cu data de 15 octombrie 2008 a fost majorat plafonul de garantare pe deponent garantat şi
pe instituţie de credit la echivalentul în lei al sumei de 50.000 euro, iar incepând cu 1 ianuarie 2011 la echivalentul in lei
al sumei de 100.000 de euro.
Secţiunea a 4-a. Resursele financiare ale Fondului
Resursele financiare ale Fondului sunt reprezentate de:

a) contribuţiile iniţiale, anuale, inclusiv contribuţiile majorate şi speciale ale instituţiilor de credit;
b) încasările din recuperarea creanţelor Fondului;
c) împrumuturi:
- de la instituţii de credit, de la societăţi financiare şi de la alte instituţii, cu excepţia Băncii Naţionale a României;
- împrumuturi obligatare, prin emisiune de titluri de valoare ale Fondului.
d) alte resurse – donaţii, sponsorizări, asistenţă financiară;
e) venituri din investirea resurselor financiare disponibile;
f) alte venituri, stabilite conform legii.
Resursele financiare ale Fondului pot fi investite în instrumente specifice între care: titluri de stat; titluri garantate
credit declarată în stare de faliment;

- Datorii de natură obligatară, precum şi obligaţii care izvorăsc din accepte proprii şi bilete la ordin emise de instituţia de
credit;
- Depozite rezultate din tranzacţii pentru care au fost pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare pentru
infracţiunea de spălare de bani.
111
DREPT BANCAR
Bucureşti
de stat; depozite la termen; certificate de depozit; alte instrumente financiare ale instituţiilor de credit în condiţiile
respectării strategiei de plasamente aprobate de Consiliul de administraţie al Băncii Naţionale a României 210.
Începând cu 1 ianuarie 2007, Fondul beneficiază de posibilitatea de a recurge la plasamente şi în titluri de stat
emise de statele membre ale Uniunii Europene, titluri emise de băncile centrale ale acestora, precum şi în titluri emise
de Trezoreria Statelor Unite ale Americii.
Secţiunea a 5-a. Activitatea Fondului în calitate de lichidator
Activitatea Fondului în calitate de lichidator 211 se circumscrie îndeplinirii atribuţiilor prevăzute de legislaţia
insolvenţei instituţiilor de credit, printre care se numără:
- inventarierea bunurilor;
- întocmirea rapoartelor asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la starea de insolvenţă, cu menţionarea
persoanelor cărora le-ar fi imputabilă;
- întocmirea rapoartelor lunare asupra evoluţiei procedurii insolvenţei, respectiv asupra stadiului îndeplinirii
atribuţiilor ca lichidator;
- întocmirea listelor cu deponenţii care au beneficiat de garantarea Fondului;
- examinarea creanţelor asupra băncilor în faliment;
- aplicarea procedurilor prevăzute de lege în vederea recuperării creanţelor de la debitori, vânzarea de bunuri şi
alte active ale băncilor, distribuiri de sume către creditorii băncilor în faliment, inclusiv către Fond;
- iniţierea şi derularea de acţiuni în instanţă pentru recuperarea creanţelor de la debitorii băncilor, inclusiv de
acţiuni penale pentru recuperarea prejudiciilor determinate din operaţiuni bancare cu caracter fraudulos, în principal
prin deturnarea fondurilor din conturile deschise în lei şi în valută;
- reprezentarea şi apărarea intereselor legitime în instanţă în cauzele civile şi penale.
Secţiunea a 6-a. Lista instituţiilor de credit ale căror deponenţi beneficiază de

garantarea rambursării depozitelor
Conducerea executivă deţine atribuţia de elaborare a reglementărilor proprii sub formă de regulamente, norme,
ordine, circulare si comunicate. Reglementările elaborate de Fond se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I.
Lista instituţiilor de credit ai căror deponenţi beneficiază de garantarea rambursării depozitelor este comunicată
periodic de Fond prin intermediul unui Comunicat. Comunicatul 212 este una din categoriile de reglementări emise de
Fond în vederea îndeplinirii atribuţiilor sale şi pentru punerea în aplicare şi respectarea prevederilor legislaţiei
210
Strategia de plasament are ca obiective principale minimizarea riscurilor şi lichiditatea plasamentelor, iar ca obiectiv
complementar randamentul acestora.
211
În anul 2002, Fondul a dobândit calitatea de lichidator judiciar la două bănci în faliment, respectiv la Banca Română de
Scont începând cu data de 16 aprilie 2002 şi la Banca Turco-Română începând cu data de 3 iulie 2002.
212
Art. 23 din Ordinul F.G.D. nr. 4/2004 privind Statutul acestuia.
112
DREPT BANCAR
Bucureşti
referitoare la activitatea Fondului.

Proiectele de regulamente şi de norme se analizează şi se avizează de Consiliul de administraţie al Fondului şi se
supun aprobării Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României. Regulamentele şi normele aprobate
trebuie semnate de preşedintele Consiliului de administraţie al Fondului. Celelalte reglementări se aprobă de
Consiliul de administraţie al Fondului şi se semnează de directorul general al acestuia.
În ianuarie 2007 a fost emis Comunicatul nr. 1/2007 prin care Fondul a adus la cunoştinţă publicului lista
instituţiilor de credit ai căror deponenţi beneficiază de garantarea rambursării depozitelor constituite la acestea, în
condiţiile şi în limitele prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 39/1996.
Comunicatul face referire şi la aplicarea concretă a principiilor bancare în materia garantării depozitelor în UE,
informând în legătură cu faptul că începând cu 1 ianuarie 2007, depozitele persoanelor fizice şi persoanelor juridice
la una dintre sucursalele instituţiilor de credit cu sediul în statele membre ale UE vor fi garantate de schema de
garantare din ţara în care îşi are sediul instituţia de credit-mamă a sucursalei respective, cu precizarea listei
sucursalelor din România ale instituţiilor de credit cu sediul în ţările membre ale Uniunii Europene la începutul
anului 2007.
În cazul falimentului uneia dintre instituţiile de credit menţionate, deponenţii garantaţi urmează să fie despăgubiţi
de schema de garantare din ţara de origine a instituţiei de credit-mamă.
Prin Comunicatul nr. 2/2008 publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 618 din 22.08.2008 a fost publicata o alta
lista a instituţiilor de credit participante la Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar ai căror deponenţi
beneficiază de garantarea rambursării depozitelor constituite la acestea.
In prezent aceste informatii fac obiectul Comunicatului nr. 1/2011 publicat in M.Of. Partea I nr. 35 din
14.01.2011.
113
DREPT BANCAR
Bucureşti
Titlul VII
Operaţiuni de creditare
Capitolul I
Prezentarea generală a creditului bancar
Secţiunea 1. Concept şi natură juridică
Termenul „credit”213 provine din latinescul creditum, credere, care înseamnă „a crede”, „a se încrede” sau „a se
avea încredere”. Această origine a conceptului de „credit” avea să transfere în înţelesul consacrat de epoca modernă
acel element psihologic necesar derulării operaţiunii de împrumut, respectiv încrederea.
Din analiza Legii bancare române rezultă faptul că activitatea de creditare reprezintă una din formele de
manifestare a activităţii bancare principale, alături de atragerea de depozite şi alte fonduri rambursabile.
Legea bancară actuală nu conţine insa o definiţie a activitatii de creditare sau a contractului de credit 214. Ca si in
cazul altor activitati bancare, Noul Cod Civil a realizat la art. 2.193 – 2.195 o minima codificare caracterizata de
urmatoarele aspecte principale:
- nu este definit creditul in general ci doar o forma particulara a acestuia, facilitatea de credit
- modalitatea de reglementare a facilitatii de credit ridica serioase intrebari in legatura cu posibilitatea exercitarii in
mod discretionar de catre banca a dreptului de denuntarea unilaterala a contractului de facilitate de credit 215.
213
D.D. Şaguna, Drept financiar şi fiscal, Tratat, Ed. Eminescu, Bucureşti, 2000, p. 193.
214
În Legea bancară anterioară, Legea nr. 58/1998, exista o astfel de definiţie în art. 3 lit. g). Actul normativ menţionat specifica
faptul că prin „credit” se înţelege „orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite,
precum şi plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice
angajament de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă sau a unui alt drept la plata unei sume de bani”.
Prima ipoteză din teza I a art. 3 lit. g) din Legea nr. 58/1998 avea în vedere forma clasică de deschidere de credit simplă, care constă
în esenţă în avansul unor sume pe o durată determinată în schimbul plăţii de către împrumutat a unei dobânzi.
A doua ipoteză prevăzută în prima teză a textului, respectiv prelungirea scadenţei unei datorii, nu putea avea în vedere decât situaţia
în care creditul a fost deja acordat clientului debitor şi scadenţa acestuia este prelungită, cu acordul băncii. Era vorba, în fapt, de
modificarea uneia dintre condiţiile în care a fost acordat creditul, respectiv data la care urmează să fie executată obligaţia de rambursare
sau plata dobânzilor şi a cheltuielilor, de aceea, această ipoteză se subsumează de fapt celei în care creditul se acordă prin avansul unei
sume de bani.
Teza a doua a textului analizat prevedea o ipoteză diferită, respectiv aceea în care banca are obligaţia de a achiziţiona un titlu care
încorporează un drept de creanţă sau un alt drept la plata unei sume mai mari. Ipoteza avută în vedere de text era, de fapt, aceea a
scontului, formă clasică şi tradiţională de credit. Titlurile despre care se face vorbire pot fi cambii, bilete la ordin sau alte hârtii de
valoare care prin efectul legii încorporează un drept de creanţă împotriva emitentului. Banca cesionează (scontează) aceste titluri înainte
de scadenţa lor, de aceea operaţiunea apare ca o finanţare, ca o creditare a cedentului. Pentru că prin scont banca face un serviciu
cedentului plătindu-i creanţa înainte de scadenţă, din valoarea creanţei reprezentată de titlu banca deduce o taxă de scont, care are aici
rolul economic de preţ al împrumutului.
215
Vezi analiza realizata de L. Bercea in lucrarea colectiva Noile Coduri ale Romaniei – Studii si cercetari juridice, Ed. Universul
Juridic, Bucuresti, 2011, pg. 340 si urm.
114
DREPT BANCAR
Bucureşti
Din punct de vedere al instrumentului contractual, creditul constă de principiu într-un contract prin care banca
se obligă să avanseze clientului său o sumă de bani, iar acesta din urmă se obligă la rândul său să restituie
bancherului suma şi să plătească o dobândă şi alte cheltuieli în legătură cu respectiva sumă.
În ce priveşte natura juridică a contractului de deschidere de credit, în doctrină au fost exprimate opinii, uneori
divergente, încă de la începutul secolului trecut.
Doctrina comercială216 a dezbătut natura juridică a contractului de credit, fiind avansate mai multe opinii în
încercarea de a se realiza o încadrare într-o instituţie de drept. Unii autori au concluzionat chiar că suntem în prezenţa
unui „contract nenumit, o combinaţie a practicii, (...) care împrumută trăsături de la mai multe instituţii juridice
existente”. Astfel, deschiderea de credit simplă a fost asimilată cu un împrumut în care banca îşi ia obligaţia de a ţine
o sumă de bani la dispoziţia unei persoane. În cazul creditului confirmat, datorită intervenţiei beneficiarului, s-ar
susţine într-o primă opinie că ar fi vorba de un contract de fideiusiune, într-o a doua opinie că suntem în prezenţa
unui mandat sau comision, într-o a treia opinie că ar fi o stipulaţie pentru altul, iar după o a patra părere că ar fi o
delegaţie. Doctrina a retinut in general217 caracterul nenumit al contractului de credit, o creaţie a practicii care
împrumută trăsături de la mai multe instituţii juridice existente.
Condiţiile şi efectelor descrise de diversele prevederi legale aplicabile in materie conferă contractului de credit un
caracter consensual, sinalagmatic, neformal şi oneros.
În doctrină s-a supus analizei în ce măsură contractul de credit este un contract consensual sau un contract real.
Concluzionăm în sensul considerării contractului de credit drept un contract consensual, deoarece încheierea valabilă
se realizează prin simplul efect al acordului de voinţă al părţilor, şi nu condiţionat de punerea la dispo ziţia
solicitantului a sumelor de bani.
Contractul de credit este un contract sinalagmatic 218, observându-se, pe de o parte, obligaţia băncii de a avansa
suma de bani convenită, precum şi obligaţia corelativă a împrumutatului de a restitui respectiva sumă, la care se
adaugă dobânzi şi alte costuri constând în speze şi comisioane bancare. La rândul său, clientul are dreptul, odată
convenţia încheiată, la primirea sumei de bani în condiţiile stabilite în contract şi obligaţia esenţială de a rambursa
creditul. Corelativ, el are obligaţia de a plăti dobânda şi cheltuielile legate de transferul sumei de bani în conturile
sale.
Caracterul neformal al contractului de credit rezultă din lipsa unor reglementări obligând la încheierea acestuia cu
respectarea vreunor condiţii de formă. Cu toate acestea, în practică se observă că institutiile de credit adoptă un
format relativ comun pe tipuri de contracte, de la prevederile căruia deroga cu titlu de excepţie şi în mică măsură.
Caracterul oneros al creditului este evident, in orice contract de credit exitand determinat un cost al acestuia.
Problema centrala a unei institutii de credit la acordarea unui credit consta in limitarea riscului. In acest sens se
remarca o preocupare constanta in reglementarea masurilor care sa aiba drept rezultat limitarea riscului de credit,
216
I.L. Georgescu, C. Vivante, citaţi de C. Predoiu, Consideraţii privind activitatea bancară şi credit bancar, în R.R.D.A. nr.
6/2003, p. 27 şi urm.
217
I. Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 94 şi urm.
218
I.L. Georgescu, în op. cit., preciza: „În această din urmă privinţă, sunt două opinii. Cea dintâi crede că la încheierea
contractului, ambele părţi se obligă, bancherul să pună sumele la dispoziţia acreditatului, iar acesta să le folosească, să le
ramburseze şi să plătească dobânda. A doua opinie susţine că la data încheierii contractului numai bancherul se obligă, iar
beneficiarul are facultatea numai de a folosi creditul. Noul cod comercial român acceptă prima opinie (...)”.
115
DREPT BANCAR
Bucureşti
preocupare cu atat mai evidenta in conditiile crizei economice actuale219.

În concluzie, activitatea de creditare, cu toate că nu beneficiază de o definire legală, rămâne, conform doctrinei şi
practicii, una din formele principale de manifestare a activităţii bancare. În cadrul activităţii/operaţiunilor bancare,
activitatea de creditare constituie o operaţiune bancară activă, supusă autorizării şi supravegherii BNR, operaţiune
prin care sunt fructificate resursele financiare deţinute şi/sau atrase de instituţiile de credit.
Secţiunea a 2-a. Formele creditului bancar
Pe parcursul evoluţiei relaţiilor economice, creditul bancar a ajuns să se prezinte sub multiple forme care se pot
clasifica după criterii diverse220.
Astfel, în funcţie de complexitatea şi valoarea tranzacţiei, contractul de credit se poate materializa într-o scrisoare
angajament cu conţinut nenegociabil, care face trimitere la standardele băncii sau într-un document amplu, negociabil
în importantă măsură,.
Conţinutul şi analiza clauzelor unui contract de credit bancar impun o analiză amănunţită, care excede însă
obiectul lucrării, motiv pentru care nu deschidem aici discuţia asupra acestora.
Doctrina anglo-saxonă actuală propune o clasificare a creditelor în funcţie de accesul la credit al împrumutatului.
Astfel, creditul analizat drept avans de fonduri, credit facilities în limbajul specific, se poate acorda, de principiu:
1. la termen;
2. overdraft221;
3. revolving;
4. multiple option facility222.
Se recurge la creditul la termen în situaţia în care solicitantul are nevoie de o anumită sumă de bani pentru
atingerea unui scop determinat, urmând ca împrumutul să fie rambursat în conformitate cu un program convenit de
părţi. Rambursarea se poate realiza prin plata unor sume egale la intervale regulate de timp până la restituirea
completă a împrumutului dobânzilor şi celorlalte costuri sau prin plata mai multor rate din care ultima în sumă
considerabil mai mare223 sau prin restituire integrală la scadenţă224.
În funcţie de termenul pentru care a fost acordat, creditul la termen poate fi acordat de instituţiile de credit:
- pe termen scurt, cu scadenţă până în 12 luni, cunoscut în sistemul anglo-saxon drept bridging finance, working
capital sau trade finance;
- pe termen mediu, cu scadenţa între 1 şi 5 ani, cunoscut în limbajul de specialitate drept working capital sau
capital expenditure;
- pe termen lung, cu scadenţa mai mare de 5 ani, respectiv project finance.
Creditul overdraft este considerat un instrument conceput să permită accesul societăţilor comerciale la fondurile
219
În materia limitării riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice in prezent este in vigoare Regulamentul BNR nr.
24/2011 care reglementează condiţiile minime de acordare şi derulare a creditelor destinate persoanelor fizice în scopul menţinerii
stabilităţii financiare.
220
C. Predoiu, op. cit., p. 27 şi urm.
221
E.P. Ellinger, E. Lomnicka, R.J.A. Hooley, Elinger’s modern banking law, Oxford University Press, 2006, p. 690.
222
D. Adams, Corporate Finance: Banking And Capital Markets; Jordans 2000, p. 21.
223
Balloon repayment – D. Adams.
224
Bullet repayment – D. Adams.
116
DREPT BANCAR
Bucureşti
necesare desfăşurării activităţii curente. În mod concret, banca permite clientului accesul la fonduri în limita unui
plafon maxim, banca având însă dreptul să solicite restituirea integrală la simpla cerere, chiar şi în lipsa unei culpe a
clientului.
Acordarea creditului overdraft presupune semnarea, de regulă, a unei documentaţii reduse la standardele băncii
respective, cu asumarea de către bancă a promisiunii de a nu solicita restituirea creditului fără motive temeinice, chiar
dacă, teoretic, rambursarea se poate solicita oricând225.
Dacă se optează pentru categoria revolving facilities, solicitantul obţine acces la o sumă maximă agregată pusă la
dispoziţie de către bancă pentru o perioadă determinată de timp.
Pe întreaga durată de acordare a revolving facility, debitorul poate atât să efectueze „trageri” din plafonul
prestabilit, dar şi să ramburseze simultan cu tragerile părţi din sumele împrumutate. Aşadar, tragerile şi restituirile se
pot efectua succesiv, pe toată durata acordării creditului, cu condiţia ca plafonul facilităţii de credit să nu fie depăşit.
Multiple option facility este o categorie de credit sindicalizat utilizată în mod deosebit în deceniul opt al
secolului XX. Scopul creditului era acela de a oferi societăţilor comerciale posibilitatea de acces la fonduri în cadrul
unui singur instrument contractual.
Acordarea unui multiple option facility se realiza în două etape:
a) într-o primă etapă se recurgea la un revolving facility acordat de un grup de bănci226. În mod suplimentar
angajamentului băncilor, în cadrul revolving facility, se punea la dispoziţia împrumutatului posibilitatea de face apel
la o a doua etapă;
b) în cea de a doua etapă un alt grup de bănci 227, incluzând uneori o parte din împrumutătorii iniţiali, oferă
posibilităţi alternative de utilizare a creditului iniţial.
Este de remarcat faptul că în cadrul celei de a doua etape împrumutătorii oferă opţiuni care pot fi mai avantajoase
sau mai oneroase la un moment dat decât revolving facility initial, debitorul putând opta între a continua utilizarea
revolving facility conform termenilor iniţiali sau recurgerea la alternativa oferită de tender panel.
Doctrina franceză contemporană228 observă multitudinea de posibilităţi de clasificare a operaţiunilor de
creditare şi propune următoarele criterii de clasificare considerate principale:
1. durata creditului;
2. funcţia economică;
3. garanţiile ataşate;
4. facilităţile de mobilizare,
5. tehnica juridică implicată în operaţiune;
225
Creditul overdraft este definit si in legislaţia bancara româneasca, mai precis in Norma B.N.R. nr. 14/2006 privind
statistica ratelor dobânzii practicate de instituţiile de credit:
„ caracteristicile generale ale creditului acordat pe descoperit de cont (overdraft) sunt:
- limita maximă a sumelor trase
- perioada maximă de timp pe parcursul căreia titularul contului poate utiliza această facilitate
- posibilitatea tragerii sumelor fără notificarea în prealabil a instituţiei de credit
- inexistenţa unei maturităţi definite”.
226
Numite syndicate of banks, de unde noţiunea de „credit sindicalizat”. Pentru descrierea mecanismului creditului
sindicalizat, a se vedea D. Adams, op. cit., p. 28.
227
Numite tender panel.
228
J.-L. Rives-Lange, M. Contamine-Raynaud, Droit Bancaire, Dalloz, 1995, p. 377.
117
DREPT BANCAR
Bucureşti
6. tehnica de acordare a creditului.

În funcţie de durată, creditul se poate clasifica în credit pe termen scurt, termen mediu şi termen lung.
Spre deosebire de dreptul anglo-saxon, în dreptul francez sunt indicate durate diferite de creditare, astfel:
- creditul pe termen scurt poate avea o durată de până la doi ani;
- creditul pe termen mediu se acordă pentru o perioadă cuprinsă între doi şi cinci ani;
- creditul pe termen lung se consideră că nu poate depăşi treizeci de ani.
Având în vedere funcţia economică, creditele se pot clasifica în finanţarea creanţelor imobilizate, finanţarea
resurselor de rulaj, credite acordate persoanelor fizice, credite de consumaţie ş.a.
În practica bancară se pune accentul pe utilizarea fondurilor împrumutate cu respectarea destinaţiei prestabilite de
părţile implicate în raportul de creditare.
Deturnarea fondurilor de la destinaţia convenită îndreptăţeşte bancherul să solicite intempestiv restituirea creditului
acordat. Între categoriile de credit se pot reţine finanţarea stocurilor întreprinderii, finanţarea exporturilor, finanţarea
achiziţiilor imobiliare.
În funcţie de garanţiile constituite, se disting în principal credite beneficiind de garanţii reale şi credite
negarantate real (garanţii personale sau lipsa garanţiei).
Doctrina bancară franceză229 consideră scontul drept prima operaţiune susceptibilă de mobilizare a creanţei. Din
sfera scontului, posibilitatea de mobilizare a creanţei a trecut cu timpul în sectorul împrumutului dând naştere
efectelor de comerţ scontabile.
Se observă în evoluţia legislativă prevederile legale edictate în intervalul 1967-1988 privind mobilizarea creditului
pe termen mediu şi a creditului ipotecar, respectiv cesiunea de creanţă prin emiterea de titluri de către bănci.
Tehnica juridică utilizată pentru derularea operaţiunilor de credit, la rândul său influenţată de tehnica bancară, a
determinat apariţia unor diferenţe importante între instrumentele care stau la baza diferitelor tipuri de credite.
Unii autori francezi230 împart creditele în funcţie de existenţa sau nu a unei mobilizări de creanţe231.
În categoria creditelor care presupun mobilizarea de creanţe se reţin scontul, mobilizarea creanţelor comerciale232,
factoringul şi avansurile asupra pieţei233.
În categoria creditelor care nu presupun mobilizarea unor creanţe se încadrează în principal împrumutul de
fonduri, deschiderea de credit simplă, leasingul, creditul prin semnătură şi alte forme specific reglementate în dreptul
francez234.
Secţiunea a 3-a. Activitatea de creditare în

legislaţia bancară românească
229
Ibidem, p. 380.
230
Pentru alte criterii utilizate de autori francezi pentru clasificarea creditelor, a se vedea C. Gavalda, J. Stoufflet, Droit
bancaire, Litec, 2005, p. 231 şi urm.
231
S. Piedelièvre, Droit bancaire, PUF 2003, p. 321 şi urm.
232
Mobilizarea creanţelor comerciale în dreptul francez este reglementată în prezent în Codul monetar şi financiar sub forma
„Le Bordereau de cession des créances commerciales” şi „Le crédit de mobilisation des créances commerciales”(CMCC).
233
Credite ale căror condiţii de rambursare depind de anumiţi indicatori ai pieţei la care sunt raportate.
234
Ibidem, p. 378, exemplifică cu următoarele forme: les prêts épargne-logement şi les prêts crédit différé.
118
DREPT BANCAR
Bucureşti
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 nu şi-a propus să realizeze o clasificare a activităţilor de
creditare235. Se poate observa menţionarea câtorva categorii de credite cu titlu de exemplu, în art. 18 alin. (1) lit. (b),
la secţiunea rezervată listării activităţilor permise instituţiilor de credite:
- credite de consum;
- credite ipotecare;
- factoring236;
- finanţarea tranzacţiilor comerciale;
- forfetare237.
Chiar în textul art. 18 din O.U.G. nr. 99/2006 se face referire la faptul că respectivele categorii de credite sunt
menţionate doar cu titlu de exemplu, „între altele”, iar leasingul financiar este menţionat la o literă distinctă.
Asemănător legii bancare anterioare şi după modelul directivelor comunitare emise în materie, menţionarea tipurilor
de activităţi de creditare este exemplificativă, după criteriul destinaţiei fondurilor.
În aplicarea prevederilor generale cuprinse în legea bancară în vigoare, Banca Naţională a României a emis încă
din anul 1994 norme specifice referitor la clasificarea creditelor şi constituirea provizioanelor specifice de risc de
credit. În prezent, în materie sunt incidente în principal prevederile Regulamentului BNR nr. 3/2009, care are drept
obiect de reglementare clasificarea creditelor şi plasamentelor, precum şi constituirea, regularizarea şi utilizarea
provizioanelor specifice de risc de credit.
În cazul instituţiilor de credit se au in vedere:
a) clasificarea creditelor acordate debitorilor din afara sectorului instituţiilor de credit;
b)clasificarea creditelor acordate altor instituţii de credit şi a plasamentelor constituite la acestea;
c) determinarea necesarului de provizioane specifice de risc de credit;
d)constituirea, regularizarea şi utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit.
235
Legea bancară din 1998 nu şi-a propus explicit prezentarea unei clasificări şi/sau rea lizarea unei enumerări limitative a
tipurilor de credite, dar din definiţia creditului rezultă faptul că, în funcţie de conţinut, creditul putea fi apreciat drept
împrumut de fonduri, prelungirea scadenţei unei datorii sau scont. Utilizând criteriul destinaţiei fondurilor, Legea nr. 58/1998
lista, cu titlu de exemplu, creditul de consum, creditul ipotecar, finanţarea tranzacţiilor comer ciale, operaţiunea de factoring,
scontarea şi forfetarea.
236
În anul 1988 a fost adoptată la Ottawa Convenţia asupra factoringului internaţional, document în care factoringul a fost
definit drept un contract încheiat între două părţi (numite vânzător şi factor) prin care vânzătorul cesionează factorului toate
creanţele rezultate din contracte de vânzare de bunuri şi prestări servicii pe care acestea le au cu diverşi parteneri (altele decât cele
pentru consum personal sau casnic) şi notifică debitorii privind această cesiune. În legislaţia română factoringul a fost definit în
1997 în O.U.G. nr. 10/1997 cu privire la diminuarea blocajului financiar şi a pierderilor din economie. Actul normativ menţionat
a fost abrogat de Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, intre timp abrogata la randul
sau. În temeiul dispozitiilor BNR publicate sub denumirea Reglementari contabile conforme cu directivele europene in M.Of.
930bis din 28.12.2011 si aprobate prin Ordinul BNR nr. 27/211, factoringul este o operaţiune prin care clientul, denumit aderent,
transferă proprietatea creanţelor (facturilor) sale comerciale instituţiei, denumită factor, aceasta având obligaţia, conform contractului
încheiat, de a asigura încasarea creanţelor aderentului. Instituţia, pe baza documentelor primite, plăteşte valoarea nominală a creanţelor,
mai puţin agio (taxa de scont si comisioanele aferente), fie imediat, fie la scadenţa acestora sau la scadenţa contractuală stabilită cu
aderenţii.
237
În temeiul dispozitiilor BNR publicate sub denumirea Reglementari contabile conforme cu directivele europene in M.Of.
930bis din 28.12.2011 si aprobate prin Ordinul BNR nr. 27/211, forfetarea reprezintă cumpărarea, fără recurs asupra oricărui
deţinător anterior, a unor creanţe scadente la termen, ca rezultat al livrării de bunuri sau prestărilor de servicii.
119
DREPT BANCAR
Bucureşti
Evaluarea performanţei financiare a clientelei se realizează potrivit normelor interne ale fiecărei bănci, pe bază
de punctaj atribuit unor factori cantitativi şi calitativi. Factorii cantitativi au în vedere în principal indicatorii de
lichiditate, solvabilitate, risc şi profitabilitate. Factorii calitativi analizează aspectele legate de modul de administrare
a clientului, calitatea acţionariatului, garanţiile primite (altele decât cele care sunt acceptate la diminuarea expunerii
faţă de debitor) şi condiţiile de piaţă în care entitatea îşi desfăşoară activitatea.
Evaluarea performanţei financiare a unui debitor, persoană fizică, se realizează potrivit criteriilor stabilite de instituţiile
de credit prin norme interne, pornindu-se de la procedura de clasificare a clientelei pe categorii de risc de nerambursare,
elaborată de acestea.
O altă clasificare a creditelor se realizează din punct de vedere al cerinţei privind constituirea de provizioane
specifice de risc de credit, respectiv:
a) credite care nu fac obiectul constituirii de provizioane specifice de risc de credit;
b) credite care fac obiectul constituirii de provizioane specifice de risc de credit.
În funcţie de structurarea creditelor, acestea se pot împărţi în:
1. principal;
2. dobândă.
Expunerile din credite înregistrate faţă de debitorii din afara sectorului instituţiilor de credit se clasifică în
următoarele categorii:
a) standard;
b) în observaţie;
c) substandard;
d) îndoielnic;
e) pierdere.
Expunerile din credite înregistrate de instituţiile de credit faţă de alte instituţii de credit se clasifică numai în
categoria "standard" sau "pierdere".
O clasificare a creditelor este realizata in legislatia bancara si prin prisma tehnicilor de raportare de date si informatii
statistice la Banca Nationala a Romaniei in temeiul Regulamentului BNR nr. 31/2011.
Din perspectiva statistica, creditele sunt considerate fonduri date cu împrumut clienţilor. Categoriile de credit
mentionate in regulament, fara ca respectiva enumerare sa aiba caracter limitativ, cuprind:
a) credite acordate gospodăriilor populaţiei şi instituţiilor fără scop lucrativ în serviciul gospodăriilor populaţiei,
defalcate în:
- credite pentru consum
- credite pentru locuinţe
- credite pentru dezvoltarea afacerilor
- credite pentru alte scopuri
b) creanţe aferente cărţilor de credit
c) credite reînnoibile automat (revolving)238
238
Creditele reînnoibile automat includ sumele obţinute printr-o linie de credit şi nerambursate si au următoarele caracteristici:
1. debitorul poate utiliza sau retrage fonduri într-o limită de credit anterior aprobată, fără a notifica în prealabil creditorul;
2. valoarea creditului disponibil poate creşte şi descreşte pe măsură ce fondurile sunt împrumutate şi rambursate;
3. creditul poate fi utilizat în mod repetat;
4. nu există obligaţia rambursării regulate a fondurilor.
O linie de credit se constituie printr-un acord între creditor şi debitor, care permite debitorului să ia avansuri, pe parcursul unei
perioade definite şi într-o anumită limită şi să le ramburseze oricând înainte de o dată stabilită.
120
DREPT BANCAR
Bucureşti
d) credite acordate pe descoperit de cont (overdrafts)239

e) credite sindicalizate
f) leasing financiar acordat terţilor240
g) titluri de valoare nenegociabile
h) credite negociate
i) creanţe subordonate sub formă de depozite sau credite
j) creanţe în cadrul operaţiunilor reverse repo sau de împrumut de titluri de valoare garantate cu numerar.
239
Descoperitul de cont reprezintă un sold debitor al unui cont curent. Atât creditele reînnoibile automat, cât şi creditele acordate pe
descoperit de cont exclud creditele acordate prin intermediul cardurilor de credit.
240
Leasingul financiar reprezintă un contract prin care proprietarul unui bun de folosinţă îndelungată ("locatorul/finanţatorul")
împrumută acest activ unui terţ ("utilizatorul") pentru mare parte sau chiar pentru întreaga durată de viaţă economică a activului în
schimbul unor rate regulate care corespund preţului bunului, la care se adaugă o dobândă. Utilizatorul se presupune că în fapt beneficiază
de toate avantajele care decurg din folosirea bunului şi suportă toate costurile şi riscurile asociate proprietăţii.
121

Curs Bancar

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Bancar

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPT BANCAR

Lector univ. dr. Monica Amalia Raţiu

Secţiunea 1. Circumstanţele adoptării primei legi bancare

Secţiunea a 2-a. Prezentarea generală a dispoziţiilor

Legea nr. 70/1934 a fost structurată in cinci titluri cu următorul conţinut:

- definirea conceptului de societate bancară4;

(iii) achiziţia în nume propriu de titluri producătoare de dividende pentru un total

Secţiunea 1. Decizii politice în materie bancară în anul 1990

Secţiunea a 2-a. Constituiri de noi entităţi bancare

Secţiunea a 3-a. Decizii de politică valutară

Secţiunea 1. Contextul adoptării primei legi bancare postdecembriste

multiplicarea şi diversificarea băncilor comerciale.

Secţiunea a 2-a. Prezentarea generală a dispoziţiilor actului normativ

Secţiunea 1. Contextul adoptării Legii bancare din 1998

standardelor Uniunii Europene.

Secţiunea a 2-a. Amendamente ale Legii nr. 58/1998 realizate prin

Secţiunea 1. Cadrul legislativ comunitar în materia serviciilor financiare

Integrarea României în Uniunea Europeană a obligat la armonizarea cadrului legislativ şi de reglementare

Secţiunea a 2-a. Armonizarea legislaţiei naţionale

Secţiunea a 3-a. Prezentarea generală a dispoziţiilor

Actul normativ50 a fost structurat în trei părţi, respectiv:

- procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri51;

Cu toate acestea, se pot consemna anumite elemente de noutate şi modificări.

Secţiunea 1. Constituirea Băncii Naţionale a României

Secţiunea a 2-a. Operaţiuni derulate de Banca Naţională a României până în 1945

Secţiunea a 3-a. Sistemul bancar românesc în perioada 1945-1989

- monopolul emisiunii monetare, „potrivit hotărârii Consiliului de Miniştri”;

Secţiunea 1. Sistemul bancar românesc după 1989

Secţiunea a 2-a. Perspective în dezvoltarea

acestora cu băncile centrale naţionale.

- este o instituţie care beneficiază de personalitate juridică;

Secţiunea 1. Reglementare şi natură juridică

Secţiunea a 2-a. Independenţa Băncii Naţionale a României

„Le regroupement du Conseil économique et social français”;

Secţiunea a 3-a. Colaborarea cu alte autorităţi

- derularea de operaţiuni cu titluri de stat85;

economică, care operează concomitent în mai multe pieţe ale sistemului;

Secţiunea a 4-a. Cooperarea internaţională şi

obiectivului fundamental şi atribuţiilor Băncii Naţionale a României.

Secţiunea 1. Emisiunea monetară

Secţiunea a 2-a. Definirea şi aplicarea politicii monetare şi

În doctrină au fost reţinute mai multe definiţii ale politicii monetare.

§1. Operaţiunile de piaţă monetară

a) să fie în proprietatea băncii prezentatoare;

- transmiterea de către bănci a ofertelor de participare la licitaţie;

§2. Acordarea de credite instituţiilor de credit

§3. Mecanismul rezervelor minime obligatorii

§4. Politica valutară şi de curs de schimb

- perioada de aplicare a măsurilor de salvgardare nu poate depăşi 6 luni;

Secţiunea a 3-a. Asigurarea unei funcţionări a sistemelor de plăţi

Secţiunea a 4-a. Supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit

în două momente distincte:

Secţiunea a 5-a. Operaţiuni pe contul statului şi cu titluri de stat

b) condiţiile privind accesul participanţilor pe piaţa primară în calitate de dealeri primari;

Secţiunea a 6-a. Administrarea rezervelor internaţionale

- să cumpere, să vândă şi să efectueze alte tranzacţii cu valute;

Secţiunea 1. Prezentare generală

supuşi regimului incompatibilităţilor şi conflictelor de interese prevăzut de lege;

Secţiunea a 2-a. Consiliul de administraţie

Secţiunea a 3-a. Guvernatorul Băncii Naţionale a României

Gestiunea zilnică a BNR este atributul guvernatorului114.

Secţiunea a 4-a. Funcţionarea Băncii Naţionale a României

Secţiunea a 5-a. Auditarea situaţiilor financiare anuale

şi a performanţei financiare pentru respectivul exerciţiu financiar.