Sunteți pe pagina 1din 78

Fitosociologie şi vegetaţia României

NOTĂ.
Acest curs a fost găsit scanat şi utilizat de cei interesaţi (pi-ra-tat !).El a fost publicat a doua
oară de autor în 2005 ,sub o formă mai completă dar mai dificilă pt studenţi. FOLOSIŢI-L ŞI
NU-L DIFUZAŢI ! A fost cea mai căutată sinteză după ce a apărut pt prima dată. Nu a fost
plagiat că-l gasea autorul !

VASILE CRISTEA
FITOSOCIOLOGIE ŞI VEGETAŢIA ROMÎNIEI, 1993,
CLUJ

3
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

Cuprins

Introducere .............................................................................................................................................................. 1

Cuprins .................................................................................................................................................................... 3

Ştiinţa comunităţilor vegetale: Fitocenologia ..............................................................................................5


Scopul unităţii de curs ................................................................................................................................. 5
Obiectivele operaţionale ale unităţii de curs ................................................................................................5
Cuprinsul unităţii de curs ............................................................................................................................ 5
1.1. Fitocenologia: definiţie, scop, sarcini...............................................................................................5
1.2. Noţiunea de floră şi vegetaţie...........................................................................................................8
1.3. Obiectivul de studiu al fitocenologiei...............................................................................................9
1.4. Fitocenoza şi celelalte sisteme biologice suprapoluţaionale..........................................................14

Structura fitocenozelor.................................................................................................................................17
Scopul unităţii de curs ............................................................................................................................... 17

4
Fitosociologie şi vegetaţia României

Obiectivele operaţionale ale unităţii de curs ..............................................................................................17


Cuprinsul unităţii de curs .......................................................................................................................... 17
2.1. Fizionomia şi aspectul fitocenozelor..............................................................................................17
2.2. Structura calitativă a fitocenozelor.................................................................................................18
2.2.1. Compoziţia floristică şi a bioformelor................................................................................19
2.2.2. Geoelementele şi semnificaţia lor cenotică şi fitogeografică..............................................22
2.2.3. Compoziţia în categorii ecologice.......................................................................................24
2.2.4. Compoziţia în tipuri genetice..............................................................................................26
2.3. Indicii fitocenologiei şi metodele determinării lor.........................................................................28
2.3.1. Indici fitocenologici calitativi.............................................................................................28
2.3.2. Indici fitocenologici cantitativi...........................................................................................29
2.3.3. Indici fitocenologici sintetici...............................................................................................34
2.4. Releveul fitocenologic.....................................................................................................................35
2.5. Structura spaţială a fitocenozelor...................................................................................................40
2.6. Aleopatia şi rolul ei în structura fitocenozei...................................................................................44
2.7. Dinamica structurii fitocenozelor...................................................................................................46

Funcţiile fitocenozelor ................................................................................................................................49


Scopul unităţii de curs ............................................................................................................................... 49
Obiectivele operaţionale ale unităţii de curs ..............................................................................................49
Cuprinsul unităţii de curs ...........................................................................................................................49
3.1. Consideraţii preliminare.................................................................................................................49
3.2. Funcţia de producţie a fitocenoze...................................................................................................50
3.3. Funcţia mediagenă şi de reglaj.......................................................................................................52
3.4. Alte funcţii ale fitocenozelor...........................................................................................................57

5
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

Sistematica grupărilor vegetale...................................................................................................................58


Scopul unităţii de curs ............................................................................................................................... 58
Obiectivele operaţionale ale unităţii de curs ..............................................................................................58
Cuprinsul unităţii de curs .......................................................................................................................... 58
4.1. Unităţi cenotaxonomice..................................................................................................................58
4.2. Identificarea asociaţiilor vegetale...................................................................................................61
4.3. Cartarea vegetaţiei..........................................................................................................................63
4.4. Succesiunea vegetaţiei....................................................................................................................64

Vegetaţia României......................................................................................................................................69
Scopul unităţii de curs ............................................................................................................................... 69
Obiectivele operaţionale ale unităţii de curs ..............................................................................................69
Cuprinsul unităţii de curs .......................................................................................................................... 69
5.1. Consideraţii generale......................................................................................................................69
5.2. Zonele de vegetaţie din România...................................................................................................71
5.3. Etajele de vegetaţie din România...................................................................................................75

Bibliografie .............................................................................................................................................................81

6
Fitosociologie şi vegetaţia României

1. Ştiinţa comunităţilor vegetale: Fitocenologia

“… Ştiinţa se edifică, mereu, prin înţelegerea din ce în ce mai adâncă a fenomenologiei naturale - din care
însuşi omul este o parte... Ştiinţa trebuie să ajute deci nu numai omenirea şi statele, ştiinţa trebuie să ajute din ce în ce
mi mult pe om...” ‚ ‚
(O. Onicescu, 1982)

1.1. Fitocenologia (fitosociologia): definiţie, scop, sarcini


În îndelungata istorie a Pământului, învelişul viu al acestuia - începându-şi zămislirea aproximativ la jumătatea
vârstei actuale a planetei - a suferit nenumărate transformări, a urmat variate cai evolutive, toate fiind în concordanţă
cu ansamblul de factori ecologici ce acţionau la un moment dat. Orice schimbare semnificativă a acestui ansamblu a
atras după sine şi modificări în structura internă (în primul rând informaţională) şi externă a organismelor de pe
suprafaţa afectată.
Astfel, un şir nesfârşit de forme create de natură, prin complicatele-i mecanisme, au dispărut lăsând sau nu
urme ale trecerii lor pe Planeta Albastră, iar altele s-au refugiat în adăposturi ori în regiuni, în care au reuşit să
supravieţuiască, să-şi armonizeze structurile, să genereze forme noi care, la rândul lor, au cucerit noi biotopuri ori
regiuni şi au contribuit la formarea unor noi ansambluri şi relaţii. Dar şi astăzi, poate cu o intensitate mult sporită, un
număr apreciabil de specii animale (cca. 1 milion !) şi vegetale (cca. 50.000 de specii !) sunt ameninţate cu o iminentă
dispariţie. Această situaţie însă, îşi are cauzele mai cu seamă în puternica presiune exercitată de cel mai tânăr factor
ecologic - cel antropogen - care, născându-se din jocul hazardat al Naturii s-a rupt treptat de legile acesteia, devenind
de o agresivitate ce-i conferă posibilitatea (dar nu şi dreptul !) să distrugă orice formă de viaţă - acest miracol al
sistemului nostru solar.
Organismele, fie ele animale ori vegetale, nu au trăit şi nu trăiesc izolat, ci în comunităţi cu grade diferite de
complexitate şi într-un echilibru dinamic cu ansamblul factorilor de mediu.
Aceste comunităţi nu s-au constituit şi nu se constituie la întâmplare, ci pe baza unor legităţi perfectate în timp,
verificate de mecanismele co-evolutive şi descifrate de o serie de discipline biologice, între care se situează şi
fitocenologia.

a) Fitocenologia (phyton gr. = plantă, koinosis gr. = care se asociază, care reuneşte, logos = ştiinţă, vorbire)
este o ştiinţă biologică de sinteză ce studiază covorul vegetal în strânsă interdependenţă cu mediul în care acesta se
dezvoltă. Studiile fitocenologice urmăresc aşadar elucidarea relaţiilor de intercondiţionare şi influenţare reciprocă
dintre comunităţile vegetale şi complexul de factori ecologici (sol, climă, factori biotici, orografici, istorico-genetici).
Rezultatul acestor interacţiuni se materializează în constituirea unor sisteme biologice suprapopulaţionale care, în
dinamica lor evoluează spre optimizarea structurală şi funcţională, spre realizarea unei homeostazii ridicate, sistemele
la nivelul cărora au loc procesele primare de acumulare şi transformare a materiei şi energiei, de transferare şi
diversificare a informaţiei, de modelare a acţiunii factorilor ambientali. Aceste sisteme poartă numele de fitocenoze şi
constituie producătorul primar al fiecărui tip de biocenoză, în general al fiecărui ecosistem şi reprezintă obiectul
nemijlocit de studiu al disciplinei de faţă.
În aceste condiţii, vom putea defini mai amplu fitocenologia ca fiind ştiinţa care se ocupă de studiul complex al
structurii şi funcţiilor fitocenozelor, al raporturilor lor cu mediul abiotic şi biotic, al răspândirii, tipizării şi clasificării
lor, precum şi de elaborarea principiilor şi procedeelor de folosire raţională şi conservare a fitocenozelor” (Doina
IVAN, 1979).
Deci, este vorba despre o ştiinţă cu o problematică deosebit de complexă, analitică şi sintetică deopotrivă,
fundamentală prin legităţile evidenţiate şi practică prin informaţiile şi soluţiile oferite diverselor sectoare socio-
economice.
Literatura de specialitate, mai ales din ţările est-europene a păstrat şi generalizat denumirea de fitocenologie -
termen introdus în ştiinţă de către elveţianul R. GAMS (1918), înlocuind termenul consacrat pentru studiul
comunităţilor de plante, cel de fitosociologie (I.K.PACZOSKI, 1896). Această ultimă denumire este larg utilizată în
marea majoritate a ţărilor, diferenţa de terminologie fiind generată de unele, analogii făcute de anumiţi autori intre
sociologia umana şi cea a comunităţilor vegetale. Dar, această analogie nu înseamnă nicidecum omologie, chiar dacă
Om şi Natură sunt componente bazate pe aceleaşi elemente esenţiale, chiar dacă viaţa - privită unitar - ar fi stăpânită
de acelaşi spirit universal. Sociosfera şi Biosfera sunt clar conturate, fără a fi însă complet separate iar legile ce
guvernează procesele şi funcţionarea fiecăreia în parte, prin specificitatea lor argumentează absenţa similarităţii.

7
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

Faptul că nu există un paralelism, între sociologia umană şi fitosociologie (fitocenologie) a fost desluşit subliniat de
câtre unul din fondatorii şcolii fitosociologice, J. BRAUN-BLANQUET (1928, 1951), care arăta că: „singura trăsătură
comună care reuneşte aceste ştiinţe este faptul că nici una dintre ele nu are ca obiect studiul unor fiinţe individuale, ci
studiul interacţiunilor fiinţelor care alcătuiesc colectivităţi complexe”.
Se mai impune să precizăm aici şi faptul că problematica acestei discipline a fost abordată la început de
“geografia plantelor” cum a definit-o C. MENTZEL (sfârşitul secolului XVII) sau de “fitogeografie” cum o considera
Al. von HUMBOLDT (1805, 1806). Ulterior se conturează geobotanica, termen folosit mai intâi de câtre
A.GRISEBACH (1838, 1866, 1872) şi F. RVJPRECHT (1866), disciplină ce va îngloba atât ecologia vegetală,
fitogeografia, cit şi fitocenologia.
Astăzi, fitocenologia (fitosociologia) s-a constituit într-o disciplină de sine stătătoare, cu obiect de studiu bine
conturat, cu metodologie de lucru şi legi specifice, fără însă a se izola de o serie de ştiinţe şi ramuri biologice ori ne-
biologice, ale căror date îi sunt absolut necesare. Astfel, fitocenologul este obligat să facă apel la pedologie,
petrografie, geomorfologie, climatologie, ecologie generală, eco-fiziologie, biochimie, evoluţionism, matematică-
informatică, dar - mai ales - la taxonomie vegetală (botanică sistematică s.l.). în această direcţie, considerăm ca fiind
bine venită includerea opiniei unui practician în fitocenologia românească, I.ŞERBANESCU (1960), care sublinia că:
“…a fi geobotanist (fitocenolog n.n.) înseamnă a stăpâni la perfecţie, pe de o parte cunoaşterea plantelor şi a ecologiei
lor iar pe de alta parte legile de asociere şi convieţuire a plantelor în asociaţii”. După acelaşi autor, geobotanica
(fitocenologia n.n.), este o ştiinţă foarte interesantă şi pasionantă prin multitudinea de probleme pe care le pune la
fiecare pas, în fiecare moment ... (dar) ... este totuşi o ştiinţă grea şi crudă cu cei ce vor s-o improvizeze
Pentru cercetările fitocenologice viitoare, autorul recomanda la acea dată ca ele: „... să fie aprofundate cit mai
mult, nu nu-mai în scop ştiinţific, ci şi practic, care este în fond scopul geobotanicii”.

b) Scopul acestei discipline s-a amplificat, cum era şi firesc, pe măsură ce ea şi-a îmbogăţit bagajul de date
faptice, şi-a perfecţionat metodele de investigare, dar şi paralel cu diversificarea problemelor practice care impun o
rezolvare urgenţă. În esenţă, acest scop, rezultând de altfel din definiţiile prezentate anterior, poate fi rezumat astfel:
= fitocenologia urmăreşte identificarea tipurilor de comunităţi vegetale din diversele regiuni ale Globului şi,
paralel cu acumularea de informaţii, realizarea sistematizării acestor tipuri în unităţi de vegetaţie (cenotaxonomice), în
funcţie de asemănările lor structurale şi ale biotopurilor în care se dezvoltă;
= contribuie la descifrarea mecanismelor şi legităţilor care guvernează raporturile plantelor intre ele şi cu
condiţiile de mediu (locale şi generale), finalizate în realizarea unor comunităţi bine conturate;
= reconstituie şi stabileşte direcţiile de evoluţie în timp a diverselor tipuri de grupări vegetale fie sub influenta
factorilor naturali, fie în condiţiile intervenţiei. umane, îmbogăţind astfel, prin informaţiile aduse, ştiinţa evoluţiei;
= elaborează principiile şi procedeele de valorificare şi conservare a fitocenozelor, de gestionare a fitosferei în
general, precum şi strategiile de reconstrucţie ecologică a comunităţilor degradate ori deteriorate.
În mare parte, aceste idei le regăsim subliniate încă în 1960 de Evdochia PUŞCARU-SOROCEANU şi Ana
PAUCA: “Obiectivele geobotanicii (în sensul de fitocenologie n.n.) ca ştiinţă sunt: cunoaşterea grupărilor vegetale -
adică a fitocenozelor în toată complexitatea lor, descoperind legile naturale care determină compoziţia floristică şi
structura lor, raporturile de interacţiune şi interdependenţă intre speciile componente, cât şi raporturile dintre acestea
şi mediul în care se dezvoltă; cunoaşterea condiţiilor ecologice specifice şi determinante; cauzele de apariţie a
fitocenozelor, de dezvoltare, evoluţie şi repartiţie în timp şi spaţiu, cu toate contradicţiile specifice„.
Putem afirma deci că, prin scopul propus, fitocenologia se conturează ca o disciplină teoretică şi practic-
aplicativ în acelaşi timp, iar prin mijloacele de investigare, ea capătă un pronunţat caracter interdisciplinar.
Necesitatea legării cunoştinţelor teoretice de nevoile practicii nu reprezintă o caracteristică a unei anumite
societăţi ori a unei anumite perioade, ci ea constituie un imperativ al dezvoltării societăţii umane, la care ştiinţa
trebuie să îl aducă contribuind din plin. Relevante sunt cuvintele lui Al. BORZA rostite la primul Congres al
Naturaliştilor din România (Cluj, 18 -21 aprilie, 1928), după care cercetarea naturii este importantă: “mai ales pentru
a da o bază solidă, ştiinţifică aplicaţiilor practice...de care depinde progresul economic şi viitorul cultural al ţării
noastre”.
Ori, în realizarea progresului economic şi social, un rol primordial îl joacă resursele naturale, intre care covorul
vegetal, cu multiplele sale funcţii de producţie, de protecţie şi de suport deţine un loc de frunte; aceasta cu atât mai
mult, cu cit resurse-le vegetale se încadrează în categoria celor regenerabile (sau, în cea mai mare parte regenerabile).
Dacă este aşa, atunci apare tot mai evidentă necesitatea cunoaşterii profunde a întregului potenţial oferit de vegetaţie,
dar şi a măsurilor de valorificare, conservare şi refacere pe baze ecologice a acestor resurse.
Termenul de “oikumen desemnând noul habitat creat prin activitatea speciei umane a fost propus de istoricul şi
sociologul englez A.TOYNBEE (1976) şi poate fi sinonimizat cu cel de “noosferă” definit de antropologul şi
paleontologul francez P. T. de CHARDIN (1923, simultan se pare cu fondatorul geo- şi biogeochimiei, V.I.
VERNADSKI) ca învelişul nou al Pământului construit de raţiunea (înţelepciunea) umană.

c) Sarcinile care stau în faţa fitocenologiei (ca de altfel şi a altor discipline implicate în cunoaşterea şi
gestionarea Naturii) vor căuta semnificaţii noi, dacă figurilor anterioare le vom adăuga şi pe cea a dinamicii populaţiei

8
Fitosociologie şi vegetaţia României

umane a Globului.
Considerăm că sarcinile fitocenologiei pot fi schiţate astfel: să ofere informaţii privind structura calitativă,
cantitativă şi potenţialul bioproductiv al fitocenozelor din diferitele regiuni geografice, disciplinelor cu activităţi
directe în practică, cum sunt: silvicultura, pratologia, agricultura, farmacologia, arhitectura peisajeră, îmbunătăţirile
funciare etc;
= să contribuie, prin descifrarea mecanismelor de asociere răspândire şi dinamică a grupărilor vegetale, la
dezvoltarea disciplinelor biologice generalizatoare (evoluţionism, ecologie generală ş.a.);
= să urmărească modificările produse în mediul înconjurător, particular în grupările vegetale, de acţiunea
socio- şi tehnosferei, iar, în funcţie de legile descifrate, să propună măsuri menite să evite degradarea ireversibilă a
acestor grupări, să asigure conservarea celor cu potenţial biologic ridicat ori a celor cu o încărcătură informaţională
deosebită;
= să găsească soluţiile optime de gestionare a vegetaţiei naturale şi a celei de origine antropică, iar printr-o
colaborare cu alte discipline să asigure baza ştiinţifică pentru acţiunile de reconstrucţie ecologică;
= să-şi îmbogăţească şi perfecţioneze metodele de cercetare, de prelucrare şi interpretare a informaţiilor, în
spirit sistemic, spre a fi în stare sa răspundă într-o şi mai mare măsură comandamentelor ştiinţifice şi practice
contemporane.
Dacă, tot mai des, se vorbeşte astăzi despre geniul tehnic”, “geniul genetic”, “geniul ecologic”, “geniul politic”
etc., putem accepta posibilitatea consolidării şi a unui geniu fitosociologic. Acesta, bazat pe studii fitosociologice
complexe (sinfloristică, sinstatistică, sinstructură, sinecologie, sindinamică, sincronologie) şi pe considerentele
peisagere (sinfitosociologie, geosinfitosociologie), ar putea contribui la o gestionare globală a spaţiului terestru
(J.M.GÉHU, 1987) şi, implicit, la o revigorare a disciplinei de care ne ocupam.
d) Etapele cercetărilor fitocenologice, privite prin prisma realizării scopului şi sarcinilor fitocenologiei, vor
presupune deci, o atentă şi complexă muncă de teren (preferabil de realizat în echipă), precum şi o documentată
muncă de laborator, de sinteză, concepţie şi decizie. Schematic, succesiunea acestor etape poate fi prezentată astfel:
= etapa analitică în care fitocenologul şi taxonomiştii specializaţi pe diferite grupe de plante vor identifica
(corect şi complet) structura calitativă, cantitativă şi spaţială a fitocenozelor luate în studiu, intensitatea presiunii
antropo-zoogene, corologia grupărilor vegetale, iar pedologul, climatologul şi geomorfologul vor face o analiză a
valorii şi dinamicii factorilor staţionali şi generali;
= etapa sintetică, desfăşurată în cea mai mare parte în laborator, va fi efectuată mai cu seamă de către
fitocenolog, care va reuni fragmentele de fitocenoze analizate în unităţi de vegetaţie (cenotaxonomice) şi va elabora
schema de succesiune a comunităţilor vegetale (în strânsă corelaţie cu informaţiile furnizate de către ceilalţi specialişti
implicaţi în studiul întreprins) iar, un final, va realiza harta geobotanică (în forma sa finală) a regiunii date;
= etapa integratoare şi, de decizie, realizată prin dezbateri cu specialiştii din domeniile practice şi cu
participanţii la studiul efectuat, va urmări ierarhizarea diverselor tipuri de vegetaţie în funcţie de valoarea lor
indicatoare, productivă şi protectivă, stabilirea soluţiilor optime pentru gestionarea complexă a spaţiului dat, ţinând
cont şi de perspectivele dezvoltării social-economice ale regiunii luate în studiu.

}
şi de decizie
integratoare

Sinteza peisageră
Etapa

(geosinfitocenologică) şi recomandări

Cartarea
vegetaţiei
sintetică
Etapa

Sinteza Descifrarea originii şi


cenotaxonomică dinamicii fitocenozelor

}
analitică

Studiul structurii Studiul factorilor


Etapa

fitocenozelor staţionali
9
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

Etapele studiilor fitocenologice

1.2. Noţiunile de floră şi vegetaţie


În natură, plantele sunt reprezentate de fitoindivizi, cu diverse grade de complexitate structurală şi funcţională,
cu variate preferinţe ecologice, cu poziţii diferite pe scara filogenetică. Dar, aceşti fitoindivizi nu trăiesc izolat (în
general) de alţi semeni ai lor, ci sunt reuniţi. în fitopopulaţii, nivel de organizare caracterizat prin unitatea de areal,
prin fluxul nestingherit de gene între componenţii săi, printr-un genofond particular, prin supravieţuirea în timp şi
spaţiu, nivel considerat de fapt “individul de specie”. Populaţia constituie nivelul de bază la care au loc procesele
evolutive primare, dar şi obiectul nemijlocit al oricărui studiu taxonomic ori ecologic.
Se cunoaşte faptul că atât individul, cât şi populaţia, în situaţii particulare, pot fi izolate (geografic, ecologic,
fiziologic etc) de altele asemenea lor, împrejurare care, pentru ambele ni vele determină o slăbire a capacităţii
competitive şi a posibilităţilor lor evolutive. Apare astfel evident rolul deosebit pe care îl au sistemele
suprapopulaţionale de organizare a lumii vii.
La rândul lor, fitopopulaţiile diferitelor specii se reunesc, într-o aceeaşi suprafaţă, pe baza unor relaţii de
“simpatie” ori de “antipatie”, a unor exigenţe şi cerinţe reconstituind comunită ţi cu o structură evident mozaicată (cel
mai adesea), numite fitocenoze. Acestea reprezintă obiectul nemijlocit în studiile de vegetaţie şi, acelaşi timp,
individul de asociaţie (asociaţia fiind unitatea de bază în studiul covorului vegetal, tot aşa cum specia este unitatea
taxonomică principală în idiobiologie).
Dacă fitoindivizii reuniţi în fitopopulaţii realizează o anumită constelaţie genotipică în genofondul populaţional
(situaţie mai puţin sesizabilă vizual), populaţiile componente ale unei fitocenoze determină o structură în mozaic
(evidentă macroscopic) şi o întreagă reţea de interacţiuni, supuse legilor generale ale sistemului căruia li se
subordonează. Deci, avem de-a tace în acest caz nu cu o simplă sumă de indivizi ai unor populaţii diferite, ci cu un
sistem având calităţi superioare subsistemelor componente.
După aceste consideraţii generale (considerate de noi ca fiind necesare), pentru sublinierea conţinutului
semantic al noţiunilor de floră şi vegetaţie, vom face apel la o definiţie suficient de clară şi exactă, în ciuda vechimii
ei:
„Flora unui ţinut este enumerarea si descrierea tuturor speciilor care cresc în el, cercetate sub aspect pur
fitografic şi independent de abundenţa fiecărei specii în parte; plantei rare nu i se acordă o importanţă mai mică decât
plantei comune, iar numărul speciilor constituie un total considerat în mod abstract... Vegetaţia unui ţinut este
reprezentată prin covorul vegetal care-l acoperă, fiind alcătuită din întovărăşirea în cantităţi şi proporţii diferite a
speciilor constitutive ale florei, unele din ele jucând un rol considerabil, altele fiind împrăştiate şi pierdute în
mulţimea celor abundente; primele formează un element principal al tabloului natural pe care-l oferă ţinutul, cele
următoare neocupând adeseori decât un spaţiu minim” (THURMANN ap. Borza, şi Boşcaiu, 1965).
a) Studiile floristice reprezintă deci, o analiză idiotaxonomică a plantelor care cresc într-o anumită regiune,
urmărind evidenţierea taxonilor vegetali, respectiv variabilitatea şi diversitatea floristică a regiunii date. În acelaşi
timp, un studiu floristic modern face şi o interpretare ecologică, economică şi chiar cito-genetică a florei respectivei
regiuni. Cu cât regiunea va cuprinde mai multe tipuri de staţiuni (biotopuri), cu atât diversitatea floristică va fi mai
mare (deci, flora mai bogată); cu cât ambianţa cenotică va fi mai diversificată, cu atât fluxul genetic va fi mai intens şi
variabilitatea genotipică şi fenotipică mai accentuate; la fel, diversitatea şi variabilitatea vor fi mai ridicate intr-o
regiune situată la interferenţa unor căi de migraţie biogenetică ori la contactul a două sau mai multe regiuni
fitogeografice.
Aceste consideraţii (verificate în practică) ne conduc spre concluzia că, astăzi, flora nu mai poate fi privită ca o
simplă sumă de fitotaxoni, ca “un total considerat în mod abstract”, ci ca o rezultantă ecologo-genetico-istorică într-un
spaţiu cenotic şi fitogeografic dat. Studiul floristic modern nu se mai poate tace prin colectarea, mai mult sau mai
puţin întâmplătoare, a unor fitoindivizi şi identificarea apartenenţei lor taxonomice, ci prin temeinice analize şi
observaţii la nivel populaţional, care, evidenţiind ecotipuri variate pot oferi încă numeroase noutăţi ştiinţifice, deseori
acestea având şi reale valenţe practice.
b) Studiile de vegetaţie au la bază cunoaşterea florei (care trebuie să fie alfabetul oricărui fitocenolog), dar ele
abordează complexul de specii vegetale reunite în diversele staţiuni ale ”teritoriului cercetat, comunităţile vegetale aşa
cum se află ele în natură (păduri, pajişti, mlaştini, tufărişuri, buruienişuri etc.), în toată varietatea lor. De fapt, poporul
român a intuit perfect aceste grupări, pe care le-a denumit ”stejărişe”, “gorunete”, “cerete”, “făgete”, “molidişe”,
“jnepenişe”, “alunişe”, “zmeurişe’, “răchitişuri”, “păpurişe”‚ “cinepişte”, “porumbişte” etc., dând nume asemănătoare
localităţilor ori unor suprafeţe în care domina unul sau altul din aceste tipuri de vegetaţie. Păstrarea unor asemenea
toponimii de-a lungul secolelor, oferă informaţii valoroase fitocenologului care le poate utiliza în reconstituirea
evoluţiei în timp a vegetaţiei regiunii date.
Revenind la studiile de vegetaţie, suntem de acord cu afirmaţia că importanţa majoră o au speciile abundente,
dar trebuie să subliniem că individualitatea grupărilor vegetale dintr-o anumită regiune este evidenţiată, frecvent, de
speciile cu importanţă fitogeografică deosebită; ori, acestea nu întotdeauna sunt şi abundente. În aceste condiţii,
vegetaţia nu ne mai apare ca o simplă caracterizare fizionomică (aceasta a făcut-o şi poporul nostru), ci ca o
componentă de bază a peisajului unei regiuni, complex structurată‚ condiţionată ecologic şi istorico-dinamic,
îndeplinind importante funcţii eco-protective şi socio-economice. Din necesitatea abordării sub multiple aspecte derivă

10
Fitosociologie şi vegetaţia României

şi dificultatea mai ridicată în cazul studiilor riguroase, care nu urmăresc doar “fotografierea” realităţii din teren, ci şi
descifrarea mecanismelor şi cauzelor asocierii plantelor în fitocenoze, a dinamicii lor trecute şi viitoare, a căilor
optime de intervenţie umană în gestionarea lor. Succesul va fi asigurat doar prin îmbinarea studiului analitic cu cel
sintetic, cu interpretarea sistemică, prin colaborarea specialiştilor din domenii strict delimitate cu generalişti şi
teoreticieni avizaţi, a cercetătorului “de teren” cu cel “de laborator şi bibliotecă.
Cele două noţiuni - de floră şi de vegetaţie - au aşadar sfere diferite de cuprindere, obiect şi metode specifice de
investigaţie fără a fi rupte una de cealaltă, ele “...oglindesc realităţi distincte, care nu trebuiesc confundate niciodată şi
nici scindate în mod definitiv şi artificial (BORZA şi BOŞCAIU, 1965).
Flora şi vegetaţia unei regiuni se intercondiţionează, astfel că „... alcătuirea floristică oglindeşte istoria
vegetaţiei, raporturile cantitative dintre specii, iar alte însuşiri ale structurii oglindesc ecologismul actual şi
interacţiunile reciproce„ (A.P. ŞENNIKOV, 1958).
În condiţiile climatului temperat, între flora şi vegetaţia unui anumit teren, rareori există o corespondenţă. Vom
putea întâlni următoarele situaţii mai frecvente:
= flora poate fi bogată, dar vegetaţia săracă, slab dezvoltată, aşa cum se întâmplă pe stâncăriile calcaroase,
unde, pe unitatea de suprafaţă apar multe specii ierboase, dar reprezentate de puţini indivizi, în general de talie redusă
şi fără a realiza o închegare puternică a fitocenozelor în care se încadrează;
= flora poate fi săracă, iar vegetaţia bogată (abundentă, chiar luxuriantă), aşa cum se întâlneşte într-un trestiiş,
păpuriş ori în anumite grupări nitrofile edificate de urzică, de cucută de grădină, de brusture etc. în aceste situaţii,
flora este reprezentată de puţine specii, dar vegetaţia este bine închegată, talia indivizilor depăşind frecvent media
speciei;
= în cazuri particulare, atât flora, cit şi vegetaţia pot fi sărace, aşa cum se poate vedea pe dunele de nisip, pe
solurile puternic sărăturate;
= foarte rar în condiţiile climatului nostru, atât flora, cât şi vegetaţia sunt bogate, luxuriante, situaţie întâlnită
spre exemplu în pădurea “Hasmacul Mare” de pe grindul Letea.
În concluzie, pentru aprecierea potenţialului fitoproductiv al unei regiuni este necesara cunoaşterea temeinica
atât a florei, cât şi a vegetaţiei ambele privite prin prisma particularităţilor fiecărei staţiuni în parte, dar integrate în
contextul general al cadrului fizico-geografic şi socio-economic al regiunii respective.

1.3. Obiectul principal de studiu al fitocenologiei


Pe parcursul acestor prime condiţii s-au utilizat o serie de noţiuni, cum ar fi: comunităţi vegetale grupări
vegetale, complexe cenotice, fitocenoze, asociaţii vegetale, covor vegetal”, “tipuri de vegetaţie” etc. toate privite ca
ansambluri de fitopopulaţii, relativ stabile pe anumite suprafeţe cu condiţii ecologice specifice, cu dinamică proprie şi
legată de complexul de factori ambientali, cu interacţiuni între componenţi şi retroacţiuni asupra subsistemelor
componente. Această prezentare generală necesită o concretizare, o definire clara, în primul rând a obiectului
nemijlocit de studiu al fitocenologiei (fitosociologiei) şi a unităţii de bază în cercetarea vegetaţiei, respectiv fitocenoza
şi asociaţia vegetală.
a) Fitocenoza. Pentru o mai bună înţelegere a noţiunii de fitocenoză (obiect nemijlocit de studiu, individul de
asociaţie, consideram ca fiind oportună analiza unei scheme ipotetice care pune faţă în faţă două ansambluri de
fitopopulaţii, asemănătoare ca structură, plasate în anumite condiţii staţionale şi integrate în peisajul biogeografic ai
terenului dat. Interpretând această fig, se pot sublinia următoarele:
- terenul figurat (printr-o hartă topografică simplificată) cuprinde dealuri cu pante relativ domoale, separate de
o vale modelată de un pârâu cu o curgere nord-est - sud-vest;
- treimea superioară a celor două dealuri este ocupată de câte un masiv de pădure (notate A şi B), având
suprafeţe şi contururi diferite, înconjurate fiind de pajişti; vegetaţia marcata pe schemă mai cuprinde o mlaştină la
obârşia pârâului şi o mică porţiune ocupată de culturi agricole;
- în interiorul suprafeţelor A şi B s-au marcat prin semne convenţionale (alese aleator) o parte din fitoindivizii
populaţiilor speciilor de consistenţă lemnoasă (arbori şi arbuşti), populaţii notate cu p 1-p9, iar pentru speciile ierboase
s-a ales notaţia pn care va include un număr variabil de asemenea populaţii (numărul limitat de semne şi indivizi a
urmărit facilitarea înţelegerii schemei şi mai puţin redarea unei realităţi exacte).

Limitele fitocenozelor Pajişti Culturi - Vegetaţie higrofilă


Schemă ipotetică pentru sugerarea noţiunii de fitocenoză: A şi B - fitocenoze lemnoase pe un teren dat,
populaţii vegetale componente ale fitocenozelor respective.

- se constată că în ambele păduri (A şi B) domină fitopopulaţia care considerând-o că aparţine unei specii
arborescente, va imprima înfăţişarea caracteristică acestor comunităţi. De asemenea, se observă că în pădurea B apar
în plus indivizi din populaţiile p6 şi p8, care nu vor schimba însă înfăţişarea generală a acesteia. Comparând structura
celor două păduri, se poate lesne observa asemănarea calitativă şi cantitativă, fără a exista insă o identitate perfectă;
- condiţiile ecologice (în special orografice) în care se dezvoltă pădurile conturate sunt şi ele foarte
asemănătoare.
Care sunt atunci concluziile desprinse din această sumara analiză ?

11

Curbe de nivel
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

- mai întâi că este vorba despre două ansambluri de fitopopulaţii aparţinând la mai multe specii, ansambluri ce
ocupă anumite suprafeţe pe care realizează o structură mozaicată şi foarte asemănătoare;
- ele sunt situate pe un teren oarecare, cu condiţii ecologice similare în staţiunile în care se dezvoltă;
- ne vom putea imagina existenţa unei întregi reţele de relaţii intre indivizii acestor fitopopulaţii şi între ei şi
ambianţa ecologo-cenotică în care se perpetuează.
Prin fitocenoză (termen introdus în ştiinţă de I.K. PACZOSKI, 1915) se va înţelege, în accepţiunea şcolii
central-europene, o porţiune concretă, delimitabilă în spaţiu, a vegetaţiei unui teren oarecare, cu condiţii ecologice
unitare şi indici fitocenologici specifici (CSÜROS şi RESMERIŢĂ, 1960). O analiză a celor două eşantioane, A şi B,
prin prisma acestei definiţii va conduce spre aceeaşi concluzie, că ele reprezintă fitocenoze, că ele pot fi studiate
nemijlocit, fie în totalitate, fie prin fragmente delimitate artificial de câtre fitocenolog.
Dar, delimitarea clară în spaţiu nu trebuie înţeleasă ca o izolare, căci în interiorul fitocenozei apar o
multitudine de interacţiuni intre componenţii vegetali, intre ei şi factorii de mediu, între ei şi celelalte categorii de
organisme (animale, microorganisme) care populează suprafaţa respectivă luată în ansamblu.
De asemenea, trebuie subliniat faptul că aceste fitocenoze au o structură bine conturată, realizată nu prin
însumarea întâmplătoare a indivizilor, ci în urma unor îndelungate, complexe şi extrem de fine procese de selecţie,
competiţie şi coadaptare a indivizilor asociaţi în întreg.
Ca urmare, fitocenozele constituie sisteme suprapopulaţionale dinamice, armonizate cu presiunea exercitată de
factorii ecologici (în speţă a celor oro-edafo-climatici), pe care la rândul lor îi modelează, sisteme ce dobândesc în
final cele trei mari însuşiri ale oricărui sistem biologic: integralitate, echilibru dinamic şi auto reglare, dar şi
caracteristici proprii, între care producţia primară ocupă un loc de seama.
V.N. SUKACEV (1961), considerând fitocenoza ca “...un laborator în care au loc acumularea şi transformarea
substanţei şi energiei‚ subliniază tocmai acest rol major pe care fitocenozele îl joacă în funcţionarea ecosistemelor, în
economia naturii în general, dar şi a societăţii umane.
Date fiind aceste consideraţii şi sublinieri, se poate accepta ca foarte cuprinzătoare definiţia fitocenozei dată de
Doina IVAN (1979), ca: „… o comunitate mai mult sau mai puţin omogenă cu o structură şi dinamică proprie,
formată dintr-un număr determinat de populaţii de plante autotrofe, adaptate la convieţuirea în biotopul uniform pe
care-l ocupă şi constituind partea producătoarea a unei biocenoze.
Sintetizând cele prezentate anterior şi dezvoltând sublinierile prof. I. POP (1977), pot fi punctate astfel
trăsăturile principale ale fitocenozei:
- fitocenozele sunt organizate sub formă de pâlcuri cu mărimi şi contururi variabile; cu structură mozaicată,
ocupând staţiuni cu condiţii ecologice unitare;
- relaţiile de interdependenţă (în special cele trofice şi energetice) compoziţia floristică, structura şi fizionomia
(înfăţişarea) fitocenozelor se păstrează un timp îndelungat;
- părţile structurale ale fitocenozei se numesc sinuzii, fiecare sinuzie reunind populaţiile unor specii diferite
care aparţin la aceeaşi bioformă (formă biologică);
- fitocenoza este sediul acumulării substanţelor organice elaborate de plantele verzi, veriga de bază a oricărui
lanţ trofic din sistemele terestre şi acvatice;
- fitocenoza reprezintă un sistem suprapopulaţional deschis dinamic, armonizat cu ansamblul factorilor
ecologici generali şi locali, într-un continuu schimb de energie spre a-şi materie şi menţine integralitatea spre a-şi
perfecţiona mecanismele de autoreglarea consens cu modificările parametrilor acestor factori, rezultanta constituind-o
apariţia unui fitomediu specific;
- fiind o porţiune concretă, fitocenoza reprezintă individul de asociaţie, respectiv obiectul analitic nemijlocit al
covorului vegetal sau, după aprecierea lui M.GOUNOT (1969), un eşantion concret, reprezentativ dintr-o grupare
vegetală abstractă (asociaţia vegetală);
- evoluţia şi dinamica fiecărei fitocenoze este controlată şi coordonată de sistemul biocenotic şi ecosistemic
căreia îi aparţine, prin mecanismele lor specifice.
b) Asociaţia vegetală. Orice analiză trebuie să fie urmată de o sinteză care să cuprindă aspectele structurale şi
funcţionale desprinse din prelucrarea datelor analitice concrete. Etapa de sinteză va presupune în acelaşi timp, o
generalizare şi abstractizare, care pot fi înţelese numai în măsura în care sunt bine cunoscute elementele structurale
ale unui întreg şi legile lui de funcţionare, precum şi raporturile cu sistemele ierarhic superioare.
Dacă luăm ca exemplu taxonomia vegetală, constatăm că etapa analitica este reprezentată de investigarea
caracterelor unor indivizi extraşi aleator din diverse populaţii, iar etapa sintetică este marcată de comparaţia lor cu alte
forme asemănătoare de studierea literaturii de specialitate şi de elaborarea diagnozei un anumite unităţi taxonomice,
abstracte, cel mai adesea specia, ca unitate taxonomică de bază. Deci, în taxonomie, fitopopulaţia (din care s-au extras
indivizii, eşantioanele) reprezintă obiectul nemijlocit, concret, de studiu (individul de specie), iar specia constituie
unitatea de bază cu un conţinut semantic ce presupune generalizare, abstractizare şi o bună cunoaşterea legilor
speciaţiei, dar şi a principiilor ce stau la baza sistemelor filogenetice de clasificare.
Revenind la exemplul luat anterior, se poate considera că studiul pădurilor A şi B (a fitocenozelor A şi B, aşa
cum am concluzionat) reprezintă etapa analitică, cu toate observaţiile subliniate pentru descifrarea structurii şi

12
Fitosociologie şi vegetaţia României

dinamicii, lor. Dar, păduri ori fitocenoze cu o structură asemănătoare se vor întâlni şi în alte regiuni, acolo unde
condiţiile staţionale sunt similare, acolo unde istoria evoluţiei. covorului vegetal a parcurs etape foarte apropiate.
Reunind caracteristicile tuturor fitocenozelor cu grad, ridicat de similaritate într-un tot, se vor face o serie de
generalizări şi abstractizări, ce vor conduce spre, o noţiune nouă, denumită asociaţie vegetală, care pentru studiile de
vegetaţie constituie unitatea cenotaxonomică de bază.

Schema ipotetică sugerând noţiunea de asociaţie vegetală:


F1, F2…Fn - fitocenoze ale asociaţiei Ap1

Pentru a intui mai bine noţiunea de asociaţie vegetală vom apela la o altă schemă ipotetică, în care s-au
conturat mai multe fitocenoze asemănătoare cu A şi B, dar notate aici cu F 1...F2. Din analiza acesteia se poate constata:
- că avem de-a face cu o regiune foarte întinsă, străbătută de câteva fluvii care se varsă într-un ocean sau într-o
mare interioară (scara mică a schemei sugerează această vastitate);
- că apar mai multe areale: al speciei p l (marcat prin linie groasă întreruptă), al asociaţiei Ap 1 edificată de specia
pl (marcat prin linie groasă continuă), în care sunt conturate limitele fitocenozelor (prin linii punctate);
- privind fitocenozele schiţate în interiorul asociaţiei se observă că ele au suprafeţe mai mari şi structură unitară
în partea centrală a arealului asociaţiei, iar, pe măsură ce sunt situate spre extremitatea acestuia, mărimea suprafeţelor
scade, paralel cu infiltrarea unor noi specii. Astfel, în partea de sud, sud-est, sud-vest îşi fac apariţia elementele de
origine sudică (în cazul emisferei boreale ele sînt specii termofile), din partea de est pătrund elementele continentale
(în general cuprinzând specii xerofile), din vest cele adaptate climatului oceanic, iar din nord se alătură elemente ale
climatului rece. În ansamblu, aceste elemente nou infiltrate nu schimbă înfăţişarea şi structura generală a
fitocenozelor, motiv pentru care acestea au fost încadrate în aceeaşi asociaţie vegetală. Prezenţa lor însă, nu poate fi
neglijată de fitocenolog în sinteza realizată şi, ca urmare în diagnoză el va marca acest fapt, deseori prin definirea
unor unităţi cenotaxonomice mai mici decât asociaţia vegetală. Aceste subunităţi, de foarte multe ori ne indică trecerea
spre o nouă asociaţie, sugerează anumite căi de migraţie ale speciilor diferenţiale, anumite particularităţi staţionale
etc;
- în fine, se mai observă că arealul speciei edificatoare (P l) este mult mai larg, iar în cadrul lui specia poate fi
prezentă în fitocenozele mai multor asociaţii vegetale, uneori chiar coedificând fitocenozele altei sau altor asociaţii;
- deci, asociaţia analizată se caracterizează printr-un anumit areal, prin variabilitate structurală (între anu mite
limite) a fitocenozelor care o conţin, prin prezenţa unui nucleu de specii caracteristice, constante şi/sau edificatoare,
prin condiţii staţionale asemănătoare.
Toate aceste precizări vor favoriza prezentarea definiţiilor date asociaţiei vegetale, din care s-au selectat acelea
care ni s-au părut mai sugestive.
Astfel, cel de-al III-lea Congres Internaţional de Botanică (Bruxelles, 1910) a acceptat definiţia propusă de C.

13
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

FLAUHALT şi C. SCHRÖFER, care considerau asociaţia vegetală ca “… o întovărăşire de plante cu o anumită


compoziţie floristică, prezentând o fizionomie uniformă şi vegetând în condiţii staţionale uniforme”. Această definiţie,
mai puţin precisă, a avut drept rezultat apariţia a două direcţii de cercetare şi considerare a unităţii de bază. O primă
direcţie (cea fizionomic-structurală), pornind de la combinaţiile realizate de speciile dominante în diversele strate ale
fitocenozelor, a condus la o puternică fărâmiţare a asociaţiilor descrise şi la o diminuare a conţinutului acestei noţiuni.
Cea de-a doua direcţie (ecologic-floristică) absolutiza rolul biotopului şi al speciilor fidele, astfel că, în final, asociaţia
apărea ca o pură ficţiune convenţională, lipsită de orice conţinut biologic care i-ar putea atribui o anumită coeziune
cenotică” (BORZA şi BOŞCAIU, 1965, pg.18).
Din aceste considerente, un sfert de veac mai târziu, la Congresul de botanică de la Amsterdam (1935),
definiţia este completată cu propunerea făcută de J. BRAUN-BLAQUET (încă din 1913), şi anume: “…posedând una
sau mai multe specii caracteristice”.
Dar, întrucât s-a clarificat deja noţiunea de fitocenoză, o definiţie mai detaliată consideră asociaţia vegetală ca
fiind: “...totalitatea fitocenozelor cu aceleaşi caractere ecologice ale staţiunilor cu fizionomie, compoziţie floristică,
structură şi dinamism sezonier similare, care în procesul de evoluţie a vegetaţiei au aceeaşi direcţie şi care
reacţionează în acelaşi sens la intervenţia omului‚ (CSÜRÖS şi RESNERIŢĂ, 1960). Alte definiţii fac abstracţie în
mod deliberat de componenta structurală si accentuează aspectul dinamic al interrelaţiilor şi cel al specificităţii
biotopului: “asociaţia, unitatea de bază a vegetaţiei, reprezintă o porţiune delimitată din biosferă, în care se realizează
anumite relaţii dinamice pe de o parte între componenţii biotici, pe de altă parte între vegetaţie şi mediu. În acest sens,
asociaţia nu poate fi concepută fără mediul ei, fără staţiunea ei”. (Şt. CSÜRÖS şi col., 1961, pg. 18).
Pot fi consemnate şi opţiunile pentru definiţii mai condensate, aşa cum o face I. POP (1977, pg. 98): „totalitatea
fitocenozelor care au o compoziţie floristică şi necesităţi ecologice asemănătoare formează o asociaţie vegetală”.
Mai recent, J.M. GÉHU şi S.RIVAS-MARTINEZ (1981, pg. 6) consideră că „asociaţia vegetală, unitate
elementară a fitosociologiei este deci, la fel ca şi specia, un concept abstract care se degajă dintr-un ansamblu de
indivizi de asociaţie ce posedă în comun aproape aceleaşi caractere floristice, statistici, ecologice, dinamice,
corologice şi istorice.
Pe baza acestor definiţii şi a consideraţiilor prezentate anterior se pot sublinia trăsăturile principale ale
asociaţiei vegetale:
- asociaţia este unitatea de bază în studiul covorului vegetal, reprezentând o noţiune concretă, prin indivizii de
asociaţie (fitocenozele sale) şi abstractă în acelaşi timp, prin gradul de generalizare cuprins în sfera sa.
- fiecare asociaţie prezintă o anumită compoziţie floristică ce constituie însăşi baza sistemului floristico-
fitocenologic, compoziţie dată de totalitatea speciilor componente, a căror valoare informativă şi fidelitate diferă după
categoria din care fac ele parte (caracteristice şi/sau edificatoare, indicatoare, diferenţiale, însoţitoare);
- asociaţia are un caracter statistic, repetitiv, adică va poseda o combinaţie a ansamblului de specii ce se va
repeta, cu anumită probabilitate, în diversele puncte ale arealului său, în ecotopul caracteristic;
- asociaţia posedă şi contribuie, prin fitocenozele sale, la definirea unui biotop specific, reprezentat de
rezultanta acţiunii factorilor externi (factori ecologici generali şi locali) şi a celor interni (activitatea componenţilor
indivizilor de asociaţie şi a celorlaltor organisme integrate în fitocenoze);
- constituie una din verigile (iniţiale, intermediare, mature, derivate) de evoluţie ale covorului vegetal, fie în
sens progresiv când se tinde spre stadiul de maturitate (de climax), fie în sens regresiv când se constată deteriorarea
structurală, simplificarea relaţiilor, scăderea productivităţii etc; deci, asociaţia are şi un caracter dinamic, modificările
având loc la nivelul, populaţiilor fitocenozelor componente;
- asociaţia ocupă un anumit areal, de mărime şi contur variabil, în general mai redus decât cel al
speciei/speciilor edificatoare şi care nu trebuie confundat cu suprafaţa (cu suma suprafeţelor) pe care se dezvoltă
fitocenozele sale;
- edificarea, conturarea unei asociaţii se realizează în timp, ce poate fi mai îndepărtat (caz în care valoarea sa
informaţională este sporită, iar măsurile de protecţie şi conservare se impun cu necesitate) sau mai apropiat, situaţie în
care încărcătura de informaţie este mult diminuată; asociaţia are deci, un caracter istoric, important a fi cunoscut mai
cu seamă pentru activităţile eco-protective.
În concluzie, fitocenoza şi asociaţia vegetală sunt noţiunile de bază cu care se va opera pe parcursul acestei
discipline, iar înţelegerea lor corectă este necesară atât din considerente ştiinţifice şi metodologice, cât şi din
imperative practice. Întreaga viaţă pe Terra depinde de buna funcţionare a învelişului său vegetal, suport al tuturor
ecosistemelor, sursă importantă pentru activitatea economică a societăţii umane şi baraj antientropic suficient, cu
repercusiuni în creşterea calităţii mediului înconjurător. Iată de ce considerăm că foarte importantă investigarea
pertinentă şi interpretarea sistemică a lumii vegetale, iată de ce este necesară conjugarea eforturilor întregii omeniri
spre găsirea “... unui principiu judicios de coexistenţă între Om şi Natură” (Ch.S. ELTON, 1958).

14
Fitosociologie şi vegetaţia României

1.4. Fitocenoza şi celelalte sisteme biologice suprapopulaţionale

Sistemul este considerat de L. von BERTALANFFY (1960) ca un ansamblu de elemente aflate în interacţiune”,
reprezentând unitatea organizatorică a lumii materiale.
Organizarea este un fenomen general, concretizat “… constituirea unor ansambluri de elemente, în aşa fel încât
interacţiunile şi funcţiile lor sunt subordonate funcţiilor esenţiale ale întregului” (E. BOTNARIUC, 1985, b, pg. 51).
Nivelul de organizare constituie în biologie o formă de mişcare a materiei vii, “...o categorie de sisteme
biologice echivalente, cu caracter de universalitate” (idem, pg. 53), care prezintă forme organizatorice, funcţii, legi şi
contradicţii caracteristice. Aceste nivele de organizare prezintă şi o ierarhie bazată pe criteriul relaţiilor structural-
funcţionale şi nu al similarităţii ca în taxonomie.
Ori în definiţiile prezentate pentru fitocenoză s-a insistat mai puţin asupra relaţiilor ce se stabilesc între
componenţii fitocenozei, între ei şi mediul biotic şi abiotic, între fitocenozei, ca întreg şi celelalte sisteme din ierarhia
celor suprapopulaţionale. O astfel de prezentare este oportună, deoarece fiecare sistem biologic prezintă un mecanism
specific de funcţionare, dependent de particularităţile elementelor sale, de subsistemele lui dar integrat la rândul său şi
subordonat sistemului ierarhic superior, care-l şi coordonează (BOTNARIUC şi VĂDINEANU, 1982).
Acest mod de abordare este propriu gândirii sistemice gândire caracteristică “celui de-al treilea val” şi care a
pătruns în biologie odată cu deceniul patru al secolului XX. Bazele acestei gândiri au fost puse mai întâi în ecologie de
E.P. ODUM (1953). Faţă de modul clasic de abordare a lumii vii, “de jos în sus”, care ne arată cum este un sistem sau
un anumit proces, privirea sistemică, “de sus în jos” dezvăluie şi explică de ce este aşa respectivul sistem, proces etc.
(N.BOTNARIUC, 1985, a). Odată asociate cele două întrebări “cum”? şi “de ce” ?‚ rezultatele n-au întârziat să apară,
mai cu seamă în domeniul larg al ecologiei. Astfel, s-au făcut progrese în înţelegerea organizării şi funcţionării
ecosistemelor, în elaborarea de strategii corecte privind staţionarea mediului natural şi a resurselor sale, în evaluarea
capacităţii de suport a stressului de către ecosisteme, în luarea măsurilor de conservare şi refacere a acestora, chiar şi
în modul de gospodărire a ecosistemelor artificial create de om, etc.
Cel mai mare câştig (credem noi), generat de modul de gândire sistemic este cel al apariţiei unei noi întrebări:
”ce se va întâmpla dacă...?” şi a răspunsurilor ce vor fi date acesteia. Cu atât va fi mai mare câştigul, cu cât această
întrebare îşi va face loc tot mai mult în gândirea tehnocraţilor şi politicienilor, care, împreună cu ecologii vor putea
dezvolta prognoza ecologică şi vor impulsiona procesul de formare a conştiinţei ecologice (eco-civice, ambientale) la
toate categoriile de vârstă, la toate păturile sociale, în toate ţările, indiferent de sistemul social ori de gradul de
dezvoltare economico-socială.
a) Fitocenoză - Biocenoză. Din prezentarea noţiunii de fitocenoză s-a văzut că ea se dezvoltă în condiţii
specifice de sol, edafotop (edaphos gr. = sol, pământ, topos gr. = loc) şi de climă, climatop (klima gr. = climat,
latitudine), care, împreună cu alţi factori staţionali alcătuiesc ecotopul (oikos gr. = casă, gospodărie) şi biotopul (bios

15
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

gr. = viaţă). Cu fiecare din componenţii acestor factori, fitocenoza se află în relaţii de intercondiţionare reciprocă. Dar,
în acelaşi timp, ea asigură hrana (materia şi energia) tuturor animalelor fitofage şi, parţial, celor omnivore care se
dezvoltă în limitele sale ori care, preferenţial sau accidental, folosesc surse din interiorul fitocenozei respective.
Totalitatea acestor animale şi a celor care fac parte din categoria consumatorilor secundari şi terţiari (şi care, prin
activitatea lor afectează structura şi funcţionarea fitocenozei) constituie o comunitate, un sistem de organizare cu
multiple relaţii pro- şi antibiotice, numită zoocenoză (zoon gr. = animal, koinosis gr. = care se asociază, care
reuneşte). Prin populaţiile sale, zoocenoza, în condiţii normale influenţează viaţa fitocenozei, fără însă a-i afecta
integralitatea.
Pe/şi în interiorul organismelor ce compun fito- şi zoocenoza, pe sol şi în sol ori pe detritus se dezvoltă extrem
de numeroase bacterii, ciuperci, alge hetero- sau mixotrofe, protozoare p.a., toate alcătuind microbiocenoza
(mikros gr. = mic), legată şi ea prin relaţii reciproce atât de ecotop, cât şi de comunităţile de organisme macroscopice.
Prezentarea separată a celor trei “cenoze” nu este conformă cu realitatea din natură, deoarece strânsele legături
trofice, energetice şi informaţionale (chiar şi cele spaţio-temporale), condiţionările reciproce dintre ele, au dus la
conturarea unui alt sistem de organizare, integrator, stabil şi dinamic, informaţional şi programat, heterogen structurat
în cursul evoluţiei sale istorice, sistem numit biocenoză (bios gr. = viaţă, koinosis gr. = care se asociază). Acest termen
a fost introdus în ştiinţă de K. MÖBIUS (1877), considerând biocenoza ca o comunitate de organisme ce ocupă un
anumit teritoriu, ce prezint adaptări la condiţiile de mediu şi unele faţă de altele, legate într-un întreg care se schimbă
odată cu schimbarea condiţiilor staţionale sau cu schimbarea numărului unora dintre speciile componente.
Deci‚ biocenoza s-ar caracteriza prin unitate şi dinamică, prin diversitate structurală şi prin convergenţa adaptativă la
un anumit habitat.
b). Fitocenoză - Biogeocenoză. O subliniere a unităţii structurale şi funcţionale dintre biocenoză şi biotop o
face în 1961 V.N. SUKACEV, prin definirea unei noţiuni noi, cea de biogeocenoză (bios gr. = viaţă, ge sau gaia gr. =
pământ., sol, koinosis gr. = care se asociază, care reuneşte)‚ considerând-o ca” … un fragment de scoarţă terestră, în
care sunt reunite elemente ale biocenozei şi părţi corespunzătoare din atmosferă, litosferă, hidrosferă şi pedosferă, într-
o configuraţie unitară, cu interacţiuni uniforme stabile. Pe lângă definiţie, autorul (creator de şcoală biogeocenologică)
prezintă şi o schemă sintetică devenită deja clasică, în care sunt sugerate atât complexitatea structurată şi funcţională,
cât şi unitatea biogeocenozei.
Privind această schemă şi parafrazând afirmaţia lui R. Tüxen (1954) referitoare la fitocenoză, se poate spune că
ea evidenţiază o structură de interacţiuni, în care fiecare acţionează asupra tuturor şi toţi acţionează asupra fiecăruia

Schema structurală şi funcţională a biogeocenozei (după V.N. Sukacev, 1961)


Modelul biogeocenozei prezentat: de W. WALTER, 1974), cu modificările şi completările aduse de noi (fig. 5),
considerăm că poate sugera mult mai bine această noţiune. Astfel, proiecţia verticală evidenţiază dispoziţia spaţială a
celor trei componente vii, iar conturul acestor subsisteme oferă o imagine şi cantitativă a fiecăreia în parte, faţă de
suprafaţa solului. În fine, fito-, zoo- şi microbiocenoza sunt figurate în întrepătrunderea lor firească, marcându-se şi
principalele relaţii de schimb atât între ele, cât şi cu factorii abiotici.
După lansarea conceptului de biocenoză asistăm, pe de o parte la explozia unor asemenea studii complexe, pe

16
Fitosociologie şi vegetaţia României

de altă parte la deschiderea unor polemici, asupra oportunităţii sau inoportunităţii utilizării acestei noţiuni asupra
sinonimizării ei cu cea de ecosistem. Toate acestea la un loc determinat, în final, un progres al ştiinţei comunităţilor de
origine, în integrarea lor firească în peisajul natural.
c) Fitocenoză - Ecosistem. Termenul de ecosistem (oikos gr. = casă, gospodărie, systema, - atos gr. = sistem),
în accepţiunea celui care l-a introdus în ştiinţă (e. TANSLEY, 1935) reprezintă, desemnează o conexiune funcţională,
în special trofică, a vieţii şi mediului ca factor unificator al biotopului şi biocenozei în acela şi sens este definit şi de
către M. BOTNARIUC (1985, a): acea unitate organizatorică elementară a ecosferei, capabilă să asigure în mod de
sine stătător fluxul de energie, precum şi reciclarea permanentă a substanţelor.
Ambele definiţii subliniază caracterul funcţional al ecosistemului, edificat de funcţia sa, energetică (de
conversie, de captare şi transforme a energiei solare şi chimice); de funcţia de circulaţie a materiei imprimată de
relaţiile trofice şi de funcţie de autoreglare (dependentă de mărimea cantităţii de negentropie pe care o conţine. În
aceste condiţii, este evidentă constatarea ca delimitarea unui ecosistem se va face pe baza lanţurilor şi reţelelor trofice.
Din aceste considerente noi vom accepta opinia acelor autori care privesc biogeocenoza ca pe un element
structural şi corologic, mai uşor de studiat şi delimitat, iar ecosistemul ca pe o unitate funcţională mai largă, cu rol de
integrare şi coordonare a subsistemelor sale (producători, consumatori, descompunători), ca pe un dispozitiv de
recepţionare şi traducere a fluxului de informaţie ecologică şi genetică.

17
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

2. Structura fitocenozelor

2.1. Fizionomia şi aspectul fitocenozelor


a) Dacă am acceptat ideea că fitocenozele nu reprezintă o simplă sumă de indivizi, ci un sistem biologic unitar
(dar nu uniform), dependent de particularităţile biotopului (pe care-l poate influenţa) şi supus reglajului de sistemul
ierarhic superior, atunci trebuie să fim de acord şi cu ipoteza că acest sistem poate avea o serie de însuşiri morfologice
şi funcţionale proprii, specifice, care-i vor conferi individualitate.
De asemenea, se cunoaşte faptul că fiecare specie vegetală se caracterizează printr-un anumit habitus, rezultat
în urma interacţiuni genotip-fenotip-mediu, înfăţişare care se păstrează atât timp cât specia îşi menţine intergralitatea.
În cadrul fitocenozelor iau naştere o multitudine de interacţiuni între speciile componente, între acestea şi
mediu, între genofondul populaţiilor şi ansamblul factorilor staţionali, rezultatul concretizându-se (printre altele, şi în
apariţia unei înfăţişări specifice, a unui habitus caracteristic. Dar, această înfăţişare va fi foarte asemănătoare la toate
fitocenozele care ocupă biotopuri asemănătoare şi care au o compoziţie floristică foarte apropiată, diferind de cea a
fitocenozelor instalate în alte tipuri de staţiuni şi cu o floră distinctă.
Suma calitativă şi cantitativă, constantă şi caracteristică a însuşirilor morfologice ale unei fitocenoze poartă
numele de fizionomie. Ca şi în cazul habitusului, fizionomia fitocenozei poate fi observată, caracterizată şi
recunoscută de la o oarecare distanţă. Cunoaşterea fizionomiei diverselor tipuri de fitocenoze prezintă importanţă în
stabilirea, pe teren a traseelor de urmat şi în alegerea suprafeţelor de probă care vor fi apoi studiate analitic.
De obicei, fizionomia fitocenozelor este imprimată de specia sau de speciile edificatoare, de formele biologice
dominante. Dar în oricare punct al arealului de răspândire al unei asociaţii, complexul de specii din fitocenozele
acesteia îşi vor pune amprenta păstrând caracteristicile întregului.
Spre exemplu:
= fizionomia unui făget este imprimată de fag (specie - dominantă), dar ea este întregită de celelalte specii
arborescente (carpen, cireş, arţar, paltin, tei etc.), de stratul arbuştilor (tulichină, corn, alun, salbă râioasă, păducel,
zmeur p.a.) şi de cel al ierburilor (vinariţă, ferigi, mierea ursului, colţişor, pochivnic, măcrişul iepurelui şi multe
altele;
= o pajişte de colilie (Stipa pulcherrima) va avea fizionomia determinată de acest edificator, dar ea va fi
pastelată de întregul cortegiu de specii însoţitoare şi caracteristice (jaleşul de stepă, bărboasa, dumbeţa (Tenerium
chamaedris) etc.
Deci fizionomia constituie o caracteristică morfologică a fitocenozelor, care se va păstra atât timp cât nu vor
acţiona forţele externe sau interne, cu o asemenea intensitate, încât să depăşească puterea de suport a complexului
cenotic, situaţie în care fitocenoza dată va fi înlocuită printr-o alta, de provenienţă secundară. Cu alte cuvinte,
fizionomia are o durată egală cu durata de viaţă a unei anumite fitocenoze şi este dependentă structura floristică şi
biologică a acesteia, precum şi de intensitatea acţiunii factorilor ecologici generali şi locali.
b) Dimpotrivă, aspectul unei fitocenoze se va schimba în funcţie de sucesiunea anotimpurilor în decursul unui
an de starea fenologică a speciilor componente, în dinamica lor anuală. În acelaşi timp, aspectul va fi marcat de vârsta
fitocenozei, de periodicitatea anilor cu şi fără fructificaţie, de acţiunea unor factori externi abiotici ori biotici.
Rezultă deci, că aspectul reprezintă înfăţişarea (suma calitativă şi cantitativă a caracterelor morfologice) pe
care o fitocenoză o are într-un anumit moment din perioada sa de vegetaţie şi care poate fi deosebită fenologic de la un
anotimp la altul şi repetabilă de la un an la altul, dacă nu intervin factori care să frâneze manifestarea bioritmurilor
codificate în informaţia genetică a fitopopulaţiilor componente. Întotdeauna însă, aspectul se integrează în limitele
fizionomiei, în condiţiile climatului nostru, următoarea succesiune: vernal, estival, autumnal şi hibernal. Spre
exemplu:

~a. a-• ~O — — ••~• ste e e S*(
- făgetul menţionat anterior va avea aspectul venal caracterizat prin deschiderea mugurilor şi apariţia frunzelor
arborilor şi arbuştilor, de înflorirea ghioceilor, brânduşelor de primăvară, păştiţelor, colţişorului, toporaşilor ş.a. de
înflorirea mai mult sau mai puţin spectaculoasă a speciilor lemnoase. Aspectul estival este marcat de maturizarea
frunzelor arborilor şi arbuştilor, a unor specii ierboase umbrofile, cum ar fi: vinariţa, sugelul galben, frăguţele de
pădure, năpraznicul, nu-mă-uita, rocoina, firuţa şi păiuşul de pădure, trestioara (Chalamagrostis sp.) etc. Aspectul
autumnal impresionează prin galbenul şi ruginiul frunzelor, prin bogăţia litierei, în care, ici-colo se mai remarcă
pâlcurile de muşchi şi frunzele unor ferigi. În fine, aspectul hibernal oferă ochiului o adevărată “grafică” a arborilor
vor fi desfrunziţi, pe fundalul covorului alb de zăpadă, evidenţiindu-se parcă şi mai bine sinuziile de licheni corticoli.

18
Fitosociologie şi vegetaţia României

- pajiştile de colilie vor fi dominate primăvara de “tufele” uscate ale edificatorului, la adăpostul cărora îşi
etalează verdele crud tinerele frunze de poacee (graminee) şi a altor specii ierboase perene, iar ruscuţa primăvăratică,
toporaşii, cosacii, stânjeneii, ceapa ciorii etc. se grăbesc să ofere privirii feluritelele culori ale florilor lor. Vara,
aspectul este marcat de aristele păroase ale paniculelor coliliei, care se agită ca nişte valuri la cea mai mică adiere.
”Monotonia acestei pajişti dispare însă, odată cu albul ori azuriul florilor de jaleş, cu galbenul ori albastrul florilor de
in sălbatec, cu deschiderea calatidiilor de coada şoricelului, de albăstriţă cu trei nervuri, de ciulini ş.m.a. Toamna,
aspectul îmbracă haina galben-maronie a ierburilor uscate, în care diversele specii de steluţă, sparcetă, saschiu de
stepă, scaiul dracului, anumiţi ciulini, par a se simţi stingheri. Iarna, totul este acoperit de stratul de zăpadă, ici-colo
spulberat de crivăţ, pe alocuri străbătut de tulpinile uscate ale unor dicotiledonate înalte.
Se cuvine să mai precizăm faptul că atât aspectul, cât şi fizionomia prezintă anumite particularităţi în funcţie
de vârsta sau stadiul de evoluţie al fitocenozei date. Vom putea astfel vorbi despre o fizionomie de tinereţe (incipientă),
de maturitate (climatică) şi despre una de declin (de regresie), în cadrul cărora fiecare din cele 4 tipuri de aspect vor
prezenta note particulare. Descifrarea acestor situaţii generale, cuplate cu alte informaţii cenologice şi ecologice, pot
da sugestii importante privind dinamica grupărilor vegetale.
Concluziile ce pot fi desprinse din prezentarea celor două noţiuni sunt:


••~ ‚ e.~ ~
- de ordin metodologic: studiul unei fitocenoze va fi considerat complet numai în măsura în care a surprins cele
trei aspecte ale perioadei de vegetaţie (vernal, estival, autumnal);
- de ordin teoretic: ilustrează modul de manifestare fenologică a bioritmurilor codificate de genofondul
populaţiilor integrate în fitocenoze, informând în acelaşi timp asupra condiţiilor climatice în care s-a derulat speciaţia
unor taxoni, dar şi subliniind permanenta dinamică a sistemului fitocenotic în limitele integralităţii sale;
- de ordin practic: ajută la interpretarea corectă a aerofotografiilor. Foarte utile în acţiunea de cartare a
vegetaţiei (dar nu numai) şi poate sprijini pe practician în amenajarea spaţiilor verzi, în reconstrucţia ecologica a unor
ecosisteme deteriorate ori în amenajarea unora artificiale (plantaţii spre ex.).

2.2. Structura calitativă a fitocenozelor


Pe parcursul procesului de fitocenogeneză (procesul de formare şi consolidare a fitocenozelor unei asociaţii
vegetale) au loc o serie de modificări calitative şi cantitative pe de o parte în ansamblul de specii care ocupă o anumită
suprafaţă (şi unde concurenţa interspecifică este mai accentuată în fazele iniţiale ale procesului), pe de altă parte în
dinamica factorilor staţionali şi microstaţionali, moderaţi de activitatea întregului complex biocenotic. Aceste
schimbări materializate în circulaţia şi acumularea materiei, energiei şi informaţiei, au tendinţa (în condiţii naturale)
de a orienta evoluţia fitocenozei spre stadiul de maturitate (de climax), stadiu caracterizat printr-o echilibrare optimă
cu ansamblul factorilor externi şi interni, prin diversitate specifică şi stabilitate structurală mare, printr-o completă
conservare a substanţei biogene etc. Cu alte cuvinte, toate aceste schimbări şi modificări, sunt guvernate de legi
ecologice şi cenologice ce conduc spre o armonizare a fitocenozei cu întregul complex de factori ambientali.
Cercetările fitocenologice urmăresc, într-o primă etapă, tocmai cunoaşterea complexului de specii şi de factori
ecologici care caracterizează viaţa unei fitocenoze, iar, apoi, într-o altă etapă vor putea fi desprinse concluzii
generalizatoare. Dar baza pentru etapa sintetizatoare o reprezintă prima etapă, cea analitică (de teren), motiv pentru
care subliniem importanţa ce trebuie acordată acesteia, necesitatea efectuării unor observaţii şi determinări riguros
ştiinţifice complete şi într-un număr de eşantioane semnificativ sub aspectul prelucrărilor statistice.
Din cele relatate în capitolul anterior a rezultat că fitocenoza este alcătuită dintr-un complex de specii autotrofe
(reprezentate de fitoindivizi distribuiţi în fitopopulaţii), cu origini geografice şi cerinţe ecologice mai mult sau mai
puţin apropiate, cu structura cariotipică şi cu importanţa economică diferite etc. şi totuşi, acestea reunesc în
comunităţi, relativ bine conturate, cărora le imprima caracteristici proprii.
În abordarea structurii calitative a fitocenozelor se va insista asupra următoarelor aspecte: compoziţia floristică,
structura bioformelor şi geoelementelor, comportamentul ecologic al speciilor componente, structura genetică şi
valoarea economică a acestora. Nu excludem însă, posibilitatea ca în viitor, odată cu perfecţionarea mijloacelor de
investigaţie să putem constata şi elucida anumite particularităţi biochimice ale diverselor tipuri de fitocenoze;
randamente energetice specifice şi chiar frecvenţe genice caracteristice fiecăreia.

2.2.1. Compoziţia floristică şi a bioformelor


Această caracteristică, imprimată de totalitatea speciilor autotrofe care participă la alcătuirea unei comunităţi
vegetale, reprezintă “…un element important de diferenţiere, delimitare şi tipizare a fitocenozelor” (D. IVAN, 1979).
Compoziţia floristică diferă în funcţie de regiunea geografică în care se dezvoltă o anumită fitocenoză de tipul de
vegetaţie căreia îi aparţine, de altitudine, de intensitatea acţiunii factorului antropo-zoogen, de stadiul de evoluţie a
fitocenozei etc.
În analiza compoziţiei floristice se ia în considerare numărul de specii componente şi rolul lor în ambianţa
cenotică.
a) Numărul speciilor şi bioformelor din fitocenoze oferă informaţii asupra diversităţii floristice, iar aceasta, la

19
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

rândul ei, va indica şi gradul de homeostazie a sistemului dat ştiindu-se că stabilitatea oricărui sistem biologic este
dependentă de diversitatea sa structurală şi funcţională (de cantitatea de negentroprie pe care o conţine). O diversitate
mare va conferi sistemului şi posibilităţi multiple de evoluţie.
Pentru specialist, compararea numărului de specii din fitocenozele unei asociaţii îi va sugera şi alte aspecte,
cum ar fi: particularităţi ale ecotopului (inclusiv presiunea antropo-zoogenă), stadiul de evoluţie al fiecărei fitocenoze
în parte şi, uneori, chiar corectitudinea cu care fitocenozele respective au fost analizate.. - . ‚ ‚ • ‚ •. •••
Înainte de a analiza câteva exemple concrete, considerăm utilă prezentarea unor legităţi care guvernează
variabilitatea numărului de specii din comunităţile vegetale.
- numărul de specii scade atât latitudinal, începând de la cel alpin (mai ales datorită modificărilor climatului
general); pe măsură ce ecotopul se apropie de limitele extreme ale valorii diverşilor factori (aciditate foarte puternică,
temperatură ridicată ori foarte scăzută, ariditate accentuată sau umiditate abundentă, sărăcirea solului în baze ori
creşterea procentului acestora peste valorile normale etc.); de asemenea scăderea numărului de specii urmează o cale
paralelă cu creşterea intensităţii exploatării fitocenozelor ori, în general, cu creşterea presiunii factorului antropo-
zoogen;
- asistăm la o creştere a numărului de specii, în condiţiile aceleaşi zone de vegetaţie, odată cu creşterea
suprafeţei ocupate de o anumită fitocenoză; cu întărirea diversităţii microstaţionale de pe cuprinsul ei; paralel cu
apropierea de zona de ecoton (de interferenţă cu alte tipuri de fitocenoze); pe măsură ce fitocenoza se apropie de
stadiul sau de maturitate (exclusiv acesta) etc.
Şcoala fitocenologică - floristică, insistând mai mult asupra fidelităţii speciilor din fitocenoze (a speciilor cu
mare afinitate pentru un anumit tip de grupări vegetale), distingem următoarele trei categorii cenotice de specii
(BRAUN-BLANQUET, l964).
= specii caracteristice, cu trei subtipuri: fidele, întîlnite exclusiv sau aproape exclusiv într-o unitate
fitocenotică; elective, prezente de regulă într-o anumită localitate, dar care, în cantitate redusă, pot să apară şi în alte
grupări: preferante, regăsite, în cantităţi apreciabile, în mai multe unităţi, dar cu optimul de dezvoltare într-una
anumită;
= specii însoţitoare (sau indiferente), ce pot fi întâlnite în foarte multe grupări, fără a manifesta preferinţă
pentru una din ele;
= specii întâmplătoare (sau străine), care apar în mod accidental într-o anumită unitate fitocenotică.
Şcoala fitocenologică din România, alături de mulţi adepţi ai şcolii de la Zurich-Montpelier, din motive
practice, acceptă împărţirea speciilor din structura fitocenozelor în:
= specii edificatoare (sau dominante), care, prin cantitatea fitoindivizilor lor, creează cea mai mare parte din
fitomasă, imprimând astfel fizionomia fitocenozelor, particularităţile fitomediului lor, dar şi determinând (intr-o bună
măsură) compoziţia floristică specifică fitocenozelor unei asociaţii (ca rezultantă a multiplelor relaţii de concurenţă şi
adaptare);
= specii caracteristice sau fidele cu răspândire limitată aproape exclusiv la o unitate fitocenotică, având un
număr variabl de fitoindivizi; uneori, ca urmare a gradului înaintat de adaptare la condiţiile eco-cenotice ale unităţii
respective, una-două dintre aceste specii pot atinge valori majore cantitativ, devenind în acelaşi timp şi edificatoare;
= specii indicatoare, cele care prezintă preferinţe (deci şi exigenţe) faţă de anumite valori ale unor factori
staţionali, funcţionând (pentru cunoscători) ca veritabile şi expeditive aparate de măsură! Numărul acestor specii,
cantitatea de indivizi ai fiecăreia, modul de distribuire în interiorul fitocenozei, pe lân gă informaţiile privitoare la
particularităţile lor biologice, evidenţiază caracterul mai mult sau mai puţin uniform al ecotopului fitocenozelor date;
= specii însoţitoare, care nu au preferinţe cenotice evidente, fiind întâlnite în grupări vegetale destul de
deosebite unele de altele şi deci, rolul lor informativ este mai redus (dar aceasta nu înseamnă că şi rolul ecologic al lor
este diminuat);
= specii întâmplătoare (sau accidentale) sunt acelea care apar în structura fitocenozelor fie din grupări
învecinate (uneori chiar foarte îndepărtate, fiind aduse de diverşi factori fizici sau biologici), fie ca rămăşiţe din
stadiile iniţiale de evoluţie ale fitocenozelor respective;
= specii de recunoaştere, componente ale unui nucleu cenotic capabil să circumscrie caracterul interrelaţiilor
din cadrul unor comunităţi vegetale. În mare parte această contopire se suprapune peste conţinutul speciilor
caracteristice, iar parţial, înglobează şi unele specii indicatoare ori altele importante din punct de vedere fitogeografic;
= specii diferenţiale, care individualizează un grup de fitocenoze dintr-o anumită regiune sau din anumite
staţiuni, faţă de altele asemănătoare lor din perimetrul general de răspândire al unitaţii cenotaxonomice respective; ele
se stabilesc în urma analizelor comparative pe un număr semnificativ de eşantioane.
Deşi pentru viaţa fitocenozei (a biomasei în general) toate speciile sunt importante, sub aspect informativ, au
valoare acelea care alcătuiesc grupa cenotică ce reuneşte toate speciile caracteristice unei asociaţii şi unităţilor ei
ierarhic superioare (vor fi incluse aici, speciile edificatoare, cele caracteristice, frecvent şi unele din cele indicatoare şi
diferenţiale).
De asemenea faptul că, în evoluţia lor, organismele tind spre o diversificare morfo-structurală, spre o mărire a
variabilităţii genotipice în genofondurile populaţiilor, dar şi spre o convergenţă a caracterelor lor. Plantele sunt supuse
şi ele acestor legităţi (ale divergenţei şi convergenţei) rezultatul fiind pe de o parte diversitatea ridicată a celor peste
5oo.ooo specii vegetale, iar pe de alta dobindirea unor caractere morfologice şi anatomice, fiziologice ori a unor

20
Fitosociologie şi vegetaţia României

preferinţe ecologice, care apropie specii mai mult sau mai puţin îndepărtate sub aspect filogenetic.
Aceste caractere ori preferinţe s-au conturat în timp, prin mecanisme selective, în care biotopul, biocenoza şi
ecosistemul au acţionat şi acţionează ca veritabile filtre şi traductori ale informaţiei ecologice şi genetice fiind şi
favorizând dezvoltarea acelor plante care se armonizează intr-o mai mare măsură cu valorile factorilor de mediu
dintr-o anumită perioadă geologică şi dintr-o regiune dată.
Încercând să definim noţiunea de bioforme, vom putea constata semnificaţia ei morfo-ecologică, bioformele
reunind acele categorii de plante care, deşi aparţin la unităţi taxonomice diferite, ca rezultant al îndelungatei evoluţii
convergente în condiţii de mediu mai mult sau mai puţin similare, au dobândit o serie de caractere şi adaptări morfo-
anatomo-fiziologice asemănătoare, ce le conferă avantaje competitive în lupta interspecifică şi în valorificarea optimă
a condiţiilor staţionale.
Definiţia, destul de cuprinzătoare, acoperă atât sensul morfologic al “tipurilor biologice” prezentate de Al. von
HUMBOLDT) şi care satisfăceau cerinţele şcolii fizionomice pe care a fondat-o, cât şi cel climatic (A. GRISEBACH,
l872) ori cel ecologic, atribuit de E. WAMING (l884, l895, l9l8), precum şi dezvoltările ulterioare ale noţiunii. În
ştiinţă, termenul de bioforme sau forme de viaţă (“live form’s”) a fost introdus de către acest ultim autor citat.
b) Dintre sistemele elaborate pentru clasificarea plantelor în diverse categorii de forme biologice, se detaşează
prin simplitate, prin suficienta încărcătură de informaţie ecologică şi prin aplicabilitatea sa în condiţiile unor climate
şi zone de vegetaţie diferite, cel al danezului, C. RMJNKIAER (l905). Criteriul care stă la baza acestui sistem este
modul in care diversele specii vegetale îşi protejează părţile regenerative (mugurii vegetativi, formaţiunile generative)
în timpul perioadei nefavorabile vegetaţiei (iarnă, perioadă de uscăciune). În acest sens, autorul distinge următoarele
categorii:
= fanerofite, notate prescurtat cu Ph, de la termenul latin “phanerophyta”), în care sunt reunite acele specii ai
căror muguri vegetativi, situaţi la înălţimi mai mari de 0,25 m de la nivelui solului, sunt protejaţi prin intermediul
catafilelor ce le îmbracă. În condiţiile climatului subtropical temperat şi rece. În cadrul acestei categorii, autorul
distinge: nanofanerofite (Phn) cu muguri situaţi intre 0‚25 şi 2,0 m de la sol, mezofanerofite (Pha), cu mugurii intre 2
şi l5 m de la sol, megafanerofite, la care mugurii sunt situaţi la peste l5 m de la sol;
= camefite (Ch) ai căror muguri sunt situaţia la 25—30 cm de la sol, fiind protejaţi de stratul de zăpadă, de
resturile vegetale şi de propria tufă;
= criptofite (K) cu mugurii “ascunşi”, protejaţi fie sol (geofite, G), fie in apă (hidrofite, Hy);
= hemicriptofite (H), cu mugurii hibernali situaţi la nivelul solului, protecţia lor fiind realizată de rozetele de
frunze, de resturile organice şi de stratul de zăpadă;
= terofite (T), reunind acele specii de consistenţă ierboasă care trec peste perioada nefavorabilă sub formă de
seminţe, fructe sau de spori; după durata vieţii lor, terofitele subdivizindu-se în anuale (Th) şi bianuale sau bienale
(TH).
c) Spectrele bioformelor şi semnificaţia lor. În general, prin “spectru” se va înţelege modalitatea de exprimare
numerică, dar mai cu seamă grafică, a proporţiei unor categorii de elemente dintre un întreg dat. Ca urmare, spectrul
bioformelor (sau spectrul biologic, denumire utilizată, dar mai puţin precisă, după opinia noastră) va reprezenta un
mod de evidenţiere a ponderii numerice sau procentuale - diverselor categorii de bioforme din totalul speciilor întâlnite
într-o regiune dată, din totalul celor ce participă la compoziţia floristică a unei fitocenoze sau la fitocenozele unei
asociaţii. Modalitatea practică de calculare a valorilor numerice pentru oricare spectru se poate realiza aplicând
formula:
Valorile numerice pot fi exprimate şi in mod absolut, prin menţinerea reală a numărului de elemente din
fiecare categorie a întregului, dar acest mod nu are semnificaţie deosebită atunci când dorim să comparăm mai multe
eşantioane (mai multe “întreguri” între ele), cu un număr diferit de elemente.
Sub aspect grafic, spectrele bioformelor se pot realiza în sistem coloane şi în sistem “cerc”, ele evidenţiind
proporţia procentuală a diverselor bioforme din flora unei regiuni sau din structura fitocenozelor unei asociaţii
vegetale. În studiile fitocenologice se recomandă a se lua în considerare şi cantitatea fiecărei bioforme, apreciată mai
ales prin indicele de abundenţă-dominanţă (AD). Această metodâ este cunoscutâ sub numele de “metoda DIEMONT”
şi prezintă avantajul unei redări, relativ reale, a rolului fiecărei bioforme la edificarea fitocenozelor analizate. (La noi
în ţară metoda a fost utilizată mai întâi de I. POP şi T. TRETIU, l958, iar pentru detalii vezi Cristea, l99l, pg. 85-89).
Pentru a reuşi să interpretăm corect un spectru al bioformelor este necesar să reţinem că:
- fanerofitele caracterizează vegetaţia lemnoasă de pe Glob numeric ele fiind cel mai bine reprezentate în
pădurile tropicale umede, scăzând in diversitate pe măsura apropierii de poli. Pe altitudine, fanerofitele se reduc ca şi
număr de specii, lipsind complet in etajul alpin şi in cel nivo-glaciar;
- camefitele sunt specifice regiunilor cu ierni geroase şi bogate în precipitaţii sub formă de ninsoare (tundre
polare, etaj subalpin şi alpin, dar participă cu o pondere însemnată şi în regiunile în care bat vânturi uscate o bună
perioadă din an (tufele lor dese creând un microclimat ce le permite să-şi treacă mugurii vegetativi peste perioada de
stress);
- hemicriptofitele ilustrează un climat moderat, abundenţa formaţiilor ierboase edificate de poaceele perene
(savanele, stepele, preeriile, pampasurile ş.a. sunt dominate de hemicriptofite şi, in cazul creşterii ponderilor într-o
grupare lemnoasă, vor marca un început al instalării grupărilor secundare ori o intervenţie antropică cu intensităţi
variate;

21
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

- geofitele informează asupra existenţei unor perioade de vegetaţie scurte ori a unor condiţii staţionare care
oferă optimul ecologic un timp limitat, cauza acestor situaţii fiind fie temperaturile scăzute, fie perioada de secetă şi
uscăciune prelungite;
- terofitele sugerează un climat mai mult sau mai puţin arid şi un grad ridicat de antropizare a florei sau a
vegetaţiei unei regiuni;
- un procent ridicat al helohidatofitelor indică o regiune in care domină (sau sunt frecvente) formaţiunile
acvatice‚ palustre; în general, mediul acvatic fiind destul de uniform, nu vom întâlni o diversitate foarte mare a
taxonilor care-i populează.
În loc de concluzii, se pot puncta câteva aspecte legate de importanţa cunoaşterii compoziţiei în bioforme:
- oferă informaţii paleoecologice asupra florei sau vegetaţiei unei regiuni oarecare, tocmai prin păstrarea în
genofondul categoriilor de bioforme a sensului selecţiei de biotop;
- dă relaţii privitoare la echilibrul fitocenozelor cu ansamblul condiţiilor de mediu şi cu particularităţilor
staţiunilor;
- sugerează direcţiile posibile de evoluţie ale fitocenoze lor analizate, precum şi intensitatea presiunii factorului
antropo-zoogen;
- contribuie la elucidarea structurii fitocenozelor, deoarece toate speciile vegetale din interiorul unui individ de
asociaţie, care aparţin la aceeaşi bioformă, alcătuiesc o sinuzie, element structural al fitocenozei, cu semnificaţie
morfologică şi ecologic-adaptativă. Această noţiune, introdusă în ştiinţă de către E. RÖBEL, a fost. dezvoltată de H.
GAMS (l9l8), care deosebeşte într-o fitocenoză trei tipuri de sinuzii:
- sinuzii de ord. I, cuprinzând populaţia unei singure specii din alcătuirea unei fitocenoze;
- sinuzizii de ord. II, ce reunesc populaţiile mai multor specii care aparţin la aceeaşi categorie de bioforme;
- sinuzii de ord. III, care grupează populaţiile mai multor specii aparţinătoare la mai multe categorii de
bioforme;
Din această clasificare a sinuziilor se poate constata faptul că sinuzia de ord. I se suprapune de fapt cu inţelesul
noţiunii de populaţie, iar cea de ord. III cu fitocenoza (în cel mai fericit caz cu microfitocenoza). În aceste condiţii,
noţţiunea de sinuzie va desemna un element structural al fitocenozei, care reuneşte totalitatea fitoindivizilor
aparţinători la o anumită categorie de bioforme, înţeles conferit de Gams sinuziei de ord. II. Această definire a fost
validată de cel de-al VI-lea Congres Internaţional de Botanică (Amsterdam, l935).
Se cuvine să mai subliniem faptul că mulţi fitocenologi (dar şi silvici şi pratologi) au utilizat termenul de
sinuzie ca sinonim cu cel de strat (stratul fiind o unitate a structurii spaţiale a fitocenozei), situaţie care nu poate fi
acceptată, chiar dacă uneori, în mod excepţional, componentele unei sinuzii pot fi aceleaşi cu ale unui strat (ex. stratul
arborilor înalţi dintr-o pădure cuprinde aceleaşi specii cu sinuzia megafanerofitelor).
De asemenea, mulţi lichenologi şi briologi consideră ca asociaţiile de sine stătătoare cenozele de licheni şi
muschi, chiar şi atunci când acestea sunt integrate în cormofitocenoze. În asemenea situaţii se poate naşte fireasca
întrebare: ce sunt atunci consorţiile, mixgregaţiile, congregaţiile etc ?‚ aspecte dezvoltate în cadrul disciplinei de
Ecologie generală. Alta este însă situaţia în cazul lichenilor şi biocenozelor instalate pe stânci, pe soluri in curs de
formare, în tunele molhaşuri (tinoave), unde rolul cenotic principal îl joacă aceste categorii de plante, pe când
cormofitele sunt prezente prin foarte puţini indivizi. Asemenea asociaţii au fost şi sunt validate, nefiind în contradicţie
cu principiile de organizare şi funcţionare ale sistemelor biologice suprapopulaţionale, cu ideile punctate de noi la
caracterizarea fitocenozei şi asociaţiei vegetale.
Este adevărat faptul că se încearcă şi astăzi să se dezvolte un nou mod de abordare a vegetaţiei, prin aşa-numita
sinfitosociologie sinuzială, în care diversele sinuzii dintr-o fitocenoză sunt considerate ca asociaţii.

2.2.2. Geoelementele (elementele floristice şi seminificaţia lor eco-cenotică şi fitogeografică


a) Definiţie şi clasificare. Populaţiile vegetale, ca forme concrete de existenţă a speciilor, ca sedii ale
profundelor pregătiri ale evoluţiei, prin mecanisme specifice tind spre o continuă extindere a suprafeţelor ocupate,
atunci când factorii de mediu le sunt favorabili ori se retrag în staţiuni adăpostite, cînd aceştia acţionează cu forţe
entropice crescute. Din această confruntare permanentă, dintre tendinţa populaţiilor de a-şi mări plasticitatea ecologică
(prin mutaţii, restructurări arhitecturale şi numerice ale cromozomilor etc) şi rezistenţa mediului la aceste “înnoiri”, s-
au născut şi se nasc procesele evolutive primare, s-au constituit şi continuă să se ajusteze arealele de răspândire ale
speciilor. În cadrul acestor areale de râspândire ale speciilor (areal geografic), fitoindivizii lor nu ocupă în totalitate
suprafaţa respectivă, ci numai acele staţiuni care concordă cu preferinţele ori cu capacitatea lor de suport. Astfel, pe un
teren oarecare se vor întâlni specii cu areale mai mult sau mai puţin diferite, cu origini geografice deosebite şi cu
exigenţe ecologice din cele mai felurite; vor convieţui aici specii pătrunse din timpuri foarte îndepărtate, alături de
altele care au venit relativ recent, căutînd pămînt şi apă....”
Toate aceste prime precizări vor conduce la concluzia că flora şi vegetaţia din aproape fiecare regiune
reprezintă un adevărat mozaic de specii, considerate sub aspectul originii lor genetice, al istoriei migraţiilor lor, al
arealului actual de răspândire. Dacă este aşa, atunci, pentru o descifrare cât mai complexă a structurii florei sau
vegetaţiei unei regiuni, aceste aspecte nu vor putea fi neglijate, ele fiind abordate în fitocenologie prin intermediul
noţiunii de geoelemente (elemente fitogeografice sau elemente floristice).
Geoelementele vor desemna, aşadar, categorii de specii vegetale, mai mult sau mai puţin îndepărtate filogenetic,

22
Fitosociologie şi vegetaţia României

care în decursul procesului de speciaţie au ocupat aceeaşi regiuni geografică (mai mult sau mai puţin extinsă), urmând
apoi căi specifice de migraţie şi integrare cenotică înspre desăvârşirea arealelor actuale. Mesajul lor informaţional va fi
cu atât mai interesant pentru.. fitocenolog, cu cât patria de origine a unei categorii este mai îndepărtată de regiunea
studiată, cu cât acea categorie s-a “împământenit” de mult apuse ori extrem de recente, cu cât un anumit geoelement se
dovedeşte a fi o “creaţie autohntonă”.
Problematica geoelementelor, pe cât de fascinante ni se pare la prima vedere (ca de fapt tot ceea ce se referă la
reconstituiri, pe atât este de învăluită în umbre şi semne de întrebare. Care este relaţia între arealul actual şi cel fosil al
fiecărei specii prezente ?; care este exact originea ei genetică şi geografică ?; în ce perioadă istorică sau geologică a
pătruns ea ori din care perioadă se păstrează în regiunea studiată ?; ce căi de migraţie a urmat şi cât de mult şi-au pus
amprenta spaţiile străbătute asupra configuraţiei sale morfo-ecologice ? Iată cîteva întrebări care s-au pus şi se pun în
stabilirea categoriilor de geoelemente (elemente floristice), răspunsurile generând deseori controverse, ce pot avea
darul găsirii adevărului.
Pentru cormoflora ţării noastre Tr. SĂVULESCU (l940) şi apoi Al. BORZA (l959) au realizat documentate
lucrări de stabilire a apartenenţei speciilor componente la diversele categorii de geo-elemente, fiecare adoptând un
sistem propriu. Studiile ulterioare au utilizat, mai cu seamă, o combinaţie a celor două sisteme, căro ra li s-au adăugat
contribuţiile şcolii corologice central-europene (H. MEUSEL şi col., l965, l978), modalitate acceptată şi de noi în
prezentarea principalelor categorii de geoelemente:
= circumpolare (CPH), cu origine situată dincolo de limita nordică a pădurilor de taiga, elemente ce pot fi
considerate în sens larg sau defalcate pe subunităţi, cum ar fi: circumpolare propriu-zise (Cp), caracteristice tundrelor
(dintre care în flora ţării noastre amintim: Ligularia sibirica, Andromeda polifolia ş.a.); circumpolar-boreale (Cp-Bo),
frecvente mai ales în silvotundră (Betula humilis, B. nana, Pinus cembra); circumpolar-arcto-alpine (Cp-A-a),
originare din regiunile subarctice şi încetăţenite în etajul alpin al Europei încă din diversele faze ale perioadei glaciare
(Pinus mugo, Cerastium fontanum);
= eurasiatice (Eua), cu origine şi areal actual pe o mare parte din Europa şi Asia, constituie categoria cea mai
bine reprezentată în cormoflora ţării noastre (Festuca pratensis, Anthoxanthum odoratum, Plantago media,
Chrysanthemum leucanthemum etc.) Dată fiind vastitatea acestui “continent” s-a impus subdivizarea categoriei, astfel
că, pe lângă eurasiaticele propriu-zise, se disting elementele continentale (Eua-c), formate în condiţiile unui climat
mai uscat (Festuca valensiaca, F. rupicola, Stipa capilata, Linaria genistifolia, Onobrychis arenaria) etc.;
= europene (E), originare din regiunile cu climat temperat-moderate ale Europei şi ale căror areal nu depăşeşte
lanţul muntos al Munţilor Ural, ca limită între cele două continente (Quercus robur, Tilia cordata, Corylus avellana,
Salvia nemorosa ş.a.);
= central-europene (Ec), cu areal iniţial în regiunile cu climat temperat-umed şi blând din Europa, de unde s-
au infiltrat şi în cenoze din climatul temperat-continental (Prunus avium, Carpinus betulus, Clematis vitalba,
Pulmonaria officinalis etc.);
= submediteraneene (sM), cu originea pe ţărmurile europene al M. Mediterane de unde au migrat (în post-
glaciar) pe culoarele în care se face simţită influenţa climatului temperat-cald, integrându-se în fitocenozele din
staţiunile însorite şi adăpostite de curenţii reci (Medicago minima, Verbascum phlomoides, Cehphalaria uraliensis),
Teucrium chamaedrys, Stachys germanica ş.a.).
= mediteraneene (M), formate pe ţărmul Mediteranei şi întâlnite atât pe continentul european, cât şi în nordul
celui african.
Ele sunt frecvente în regiunile din sud-vestul şi vestul ţării noastre, dar apar şi în altele, unde se găsesc staţiuni
cu un microclimat blând (Carthamus lanatus, Chrysopogon gryllus, Saponaria bellidifolia‚ Ruscus aculeatus,
Fraxinus omus, Himantoglossum hircinum etc);
= mediteranean-pontice (PM sau Mp), a căror geneză a fost desăvârşită în condiţiile unui climat temperat cald
şi uscat specific ţinutului celor două mări (M. Mediterană şi M. Meagră). Dintre speciile incluse în această categorie
menţionăm: Aspemla cynanchica, Eryngium campestre, Tunica prolifera, Xeranthemum annum;
= pontice (P), a căror speciaţie s-a derulat în stepele din jurul M. Negre, iradiind apoi (pe calea de migraţie
pontică) în toate câmpiile şi colinele ţării (Ajuga laxmanni, Salvia nutans, Scorzonera humilis, Thymus glabreacens
etc);
= panonice (Pn), formate şi infiltrate în flora ţării noastre din Câmpia Panonică (Rorippa kerneri, Dianthus
glabriusculus, Cirsium brachycephalus ş.a.);
= ponto-panonice (Ppn), legate (probabil) de climatul oferit de ţărmurile lacurilor pliocenice (Muscari
tenuiflorum, Euphorbia virgata). În general sunt puţine specii la noi;
= balcanice (S), cu centrul genetic în regiunea Balcanilor, fie înspre coastele M. Adriatice (balcano-ilirice, Bi),
fie, înspre Dunăre (balcano-moesiace, Bm). In categoria generală a elementului balcanic sunt incluse specii ca: Ononis
pseudohircina, Allium atropurpureum, Trifolium neglectum, Verbascum chaixii etc;
= dacice (D), formate în condiţiile dealurilor, podişurilor şi munţilor din ţinutul vechilor daci, majoritatea
rămase pe aceste meleaguri, puţine migrând şi în ţinuturile din împrejur ( Jurinea transsilvanica, Viola declinata, V.
dacica, Veronica bachofenii, Campanula abietina, Chrysanthema rotundifolia ş. a.);
= daco-balcanice (DB), în marea lor majoritate formate de-a lungul lanţului carpatic, migrând apoi spre sud,
iar altele (mai puţine la număr) s-au format în Balcani urmând ca, odată cu retragerea gheţarilor, să se integreze

23
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

armonios în staţiunile de adopţiune din ţara noastră (Helleborus purpurascens, Melampyrum bihariense, Rhinanthus
rumelicus, Achillea distans, Rhododendron kotschyi, Oenanthe banatica etc);
= atlantice (Atl sau A),a căror geneză a avut loc într-un climat temperat-oceanic, fie cu temperaturi mai
ridicate (atlanto-mediteraneene, Atl-M, Atl-med, cum sunt: Tamus communis, Hedera helix, Ilex aquifolium)‚ fie cu
temperaturi mai scăzute (atlantoboreale, Atl-Bo, ex. Calluna vulgaris);
= alpine (Alp), originare din Alpii Europei centrale şi răspândite apoi şi în Carpaţi, Balcani etc, astfel că, mulţi
autori disting în cadrul acestei categorii o serie de subdiviziuni, cum ar fi: alpino-carpatice, alpino-carpato-balcanice
etc. Dintre speciile aparţinând la elementul alpin, menţionăm: Salix herbace, S. reticulata, Polygonum viviparium,
Saxifraga cuneifolia, Cerastium alpinum, Sesleria heufleriana, Ranunculus oreophilus ş.a.;
= endemice (End), reunind toate speciile caracteristice, originare în mod cert din anumite regiuni ale ţării
noastre şi care lipsesc din celelalte regiuni ale planetei. În sfera noţiunii de endemism vor fi incluse toate tipurile de
taxoni care manifestă fenomenul de endemism: endemismele carpatice generale, endemismele corologice,
endemismele regionale etc. (Dianthus callizonus, Astragalus peterfii, A. romeri, Phyteuma tetramerum, Draba
simonkaiana, Aconitum moldavicum, Festuca porcii ş.a.);
= cosmopolite (Cosm; întro perioadă s-a utilizat ca sinonim termenul de ubicvist, Ubi.), categorie ce reuneşte
speciile cu cea mai mare răspândire pe glob, întâlnite aproape pe toate continentele, în staţiuni caracteristice cerinţelor
lor ecologice. În general, cosmopolitele populează mlaştinile şi apele stătătoare, locurile ruderale şi segetale
(Polygonum aviculare, Rumex acetosella, Juncus bufonius, Cynodon dactylon, Echinochloa crus-galli, Setaria
glauca, Phragmites australis, Typha latifolia etc.);
= adventive (Adv) sunt acele specii care îşi au originea în alte continente, dar au ajuns la noi prin intermediul
omului, păsărilor migratoare etc, integrându-se în diverse cenoze sponta ne ori cultivate (Erigeron canadensis,
Galinsoga parviflora, Phytolaca americana, Xanthium italicum, X. spinosum ş.a.).
Din cele câteva exemple şi din consideraţiile generale anterioare, devine evidentă importanţa cunoaşterii
compoziţiei în geoelemente, care poate fi rezumată astfel:
- furnizează informaţii asupra macro şi microclimatelor în care se dezvoltă speciile şi cenozele vegetale,
ilustrând chiar şi rolul pe care fitomediul îl poate juca în adăpostirea unor specii situate în afara arealului geografic
obişnuit, în adăpostirea unor microelemente (termen utilizat de WALTER pentru toate acele specii care vegetează în
ambianţe ecologo-cenotice mult în afara arealului lor normal, aşa cum sunt relictele glaciare şi cele xeroterme de la
noi din ţară);
- atenţionează pe taxonomişti asupra posibilităţilor (mai mari sau mai reduse) realizări de hibridări
interspecifice, de variabilitate a taxonilor şi, în aceeaşi măsură, poate incita curiozitatea geneticienilcr interesaţi de
studii la nivel populaţional ori a celor profilaţi pe citogeografie;
- oferă repere în reconstituirea căilor de migraţie ale speciilor cu provenienţă geografică diferită ori în
prognozarea posibilelor căi pe care le vor urma una sau unele dintre speciile componente ale fitocenozelor date;
- constituie un criteriu important în diagnozarea variatelor asociaţii vegetale, dar şi de diferenţiere a
cenotaxonilor, mai ales în condiţiile unor asemănări sporite;
- reprezintă elementul principal în regionarea biogeografică a globului şi în raionarea floristică a unor regiuni,
ţări etc.
- aduce argumente concrete în sprijinul ocrotirii şi protecţiei acelor teritorii cu semnificaţie fitogeografică
deosebită, precum şi în realizarea unei ierarhii a perimetrelor protejate. În ceea ce priveşte acest ultim aspect dorim să
ne oprim asupra indicelui de concentrare a arealelor ce nu poate fi aflat decât cunoscând spectrele geoelementelor din
regiunea dată ori din fitocenozele analizate (OLTEAN şi NEGREAN, l986).

2.2.3. Compoziţia în categorii ecologice (structura ecologică)


a) Consideraţii generale. Orice organism prezintă o creştere şi dezvoltare, diferită in funcţie de condiţiile
ecologice în care se derulează viaţa sa, condiţii care se vor reflecta şi în structura populaţiilor respective. Astfel, în
condiţii de hrană suficientă, lupul se va apropia de greutatea specifică‚ funcţia de reproducere va fi stimulată neuro-
endocrin, iar populaţia respectivă se va mări numeric şi se va diversifica sub aspectul structurii vârstelor. O comportare
similară va fi întâlnită şi la populaţia unei specii vegetale, cu deosebirea că în acest caz vor interveni, pe lângă factorul
hrană, şi valori ale factorilor temperatură, lumină, umiditate etc. Dacă este apă, atunci înseamnă că noi, cunoscând
preferinţele unei specii faţă de diverşii factori de mediu, vom putea aprecia valorile acestora după dezvoltarea
indivizilor şi după structura populaţiilor speciilor respective. Pornind de la ideea speciilor indicatoare, lansată şi
dezvoltată în spiritul şcolii ecologice anglo-nord-americană, o seamă de fitocenologi din Europa centrală (TUXEN şi
ELLENBERG, l937, ELLENBERG, l952, l963, l974, ZOLTOMI, l964, l966 p.a.) au fundamentat aşa-numita teorie a
speciilor indicatoare, aplicabili în studiile floristice şi de vegetaţie. Prin numeroase observaţii şi prin sintetizarea unui
bogat material cuprinzând determinări concrete ale diverşilor factori ecologici, autorii amintiţi au codificat aceste
preferinţe ale speciilor vegetale prin cifre, situaţie cunoscută sub numele de indici ecologici. Fiecare indice prezintă o
scară de valori şi semnificaţia eologică a fiecărei trepte, precum şi liste de specii, cu indicarea valorilor
corespunzătoare fiecăreia în parte. Aceste liste şi scările valorice ale indicilor reprezintă instrumentele de lucru în
analiza categoriilor ecologice de plante, fie din flora unei regiuni, fie din structura floristică a fitocenozelor şi
asociaţiilor vegetale.

24
Fitosociologie şi vegetaţia României

Problematica indicilor ecologici fiind abordată de autori diferiţi, cu observaţii efectuate în regiuni diferite, era
firesc să apar opinii divese şi scări cu semnificaţii mai mult sau mai puţin diferite. Acceptarea ad literam a valorilor
conferite de aceşti autori şi pentru speciile din cormoflora ţării noastre a fost şi este considerată de şcoala clujeană ca
total neavenită, dată fiind în special acţiunea compensatoare dintre anumite limite) a factorilor ecologici. Câteva
exemple sperăm să fie acceptate ca şi argumente de către cititor:
- iedera (Hedera helix) în condiţiile ţării noastre este considerată ca o specie umbrofilă (iubitoare de umbră),
pe când în ţările din vestul european ea se întâlneşte şi creşte foarte bine în pajiştile mezofile însorite;
- iarba neagră (Calluna vulgaris) se întâlneşte la noi în paiiştile acidofile din etajul montan superior şi subalpin,
pe când în landurile germane ea populează formaţiile de camefite de pe ţărmul mării;
- păiuşul roşu (Festuca rubra) nu prezintă exigenţe faţă umiditate la condiţiile Europei centrale, dar la noi în
ţară ea se comportă ca o mezofită tipică;
- viţelarul (Anthoxanthum odoratum) este considerat ca specie slab acid-neutrofilă, în centrul Europei, iar la noi
ca amfitolerantă etc.
Se poate sublinia deci că, diferenţierea de comportament ecologic al speciilor, deci şi valoarea lor indicatoare
diferită, depinde atât de originea lor istorico-geografică, de particularităţile dinamicii factorilor de mediu dintre o
staţiune dată, cât şi de factorul ecologic la care ne referim. Spre ex. păiuşul de livadă (Festuca pratensis) nu prezintă
valoare indicatoare pentru temperatură şi reacţia solului, dar pretinde condiţii moderate de lumină, umiditate şi o bună
aprovizionare în azot a solului; căpriţa (Atriplex littorais) nu are preferinţe faţă de umiditate, temperatură şi reacţia
solului, dar este exigentă în ceea ce priveşte cantitatea de lumină şi conţinutul în săruri a solului.
Din aceste exemple se mai poate reţine şi faptul că există specii care suportă oscilaţii largi ale unor factori de
mediu, ele constituind categoria euribiontelor (euriterme, eurihidre, eurifite, euriionice etc) şi specii care s-au adaptat
la intervale reduse de variaţie ale acestor factori, ele fiind denumite stenobionte (stenoterme, stenohidre, stenofote,
stenoice etc). În literatura de specialitate se întâlneşte şi denumirea celor două categorii prin termenii euriece şi stenece
(MARINESCU şi BOŞCAIU, l973) ori prin cei de euritope şi stenotope.
Desigur, pentru teoria speciilor indicatoare vor avea semnificaţie sporită speciile stenobionte, care se comportă
ca aparate mult mai sensibile decât euribiontele. Dar, pentru studiile fitocenologice este necesară luarea în considerare
a tuturor speciilor din structura fitocenozelor, indiferent de valoarea lor indicatoare, deoarece, frecvent, unele
euribionte domină cantitativ şi în acest fel ele joacă un rol de seamă în realizarea fitomediului, la adăpostul căruia îşi
pot desfăşura ciclul de viaţă şi cele exigente.
O serie de autori români (şt. CSUROS şi col., l966, 1967, 1970, l974, Al. BELDIE şi C. CHIRIŢĂ, l967, V.
SANDA şi col., l983 ş.a.) au adaptat valorile indicilor ecologici la condiţiile pedoclimatice specifice ţării noastre,
demarând şi studiile floristice şi de vegetaţie pe baza analizei comportamentului ecologic al speciilor. Din aceste studii
au rezultat o serie de concluzii, cum ar fi:
- valoarea indicatoare a unei specii creşte în raport direct cu abundenţa şi dominanţa ei; cu cât valorile de AD
ale unei specii sunt mai mari, cu atât cantitatea factorului respectiv se apropie de optimul ecologic al speciei
respective. Dacă o singură specie poate prezenta valori indicatoare diversificate în funcţie de valorile AD (indice
fitocenologic cantitativ, n.n.) ale ei, este clar că o fitocenoză, în totalitatea ei, va avea o valoare indicatoare şi mai
semnificativă şi de importanţă deosebită din punct de vedere practic (Şt. şi M. CSÜRÖS, l974, pg.l7-l8).
În mod obişnuit, în analiza compoziţiei în categorii ecologice (noi vom opta pentru această formulare şi nu de
analiză ecologică, al cărei conţinut ni se pare mult mai bogat şi mai complex al florei unei regiuni sau a fitocenozelor
din diversele grupări vegetale), se ia în considerare comportamentul speciilor faţă de principalii factori ecologici:
umiditate (U), temperatură (T) şi reacţia solului (R). Dat fiind faptul că acest mod de abordare a fost iniţiat şi dezvoltat
în ţara noastră de şcoala fitocenologică clujeană, vom prezenta semnificaţiile acestor principali indici prin autorii
respectivi (Şt. şi Margareta CSUROS, I. RESMERIŢĂ, I. POP)‚ semnificaţii redate sintetic în tabelul 5:
Categoriile ecologice în funcţie de comportamentul speciilor faţă de U., T. şi R

Valoarea ind. ec. Indici ecologici şi semnificaţia valorii lor


U - umiditate T - temperatură R - reacţia solului
1 xerofile crisofile (hekistoterme) puternic acidofile
1,5 -
2 xero-mezofile microterme acidofile
2,5 -
3 mezofile micro-mezoterme acido-neutrofile
3,5 -
4 mezo-higrofile moderat-termofile slab acid-neutrofile
4,5 -
5 higrofile termofile neutro-bazofile
5,5 -
6 hidrofile - -
0 amfitolerante (eurihidre) amfitolerante (euriterme) amfitolerante (euriionice)

b) Spectrul categoriilor ecologice: semnificaţie şi importanţă. Analiza categoriilor ecologice din cadrul florei
sau vegetaţiei unei regiuni reprezintă una din modalităţile prin care se poate realiza abordarea sistemică a

25
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

comunităţilor vegetale, unul din elementele ce poate oferi răspuns la numeroasele întrebări de “de ce ?”, timpul etapei
de sinteză şi a celei integratoare.
Spectrul categoriilor ecologice (spectrul ecologic) redă, numeric sau grafic, ponderea diverselor comportamente
ale speciilor faţă de factorii ecologici la care ne referim. Interpretarea acestor valori trebuie realizattă. în toate situaţiile
prin corelarea lor cu celelalte informaţii privitoare la cadrul natural, la istoricul vegetaţiei, la vechimea şi intensitatea
presiunii antropice, la structura calitativa şi cantitativă a fitocenozelor, la stadiul lor de evoluţie, la direcţia acestei
evoluţii. Cu alte cuvinte, interpretarea trebuie făcută şi privită integral şi integrator. În plus, trebuie să subliniez faptul
că încărcătura informaţională a acestor spectre va depinde şi de modul lor de realizare dintre care mai utilizate sunt
următoarele:
= spectrul prezenţei categoriilor ecologice, care ţine cont de numărul de specii din cadrul fiecărei categorii,
raportaţ la numărul total de specii din cadrul florei sau a fitocenozelor analizate valorile obţinute (nr. de specii sau
procente), prezentate în tabele sau redate grafic, vor sugera diversitatea sau omogenitatea cerinţelor ecologice ale florei
dintr-o anumită regiune sau ale speciilor reunite in fitocenozele diverselor asociaţii:
=exigenţele cormoflorei faţă de principalii factori ecologi-ci (U, T, R) sunt in concordanţă cu valorile generale
şi staţionale ale factorilor de mediu, iar spectrele vor pune în evidenţă atât caracterul climatului general cât şi
diversitatea ecotopurilor din regiunea studiată.
= ecodiagramele sunt utilizate în caracterizarea ecologică a grupărilor vegetale (rareori şi în cazul florei), ele
reprezentând o modalitate sintetică de analiză şi diagnoză ce reuneşte pe sistemul de coordonate 4 elemente:
comportamentul speciilor faţă de umiditate, faţă de temperatură, faţă de reacţia solului şi valoarea de abundenţă-
dominanţă a fiecărei categorii ecologice. În plus, ecodiagramele privesc cuplat aceste aspecte şi nu separat ca în cazul
spectrelor, iar realizarea lor nu se recomandă decât în situaţia în care dispunem de minimum de eşantioane (relevee)
analizate, împrejurare ce le conferă semnificaţii statistice sporite.
Aspectul de “mozaic ecologic”, pe fondul general imprimat de speciile dominante, apare mult mai evident în
acest caz, iar importanţa teoretică şi practică este mult mai lesne de argumentat.
Metodologia de realizare a ecodiagramelor fiind dezvoltată în cadrul şedinţelor de lucrări practice (dar şi
descrisă de o serie de lucrări: Şt. şi M. CSUROS, 1966, M. CSUROS, 1967, V. CRISTEA, 1991) nu va mai fi descrisă
în prezentul material, ci se vor analiza câteva exemple selecţionate din literatura de specialitate:
Necesitatea caracterizărilor ecologice ale florei sau ale vegetaţiei unei regiuni date, pe lângă aspectele subliniate
anterior, va deveni mult mai evidentă prin accentuarea, succintă, a importanţei teoretice şi practice:
= sub aspect teoretic, analiza categoriilor ecologice contribuie la o mai bună înţelegere a fenomenului adaptativ
şi evolutiv al speciilor şi comunităţilor vegetale, în unitatea relaţiilor lor cu factorii de mediu. Această analiză
constituie şi un element valoros de diagnozare a asociaţiilor vegetale şi de taxonomie fitosociologică, mai ales pentru
subunităţi, deseori cu areale mai restrânse, diferenţiate geografic ori/şi staţionar. În fine, o asemenea analiză poate
evidenţia şi gradul de antropizare ori de deteriorare, existenţa unor disfuncţionalităţi în ansamblul componentei de
bază a oricărui ecosistem - fitocenoza;
= practic, aceste analize pot şi trebuie să asigure baza ştiinţifică a tuturor lucrărilor agro-ameliorative, silvo-
culturale, şi a celor de reconstrucţie ecologică, lucrările nu pot face abstracţie de particularităţile staţiunilor, de
cerinţele ecologice ale speciilor, de necesitata realizării unei armonii între cele două componente. În final, luarea unor
măsuri corecte din punct de vedere ecologic înseamnă şi randament economic ridicat.

2.2.4. Compoziţia în tipuri genetice (structura genetică)


Pornind de la ideile lui SCHMALGAUSEN (l958), încă din anul l973 N. BOŞCAIU sublinia faptul că
ecosistemele pot fi considerate ca dispozitive care traduc fluxul mesajului genetic în informaţie genetică, iar
genofondnl apare astfel ca o rezultantă istorică a proceselor selective, la scara timpului filogenetic, indusă de o
anumită ambianţă ecologică. Dar, la această ambianţă, fitocenoza deţine un rol de bază şi deci‚ ea, împreună cu
celelalte subsisteme ale ecosistemului vor acţiona în sensul favorizării sau nefavorizării frecvenţei anumitor gene din
genofondul populaţiilor subordonate Ca urmare, structura genetică a oricărui sistem biologic supraindividual trebuie
privită cauzal şi din perspectiva ambianţei cenotice, deoarece conservarea acestor structuri nu se poate realiza decât
păstrând şi structurile eco-cenotice corespunzătoare, aspect subliniat de N. BOTNARIUC (1989). “A conserva
genofondul unei biocenoze, al unei populaţii sau al populaţiilor unei specii înseamnă a conserva în stare funcţională
conexiunile (ecofondul) care i-au dat naştere, a conserva capacitatea lor de autocontrol, precum şi capacitatea lor
evolutivă”.
Se constată deci, conturarea unei noi interferenţe a fitocenologiei, de data aceasta încă cu genetica populaţiilor,
direcţie puţin abordată dar extrem de necesară pentru constituirea băncilor de gene (de germoplasmă), pentru ingineria
genetică, pentru fitoameliorare, pentru caracterizarea completă a ecosistemelor protejate sau a celor ce urmează a fi
trecute în regim de protecţie.
Dificultăţile de ordin practic au făcut, în multe ţări, ca aceste studii să nu capete amploarea justificată.
Includerea acestui subiect s-a dorit a fi un stimulent pentru cei dornici a-şi orienta studiile spre un domeniu de graniţă,
care deşi dificil poate oferi posibilitatea descoperirii unor aspecte dintre cele mai interesante.
Vorbind despre compoziţia în tipuri genetice (sau despre structura genetică) a fitocenozelor, precizăm că vom
lua în considerare numai aspectele cariologice, chiar dacă sfera “geniculului” este mult mai largă. Această rezumare
la numărul de cromozomi este determinată de existenţa unor date sugestive, aduse de o disciplină, relativ tânără,
numită citoecologie (TISCHLER, 1937, ap. Bănărăscu şi Boşcaiu, 1973).
Încă din 1928, HAGERUP constată existenţa unei relaţii între constituţia cariologică a speciilor vegetale şi

26
Fitosociologie şi vegetaţia României

distribuţia lor geografică, în sensul creşterii procentului de poliploizi de la tropice spre regiunile reci. Ulterior (1932),
el semnalează o legitate asemănătoare şi privind distribuţia altitudinală. Studiile ulterioare au confirmat, în mare
parte, aceste afirmaţii, iar în explicarea legităţii s-au emis două ipoteze mai răspândite:
- poliploizii asigură speciilor o rezistenţă sporită la condiţiile ecologice tinzând spre extreme (HAGERUP,
TISCHLER, A. şi D. LOVE, TARNAVSCHI, BĂNĂRĂSCU şi BOŞCAIU etc.), astfel că flora arctic-alpină ar avea o
origine terţiară, glaciaţiunile acţionând drastic asupra speciilor diploide, mai puţin rezistente;
- poliploidizarea asigură speciilor o capacitate de competiţie fitosociologică mult mai ridicată (MANTON,
STEBBINS, PIGNATTI ş.a.), invadând în perioada postglaciară terenurile nepopulate. Dintre exemple se poate cita
cazul romaniţei (Matricaria inodora) cu populaţii izomorfe, dar cu comportament cenotic diferit: poliploizii sunt
“agresivi”, colonizând preriile Canadei, pe când diploizii nu manifestă tendinţă de expansiune, instalându-se doar în
regiunea maritimă din estul acestei ţări (G. A. MILLIGAN, ap. M. Cristea, 1991).

a) Frecvenţa poliploizilor pe latitudine şi altitudine.


Acest aspect va fi ilustrat prin prezentarea unor situaţii selectate atât din literatura referitoare la ponderea
generală pe glob cât şi la unele regiuni concrete din ţara:
- urmărind frecvenţa poliploizilor în cormoflora diverselor regiuni ale emisferei boreale (fig. 32) se constata o
creştere semnificativă a acestora, la început în limite latitudinale mai largi, apoi în intervale de numai câteva grade.
Astfel, de la 26% în intervalul 0 – l0° latitudine nordică se ajunge la 43,5% (în România, la 45°-46°), dar aproape
aceeaşi diferenţă procentuală se realizează între 77-80° (73’7° în arhipelagul Spittbergen), faţă de 58-7l% (57,6°, în
partea continentală a Norvegiei).
În Munţii Făgăraş, pe Valea Şerbotei, U. VOIK (l975) constată o creştere a frecvenţei poliploizilor de la 4o,5%
în etajul montan superior (al molidişelor), la 57,3% în etajul alpin. Mai puţin evidente sunt deosebirile atunci când se
face comparaţia distribuţiei poliploizilor pe unităţi geomorfologice bine conturate, dar privite în
ansamblul‚ cormoflorei lor şi nu separat pe etaje de vegetaţie. Spre exemplu, ilustrăm o asemenea situaţie prin analiza
speciilor diploide din Podişul Secaşelor (altitudine maximă cca 600 m.s.m), din Muntele Siriu (altit. max., cca 1650
m.s.m.) şi din masivul Piatra Mare (altit. max., cca. 1650 m.s.m.) şi din Masivul Piatra Mare (altit. max., cca. 1950
m.s.m.). Dacă cei doi munţi se detaşează printr-o diferenţă medie a poliploizilor de aproximativ 10% faţă de podiş,
pare nefirească scăderea participării lor în cormoflora din Piatra Mare, cu altitudinea maximă superioară celei din
Muntele Siriu. Această situaţie, evidenţiată şi în Alpi de către FAVARGER (l962, ap. Boşcaiu. l97l) a fost explicată de
către acesta prin aceea că flora alpină cuprinde un mare număr de specii vechi, diploide, diferenţiate în cursul tardi-
glaciarului din tipuri colinare şi de podişuri, prin simple mutaţii genetice şi prin selecţie, fără intervenţia poliploidiei.
Afirmaţia este perfect plauzibilă din punctul de vedere al evoluţiei floro-genetice şi orografice, dar ea necesită
argumente faptice prin studii comparative la nivel populaţional.
Cele prezentate anterior, precum şi excepţiile, sunt confirmate de comportamentul speciilor cu ecotipuri diplo şi
poliploide, dar mai cu seamă de seriile poliploide. Câteva exemple vor argumenta această apreciere:
- cunoscuta specie ruderală, Capsella bursa-pastoris este reprezentată în regiunile mediteraneene de populaţii
diploide (2n -l6), în timp ce în restul arealului populaţiile sunt tetraploide (P- 32);
- stupitul cucului (Cardamine pratensis) prezentă în Munţii Jura centrală populaţii diploide (2n-l6), întâlnite în
pădurile de foioase ale etajului montan populaţii pentaploide în mlaştinile edificate de rogozişuri înalte şi populaţii
aneuploide (2n = 30) dezvoltate în pajiştile mezofile (M. GUINOCHET, 1955, ap. Bănărăscu şi Boşcaiu, 1973);
= cele mai cunoscute şi citate sunt seriile poliploide ale unor specii de poacee (graminee), dintre care
menţionăm:
- în cadrul genului Eragrostis există specii diploide (2n = 20), cum ar fi E. cambessiana, ce se comportă ca
terofită anuală, populează malurile lacurilor, fiind exigentă la factorul umiditate; specie tetraploidă E. albida (P = 40
se încadrează la hemicriptofite şi manifestă exigenţe mai reduse faţă umiditatea din sol, iar specia octoploidă, E.
pallescens (P = 80), de asemenea hemicriptofită, suportă nisipurile uscate şi cu o temperatură de până la 80°C;
- dintre speciile de păiuş (Festuca) amintim diploidul F. pratensis (2n = 14), ce edifică pajişti mezofile şi
moderat aprovizionate cu azot, din câmpie şi etajul colinar; tetraploidul F. palens (F. glauca, P = 42, 56), caracteristică
unui număr mare de asociaţii vegetale, dispuse din etajul montan inferior până în cel subalpin; decaploidul F. ovina (P
= 70), tipică pentru pajiştile alpine (unde, la noi este reprezentată prin ssp. sudetica);
- alte exemple nu mai confirmă legalitatea distribuţiei latitudinale şi altitudinale, ci sprijină ipoteza emisă de
FAVARGER pentru flora din Alpi. Aşa de ex. splina (Chrysosplenium alternifolium) prezintă populaţii dipoloide în
regiunile nordice şi în etajul alpin, pe când în pădurile de foioase şi în pajiştile umede ale Europei centrale, populaţiile
sunt poliploide.
b) Frecvenţa poliploizilor în diverse fitocenoze. Pentru studiile fitosociologice, cunoaşterea frecvenţei
poliploizilor poate să dezvăluie o serie de legităţi fitogeografice şi să sprijine interpretările fito-istorice, deoarece
această frecvenţă “ pare să se găsească într-o corelaţie directă cu vechimea şi caracterul conservativ al asociaţiilor
studiate” (BOŞCAIU, 1970). Dintre exemplele citate de autor vom reţine:
= în munţii Ţarcu, Godeanu şi Cernei, fitocenozele edificate de bumbăcariţă şi muşchi de turbă (Eriophoro
vaginato-Sphagnetum) prezintă o frecvenţă a poliploizilor de 71,4%, pe când cele dominate de cer şi gârniţă
(Quercetum farnetto-cerris) deţin numai 3l,9%. În prima grupare dominând speciile circumpolare condiţionate de un
climat boreal-subcarpatic, iar cea de-a doua speciile de provenienţă sudică şi sud-vestică, cu exigenţe xeroterme,
confirma legitatea privitoare la distribuţia latitudinală a poliploizilor;
- în aceleaşi masive muntoase, făgetele (instalate în perioada suboreală) deţin o pondere mai mare a

27
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

poliploizilor decât stejareto-gorunetele (conturate încă din perioada boreală). La fel în molidişe frecvenţa poliploizilor
este mai mare (49,3%) faţă de jnepenişe (36,9%), deşi primele s-au instalat mult mai recent pe aceste teritorii. De aici,
automat ajungem la concluzia că grupările vegetale mai noi sunt mai bogate în poliploizi, datorită, probabil, capacităţii
lor de competiţie fitosociologică mult mai ridicată.
Analizând frecvenţa poliploizilor în cele trei fitocenoze ale as. Agristio-Festucetum rupicolae‚ luate ca exemplu
pentru întregul capitol, vom constata următoarele:
- în fitocenoza nr. l (versant sudic), procentul poliploizilor este de 47,8%, mai ridicat decât in fitocenoza nr. 3
(4l,l%,situată pe versant estic, dar mult mai spre nord) şi apropiat de fitocenoza nr. 2 (5o%, versant nord-vestic şi
aprox. la aceeaşi latitudine). Aceste diferenţe dintre versantul sudic şi cel estic pot fi puse şi pe seama unor condiţii
mult mai vitrege în primul caz: umiditate redusă, sol superficial, presiune a factorilot extemi (inclusiv antropozoogen)
mai puternică
- valoarea participării poliploizilor per ansamblul celor trei fitocenoze, de 42,7%, sugerează plasarea asociaţiei
la contactul a două climate temperate: moderat şi continental, precum şi instalarea ei intr-un timp relativ recent în
perioada istorică.
Dacă se fac comparaţii între grupările vegetale aparţinând, aceleaşi criterii cenotaxonomice, semnificaţia
informaţională a frecvenţei poliploizilor se reduce, BOŞCAIU (l970) considerând pentru asemenea împrejurări mult
mai elocvent indicele de diploidie.
c). Indicele de diploidie şi semnificaţia sa. Elaborat în anul 1960 de cătrde S. PIGNATTI, acest indice
reprezintă raportul între speciile diploide şi cele poliploide. Din studiile fitocenologice efectuate în ţara noastră şi care
au utilizat pentru pentru caracterizarea fitocenozelor valoarea indicelului de diploidie, se pot desprinde următoarele
concluzii (BOŞCAIU, 1970, 1971, VOIK, 9175).
- valoarea I,D. creşte odată cu creşterea altitudinii, excepţiile fiind generate de compensaţiile ecologice din
anumite staţiuni ori de influenţa climatului general, predominant dintr-un anumit sector;
- la altitudini mari se constată o corelaţie directă între durata stratului de zăpadă şi valoarea indicelui lui de
diploidie: cu cât o grupare este mai chionofilă (mai iubitoare de zăpadă), cu atât valoarea acestuia este mai ridicată;
- indiferent de altitudine, grupările pioniere, cele tinere şi cele degradate (în stadiu de disclimax) au un indice
de diploidie mai redus decât cele mature (în stadiu de climax), bine închegate şi cu structură mai puţin influenţată de
factori cu presiuni peste valoarea normală.
Astfel, în primul caz, fitotocenozele aparţinând aceleaşi asociaţii vegetale, pe lângă rolul factorilor general mai
ridicate în Munţii Ţarcu, Godeanu şi Cernei, faţă de cele din V. Şerbota (M-ţii Făgăraş), trebuie interpretate prin
prisma puternicelor influenţe sudice şi printr-o presiune glaciară mai moderată în partea de sud-vest a ţării.
În concluzie, putem afirma că structura genetică a fitocenozelor şi asociaţiilor vegetale, privită chiar prin
prisma aspectelor mai uşor de studiat este încă departe de a fi cunoscuţi şi elucidată. Dacă investigaţiile ar cuprinde şi
modificările survenite în genofondurile populaţiilor din diversele grupări vegetale, am constata că au rămas în umbră
uriaşe rezerve extrem de utile pentru practică, pentru progresul social-economic.

2.3. Indicii fitocenologici şi metodele determinării lor


Având ca obiect de studiu nemijlocit fitopopulaţiile, organic integrate în fitocenoze, cercetarea fitosociologică
nu poate face abstracţie de metodologia specifică oricărui studiu populaţional. Astfel, se cunoaşte că o asemenea
investigaţie (fito- sau zoopopulaţională) urmăreşte o serie de caracteristici ale indivizilor componenţi, cum ar fi:
numărul total de indivizi din populaţie, densitatea lor pe unitatea de suprafaţă, repartiţia lor în spaţiu, structura
dimensională, structura pe vârste, structura pe sexe, dinamica efectivelor (în special rata creşterii) etc.
Toate aceste aspecte, menite să contribuie la descifrarea relaţiilor individ-populaţie-biocenoză-ecotop au fost
adaptate şi perfecţionate la specificul studiilor fitocenologice, în funcţie de scopul urmărit, de principiile şcolii
adoptate, de etapa de dezvoltare a cunoştinţelor, de profilul şi experienţa cercetătorului (chiar şi de dotarea tehnică de
care acesta dispune).
Necesitatea unor aprecieri operative şi suficient de exacte în acelaşi timp, a dus la elaborarea unor indici
fitocenologici care permit transpunerea grafică a diverselor însuşiri ale fitocenozelor şi componentelor lor. Aşadar,
prin indici fitoceno1ogici se va înţelege un complex de sisteme care codifică, prin cifre, litere sau alte semne
convenţionale, anumite caracteristici ale fitocenozelor în ansamblul lor ori ale fitopopulaţiilor componente, sisteme ce
urmăresc asigurarea unei mai bune descifrări a structurii si funcţiilor fitocenozelor, o prelucrare mai exactă a
informaţiei dobândite, o evidenţiere mai clară a raporturilor dintre componenţi şi dintre ei şi sistemul coordonator
(integrator).
O mare parte dintre aceşti indici sunt notaţi pe teren, în timpul primei etape a cercetării fitosociologice, fiind
reuniţi în categoria “caracterelor analitice” (BRAUN-BLANQUET şi PAVILLARD, 1928). O altă parte sunt calculaţi
în laborator, atunci când dispunem de un număr suficient de mare de eşantioane studiate, aceştia alcătuind
“caracterele sintetice” (idem). Indiferent dacă aceşti indici se referă la aspectele calitative ale fitopopulaţiilor ori la cele
cantitative, fiecare în parte va ilustra, fie particularităţi biologice ale speciilor componente, fie ale staţi unii date, dar,
mai cu seamă ei vor evidenţia rezultanta ambianţei eco-cenotice asupra cerinţelor şi exigenţelor componenţilor
fitocenozelor analizate.

28
Fitosociologie şi vegetaţia României

Cunoaşterea acestor indici, a semnificaţiei lor, cu deosebire a modului concret şi corect de apreciere, reprezintă
“alfabetul metodologic necesar fiecărui fitocenolog, tot aşa cum cunoaşterea speciilor este condiţia de bază în
elucidarea compoziţiei floristice (“alfabetul teoretic”) ori, cum stăpânirea concepţiei sistemice este esenţială pentru
interpretarea corectă a realităţii.
Chiar dacă unele dintre sistemele propuse în aprecierea însuşirilor morfostructurale ale fitocenozelor au fost,
sunt sau vor fi contestate, esenţial este faptul că acestea se află într-o continuă perfecţionare, într-o permanentă
ancorare la realităţile ştiinţifice ori socio-economice.

2.3.1. Indici fitocenologici calitativi


a) Vitalitatea fitoindivizilor, “...priveşte gradul de vigurozitate şi de prosperitate atins de diferitele specii”
dintr-o anumită fitocenoză studiată (BRAUN-BLANQUET şi PAVILLARD, 1928). Vigurozitatea şi prosperitatea se
referă de fapt la creşterea şi dezvoltarea fitoindivizilor dintr-o anumită ambianţă eco-cenotică, reflecând prin valorile
lor concordanţa sau neconcordanţa acesteia cu cerinţele fiecărei specii componente: “...singură vitalitatea, oglindită
prin creştere şi dezvoltare, poate arăta măsura în care ansamblul condiţiilor în care s-a înfiripat asociaţia, ca şi
fitomediul acesteia pot fi prielnice unei anumite specii” (BORZA şi BOŞCAIU, 1965).
Aşadar, o creştere bună (o formare bogată a organelor vegetative) şi o dezvoltare armonioasă (o înflorire şi
fructificare abundentă) indică existenţa unui optim ecologic pentru populaţia unei specii date. Scăderea vitalităţii
(creştere sau/şi dezvoltare insuficiente) sugerează acţiunea unor factori limitativi care, în timp, pot afecta perpetuarea
populaţiei respective în structura fitocenozei analizate, cu repercursiuni în dinamica şi funcţiile acesteia, a biocenozei
în ansamblul ei.
Repetarea observaţii1or privind vitalitatea speciilor într-una şi aceeaşi fitocenoză constituie modalitatea ideală,
surprinzându-se astfel fie direcţia spre care se orientează evoluţia fitocenozei, fie acţiunea temporară a unui factor
intern sau extern ce a avut darul de a favoriza. afirmarea uneia sau alteia dintre speciile componente. În general,
asemenea observaţii se fac în cazul studiilor în staţionar şi numai sporadic în cele itinerante.

b). Starea fenologică (sau periodicitatea) se referă la stadiile respective din viaţa fitoindivizilor şi
fitopopulaţiilor unei fitocenoze, surprinse în momentul analizei de teren, indiferent de modalitatea realizării ei
realizării ei (pe itinerar, în staţionar). Fenologia, ca ramură a botanicii, studiază deci succesiunea stadiilor de creştere
şi dezvoltare ale plantelor de-a lungul perioadelor de vegetaţie, ţinând cont de dinamica principalilor factori ecologici,
de durata de viaţă a indivizilor unei specii.
Diversele stadii (sau “stări”) fenologice ale speciilor componente vor imprima aspectul caracteristic unei
fitocenoze la un moment dat din perioada sa de vegetaţie. În acelaşi timp însă, aprecierea stării fenologice va informa
fitocenologul şi asupra complexului de factori ecologici, care pot grăbi sau întârzia una sau alta dintre fenofaze chiar
eliminarea uneia, atunci când presiunea exercitată este puternică şi îndelungată.
Spre exemplu, într-o păşune intens exploatată (supraîncărcată cu animale), foarte puţini indivizi din categoria
speciilor bune şi foarte bune furajere (unele poacee şi fabacee) vor ajunge să înfloreascâ şi să fructifice, datorită
consumării lor (mai ales a vârfurilor vegetative) de către animale. In pădurile şi pajiştile periurbane, speciile
prevernale şi vernale, multe din cele estivale, cu flori sau inflorescenţe atrăgătoare, vor avea un număr redus de
indivizi care să şi rodească. Presiunea antropică este aici deosebit de puternică şi, frecvent, într-o relaţie de
proporţionalitate inversă cu gradul de cultură ecologică.
Prin scăderea numerică a populaţiilor, prin reducerea variabilităţii lor genetice (favorizatâ de inmulţirea
sexuată), in timp, are loc o pauperizare a compoziţiei floristice a fitocenozelor şi, implicit, o diminuare a funcţiilor şi a
posibilităţilor de evoluţie, o degradare morfo-funcţională a întregii biocenoze.
Dacă în studiile fitopopulaţionale, starea fenologică se apreciază pentru fiecare individ în parte (urmând
sintetizările de rigoare), şi cele fitosociologice operaţia este mai dificilă. De aceea,în practică se notează stadiul în care
se află majoritatea (60-70%) indivizilor fiecărei specii identificate în structura fitocenozei (IVAN şi SPIRIDON,
1983).
Pe lângă importanţa sa ştiinţifică (subliniată anterior), starea fenologică a fitoindivizilor, elucidată în contextul
complexului cenotic, are şi o reală valoare practică. Astfel fenospectrele diverselor fitocenoze dau relaţii practicianului
asupra cantităţii şi perioadelor optime de recoltare a speciilor cu valoare alimentară, a produselor utilizate în
terapeutică, asupra intervalelor în care speciile cu pondere apicolă bună şi foarte bună îşi desăvârşesc anteza. Pentru
alergolog, aceste informaţii sunt importante în recomandările pe care le face bolnavilor sensibili la polenul diverselor
specii. De asemenea, în practica horticolă, fenofazele stau la baza aplicării diferenţiate a tehnologiilor de cultură,
specifice nu numai unei anumite categorii de plante, ci şi diverselor stadii de creştere şi dezvoltare pentru una şi
aceeaşi specie.

2.3.2. Indici fitocenonologici cantitativi


a). Abundenţa. Este definită ca “...cea mai elementară noţiune de apreciere cantitativă, întemeiată pe un

29
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

procedeu empiric de evaluare aproximativă a indivizilor unei specii dintr-o populaţie vegetală” (BORZA şi BOŞCAIU,
1968).
Practic, aprecierea abundenţei presupune numărarea efectivă a indivizilor populaţiilor ce alcătuiesc o anumită
fitocenoză, operaţie cu atât mai dificilă, cu cât suprafaţa ocupată de individul de asociaţie este mai mare, cu cât gradul
de închegare al vegetaţiei este mai ridicat, cu cât diversitatea floristică este mai mare. În plus, se pune problema
modului de apreciere a numărului de indivizi în cazul speciilor cu rizomi în reţea sau cu drajoni subterani
(lăcrămioara, unele rogozuri, pălămida etc), care generează suprateran mai multe tufe ori tulpini, aparţinând de fapt
aceluiaşi individ. O astfel de numărare, chiar şi pe suprafeţe mai mici, implică şi un volum mare de timp, motive
pentru care, în general, asemenea studii au fost evitate, recurgându-se la metode de apreciere vizuală, aproximativă şi
expeditivă a abundenţei.
Mai cu seamă în etapa actuală de dezvoltare a fitocenologiei, trebuie să fim de acord cu aprecierea că „...orice
strădanie de a adânci interpretarea proceselor fitocenotice ne obligă să recurgem şi la stabilirea unor caracteristici
cantitative mai exacte (BORZA şi BOŞCAIU, 1965).
Cunoaşterea raportului exact între numărul de indivizi ai diverselor specii şi suprafaţa ocupată de fitocenoza
analizată, informează asupra densităţii acestora, noţiune mult mai precisă şi preferabilă în acest caz, abundenţei.
În practica fitocenologică s-au conturat astfel două modalităţi de apreciere a abundenţei: una vizuală,
expeditivă (dar şi cu o accentuată notă de subiectivism) şi una exactă, reală, dar mai puţin expeditivă.
Metodele aproximative (vizuale, expeditive) au fost elaborate încă de la începutul acestui secol, mai cunoscute
şi utilizate fiind:
- metoda O. DEUDE, care ţine cont de numărul aproximativ de indivizi de pe suprafaţă eşantion şi de relaţiile
spaţiale intre părţile lor supraterane. Astfel, scara de apreciere cuprinde următoarele trepte:
Metodele exacte (reale) se bazează pe numărarea efectivă a indivizilor oricărei specii de pe suprafeţe bine
delimitate în cadrul fitocenozelar analizate. Exactitatea, respectiv gradul de reflectare a realităţii, vor depinde de
numărul eşantioanelor şi de distribuţia lor in cuprinsul fitocenozei investigate, însă, niciodată nu se va putea efectua o
apreciere absolută a abundenţei, exceptând poate fragmentele de fitocenoze ce ocupă suprafeţe mici.
Dintre aceste metode, mai frecvent utilizată este cea a ramei metrice (pentru vegetaţia ierboasă) şi a reţelei
metrice (pentru vegetaţia lemnoasă). Suprafeţele delimitate astfel (0,25 - 1,0 m în primul caz, lo - 25 – l00 m în cel
de-al doilea) vor fi subîmpărţite în dm, respectiv în m. pătraţi, înlesnind astfel numărarea indivizilor şi conferind
avantajul aprecierii şi a altor indici cantitativi (acoperirea şi proiecţia orizontală a părţi1or supraterane, fitomasa etc),
chiar şi o mai mare exactitate in evaluarea celor calitativi (vitalitate, stare fenologică, structura pe vârste).
Analizarea unui număr semnificativ de eşantioane permite o prelucrare statistică optimă, iar rezultatele
ierarhizate pe clase de variabilitate vor da informaţii referitoare la tipul de distribuţie al indivizilor diverselor specii pe
cuprinsul fitocenozei date.
Abundenţa, respectiv densitatea fitoinidivizilor prezintă valori dependente de factorii ecologici generali şi locali
(zonă climatică, tipul de relief, tipul de sol, tipul staţiunii), de formaţia vegetală, de stadiul de evoluţie al asociaţiei
vegetale (tipul de fitocenoză), de intensitatea presiunii antropo-zoogene, iar într-o măsură mai mică şi de numărul de
specii din alcătuirea individului de asociaţie.
Astfe1, vom putea reţine următoarele situaţii mai semnificative:
- într-o pădure tropicală umedă (pluviisilvă), speciile de arbori, fiecare, deşi numeroase, sunt reprezentate
printr-un număr redus de indivizi, pe când într-o taiga, extrem de puţinele specii (una-două) de arbori prezintă un
număr de indivizi de câteva sute de ori mai mare decât în primul caz, raportat la aceeaşi unitate de suprafaţă.
Situaţia poate fi explicată prin reglajul combinat al factorilor edafo-climatici cu cei biotici, prin complexitatea
reţelelor trofice şi prin lungimea diferită a lanţurilor trofice (mult mai mare în primul caz);
În condiţiile aceluiaşi climat temperat şi stadiu de maturitate, fitocenozele nemorale au un număr de
indivizi/unitatea de suprafaţă, de 2-3 ori mai mic decât cele pratiacole, împrejurare determinată de complexitatea
structurală mult mai ridicată a biocenozei silvice faţă de cea praticolă;
Fitocenozele lemnoase tinere se caracterizează printr-un număr mult mai mare de fitoindivizi, comparativ cu
cele mature, în interiorul cărora s-au consolidat deja relaţiile de competiţie şi selecţie cenotică.
Pădurile de foioase mature (bine structurate) au mai puţini arbori pe unitatea de suprafaţă decât cele de conifere
(în acelaşi stadiu de maturitate), iar altitudinal, în mod firesc acest număr scade din etajul montan superior spre cel
subalpin‚ lipsind complet in etajul alpin.
În concluzie, se poate aprecia abundenţa (respectiv densitatea) ca un indice cantitativ ce furnizează informaţii
asupra strategiilor şi mecanismelor reglatoare, adoptate de diversele tipuri de fitocenoze, de diferitele lor stadii
evolutive, spre o mai armonioasă consolidare cenotică. Cu cât determinarea abundenţei se va face prin metode mai
exacte, iar prelucrarea prin metode matematice sugestive, cu atât încărcătura informaţională a rezultate lor va fi mai
substanţială.
În cazul fitocenozelor segetale, prin determinarea densităţii se apreciază gradul de îmburuienare al culturilor
agricole, element cu valoare practică deosebita pentru stabilirea metodelor de combatere a buruienilor.

30
Fitosociologie şi vegetaţia României

În activităţile eco-protective abundenţa indivizilor unei specii importante din punct de vedere ştiinţific va fi
unul din criteriile de apreciere a şanselor de supravieţuire în condiţiile eco-cenotice date.

b). Dominanţa este acel indice cantitativ prin care se estimează suprafaţa ocupată de proiecţia (orizontală a
părţilor supraterane ale indivizilor, pe suprafaţa solului într-un eşantion bine delimitat dintr-o fitocenoză. Prin valorile
sale, dominanţa codifică gradul de închegare a vegetaţiei, raportul vo1um/suprafaţă pentru aparatul fotosintetizator al
diverselor specii, particularităţile staţiunii şi rolul acesteia în viaţa fiecărei specii componente din fitocenoză.
Chiar dacă s-a afirmat că‚ “... abundenţa, dominanţa, densitatea şi frecvenţa sunt caractere pur cantitative şi de
importanţă secundară” (BRAUN BLANQUET şi PAVILLARD, 1928), nu putem să nu recunoaştem (fără a le
absolutiza semnificaţia) valenţele informative, mai cu seamă în condiţiile în care fitocenologia dobândeşte, tot mai
mult, un caracter ecologic.
Referindu-se la suprafaţa proiectivă a părţilor supraterane, dominanţa mai este cunoscută şi sub numele de
acoperire, într-o fitocenoză distingându-se:
- acoperirea generală, care priveşte proiecţia părţilor supraterane a indivizilor tuturor speciilor de pe suprafaţa-
eşantion analizată (suprafaţa de probă), acoperirea specifică, ce vizează proiecţia indivizilor unei anumite specii din
suprafaţa respectivă;
- acoperirea bazală, ce ia în considerare suprafaţa ocupată numai de acele acele părţi ale indivizilor, care vin în
contact direct cu solul (baza trunchiurilor la arbori, rozeta de frunze bazale a speciilor ierboase, baza tulpinilor sau
tufelor la subarbuşti şi la cele cespitoase).
În cazul fiecărut fitoinidivid va deosebi aşadar, o acoperire proiectivă (sau proiectată) şi o acoperire absolută
(sinonimizată de fapt cu acoperirea bazală), ale căror valori diferă după habitus, vitalitate şi vârstă (în cazul speciilor
perene). În general, acoperirea proiectivă este mai mare decât cea bazală, cu excepţia plantelor prevăzute cu rozetă de
frunze bazale şi cu tulpini scapiforme, când cele două tipuri de acoperire se suprapun.
Aprecierea dominanţei (respectiv a acoperirii) se face fie prin procedee vizuale, care presupun multă experienţă
practică pentru ca evaluările să fie apropiate de realitate, fie prin metode exacte, care, deşi cer un volum mare de timp,
sunt recomandabile în cazul unor prelucrări statistice riguroase ori în cazul persoanelor care se iniţiază în studiul
fitosociologic.
Metodele aproximative de apreciere a dominanţei exprimă procentual raportul între proiecţia părţilor
supraterane ale ansamblului de specii, ale unui strat ori ale fiecărei specii în parte şi suprafaţa de probă (eşantionul
delimitat în cadrul unei fitocenoze). Gradul de subiectivism este direct corelat cu experienţa cercetătorului şi. cu
complexitatea structurală a fitocenozelor analizate. Dintre sistemele de apreciere, mai frecvent utilizate sunt:
- sistemul BRAUN-BLANQUET, o variantă îmbunătăţită a celui propus de şcoala fino-scandinavă (HULT şi
SERNANDER), prezintă o scară cifrică de 5 trepte, cu următoarele semnificaţii:
1- acoperire slabă, sub 1/20 din suprafaţa de probă;
2- acoperire cuprinsă între 1/20 şi 1/4 din suprafaţa de probă;
3- acoperire cuprinsă între ¼ şi ½ din suprafaţa de probă;
4- acoperire cuprinsă între ½ şi ¾ din suprafaţa de probă;
5- acoperire cuprinsă între ¾ şi 4/4 din suprafaţa de probă;
Metodele exacte vor oferi valori reale, apreciindu-se dominanţa pe suprafeţe mult mai mici decât suprafaţa de
probă utilizată în mod curent în studiile fitocenoloice, motiv pentru care numărul repetiţiilor trebuie să fie mare spre a
fi sugestiv sub aspect statistic. Dintre metodele propuse şi utilizate cu o frecvenţă variabilă, reţinem:
- Metoda ramei metrice cu reţea este cea mai simplă, expeditivă şi suficient de exactă. Ea presupune marcarea
pe un material grafic (ce reproduce la scară schema ramei cu reţea) a suprafeţelor ocupate de proiecţiile părţilor
supraterane a tuturor fitoindivizilor din interiorul ramei ori numai a speciilor edificatoare (dominante şi
caracteristice). Media tuturor repetiţiilor din interiorul unei fitocenoze va reprezenta valoarea dominanţei, exprimată
procentual, pentru individul de asociaţie dat. Frecvent, în studiile de vegetaţie, această metodă se foloseşte ca o
completare a observaţiilor prin metodele aproximative, cercetătorul redând grafic realitatea dintr-o porţiune foarte
caracteristică a ansamblului ecocenotic investigat. Scopul acestor “completări” este acela al sublinierii relaţiilor
spaţiale dintre specii, al evidenţierii structurii. orizontale, respectiv al gradului de agregare a indivizilor diverselor
specii.
În cazul pădurilor, pentru determinarea dominanţei se aplica metoda reţelei metrice, cu metodologie de lucru
asemănătoare celei prezentate mai sus. Deosebirea constă în mărimea suprafeţei careului delimitat (l0 x l0, 20 x 20
m), a caroiajului realizat (1 x l m) şi în gradul mai ridicat de dificultate în aprecierea proiecţiilor coroanelor arborilor
din diversele strate.
Metoda fotografierii presupune realizarea unor imagini (fotografii cu un contrast bun), urmată de calcularea
raportului suprafaţă acoperită/suprafaţă nudă, convertit apoi în procente utilizarea acestei metode este mai facilă în
cazul grupărilor ierboase, pe când în cazul pădurilor nu se poate folosi decât pentru aprecierea gradului de închegare a

31
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

coronamentului.
Metoda planimetriei utilizează ca instrument de lucru pantograful (specific lucrărilor de cartografie). Avantajul
constă în exactitatea transpunerii grafice a dominanţei, în posibilitatea reducerii la scară a suprafeţei delimitate. Dar,
metoda este incomodă sub aspectul realizării practice motiv pentru care se recomandă mai ales în studiile efectuate în
staţionar.
Metoda diametrelor se foloseşte numai pentru determinarea acoperirii bazale, aflându-se astfel suprafaţa efectiv
ocupată de indivizii diverselor specii din structura fitocenozelor analizate. Practic, se delimitează net o anumită
suprafaţă, se măsoară diametrul tuturor indivizilor prezenţi, folosind clupa (în cazul arborilor, când înălţimea de
măsurare a diametrului este 130 cm de la sol) sau şubleru1 (în cazul ierburilor şi stratului regenerativ, când se măsoară
fie diametrul rozetei de frunze bazale, fie cel al bazei tufei, fie al tulpinii deasupra coletului).

Proiecţii orizontale:
A. într-o fitocenoză a as. Festuco rubrae-Agros-tietua tenuis (M-ţii Călimani, din Chifu et al., 1986);
B – într-un carpino-făget (situaţie ipotetică, original).

c) . Abundenţa; Dominanţa Încă din 1928, BRAUN-BLANQUET şi PAVILLARD consideră că aprecierea


abundenţei şi a dominanţei în mod separat‚ ”...nu poate fi aplicată niciodată decât pe suprafeţe relativ restrânse”,
motiv pentru care au propus un indice de abundenţă-dominanţă (AD) şi sistem de evaluare cifrică, cu ur mătoarele
trepte:
+ - indivizi rari sau foarte rari: cu acoperire foarte slabă,
1 - indivizi destul de abundenţi dar gradul de acoperire este scăzut,
2 - indivizi foarte abundenţi sau acoperind cel puţin ½ din suprafaţa-eşantion,
3 - numărul de indivizi este variabil, dar acoperira oscilează între 1/4 şi 1/2 din suprafată,
4 - număr variabil de indivizi, cu o acoperire de 1/2 până la 3/4 din suprafaţa de probă,
5 - un număr oarecare de indivizi ce acoperă peste 3/4 din suprafaţa de probă (eşantionul delimitat).
Acest indice de AD a fost şi este cel mai mult utilizat în practica fitosociologică iar sistemul de apreciere a fost
îmbunătăţit de TUXEN şi ELLENBERG (un deceniu mai tâziu), precizând valorile procentuale pentru fiecare treaptă
precum şi valoarea abundenţei-dominanţei medii (AD).
Practic, cunoscând valoarea fiecărei trepte, abundenţa-dominanţa se apreciază (în cazul vegetaţiei ierboase ori a
stratului ierbos din păduri) privind de sus suprafaţa-eşantion şi estimând în ce proporţie este ea acoperită de proiecţia
părţilor supraterane ale tuturor indivizilor. Se obţine astfel, valoarea abundenţei-dominanţei generale (sau acoperirea
generală), notată pe fişele de observaţii în procente (70%, 75-80%, 90% etc). Etapa următoare, mai dificilă şi
dependentă de cunoaşterea florei, constă în acordarea unuia din indicii de AD fiecărei specii în parte, în funcţie de
procentul de acoperire a proiecţiilor supraterane a tuturor indivizilor speciei date. În acest fel se apreciază acoperirea
specifică, ale cărei valori însumate trebuiesc să fie apropiată de cea a acoperirii generale. Dificultatea aprecierii
corecte a acoperirii specifice constă în primul rând în faptul că, cercetătorul începător este tentat să atribuie valori
foarte mari speciilor aflate în antiteză ori celor foarte abundente, chiar dacă acoperirea realizată este redusă. În acest
sens, folosirea în mod complementar a ramei metrice contribuie la depăşirea inconvenientului şi la formarea
deprinderilor de apreciere corectă.
Scara de apreciere a abundenţei-dominanţei, în sistemul BRAUN-BLANQUET, completat de TUXEN şi

32
Fitosociologie şi vegetaţia României

ELLENBERG.
Treapta Intervalul de acoperire % Abundenţa-dominanţa medie %
5 75-100 87,5
4 50-75 62,5
3 25-50 37,5
2 10-25 17,5
1 1-10 5,0
+ 0,1-1 0,5
r 0,01-0,1 0,1

Schemă cuprinzînd suprafeţe1e ocupate de proiecţiile speciilor şi treptele de abundenţă-dominanţă


corespunzătoare

În cazul vegetaţiei forestiere, AD se apreciază privind proiecţia coroanelor arborilor pe bolta cerească (deci, de
jos în sus) şi estimându-se procentul suprafeţelor prin care se vede cerul liber, scăzut apoi din întreg. Acest indice
poartă, în cazul particular al pădurilor, numele de închegarea coronamentului (sau, mai simplu, coronament), apreciat
şi notat astfel:
1 - coroanele arborilor sunt puternic întrepătrunse, nelăsând deloc spaţii libere, prin care să se vadă cerul, 0,9 -
coroane puternic întrepătrunse, dar se vede cerul pe cel mult l0% din suprafaţa observată (câmpul vizual), 0,8 - e
întrepătrundere moderată a coroanelor şi cer liber observabil pe cca 20% din suprafaţă, 0,7 - coroanele se ating sau se
şi întrepâtrund, lăsând un spaţiu liber de cca 30%, 0,6 - coroanele ce se întrepătrund, iar spaţiul prin care se vede cerul
este de aprox. 40%, 0,5 - coroanele nu se ating, spaţiul de cer liber fiind de cca 60% sub 0,5 - nu se mai consideră că
avem de-a face cu o pădure, ci cu o pajişte împădurită.
Ca modalitate practică de apreciere a coronamentului, se recomandă şi evaluarea “petelor de lumină” ce se văd
pe suprafaţa solului pădurii în zilele însorite. Opinia noastră este că acest mod poate fi utilizat fie de un fitocenolog
experimentat, fie numai în cazul unei păduri cu strat arbustiv şi puieţi slab dezvoltaţi, deoarece aceştia reţin o parte
din radiaţii, care nu mai ajung pe sol spre a da petele de lumină.
Fiind unul dintre principalii indici cantitativi apreciaţi în studiile fitocenologice, se cuvine să facem scurte
referiri la factorii care-1 influenţează:
- acoperirea generală (deci şi AD) depinde de stadiul de evoluţie al fitocenozei; în general mai redusă în
primele faze, crescând apoi până la etapa de maturitate şi reducându-se treptat spre stadiul “de bătrâneţe”. Explicaţia
constă în dinamica proceselor selective intra- şi inter-specifice, în competiţia sau cooperarea diverselor categorii de
organisme din cadrul ecosistemului integrator al fitocenozei, în realizarea homeostaziei optime în cadrul stadiului de
climax;
- valorile diverşilor factori edafo-climatici, precum şi cei litologici (stâncârii, pietrişuri mobile şi semifixate),
influenţând direct vitalitatea , chiar pe suprafeţe mici, se. vor reflecta şi în gradul de închegare a vegetaţiei;
- acţiunea drastică a unor factori fizici externi, cum ar fi: vânturile puternice, viiturile, avalanşele de zăpadă,
eroziunea solului. etc, reduc vremelnic (uneori declanşând chiar evoluţia regresivă a vegetaţiei) acoperirea generală şi
specifică din fitocenozele afectate, excepţie făcând speciile rezistente sau adaptate unor asemenea condiţii.
- presiunea antropo-zoogenă, în funcţie de intensitatea sa, de tipul de acţiune poate afecta atât acoperirea
generală, cât şi cea specifică, favorizând sau defavorizând afirmarea unora sau altora dintre specii. Spre exemplu:
păşunatul intensiv reduce gradul de închegare a vegetaţiei din păşunea afectată; târlirea unor unor suprafeţe, pentru o

33
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

perioadă scurtă, reduce drastic acoperirea, urmând apoi o explozie a speciilor nitrofile. Dar, durata în timp a acestor
specii este limitată de epuizarea factorului care a generat schimbarea (respectiv, compuşii organici bogaţi în azot).
Amplasarea staulelor în păduri distruge covorul ierbos specific şi stratul regenerativ, favorizând şi în acest caz
afirmarea speciilor nitrofile şi a celor neutrofile, în primele faze instalându-se mai ales specii anuale;
- rărirea pădurilor prin lucrări silvice specifice afectează negativ închegarea coronamentului, dar stimulează
dezvoltarea stratului ierbos şi a celui arbustiv. “Tăierile rase” distrug, pe suprafeţele respective, stratul care conferă de
fapt fizionomia specifică tipului de pădure, declanşând adevărate “revoluţii” în dinamica ulterioară a procesului de
fitocenogeneză. Referindu-se tocmai la asemenea defrişări, încă din 1920, Al. BORZA afirma: “... nici ghilotina
revoluţiilor nu curăţă mai temeinic o clasă istorică, stăpânitoare, ca exploatatorii de pădure sărmanul nostru codru”.
- utilizarea ierbicidelor în timpul războiului din Vietnam a distrus uriaşe suprafeţe de pădure tropicală, a cărei
regenerare este aproape imposibilă. De asemenea, depăşirea dozelor de îngrăşăminte minerale administrate pajişti1or
poate produce (şi se văd frecvent) “arsuri” lipsite de vegetaţie care vor dura mai mulţi ani, în funcţie de tipul de
remanenţă a acestora în stratele superficiale ale solului;
- explozia dezvoltării unor paraziţi ori dăunători, afectând fitoindivizii anumitor specii (în cazuri excepţionale
toţi fitoindivizii), va reduce şi gradul de acoperire al fitocenozei respective;
d). Frecvenţa este un indice cantitativ care evidenţiază “…dispersiunea şi gradul de omogenitate a distribuţiei
indivizilor unei specii pe unitatea examinată” (BORZA, 1934), reflectând de fapt omogenitatea sau heterogenitatea
staţiunilor în care s-au instalat fitocenozele, particularităţile biologice ale diverselor specii şi anumite relaţii pro sau
antibiotice stabilite între ele.
“Unitatea‚ examinată” poate fi o fitocenoză, situaţie în care se va vorbi despre o frecvenţă generală sau numai
suprafaţa de probă delimitată, când avem de-a face cu frecvenţa locală.
În primul caz aprecierea se face prin metode riguroase, rezultatele obţinute fiind convertite apoi în “clase de
urgenţă”, cu semnificaţie informaţională sporită doar în cazul asocierii şi a altor parametri investigaţi (abundenţă-
dominanţă, densitate, vitalitate etc.). Două metode sunt mai des utilizate:
- procedeul RAUNKIAER, ce presupune utilizarea unui dispozitiv simplu (un cerc de sârmă), a cărei suprafaţă
depinde de tipul de vegetaţie studiat (în general, diametrul acestui cerc este egal cu înălţimea medie a grupării
vegetale investigate);
În ambele cazuri, amplasarea dispozitivelor în fitocenoza analizată se face aleator (la întâmplare) şi într-un
număr mare de repetiţii: minimum l0, când suprafaţa cercului depăşeşte 10 m.p. minimum 50, când suprafaţa este
doar de 0,1 m.p. ori când utilizăm dispozitivul Lewy. De fiecare dată se notează prezenţa indivizilor diverselor specii
întâlnite în aceste suprafeţe, respectiv numărul de atingeri ale acelor dispozitivului. În final se calculează valoarea
frecvenţei, pe baza formulei:
F = n/N × 100, unde n = numărul de suprafeţe în care a fost prezentă o anumită specie; N = numărul total al
eşantioanelor studiate.
Aceste procedee pot fi folosite şi pentru aprecierea diversităţii fitocenozelor valoriile reale utilizându-se în
calcularea indicilor de diversitate (cum ar fi indicele SHANNON-WIENER,1948).
Mai ales şcoala fitosociologică central-europeană, în investigaţiile pe teren, notează pentru fiecare specie şi
frecvenţă locală, cu o a doua cifră (alături de cea a AD), folosind un sistem de apreciere vizuală, astfel:
1 - indivizi dispuşi izolat pe suprafaţa de probă;
2 – indivizi în grupe mici;
3 – indivizi grupaţi în pâlcuri mici
4 – indivizi grupaţi în grupuri mici
5 - indivizii formează pâlcuri mai şi compacte.
Se constată că, prin aprecierea frecvenţei locale, studiile fitocenologice dau informaţii şi asupra modului de
agregare, de grupare a indivizilor în cuprinsul cenozelor vegetale, aspecte numite “frecvent” şi prin termenul de
sociabilitate a plantelor (unii autori considerându-1 chiar ca un indice fitocenologic aparte).
Întrucât deseori, între abundenţă şi frecvenţă există o corespondentă, marea majoritate a fitocenologilor au
renunţat la notarea şi a acestui indice. Împărtăşind aceasta, noi vom considera ca necesară cunoaşterea frecvenţei dar
apreciată prin metode exacte, mult mai sugestive şi mai reale.

2.3.3. Indici fitocenologici sintetici


Aşa cum s-a subliniat la începutul acestui subcapitol în laborator, fitocenologul realizează sistematizarea şi
prelucrarea datelor consemnate pe teren spre a putea desprinde, în final, aspectele cu caracter generalizator. Între
aceste operaţii se numără şi determinarea unor indici sintetici, bazată pe un număr mai mare sau mai mic de
eşantioane aparţinând unuia sau, de obicei, mai multor indivizi de asociaţie (fitocenoze). În acest fel, cercetătorul
poate evidenţia: caracteristici ale unităţii cenotaxonomice de bază asociaţia vegetală, particularităţi structurale ale
fitocenozelor situate în diverse regiuni din cadrul arealului de răspândire al asociaţiei date, stadii de evoluţie ale
fitocenozelor componente etc.
a). Constanţa speciilor (I) este o expresie relativă a prezenţei raportată la suprafeţele-eşantion (delimitate şi
suficient de mari) prelevate din fiecare individ de asociaţie (BRAUN-BLANQUET şi PAVILLARD, 1928). Fără a lua
în considerare aspectul cantitativ al fiecărei specii, ci numai prezenţa sau absenţa indivizilor în suprafeţele de probă
analizate, constanţa va informa asupra gradului de fidelitate a acestora pentru o anumită ambianţă cenotică, pentru o
anumită asociaţie vegetală. O corelare a ei cu frecvenţa ne va sugera şi omogenitatea structurală a asociaţiei date.

34
Fitosociologie şi vegetaţia României

Raportul dintre abundenţă şi frecvenţa speciilor în fitocenoze: a. abundenţă mare şi frecvenţă mare, b.
abundenţă mare şi frecvenţă mică, c. abundenţă mijlocie şi frecvenţă mare, d. abundenţă mică şi frecvenţă mică
(din Iaroşenko, 1962)

Deşi, literatura de specialitate menţionează şi un alt indice sintetic - prezenţa practică a demonstrat că nu există
nici o deosebire faţă de constanţă, motiv pentru care ne raliem opiniei celora care folosesc cele două noţiuni ca
sinonime.
Calcularea constanţei se face numai în situaţiile în care, într-o aceeaşi fitocenoză ori în fitocenoze aparţinătoare
aceleaşi asociaţii, s-au efectuat observţii complexe (relevee fitocenologice) pe minimum 5 suprafeţe. Aceasta, deoarece
şi numărul claselor de constanţă (sau de prezenţă) este notată astfel:
I – specia este prezentă până la 20% din suprafeţele analizate;
II – prezenţa este cuprinsă între 21 şi 40%;
III – prezenţa este de 41-60%;
IV – prezenţa este de 61-80%;
V – prezenţa este de 81-100%.
Pe lângă importanţa sa în stabilirea grupelor cenotice de specii şi în aprecierea omogeniţătii structurale a
asociaţiilor, constanţa prezintă şi o importanţă metodologică în realizarea formei finale a tabelului fitocenologic
sintetic.
b). Abundenţa-dominanţa medie (Adm) redă procentual acoperirea medie realizată de fitoindivizii unei specii
în fitocenoza sau fitocenozele studiate.

2.4. Releveul fitoenologic (ridicare fitosociologică)


Cunoscute fiind aspectele teoretice referitoare la structura fitocenozelor, la principalele caracteristici urmărite,
precum şi la modul lor de apreciere, este momentul să ne oprim asupra metodei practice de investigare a realităţii din
terenul supus studiului fitocenologic. Marea majoritate a fitosociologilor, chiar dacă privesc diferit fitocenoza şi
asociaţia vegetală, utilizează aceeaşi metodă de cercetare - cea a releveurilor fitocenologice, metodă concepută şi
perfecţionată de şcoala floristică-fitocenologică că (de la Zürich-Montpellier sau central-europeană).
a). Consideraţii generale. Pe parcursul acestui capitol s-au făcut, frecvent, referiri la studiul indivizilor din
asociaţie (a fitocenozelor) prin delimitarea unor eşantioane a unor suprafeţe-eşantion, a unor suprafeţe de probă etc.
Firesc au apărut o serie de întrebări, cum ar fi: când se studiază aceste suprafeţe? Pe ce criterii se aleg ele ?‚ ce mărime
trebuie să aibă ? câte asemenea eşantioane se studiază ? cum anume se efectuează inves tigaţia ? etc. Răspunsurile pot
(fi date mult mai uşor în acest moment, când s-a intuit deja comp1exitatea structurală a obiectului nemijlocit de
studiat al fitocenozoelor şi când se cunosc metodele de apreciere ale diverselor caracteristici, însuşiri etc.
Releveul fitocenologic (ridicarea fitocenologică sau fitosociologică) a fost definită iniţia1 ca “...un inventar
floristic (lista de specii) însoţit de menţiuni sau coeficienţi corespunzând anumitor puncte de vedere sociologice,
analitice sau sintetice” (BRAUN-BLANQUET şi PAVILLARD, 1928). Pornind însă de la practica actuală, de la
etimologia termenului (relever fr. a ridica, a sublinia, a evidenţia a copia) şi de la semnificaţia dobândită vom constata
că această definitie este incompletă şi chiar imprecisă. EMBERGER şi col. (1968), definindu-l ca ansamblul de
observaţii ecologice şi fitosociologice referitoare la un loc determinat, se apropie mai mult de înţelesul acestuia.
Noi, vom considera releveul fitocenologic ca metoda de bază în studiul vegetaţiei, constând într-o succesiune de
observaţii şi determinări, finalizate prin transpunerea grafică a ambianţei eco-cenotice dintr-un fragment delimitat în
interiorul individului de asociaţie, fragment numit suprafaţă de probă.
Ca urmare, releveul presupune mai mult decât “un inventar floristic”, el este o operaţie de descifrare, de
măsurare şi citire, de convertire în coduri a realităţii structurale, atât a comunităţii vegetale, cât şi a ecotopului din
suprafaţa delimitată.
Ca urmare, releveul presupune mai mult decât un inventar floristic, el este o operaţie de descifrare, de măsurare
şi citire de covertire da în coduri a realităţii structurale, atât a comunităţii vegetale, cât şi a ecotopului din suprafaţa
delimitată. Reuşita acestei operaţii depinde în mare măsură de felul în care fitocenologul şi-a însuşit “alfabetul

35
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

teoretic” (cunoaşterea speciilor), cel metodologic (modul de apreciere a indicilor fitocenologici calitativi şi cantitativi)
precum şi cel practic (tehnica efectuării releveului) pentru însuşirea acestuia din urmă este necesar să subliniem
următoarele:
Perioada optimă de efectuare a releveurilor depinde de tipul de vegetaţie la care ne referim, de zona sau etajul
de vegetaţie în care este situat terenul de studiat, de gradu1 de complexitate al cercetării ce dorim s-o efectuăm, de
tipul acesteia (pe itinerar, în staţionar) etc. Recomandabil este ca această operaţie să se desfăşoare, pe acelaşi teren, în
momentul maxim afirmare a aspectului fiecărui tip de fitocenoză. În general surprinderea aspectului vernal şi a celui
estival oferă o imagine suficient de expresivă a structurării fitocenozelor, atunci când studiul se realizează pe intinerar
(tabel 12). În situaţia unor cercetări “în staţionar”, releveele se vor efectua cel puţin o dată pe lună, de primăvara
devreme până toamna târziu, iar în cazul comunităţilor acvatice (a algocenozelor în special) şi n perioada iernii.
Mărimea suprafeţelor de probă oscilează în funcţie de tipul de vegetaţie studiat, de gradul de închegare al
acestuia, de întinderea spaţială a fitocenozei.

Perioadele recomandate pentru efectuarea releveelor fitocenologice în diverse grupări vegetale (după Ivan şi Spiridon,
1983, completat Cristea, 1991)

Formaţia vegetală Tipuri de comunităţi Aspectul surprins Perioada optimă


de silvostepă vernal III-IV
estival V-VI
de stejar şi gorun vernal IV-V
Păduri estival VI-VII
de fag şi amestec vernal V
estival VII
de molid estival VII-VIII
de luncă şi zăvoaie estival VI-VII
de stepă şi silvostepă vernal III-IV
estival V-VI
de dealuri şi coline vernal III-IV
Pajişti estival VI-VII
de muncei şi munţi vernal V
estival VII
subalpine şi alpine vernal V-VII
estival VII-VIII
halofile şi de luncă estival VII-VIII
Mlaştini oligotrofe estival VI-IX
eutrofe estival VII-VIII
din culturi de păioase estival V-VI
Buruienişuri din culturi de prăşitoare estival VII-IX
din locuri ruderale vernal V
estival VII-VIII
alpine estival VII-IX

Prin studii asupra relaţiei număr de specii, mărimea suprafeţei, constând în înregistrarea prezenţei speciilor pe
suprafeţe din ce în ce mai mari (prin dublarea mărimii lor) s-a ajuns la stabilirea arealului minim sau, poate mult mai
corect, la realizarea curbei areal-specie. În aceste condiţii, suprafaţa de probă va avea mărimea corespunzătoare cu
punctul în care curba începe să se aplatizeze, moment în care sunt surprinse majoritatea speciilor din structura
fitocenozei analizate. Orientativ, tabelul indică limitele în care pot oscila suprafeţele acestor eşantioane, făcând însă
următoarele precizări: nu vor fi delimitate suprafeţe mai mari decât posibili tatea cuprinderii lor în câmpul vizual, cu
“rezoluţie” optimă. Pot fi investigate suprafeţe mai mici decât datele înscrise în tabelul prezentat atunci când pe teren
se întâlnesc fragmente de fitocenoze (notându-se însă, de fiecare dată mărimea suprafeţei pe care s-a lucrat).
Forma suprafeţelor de probă diferă după condiţiile ecologice ale staţiunii şi după aspectul fitocenozelor, în

36
Fitosociologie şi vegetaţia României

general însă, se delimitează suprafeţe pătrate, dreptunghiulare şi, uneori circulare.

Modul de stabilire a “curbei areal-specie” A – aspect al creşterii progresive a suprafeţelor; B – dinamica numărului
de specii în funcţie de suprafaţă (curba areal-specie); din Puşcaşu Soroceanu şi Popa-Cucu, 1965).
Forma suprafeţe1or de probă diferă după condiţiile ecologice ale staţiunii şi după aspectul fitocenozelor, în
general însă, se delimitează suprafeţe pătrate, dreptunghiulare şi, uneori, circulare.

Tipul de vegetaţie suprafaţa de probă în m.p.


după Ivan şi Spiridon după şcoala clujeană
păduri 1.000-10.000 400-1.000
tufărişuri 100 50-100
pajişti 20-200 25-100
mlaştini oligotrofe 5 9-25
mlaştini eutrofe 50 25-50
grupări ruderale - 6-25
grupări segetale 100-200 25-100
stâncării - 1-25

Numărul releveurilor efectuate în fiecare tip de fitocenoză este dependent, în primul rând, de complexitatea
structurală a acesteia, de suprafaţa ce o ocupă în regiunea respectivă, de gradul de aprofundare pe care-1 dorim. S-a subliniat
deseori, în cadrul acestui capitol, că valoarea informaţională a prelucrărilor statistice creşte odată cu apropierea de numărul
optim de eşantioane investigate (adică, semnificative sub aspect statistic).
Dacă, pentru asociaţii vegetale cunoscute deja nu se stabileşte un minim de relevee, în cazul în care publicăm ca nou
pentru puinţă un anumit complex ecocenotic, codul de nomenclatură fitosocioloqică recomandă: “...descrierea originală a
unei asociaţii sau a unei subasociaţii trebuie să includă cel puţin lo relevee de vegetaţie, fiecare cu indicarea precisă a
localităţii, suprafeţei şi datei.
Locul în care se aleg suprafeţele de probă trebuie să prezinte un anumit grad de omogenitate, adică să reunească
însuşirile caracteristice generale şi particulare ale tipului de fitocenoză analizat, inclusiv ale factorilor ecologici. Vor fi evitate
zonele de ecoton (de tranziţie de la o grupare 1a alta), porţiuni1e în care se afirmă (printr-un pâlc) o anumită popu1aţie, cele
în care a acţionat drastic un anumit factor fizic sau biologic (spre ex. o doborâtură cauzată de vânt într-o pădure, suprafaţa
pe care s-au depozitat îngrăşăminte într-o pajişte, locul unde s-a exploatat turba dintr-o mlaştină oligotrofă etc.). In cazul în
care studiul işi propune să reliefeze influenţa diverşilor factori în deteriorarea structurală a fitocenozelor, atunci, pe lângă
locurile specifice ansamblului lor, vor fi efectuate relevee şi pe locurile afectate, acestea servind ca elemente de comparaţie.
b). Modul de efectuare a releveurilor. Orice cercetare ştiinţifică depinde, într-o bună măsură, în reuşita ei de modul
de organizare şi de desfăşurare a experienţelor şi observaţiilor, de selecţionarea informaţiei primare, fiecare domeniu având
însă specificul său, determinat de obiectu1 de studiu.
Fitosociologia îşi bazează toate prelucrările şi interpretările pe observaţiile şi datele culese în timpul “etapei
analitice”,desfăşurată pe teren, motiv pentru care acestea trebuiesc să fie temeinic pregătite, complexe, corect realizate şi
reale.
Literatura de specialitate recomandă diverse modalităţi de efectuare a investigaţiilor pe teren, în funcţie de scopul
urmărit, de formaţia cercetătorului, chiar şi de experienţa acestuia. Adresându-ne începătorilor şi încercând să păstrăm
tradiţia şcolii care ne-a format, noi propunem următoarele faze:
Faza pregătitoare o considerăm deosebit de utilă pentru formarea imaginii de ansamblu asupra terenului ce urmează
a fi studiat, pentru prevenirea dificultăţilor ce pot să apară. În această fază se vor realiza următoarele:
- alegerea şi delimitarea terenului, folosind un material care topografic (de obicei hărţi topografice la scară mare:
1:5.000 până la 1:80.000), pe cât posibil de dată recentă;
- consultarea bibliografiei referitoare la cadrul fizico-geografic al regiunii respective (relief, litologie, reţea

37
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

hidrografică, climatul general, tipurile de sol, densitatea aşezărilor umane etc);


- reactualizarea cunoştinţelor privitoare la metodologia de studiu fitocenologic, la structura şi tipurile posibilelor
grupări vegetale prezente în regiune la caracterele morfologice distinctive ale speciilor mai dificil de recunoscut, la
informaţiile ce se referă la regiunile învecinate;
- pregătirea şi verificarea materialelor şi aparaturii necesare investigaţiilor practice.
Faza efectuării propriu-zise a releveurilor presupune deplasarea pe teren, urmând anumite trasee (itinerarii), astfel
imaginate, încât să cuprindă toate formaţiile vegetale existente, toate tipurile de staţiuni şi variatele influenţe locale asupra
acestora. În fiecare fitocenoză se vor alege şi delimita suprafeţele de probă, conform celor precizate anterior, după care se vor
efectua următoarele operaţii:
- se completează “fişele” cu date referitoare la localizare şi dată, 1a caracteristicile factorilor orografic şi edafic, 18
modul de folosire şi terenului pe care este situată fitocenoza analizată, la intensitatea presiunii antropozoogene;
- se determină sau se apreciază anumite însuşiri ale fitocenozei şi componenţilor ei: înălţimea fitoindivizilor,
stratificarea realizată, acoperirea generală şi pe strate etc;
- se înscrie în fişier fiecare specie prezenţi în suprafaţa de probă, acordându-i câte o notă pentru fiecare indice
fitocenologic (după sistemele prezentate la 2.3.). Cel mai adesea se notează valoarea abundenţei şi dominanţei, iar în cazul
studiilor mai aprofundate şi ceilalţi indici menţionaţi;
- se verifică dacă suma valorilor de AD specifică este apropiată de cea a acoperirii generale, iar în cazul unei
diferenţe de peste 5-lo% se face o reevaluare a notelor acordate fiecărei specii;
- se notează la sfârşitul listei acele specii care sânt prezente în imediata apropiere a suprafeţei delimitate;
- se colectează plantele care nu au putut fi identificate taxonomic în mod cert. De asemenea, se recoltează probe de
sol (de obicei din orizontul A), se realizează imagini fotografice ş.a.

Schema traseelor urmate într-un studiu de vegetaţie pe un


teren ipotetic şi punctele unde se vor realiza releveele
(Cristea, 1991)

38
Fitosociologie şi vegetaţia României

Operaţia de efectuare a releveului este mult uşurată atunci când dispunem de fişe speciale, evitându-se astfel
omiterea unor parametri importanţi de a fi cunoscuţi. Conţinutul acestor fişe diferă după scopul urmărit în cercetare şi
după modalitatea prelucrării ulterioare a datelor. Pentru exemplificare s-a ales un model clasic şi unul “modern”,
conceput pentru un studiu intensiv şi pentru o prelucrare cu ajutorul ordinatoarelor, în care fiecare element trebuie
codificat.

În lipsa acestor fişe se poate utiliza un carnet de teren‚ avându-se grijă ca să fie înscrise cel puţin datele cerute
de capul tabelului fitocenologic. Este de asemenea foarte important să reţinem că:
- toate datele ce nu necesită analize ori determinări în laborator, se notează în timpul efectuării releveului şi nu
prin reconstituire în etapa de prelucrare a datelor;
- chiar dacă nu pot fi identificate toate speciile, deseori datorită unor stadii incipiente de creştere, alteori
datorită lipsei părţilor caracteristice (flori, fructe, frunze bazale etc.), ele nu trebuiesc omise, ci colectat acest material
şi determinat ulterior în laborator;
- în cazul pajiştilor, o serie de plante au talie redusă şi sunt mascate de speciile dominante, altele, având o

39
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

perioadă de vegetaţie scurtă se găsesc în stare uscată. De aceea după notarea tuturor speciilor “‘invizibile”, este
necesar să se reia investigarea suprafeţei de probă, într-o manieră asemănătoare “căutării unui obiect de dimensiuni
reduse”. Nu de puţine ori, procedând astfel, vom avea surpriza găsirii unor specii importante sub aspect
cenotaxonomic sau ecologic;
- sinuziile de licheni şi muşchi (uneori şi cele de macromicete) vor putea fi identificate numai de către
specialiştii în domeniile respective, dar fitocenologul este obligat să consemneze prezenţa şi să colecteze materialul
biologic respectiv, iar după determinarea lui să-l includă la sfârşitul fişei sau listei de specii. In acest fel, se realizeazâ
un studiu complex al fragmentului de fitocenoză delimitat şi, în plus, pot fi marcate prezenţele unor specii din aceste
grupe, care joacă rol în diagnoza ori în denumirea asociaţiei vegetale, pe lângă informaţia ecologicâ încorporată;
- în fine, după efectuarea mai multor releveuri în acelaşi tip de fitocenoză, este indicat să se revină la suprafaţa
ce s-a dovedit a fi cea mai caracteristică, unde să se aprofundeze şi să se evidenţieze raporturile spaţiale ale
fitotindivizilor (prin realizarea proiecţiilor orizontale şi verticale, precum şi prin schiţarea transectelor de vegetaţie).

2.5. Structura spaţială a fitocenozelor


Una dintre caracteristicile specifice sistemelor biologice o reprezintă structura lor tridimensională care
favorizează utilizarea cu maximum de randament a condiţiilor ecotopului în special transformarea (convertirea)
energiei şi schimbul de materie, informaţie şi energie cu alte sisteme învecinate şi cu mediul lor extern şi intern.
Fitocenozele prezintă şi ele asemenea structuri determinate de diversele specii componente, ale căror
fitoindivizi se grupează ori se dispersează în cadrul staţiunii ocupate, atît pe orizontală cât şi pe verticală, situându-şi
părţile fiziologic active într-un spaţiu optim. Această structură spatială se desăvârşeşte în decursul procesului de
evoluţie al fitocenozelor, tinzând spre o arhitectură optimă şi optimizată în care fiecare individ îşi poate pune în
valoare întregul sistem de mecanisme, întreaga sa strategie de dezvoltare, în concordanţă cu informaţia sa genetică şi
ecologică. Ca orice evoluţie şi în acest caz vor exista o serie de costuri (eliminări de specii, de indivizi etc. dar va
câştiga” sistemul ca întreg.
In studiile de vegetaţie se impune, aşadar, cunoaşterea şi a acestui aspect, important pentru aprecierea
stabilităţii, funcţionării şi posibilitiţilor evolutive ale fitocenozelor. Considerente metodologice ne determină să
subdivizăm structura spaţială de asociaţie într-una orizontală şi una verticală, chiar dacă în realitate, nu se poate face
niciodată o distincţie reală între structurile verticale şi orizontale ale asociaţiilor, întrucât elementele lor se îmbină
reciproc (BORZA şi BOŞCAIU, 1965).
a). Structura orizontală priveşte modul de repartizare a fitoindivizilor pe suprafaţa ocupată de fitocenoză,
evidenţiind atât particularităţi microstaţionare ale biotopului, cât şi relaţii existente între indivizii diverselor specii,
frecvent, chiar şi particularităţile biologice ale acestora.
Astfel, într-o fitocenoză pot fi întâlnite următoarele tipuri de structuri orizontale:
- structură omogenă (uniform regulată), caracterizată prin dispunerea fitoindivizilor de-a lungul unor linii
imaginare, fâşii sau figuri geometrice, situaţie întâlnită în cazul multor fitocenoze pioniere (pe grohotişuri, pe terenuri
erodate, pe forme de relief antropic etc‚ a celor instalate în biotopuri omogene (mlaştini, bălţi) ori a celor dezvoltate în
staţiuni cu valori ale unor factori ecologici ce tind spre extreme (sărături, mlaştini oligotrofe, nisipării), uneori şi în
cazul fitocenozelor degradate (pârloage, păşuni supraexploatate);
- structură heterogenă (neuniform neregulată), specifică marii majorităţi a tipurilor de fitocenoze, dependentă
fiind de habitusul speciilor, de cerinţele lor ecologice, de vârsta fitoindivizilor de modul de răspândire al seminţelor, de
relaţiile aleloepatice (de simpatie sau antipatie) dintre speciile componente. Apar astfel, dispuneri ale fitoindivizilor în
buchete grupuri, pâlcuri sau izolate, ce imprimă fitocenozelor o accentuată notă de mozaicare.
In general, ambele tipuri sunt într-o corelaţie directă cu diversitatea floristică, cu gradul de închegare a
fitocenozelor, cu diversitatea microstaţională (omogenitatea sau heterogenitatea ei) cu stadiul de evoluţie sau vârsta
comunităţilor vegetale fiind dependente şi de gradul de acoperire, aceste tipuri de structură orizontală pot prezenta la
râadul lor două variante: structură deschisă, în care care vegetaţia este rară, cu multe suprafeţe de sol liber şi structură
închisă, situaţie în care un număr mare de indivizi acoperă în întregime suprafaţa solului.
Determinarea şi evidenţierea structurii orizontale se pot realiza şi practic prin mai multe metode:
Metoda transectelor liniare, presupune notarea succesiunii fitoindivizilor de-a lungul unei linii sau a unei
bande, limitată ca mărime după tipul de vegetaţie studiat: 1-10 m în pajişti, 20 – l00 m în păduri. Pe lângă numărul de
apariţii se pot determina distanţele între indivizii diverselor specii, precum şi lungimea acoperirii bazale ale acestora.
Prelucrările ulterioare, fie prin intermediul relaţiilor de ordin, fie ale teoriei informaţiei, vor ilustra caracteristici cum
sunt densitatea lineară, acoperirea liniară, frecvenţa liniară, raporturi interspecifice, toate furnizând o informaţie
extrem de preţioasă, pentru analiza structuri şi omogenităţii vegetaţiei (GOUNOT, 1969).
Metoda punctu1ui (sau a punctului cvadrat), prezentată deja pentru aprecierea frecvenţei‚ poate fi utilizată şi în
acest caz, cu condiţia marcării distanţei fiecărei atingeri a acelor faţă de punctul de origine. O modificare a
dispozitivului in sensul rotirii lui cu 1600, în aşa fel, încât să se poată face vizări spre coroana arbori lor, va oferi
posibilităţi mai largi de utilizare a acestei metode, considerată ca simplă, rapidă, relativ obiectivă” (GOUNOT,1969).
Metoda proiecţiilor orizontale are la bază procedeele şi dispozitivele prezentate în cadrul consideraţiilor despre
dominanţă.

40
Fitosociologie şi vegetaţia României

Structura spaţială (orizontală – A şi verticală – B) a unui fragment dintr-o fitocenoză a as. Juniperetum
natae din Munţii Climani (din Chifu şi col., 1988)

Avantajul acestei metode este acela al redării dispoziţiei şi întrepătrunderii fitoindivizilor pe o suprafaţă bine
delimitată, dar prezintă şi un dezavantaj ce constă în imposibilitatea marcării proiecţiilor tuturor fitoindivizilor, mai
cu seamă în fitocenozele foarte bine structurate. De aceea, prin această metodă se evidenţiază acoperirea (proiectivă
ori bazală) a principalelor specii, iar restul componenţilor sunt marcaţi prin semne convenţionale (deci, numai
prezenţa lor). Un asemenea exemplu oferă fig. A, din a cărei analiză se pot desprinde următoarele:
Închegarea vegetaţiei este de cca 85%, frecvent apărând la suprafaţă rocile, ceea ce sugerează existenţa unui sol
scheletic;
- arbuştii şi subarbuştii dominanţi (ienupărul pitic, smirdarul şi afinul) sunt grupaţi în pâlcuri mai mult sau mai
puţin compacte şi variate ca formă, celelalte specii au indivizii situaţi cu precădere la marginea acestor tufe (care-i şi
protejează), excepţie făcând rugina (pipirigul alpin) şi păiuşul oilor, care colonizează spaţiile dintre tufe.
Metoda profilelor de vegetaţie care, fiind mult mai complexă, va fi dezvoltată în paragraful următor.

b). Structura verticală (stratificarea verticală este considerată ca “...o expresie directă a complexităţii vegetaţiei”
(BORZA şi BOŞCAIU 1965) ca o caracteristică care „...depinde de formele biologice componente” (PUŞCAŞU şi
SOROCEANU şi POPOVA şi CUCU, 1965), ca, „... sub un anumit aspect, dezmembrarea naturală a vegetaţiei în
pituri vii suprapuse” (BRAUN-BLANQUET şi PAVILLARD, 1928) ori ca „... aşezarea în mediu a diferitelor părţi
vegetative ale unei plante în raport cu mărimea lor şi în corelaţie cu diferitele cerinţe faţă de condiţiile mediului
înconjurător” (RAŢIU, 1982).
Deci, atât suprapuse cât şi subteran plantele dintre o fitocenoză îşi etalează la diverse nivele părţile lor active,
realizându-se astfel o utilizare optimă a surselor de energie, de apă şi de gaze necesare fotosintezei şi respiraţiei. Vom
putea, astfel, vorbi despre o noţiune nouă, cu conţinut morfostructural, stratul definit uneori şi prin termenul de “etaj”
(incorect însă). Prin strat se va înţelege totalitatea fitopopulaţiilor dintre un individ de asociaţie, ale căror părţi active
sunt situate între aproximativ aceleaşi înălţimi deasupra solului sau între aceleaşi. adâncimi în sol, ca o adaptare la
valorificarea optimă a spaţiului biotopic.

41
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

În funcţie de numărul şi de gradul de conturare a stratelor, fitocenozele pot avea:


- structură verticală discontinuă, când stratele sunt net conturate şi într-un număr redus, aşa cum se întâlneşte
în cazul pădurilor echiene (cu arbori aproximativ de aceeaşi vârstă), în cazul unor pajişti degradate, al unor grupări
higrofile etc;
- structură verticală continuă, în situaţii în care există un număr mai mare de state ce se întrepătrund între ele,
aşa cum este cazul pădurilor pluriene (cu arbori de vârste foarte diferite), pajiştilor mezo- şi mezo-higrofile Atât sub
aspectul bilanţului energetic, cât şi al stabilităţii, structura continuă este mai favorabilă, apreciindu-se că
...fitocenozele cu stratificarea cea mai dezvoltată sunt şi cele mai evoluate”(IVAN, 1979).
În general, într-o pădure din climatul temperat şi emisferei boreale se întilnesc 5 - 6 straturi: stratul arborilor
(uneori cu posibilitatea diferenţierii unor substraturi: a arborilor înalţi, a arborilor mijlocii, a arborilor scunzi), stratul
arbuştilor, stratul subarbuştilor şi al ierburilor înalte, stratul ierburilor scunde, stratul muşchilor şi lichenilor. În cazul
pajiştilor, mai ales la fâneţe pot fi identificate 3 - 4 straturi: al ierburilor îna1te, al ierburilor scunde, al muşchilor şi
lichenilor.
Semnificaţia fitocenotică a stratelor dintr-un tip de fitocenoză nu este totdeauna identică (BORZA şi
BOSCAIU,1965, BRAUNeBLANC QUtT şi PAVILLARD,1928), astfel că putem distinge:
- strate constitutive, cu rol permanent în structura fitocenozelor unei asociaţii,
- strate regenerative, reprezentate de indivizii tineri ai speciilor, contribuind la autorefacerea şi la continuitatea
în timp a fitocenozelor,
- strate transgresive, de obicei din categoria celor scunde (inferioare), care se regăsesc în fitocenozele mai
multor asociaţii,
- strate de succesiune, care apar în diverse etape ale unor serii evolutive, indicând direcţia (progresivă ori
regresivă) spre care se îndreaptă procesul de fitocenogeneză şi de succesiune.
Stratificarea depinde de comp1exitatea compoziţiei floristice a fitocenozelor, de diversitatea formelor biologice
(dar nu exclusiv, aşa cum consideră mulţi autori), de stadiile ontogenetice ale fitoindivizilor, de intensitatea acţiunii
unor factori fizici şi biologici (inclusiv omul) şi probabil, şi de factorii care influenţează polaritatea lumii vii, în
special a plantelor. Sub acest ultim aspect este interesant de reţinut că tocmai aparatul fotosin tetizator este nivelul de
armonizare între forţele de concentrare (reprezentate de rădăcină) şi cele de expansiune şi destrămare, reprezentate de
floare (PAPACOSTEA 1976,1985).
Metoda cea mai utilizată pentru evidenţierea stratificării este cea a profilelor de vegetaţie (sau proiecţiile
verticale). În funcţie de tipul de vegetaţie şi de gradul de închegare a fitocenozelor, în suprafeţele de probă cele mai
semnificative se delimitează linear, 1-5 m în pajişti şi 20-50 m în păduri, notându-se prezenţa şi înălţimea supraterană
a fiecărui individ.

Profil suprateran printr-o fitocenoză a as. Nardo-Callunetum, situată la Negrileasa (M-ţii Apuseni):
1. Calluna vulgaris 2 – Deschampsia flexuosa, 3 – Hieracium pilosella, 4 – Arenaria dioica,
5 – Nardus stricta, 6 – Rumex acetosella, 7 – Agrostis tenuis, 8 – Sieglingia decumbens (din S. Csuros, 1964).

42
Fitosociologie şi vegetaţia României

Profil supra şi subteran printr-o fitocenoză a asociaţiei Tilio tomentosae-Carpinetum betuli din Pod.
Babadag: I – stratul arborilor, II – stratul arbuştilor, III – stratul ierburilor 1 – Tilia tomentosa, 2 – Fraxinus excelsior
3 – Quercus petraea, 4 – Carpinus betulus, 5 – Fraxinus ornus 6 – Cornus mas (din Doniţă, 1971).

Fie pe teren, fie în laborator se transpun grafic aceste date, prin figurarea habitusului fiecărei specii, prin
utilizarea unor semne convenţiona1e ori chiar prin schiţarea fiecărui individ, totul realizat la scară, atât pe orizontală,
cât şi pe verticală. Schema grafică obţinută, numită profil, va evidenţia: repartizarea spaţială a indivizilor şi
(întrepătrunderea părţilor lor supra- sau subterane.
Mai dificilă este, desigur realizarea profilului subteran, de descifrare a stratificării sistemelor radiculare,
operaţie care presupune executarea şi a unui profil de sol (groapă de profil, cu adâncimea până la roca mamă). (Uneori
se pot utiliza în acest scop rupturile de pantă, generate fie de alunecări de teren şi de intervenţia omului (amenajări de
drumuri, puţuri de desecare etc.).
Aceste profile de vegetaţie sunt deosebit de sugestive şi cu o încărcătură informaţională destul de substanţială,
cu toate că ele nu surprind decât un fragment extrem de redus din întreaga fitocenoză. Dacă profilele au fost executate
corect şi într-o porţiune semnificativă pentru tipul de fitocenoză, ele ne pot informa asupra:
- principalelor specii din structura calitativă (compoziţia floristică) a grupării vegetale,
- modului de agregare a acestor specii, gradului de închegare a vegetaţiei, complexităţii morfo-structurale a
fitocenozei, strategiilor adoptate de specii în valorificarea optimă a surselor energetice şi nutritive, a posibilelor căi
evolutive ale fitocenozelor analizate.
Pe lângă acestea, cunoaşterea stratificării în fitocenoze poate da relaţii şi asupra rolului protectiv, antierozional,
al acestora. astfel, prin studii interdisciplinare; fitocenologii şi geomorfologii au elaborat modelul piramidelor de
vegetaţie. În alcătuirea acestora se iau în considerare: înclinaţia pantei şi valoarea de AD m a componenţilor fiecărui
strat în parte, iar, în funcţie de valoarea obţinută şi de modul în care speciile fiecărui strat îşi etalează părţile
supraterane, se marchează rolul antierozional (progresiv, regresiv sau stabil). In general, se aprecia ză că “în grupările
mono- şi bistratificate declanşarea proceselor erozionale este accelerată, pe când în grupările pluristratficate şi cu o
bună închegare se constată o accentuată acţiune antierozională (RAŢIU şi CRISTEA, 1980).
c) Distribuţia locală a fitocenozelor. În multe studii de vegetaţie se întâlnesc consideraţii asupra modului în care
diversele tipuri de fitocenoze se repartizează în spaţiu, în funcţie de factorii orografici locali (expoziţie, înclinaţia
pantei, forma de relief, altitudinea), de prezenţa unui anumit substrat litologic ori edafic, de intensitatea proceselor de
versant (eroziuni de suprafaţă şi de adâncime etc.) toate acestea privind distribuţia fitocenozelor pe suprafeţele relativ
restrânse, vor crea o imagine asupra mozaicului de grupări vegetale instalate ca urmare a variabilităţii (mai mari sau
mai mici) factorilor microstaţionali, aspecte ce nu pot fi marcate în operaţia de cartare a vegetaţiei (şi care prezintă un
anumit grad de generalizare).

43
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

Transecte de vegetaţie: A. Pe versantul nord-vestic al “Colţilor Trascăului” (M-ţii Apuseni, din Gergely,1957):
1. Festucetum rupicolae, 2. Seslerium rigidae, 3. s.r. caricetosum, 4. Luzulo-Fagetum, 5. Festucetum pallentis, 6.
Grohotiş, 7. Cariceto humilis-Brachypodietum pinnatti; 8. pe versantul din apropierea băilor Sărata Monteoru (din
Sanda şi Ciobanu, 1967): semnificaţia simbolurilor este marcată pe figură).

Modalitatea clasică de evidenţiere a acestor aspecte este cea a transectelor de vegetaţie (numite şi profile de
vegetaţie ori secţiuni de vegetaţie). Operaţia se realizează într-o primă fază pe teren, când se marchează pe harta
topografică limitele fiecărui tip de fitocenoză, pe măsură ce se străbate unitatea de relief sau numai un fragment din
aceasta. Se face apoi o schiţă, pe care se notează: înclinaţia medie a pantei şi tipul de sol stratificarea în fiecare
grupare vegetală prezentă pe itinerarul parcurs, prezenţa sau absenţa rocilor la suprafaţă. altitudinea fiecărei limite
dintre fitocenoze. Finisarea şi finalizarea schemei se realizează în laborator prin respectarea scării cartografice şi prin
corelare cu harta topografică; pe aceasta se marchează, folosind semne convenţionale. schema habitusului speciilor
edificatoare succesiunea diverselor fitocenoze de-a lungul transectului urmat.
In concluzie structura spaţia1ă a fitocenozelor reprezintă un element important de a fi cunoscut, contribuind la
elucidarea mecanismelor de funcţionare ale acestor subsisteme. In acelaşi timp, structurarea spaţială a fitocenozelor
constituie şi un indicator al stabilităţii şi posiblităţilor lor de evoluţie, un reper în diverse acţiuni practice. Toate
acestea argumentează necesitatea aprofundării ei în studiile fitocenologice actuale şi viitoare.

2. 6. Alelopatia şi rolul ei în structura fitocenozei


Structura. şi dinamica fitocenozelor nu mai poate fi explicată doar pe baza acţiunii unor factori oro-edafo-
climatici şi antropo-zoogeni, ci şi prin descifrarea unor mecanisme intime ce privesc factorii biotici în ansamblul lor.
Dacă acceptăm că prin factori biotici se înţelege‚ “... ansamblu1 acţiunilor polivalente pe care organismele le
exercită direct unele asupra altora (POP, 1977), atunci trebuie să acceptăm că, în, înteriorul unei fitocenoze, indivizii
se influenţează nu numai mecanic, ci şi prin compuşii pe care-i elimină în atmosferă sau în sol. Se cunoaşte faptul că
toate componentele unei biocenoze, prin reţeaua de interacţiuni, contribuie la menţinerea şi impulsionarea dinamicii
fiecăruia în parte. Unul din componenţii de bază ai acestei reţele îl reprezintă “dialogul biochimic” dintre organisme,
cunoscut sub numele de alelopatie, termen introdus în ştiinţă de către H. MOLISCH (1937). Experimental, el
argumentează veridicitatea ipotezei “inhibiţiei biochimice„ sesizată de A. de CANDOLLE încă în 1832, dar criticată
de adepţii nutriţiei minerale din a doua jumătate a veacului trecut.
a). Definiţie şi mecanism. Acceptată de biologi este mai ales definiţia dată de G.A.SANADZE şi
K.E.OVCIAROV (1966), după care alelopatia reprezintă „ ...influenţa climatică mutuală a organismelor în natură,
realizată datorită excreţiei anumitor produşi metabolici de către un organism donator în mediul său înconjurător,
dispersaţi apoi în spaţiu şi interceptaţi de organismele receptoare.
Pornind de la etimologia termenului (allelon ,gr. reciproc, pathe, gr.s suferinţă), procesul este privit de unii
autori că acţiunea vătămătoare a substanţelor unui organism asupra receptorului (LEMEE,1967), alţii îl consideră ca o
formă de competiţie. Concluziile desprinse de fiecare depind de unghiul din care privesc şi mecanismul ca acţiunea
compuşilor unei specii date asupra uneia anume ori ca acţiunea complexului de specii asupra fiecărui individ. In acest
din urma caz, vom fi de acord cu afirmaţia lui C.E. V. MOLLER (1969) că alelopatia este‚ “un fenomen natural care
trebuie considerat ca o tentativă de a înţelege acest complicat tipar numit proces ecologic.
In plus. considerăm că procesul alelopatic trebuie privit şi prin prisma sinergismului ori antagonismului cu alţi
factori fizici (climă, sol) şi biologici (microorganisme, animale nevertebrate, animale vertebrate mici), cu timpul de
acţiune al unui produs cu concentraţia lui în mediu, cu distanţa la care se află organismul receptor, cu sincroutizarea
sau desincronizarea, perioadei de vegetaţie a donatorului şi receptorului etc.
In esenţă, astăzi putem accepta alelopatia ca un fenomen universal, deosebit de complex, constând în influenţe
biochimice unilaterale sau multilaterale între organismele componente ale unei biocenoze, al cărui rezultat se

44
Fitosociologie şi vegetaţia României

manifestă în consolidarea închegării cenotice şi în dinamica ei evolutivă.


Prin diversele exudate eliminate de cormofite 1a nivelul rizosferei (HILTNER,1904) vor fi favorizate anumite
microorganisme şi defavorizate (inhibate) altele. Rizoplanul (totalitatea microorganismelor din interiorul rizosferei)
va asigura mineralizarea materiei organice, oxidarea compuşilor azotaţi şi sulfuraţi, formarea acizilor fulvici şi humici
(component de bază ale humusului), solubilizarea mineralelor şi rocilor etc. (ARACNO, 1964) toate aceste procese vor
avea drept rezultat o mărire a concentraţiei ionilor liberi din soluţia solului (în special cationi, între care ocupă un 1oc
important). Solul se va acidifia şi va favoriza speciile adaptate la un pH mai scăzut, iar acestea vor inhiba dezvoltarea
celor sensibile sau tolerante ale acestor valori. In acelaşi timp, o serie de microorganisme sintetizează fitohormoni
(auxine, gibereline, citokinine etc.), cu rol stimulator sau inhibitor asupra cormofitelor, în funcţie de concentraţie şi de
specia afectată.
În atmosferă, cormofitul elimină de asemenea o serie de compuşi care, dispersându-se în fitomediu, vor afecta +
sau – creşterea şi dezvoltarea unora din speciile componente.
Observaţiile “in vivo”, experienţele “in vitro” oferă numeroase expemple de specii care, prin produşii
eliminaţi, inhibă dezvoltarea altora aflate în imediata apropiere sau în aceeaşi cultură experimentală (fig. 64). Pentru
multe din exemplele “clasice” s-a reuşit descifrarea structurilor moleculare a substanţelor chimice eliminate de
donator. Aşa este cazul nucului (Juglans regia) care în celule prezintă un compus de tipul 4 glucozo - 1,5
dihidroxinaftalina care, eliminându-se prin stomate, este supus unui proces de oxidare hidrolitică, rezultând juglonă şi
glucoză. Responsabilă de inhibarea creşterii altor specii din jurul nucului (cu deosebire specii de solanacee) se pare că
este tocmai această juglonă. Sub ce formă este ea receptată de plantele sensibile‚ ce transformări suferă în organismul
acestora?‚ asupra căror căi metabolice acţionează?, sunt câteva dintre întrebările ce aşteaptă un răspuns. La fel de
importantă ni se pare găsirea răspunsului şi la întrebarea: în ce mod reacţionează planta receptoare spre a contracara
acţiunea factorului inhibitor?‚ căci este plin probabil ca aceasta să nu “încerce” a se apăra.
Toate acestea ne determină să presupunem că între indivizii unei fitocenoze se realizează un veritabil dialog
biochimic pe o gamă largă de tonuri, care, cuplându-se cu competiţia pentru diverşi factori de mediu, va contribui la
configuraţia structurală şi funcţională a întregii biocenoze. Aşa cum acest “dialog” a fost, în mare parte, descifrat în
cazul simbiozei dintre bacteriile fixatoare de azot şi plantele din familia fabacee (leguminoase), suntem convinşi că
viitoarele studii interdisciplinare vor desluşi multe din lanţurile complexei reţele alelopatice.
Substanţele implicate în alelopatice sunt dintre cele mai diverse, iar acţiunea lor depinde de tipul organismului
donator şi a celui receptor, criteriu frecvent utilizat în gruparea acestor compuşi cu următoarele categorii.
Biolinele sunt compuşi eliberaţi de cormofite, având acţiune inhibitoare, rar stimulatoare asupra altor
cormofite. Astfel, juglona (compus chinonic) este letală pentru multe buruieni dicotiledonate (magnoliate), inhibă
dezvoltarea unor solanacee (tomate, cartofi) sau fabacee (ex. lucerna), dar este ineficace asupra murarului ( Rubus
fruticosus), firuţei de livadă (Poa pratasis) etc. Terpenele ( şi pinen, camfen, cineol, camfor ş.a.) produse de
Salvia leucophylla, Artamisia californica inhibă creşterea plantulelor de Festuca megalura, Bromus sp. Stipa pulchra
(MÜLLER, 1969). Acţiune similară s-a constatat şi asupra castraveţilor, presupunându-se că terpenele volatile ar
inhiba de fapt procesul de diviziune celulară.
Aminoacizii eliminaţi de fabacee au acţiune stimulativă asupra poaceelor, proces mult mai evident în regiunile
aride (LEMÉE, 1967).
Acizii fenolici rezultaţi din descompunerea ligninei, inhibă absorbţia fosforului şi potasiului la unele poacee
(ex. Hordeum).
Foarte multe observaţii privind relaţiile de antipatie dintre cormofite nu au elucidat încă natura factorului
stressant. Astfel, s-a constatat că asteraceul (compozitul) Encela farinosa nu permite dezvoltarea altor specii în
imediata sa apropiere; Brassica nigra, chiar şi în stare uscată inhibă creşterea plantulelor de graminee perene; stejarul
centrale-american (Quercus eugeniaefolia) tolerează doar 3-4 specii în jurul său, cu toate că lumina şi spaţiul sunt
suficiente; trifoiul roşu şi cel alb se stânjenesc reciproc etc. etc. Acestor exemple li se pot adăuga cele ale speciilor care
cresc în plicuri compacte (Hieracium pilosella, Mercurialis perennis, Asarum europaeum, Allium ursinum etc.) şi care
acţionează inhibitor, mai ales asupra speciilor anuale.

45
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

Principalele categorii de substanţe chimice implicate în alelopatie (după Soran şi Raţiu, 1973)

Fitoncidele sunt produse ale metabolismului secundar al cormofitelor, cu acţiune inhibitoare sau letală asupra
microorganismelor. Cele mai cunoscute sunt cele eliberate de ceapă şi usturoi, cu acţiune asupra unui grup larg de
bacterii. Scumpia (Cotinus coggygria) conţine o serie de terpene ( pinen, camfen, linalol,  terpineol) care inhibă în
procent de 100% bacteriile Gram “+” şi unele levuri, iar în procent de 57% unele hifomicete (HETHELYI et al.,
1986). Alte uleiuri eterice s-au dovedit, în experienţele de laborator, foarte eficace asupra inhibării germinaţiei sporilor
unor acizi organici au efect antibacterian asupra celor Gram “+”, aşa cum este cazul acidului usnic (deşi este produs
de talofite, Usnea şi Cetraria).
Marasminele şi toxinele, sintetizate şi eliberate de către microorganisme au acţiune inhibitoare asupra
cormofitelor, aspecte dezvoltate în cadrul disciplinei de Fitopatologie şi de Microbiologie.
Biostimulatorii, de tipul giberelinelor, auxinelor, vitaminelor, citokininelor etc., sunt produse fie de
microorganisme şi acţionează stimulator asupra altor microorganisme ori asupra unor cormofite, fie de către acestea
din urmă, favorizând dezvoltarea unor microorganisme ori a unor cormofite.
Antibioticele sunt compuşi specifici ai unor microorganisme, cel mai adesea, cu acţiune inhibitoare sau letală
asupra altor microorganisme. Cunoscute sunt efectele bactericide şi fungicide ale penicilinei, streptomicinei, griseinei,
actidionei, viridinei‚ gliotoxinei etc. Unele alge verzi (Chlorella, Scenedesmus), unele cianoficee, dinoficee, crizoficee
produc substanţe algostatice şi chiar biocide, sensibile fiind mai cu seamă diatomele (GAVILĂ, 1972, HENNING şi
KOHL, 1981).

2.7. Dinamica stucturii fitocenozelor


Ca orice sistem viu, pe parcursul procesului de formare şi consolidare, fitocenoza îşi modelează structura într-o
asemenea manieră, încât ansamblul constituenţilor săi realizează un grad ridicat de homeostazie. Fie că ne referim la
homeostazie în accepţiunea celui ce a definit pentru prima dată noţiunea (V.CANNON, 1932), fie la homeostazia
ecologică (V.N. NOVOSELTSEV, 1978) vom constata că aceasta, înfăptuită pe baza unei cibernetici naturale, este
condiţia principală a genezei, instaurării şi menţinerii stabilităţii. Această stabilitate va fi înţeleasă ca o stare a
sistemului în jurul unui punct de echilibru (BOTNARIUC şi SORAN). În desăvârşirea ei, sistemele adoptă o anumită
strategie cenotică, definită ca integrarea într-un singur ansamblu a tuturor proceselor de structurare de scurgere a
energiei şi de utilizare a informaţiilor, în aşa fel, încât sistemul să rămână suficient de stabil, cu toate perturbările din
exterior sau schimbările din propria-i ambianţă (SORAN şi BORCEA, 1985).
Deseori, pe parcursul acestui capitol s-au făcut referiri la modificările survenite la structura fitocenozelor, în
condiţiile acţiunii diverşilor factori ambientali, modificări ce conferă o anumită dinamică morfo-funcţională ori chiar
evoluţia fitocenozelor. Nu orice astfel de modificare va conduce însă la o evoluţie, dar ea poate schimba vremelnic
anum4i parametri ai individului de asociaţie. Este posibil ca în timpul unei vieţi să surprindem evoluţia anumitor
tipuri de fitocenoze ori, cel mai adesea, s-o intuim din studiul diverselor stadii prezente la terenurile investigate.
Procesul evolutiv este, în general de lungă durată, iar noi vom avea posibilitatea să studiem numai acele modificări ce
oscilează în jurul punctului de echilibru, toate incluzându-le în sfera noţiunii de dinamica structurii.
Diferenţierea într-o “dinamică” şi o “succesiune” a grupărilor vegetale nu ni se pare forţată, chiar dacă unii
autori nu fac o asemenea distincţie. Dinamica va presupune schimbări mai mult sau mai puţin reversibile ale structurii

46
Fitosociologie şi vegetaţia României

fitocenozelor, pe când succesiunea va însemna evoluţie, transformarea unui tip de fitocenoză în alt tip, deci, o
magistrală cu sens unic.
a) Dinamica efectivului fitocenozei este dată de rata creşterii şi descreşterii fiecărei populaţii din componenţa sa.
Spre deosebire de populaţiile animale, în cazul celor vegetale strategiile de tip “r” şi “k” sunt doar parţial
valabile. În lumea plantelor, reglarea efectivului se face mai ales prin autoeliminare, proces sinergic de obicei cu o
serie de factori abiotici şi biotici. Intervin apoi particularităţile biologice ale fiecărei specii, cum ar fi durata vieţii,
ritmul fructificării sau potenţialul regenerativ etc. Spre exemplificare, marchează dinamica urmată de efectivele unor
terofite anuale şi bianuale, precum şi ale unor hemicriptofite, proces privit de-a lungul perioadei de vegetaţie. Pe lângă
acestea, pentru ansamblul fitocenozei, un rol important îl joacă şi stadiul ei evolutiv, la fel ca şi vârsta speciilor
componente, mai ales a celor edificatoare.
La un moment dat, la structura unei fitocenoze se poate afirma puternic o anumită populaţie, în defavoarea
celorlalte, iar după un timp oarecare să domine o alta, prima reducându-se doar la indivizi sporadici. Dacă aceste
oscilaţii sunt importante pentru structura populaţiei date, fitocenoza în ansamblul său îşi va menţine în fiecare caz în
parte un efectiv de echilibru, caracterizat printr-un număr total de indivizi relativ constant în spaţiul ocupat de aceasta.
Oscilaţiile acestui efectiv de echilibru au amplitudini cu mult mai reduse decât cele ale fitopopulaţiilor componente.
Aceste modificări ale efectivului fitocenozelor sunt cunoscute sub termenul de dinamică compensatoare.

Principalii factori implicaţi în dinamica mărimii unei populaţii date


(după Botnariuc şi Vădineanu, 1982)

Reglajul efectivului fiecărei fitopopulaţii este realizat deci, atât de factorii săi interni, cât şi de sinergismul
acţiunii fitocenozei ca întreg, împreună cu ceilalţi factori ambientali. Spre exemplu, într-o pădure edificată de gârniţă
(Quercus farnetto) numărul puieţilor rezultaţi din ghindă s-a redus cu cca. 90% după numai 5 ani. Autorul acestor
observaţii (MARCU, 1963) consideră că factorul limitativ l-a constituit lumina, puieţii fiind pretenţioşi, exigenţi la
acest factor fizic. Dar, reducerea cantităţii de lumină se realizează odată cu înfrunzirea pădurii, a fitocenozei
nemorale, care acţionează limitativ în funcţie de structura sa în diversele porţiuni ale suprafeţei ocupate. Apoi, trebuie
să avem în vedere faptul că nu toţi puieţii au avut acelaşi ritm de creştere, întrucât nici rezerva din ghinde nu a fost
aceeaşi (deci, a acţionat şi un factor intern, propriu fiecărui individ). Acestora li se adaugă şi modul diferit de
distribuţie a puieţilor pe cuprinsul spaţiului pădurii, astfel că au toţi indivizii tineri au beneficiat de microstaţiuni cu
proprietăţi identice. Acest singur exemplu sugerează, suficient de bine, faptul că procesele selective ale numărului de
indivizi dintr-o fitocenoză sunt mult mai complexe şi că ele nu pot fi puse pe seama unui singur factor, chiar dacă
acţiunea sa este mai puternică.
b). Dinamica creşterii şi dezvoltării fitoindivizilor în interiorul grupărilor vegetale sunt influenţate de o gamă
largă de factori interni şi externi. Dar întrucât aceste aspecte fac obiectul de studiu al Ecofiziologiei vegetale,
prezentarea lor aici ar duce la suprapuneri. motiv pentru care ce vom limita la câteva exemple:
- creşterea în grosime a tulpinii arborilor dintr-o fitocenoză se realizează diferenţiat în timpul unei zile
(dinamică diurnă). în funcţie de specie, de dinamica factorilor activi pentru procesele fiziologice de bază. Astfel,
diametrul exemplarelor de Populus simonii înregistrează un maxim la ora 4 a.m. şi un minim la ora 13 p.m. (după
determinările făcute de POPESCU-ZELETIN, 1971, folosind dendroauxograful). În condiţii experimentale (în
fitotron) E.ODUM constată că puieţii de pin cresc în grosime doar în primele ore ale dimineţii, pe când cei de molid
în timpul după-amiezii şi al nopţii. Aceste modificări diurne sunt determinate de bioritmul proceselor fiziologice,
particular pentru fiecare specie şi influenţat de dinamica factorilor fizici. De asemenea, în timpul unei zile, diversele
specii de antofite componente ale unei fitocenoze îşi deschid florile la diferite ore, imprimând aspecte particu lare,
parţial influenţate de dinamica feluriţilor factori fizici (externi);
- de-a lungul unei perioade de vegetaţie (dinamică anuală) creşterea în lungime şi grosime se desfăşoară, în
bună măsură, în funcţie de specia la care ne referim, chiar în condiţiile aceleiaşi ambianţe eco-cenotice.
În dinamica anuală, mult mai evidente sunt modificările legate de succesiunea fenofazelor.

47
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

- în cazul plantelor perene asistăm la o dinamică multianuală, în care caz creşterea în lungime şi grosime
urmează modelul unei curbe normale. Urmărirea acestui proces se face destul de uşor în cazul speciilor lemnoase, dar
este mult mai dificilă în cazul celor ierboase, motiv pentru care şi datele în acest caz sunt cu totul sporadice.
Strategia adoptată de stratul regenerativ al unei păduri este diferită, nu numai după specia la care ne referim, ci
şi după originea indivizilor din acest strat. Astfel, puieţii proveniţi din fructele de gorun şi carpen, în primii ani îşi
dezvoltă puternic sistemul radicular, iar creşterile organelor supraterane sunt mult mai încete. În schimb lăstarii,
generaţi de mugurii dorminzi ai bazei trunchiurilor tăiate au în acelaşi interval de timp, o creştere “luxuriantă”;
- studiile la nivel populaţional, desfăşurate în diversele tipuri de fitocenoze, pot evidenţia şi structura pe vârste,
element important de cunoscut pentru evaluarea posibilităţilor de realizare a stabilităţii ansamblului fitocenotic. Din
aceleaşi motive ale dificultăţii, asemenea studii s-au efectuat mai ales la fitocenozele de consistenţă lemnoasă, cu
referiri la arbori.
În acest caz, vârsta poate fi apreciată pe baza diametrului sau prin numărarea inelelor anuale pe eşantioane
extrase cu ajutorul burghiului Pressler.
c). Toate aceste procese de creştere în lungime şi grosime ale fitoindivizilor determină de fapt o dinamică
spaţială fitocenozelor, accentuată şi de decalajul fenologic al diverselor specii şi deseori, modificată de acţiunea
factorului antropic în configurarea/structurii spaţiale, fitocenozele sunt supuse şi acţiunii fenomenului de alternarea
speciilor. Conform acestei strategii adoptate de întregul sistem, spaţiile rămase nude vor fi de regulă ocupate de
indivizii altor specii decât ale celor existente anterior. În acest mod, se consideră că fitoindivizii vor utiliza mult mai
bine substratul, situaţie asemănătoare cu tehnologia “rotaţiei culturilor” din practica agricolă.

Principalele tipuri de structură pe vârste a populaţiilor: A-extensiv, B - stabil, C - diminuant


(din Kormondy, 1969)

În concluzie, reţinem că dinamica structurii reprezintă un mod de abordare al studiilor fitocenologice efectuate
mai ales în staţionar, contribuind la evidenţierea strategiilor specifice fiecărui tip de fitocenoză. Studiile fitocenologice
pe itinerar surprind doar sporadic aceste aspecte dinamice, motiv pentru care şi conţinutul lor informaţional este mai
redus.
Elucidarea aspectelor dinamice, pe lângă cele ale structurii fitocenozelor, vor avea menirea fie de a îmbogăţi
ştiinţa ecologică, fie de a oferi practicienilor soluţii în intervenţiile lor de valorificare sau de îmbunătăţire a
potenţialului productiv şi protectiv al grupărilor vegetale.

48
Fitosociologie şi vegetaţia României

3. Funcţiile fitocenozelor

“... Ceea ce este biologic corect, este şi economic avantajos”


(E. PFEIFFER)
3.1. Consideraţii preliminare
“Mediul este o maşină vie, enormă şi foarte complexă, care constituie un strat dinamic, subţire pe suprafaţa
Pământului şi fiecare activitate umană depinde de starea perfectă şi buna funcţionare a acestui mecanism
(COMMONER, 1980). Toate sublinierile din capitolul precedent au avut scopul de a evidenţia importanţa vegetaţiei în
edificarea mediului intern al ecosistemelor, iar pe de altă parte mai buna intuire a funcţiilor sau rolului grupărilor
vegetale în viaţa biosferei, inclusiv a sociosferei.
În abordarea acestui aspect, fitocenologul este obligat să privească fitocenozele în integritatea lor funcţională cu
întregul peisaj, cu totalitatea complexului de factori ambientali şi prin prisma posibilelor căi evolutive ale
ecosistemelor în general.
Fiind vorba despre funcţiile fitocenozelor, o serie de probleme ne îndreaptă mai cu seamă spre domeniul
ecologiei generale, în particular spre ecologia vegetală, cu toate ramurile ei (autecologie şi sinecologie, ecologie
forestieră şi ecologie agricolă, eco-fiziologie şi paleoecologie etc).
Fără a ne propune aici prezentarea noţiunilor de ecologie vegetală, considerăm ca binevenită sublinierea acelor
aspecte de care trebuie să ţinem seama, atunci când privim latura cea mai importantă a fitocenozelor - funcţiile lor:
Abordarea rolului funcţional al fitocenozelor trebuie să ţină cont, mai întâi, de legile generale clasice ale
ecologiei (legea unităţii organism-mediu, legea proceselor multiinteracţionale, legea autodinamismului, legea lui
GAUSSE etc). în aceeaşi măsură sunt importante şi legile lui COMMONER, care, deşi plastic formulate sunt pline de
adevăruri generale: 1. toate sunt legate de toate, 2. totul trebuie să ducă undeva, 3. natura se pricepe cel mai bine, 4.
nimic nu se capătă pe degeaba;
O înţelegere şi o interpretare corectă vor fi favorizate şi de cunoaşterea legilor specifice ecologiei vegetale:
legea minimului, legea toleranţei, legea efectului combinat a factorilor de creştere, legea egalei importanţe, legea
relativităţii ş.a.;
Aportu1 de energie termică şi fotonică este dependent de regiunea geografică şi chiar de anumiţi factori locali
ai staţiunii. Dintre legile cu caracter universal în acest sens, menţionăm: legea oblicităţii (conform căreia cantitatea
de energie ajunsă la sol este direct proporţională cu cosinusul unghiului la tangentă) şi legea distanţelor (cantitatea de
energie este invers proporţională cu pătratul distanţelor);
Îndeplinirea unei funcţii anume de către fitocenoze este corelată şi dependentă de tipul şi stadiul de evoluţie ale
ecosistemului în care se integrează şi care le coordonează. Ca urmare, interpretarea rezultatelor nu poate fac abstracţie
de aceste particularităţi;

Relaţia: cantitate de energie – factor orografic – repartiţia vegetaţiei (din Lerch, 1965)

Regiunea geografică, unitatea geomorfologică, dinamica factorilor edafo-climatici generali şi locali, istoria
conturării tipului de fitocenoză sunt alte elemente (cadrul fizico-geografic istoric) la care trebuie raportată realizarea
unei funcţii date;
Se înţelege că nu poate fi omisă cunoaşterea structurii dar corelarea ei cu funcţiile fitocenozelor nu se poate
face printr-o încadrare în tipare generale, ci ea trebuie interpretată în funcţie şi de paricularităţile locale ale staţiunii.
În acest sens BOTNARIUC (1982) atrage atenţia asupra faptului că nu întotdeauna o complexitate structurală va
presupune implicit şi o stabilitate ridicată, deci şi o funcţionare cu maximum de randament (situaţie întâlnită mai ales

49
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

în cazul staţiunilor cu condiţii extreme).

Principalele caracteristici ale ecosistemelor tinere şi ale celor mature (în stadiul de climax, după E.P. Odum, 1971)
Caracterul (însuşirea) Ecosisteme
tinere mature
Raportul producţie brută/respiraţie 1 1
Recolta ridicată scăzută
Lanţuri trofice lineare ramificate (reţea)
Diversitatea specifică mică mare
Diversitatea strucutrală redusă complexă
Dimensiunea organismelor mică mare
Creşterea rapidă, exponenţială reglată prin retroacţiune
Conservarea substanţelor biogene cu pierderi completă
Stabilitatea scăzută ridicată
Entropia ridicată scăzută
Informaţia puţină multă

În fine, în aprecierea gradului de îndeplinire a unei funcţii, JULVE (1984) mai recomandă:
- cuantificarea să fie realizată prin 1-n criterii efectiv măsurate, încercându-se a se surprinde variabila asociată
la criteriu.
- criteriile să îndeplinească cele trei calităţi precizate de MEYER (1978): obiectivitate, reproductibilitate şi
validitate,
- să se ţină cont şi de posibilitatea manifestării efectului Emerson, după care proprietăţile unui sistem nu sunt
egale întotdeauna cu suma proprietăţilor constituenţilor săi (spre ex., raritatea unei asociaţii vegetale nu este egală cu
suma sau cu media rarităţii speciilor componente).

3.2. Funcţia de producţie a fitocenozei


Dacă vom aminti doar faptul că vegetaţia Globului realizează cca. 95% din biomasa întregii Biosfere şi o
producţie netă de 160 x 10 9 t.s.u./an (IONESCU, 1975), putem fi de acord cu afirmaţia că‚ “…prima şi cea mai de
seamă funcţie a fitocenozei este fixarea şi înmagazinarea energiei solare în biomasa populaţiilor care o constituie”
(IVAN, 1979). Importanţa acestei funcţii devine covârşitoare în momentul în care o plasăm în contextul general al
funcţionării ecosistemului apoi al biosferei şi, nu în ultimul rând al sociosferei. Iar tot acest proces grandios se
datorează unui grup de pigmenţi care, găsindu-şi rol în minuscula “uzină vie” şi descifrând mesajul fotonilor au dat
sens nou evoluţiei vieţii pe Terra.
Fiecare individ vegetal produce prin acest mecanism al fotosintezei o cantitate oarecare de substanţă organică,
nu doar atât cât îi este lui necesar, ci şi pentru constituirea unei rezerve substanţiale (de cca 2 - 3 ori mai mare decât
trebuinţa pentru propria-i existenţă). De fapt, fiecare plantă autotrofă se află în tripla ipostază de producător,
beneficiar şi “întreţinător”.

Fitoindividul în tripla sa ipostază: producător, beneficiar şi suport de substanţă organică şi energie

În aceeaşi situaţie de producător, consumator şi exportator, dar la o scară mult mai amplificată se află şi
fitocenoza. Ambele nivele realizează ceea ce se cunoaşte sub numele de producţie primară, definită ca totalitate
energie acumulată de plante sub formă de substanţe organice.
În cadrul acestei funcţii se distinge o producţie brută de fitomasă, reprezentând întreaga energie asimilată

50
Fitosociologie şi vegetaţia României

(convertită în substanţe organice) de o fitocenoză în procesul de fotosinteză precum şi o productie netă, desemnând
energia acumulată sub formă de compuşi organici în celulele şi ţesuturile fitoindivizilor componenţi. Deci, producţia
netă cuprinde acea cantitate de substanţe organice care rămâne disponibilă după ce s-a asigurat necesarul unei bune
funcţionări a fiecărui individ în parte, necesar care se estimează la cca 55% din producţia brută.
Determinând cantitatea de substanţe organice acumulate de o fitocenoză într-o perioadă nedeterminată de timp
şi existentă la un moment dat, evaluăm fitomasa acesteia. Dacă însă, ne interesează rata acumulării de fitomasă,
raportând-o la unitatea de timp şi de suprafaţă, vom afla productivitatea primară, proces care stă la baza producţiei
primare nete (IVAN, 1979).
Pentru calcularea productivităţii primare a covorului vegetal, WALTER (1963) propune următoarea formulă:
 • M , unde:
n
P=
1
n = numărul de zile ale perioadei de vegetaţie în regiunea dată
 M = creşterea zilnică (cotidiană) a producţiei nete, parametru ce se poate afla din relaţia:  M = K.S.p-Rm,
unde K = constantă, S = suprafaţa totală a frunzelor, p = intensitatea fotosintezei/dm•pătrat, R m = materia uscată
consumată prin respiraţie.
Aprecierea valorică a producţiei se exprimă în Kg substanţă uscată (1 Kg.s.u.) sau în echivalentul energetic: fie
calorii ( 1 Kg s.u.= 47oo Kcal), fie Joule ( 1 J = 0,24 cal). În cazul productivităţii, aceste valori se consideră, în
general, pe timp de un an şi pe o suprafaţă de un hectar (ex 1880 Kg/ha/an). Literatura de specialitate mai
consemnează aprecieri ale producţiei de fitomasă în Kg masă verde (Kg.m.v.), în cazul grupărilor ierboase ori în m 3,
în cazul pădurilor. De asemenea, în cazul pajiştilor şi al agro-ecosistemelor (culturilor agricole) se vorbeşte despre
recoltă, înţelegând prin aceasta cantitatea de fitomasă utilă produsă de o anumită suprafaţă, valoarea ei fiind mai mult
sau mai puţin apropiată de producţia primară netă (SORAN şi PUIA, 1982).
Cunoscând aceste aspecte, vom enumera, prin exemple, principalii factori care influenţează producţia şi
productivitatea fitocenozelor:
a) Zona climatică, caracterizându-se printr-un anumit regim pluvio-termic, a imprimat plantelor şi o serie de
particularităţi funcţionale, în special ale fotosintezei, respiraţiei şi transpiraţiei. Se ştie, spre exemplu, că fotosinteza în
zonele calde prezintă în faza de întuneric un mecanism particular (ciclul Hatch şi Slack), cu un randament de 1,5 - 3
ori mai mare decât în regiunile temperate.
În regiunile temperate şi reci, aceeaşi fază de întuneric urmează ciclul Calvin, motiv pentru care
productivitatea plantelor “de tip C4” va fi mai mare decât a celor de “tip C3”.
b) În cadrul aceleiaşi zone climatice pot interveni numeroşi factori, în mare parte aceiaşi cu cei prezentaţi la
structura calitativă (compoziţia floristică) a fitocenozelor:
- în cazul climatului cald, WALTER (9163, 1974) constată o creştere a productivităţii pajiştilor direct
proporţională cu cantitatea de precipitaţii;
- pentru acelaşi tip de vegetaţie, PUŞCARU-SOROCEANU şi col. (1963) apreciază că, în climatul temperat,
productivitatea urmează o dinamică similară, dar numai până la valorile medii anuale ale temperaturii de 4-5° C, după
care aceasta se diminuează paralel cu scăderea temperaturii, chiar dacă precipitaţiile cresc;
- consistenţa şi durata de viaţă ale edificatorilor unei fitocenoze marchează evident şi productivitatea. Astfel,
cenozele edificate de terofite au o productivitate mai scăzută decât cele dominate de hemicriptofite, deoarece primele
au nevoie de o bună perioadă de timp pentru formarea definitivă a suprafeţei foliare, iar, în plus, perioada lor de
vegetaţie este mai scurtă (WALTER, 1963). Pădurile realizează o productivitate medie de cca 3,5 ori mai mare decât a
pajiştilor (DOMIŢĂ‚ IVAN, 1982). Acest ultim aspect este strâns legat şi de complexitatea structurală şi, mai ales de
indicele suprafeţei foliare (I.s.f. = suprafaţa totală a frunzelor / suprafaţa terenului ocupat), mult mai mare în cazul
pădurilor ;
- REZMERIŢĂ şi ‚ col. (1968) apreciază că producţia pajiştilor situate pe versanţi, chiar în aceeaşi ambiantă
cenotică generală, depinde de gradul de înclinare al pantei;
- vârsta fitocenozei, apreciată prin anii populaţiilor dominante, determină o dinamică a producţiei şi
productivităţii sub forma unei distribuţii normale, ascendentă până la stadiul de maturitate, după care se menţine
aproximativ constant;
- de-a lungul perioadei de vegetaţie, productivitatea creşte până ce plantele şi-au realizat suprafaţa foliară
optimă, scăzând treptat spre toamnă. În cazul pajiştilor, scăderea are loc după încheierea procesului de anteză la
poaceele dominante - diferenţele dintre asociaţii fiind corelate şi cu valoarea furajeră a componenţilor, mai ales la
păşuni, unde speciile cu valoare furajeră bună şi foarte bună sunt consumate preferenţial de către animalele ierbivore;
- diferenţe în cazul producţiei putem constata şi după fitomasa la care ne referim: supra- sau subterană. Ca
regulă generală, reţinem că, cu cât o fitocenoză se dezvoltă în condiţii ecologice ce tind spre extreme, cu atât
dezvoltarea fitomasei subterane va fi mai consistentă.
Omul, prin măsurile sale, poate interveni în mărirea productivităţii fitocenozelor, fie prin lucrări menite să
contribuie la îmbunătăţirea structurii acestora (supraînsămânţări, plantaţii), fie prin ameliorarea factorului edafic
(aport de elemente minerale şi organice etc.) ori a celui climatic (perdele de protecţie), fie prin reducerea
consumatorilor primari (acţiune, deseori făcută fără respectarea principiilor biologice) etc. Toate aceste lucrări
vizează, de fapt, creşterea recoltei sau a fitomasei utile. Nu de puţine ori, aceste acţiuni antropice, realizate cu mari
consumuri de energie (mai ales energie fosilă neregenerabilă)‚ deşi îşi ating scopul imediat (sporirea recoltei,
diminuarea celorlalte funcţii ale fitocenozelor şi, în final, calitatea mediului înconjurător.

51
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

Mai subliniem şi faptul că, nu întotdeauna, studiile privitoare la producţie şi productivitate reflectă realitatea.
Spre exemplu, apreciind producţia unui molidiş, cei mai mulţi autori privesc doar cantitatea de lemn extras de pe un
ha. Dar, în estimare, este firesc st fie incluse şi aşa zisele subproduse. Astfel, ritidomul molidului este utilizat pentru
extragerea unor răşini‚ a taninuri lor, iar reziduul, în amestec cu îngrăşăminte chimice, dă un bun compost pentru
agricultură. Cetina oferă materie primă pentru extragerea unor uleiuri eterice, iar “epuizatul” măcinat dă “făina de
cetină”, un stimulator în hrana animalelor crescute în sistem industrial (CONSTANTINESCU, 1985).
Deci, valoarea funcţiei de producţie nu trebuie privită ca fiind strict legată de cantitatea de fitomasă (criteriu
strict cantitativ), ci şi în corelaţia cu gradul de valorificare a producţie lor ei (criteriu calitativ). Acesta este de fapt
domeniul în care inteligenţa umană trebuie să-şi canalizeze eforturile actuale şi viitoare, căci „... resursele nu sunt, ele
devin” (ZIMERMANN).

3.3. Funcţia mediogenă şi de reglaj


Frecvent, vorbindu-se despre funcţiile fitocenozelor sunt dezvoltate funcţia de producţie şi funcţia de protecţie,
aceasta din urmă având după opinia noastră o sferă mult mai restrânsă decât cea “mediogenă”. Întrucât şi protecţia şi
“crearea de mediu” şi reglajul se desfăşoară într-o strânsă unitate, s-a considerat mai reală o astfel de denumire (ori,
cel puţin, mai didactică).
Prin structura lor, prin producţia realizată, fitocenozele influenţează extrem de complex dinamica factorilor
fizici, chimici şi biologici, creând în interiorul lor un fitomediu specific. Acesta, la rândul său, va acţiona, cel mai
adesea în sens moderator, asupra ”mediului” din imediata apropiere. Aceste mici corecturi” la nivel local, însumate la
scară regională şi planetară, vor putea fi considerate ca deosebit de importante pentru însăşi calitatea vieţii pe Terra. O
succintă trecere în revistă a principalelor efecte determinate de activitatea fitocenozelor în mediul înconjurător, credem
că va justifica (cel puţin în parte) cele afirmate anterior.
a). Reglajul climatului (ecranarea), cu referire strictă la micro- şi topoclimat, reprezintă unul din aspectele
esenţiale ce caracterizează funcţia mediogenă. Prin activitatea metabolică prin barierele fizice ale tuturor
componenţilor săi, fitocenoza realizează un climat favorabil, nu numai sinuziilor sale, ci şi unui număr semnificativ
de specii animale, microorganisme şi plante heterotrofe, care numai în ambianţa microclimatică dată îşi pot desfăşura
normal procesele vitale. În plus, covorul vegetal reduce sau chiar opreşte acţiunea destructivă a unor factori fizici,
mari producători de entropie. Această funcţie de reglaj a climatului se realizează prin:
Redistribuirea radiaţiilor. Se cunoaşte faptul că Pământul, situat la 149.670.000 Km de Soare, primeşte de la
acesta o cantitate de energie de aprox. 4,9 x l0 28 Kcal/an (cca. 19% din energia iniţială pornită de la Soare). Din
această energie, doar 1% este utilizată de către organisme, în special de plante în procesul de fotosinteză, cu o
eficienţă a convertirii în energie chimică oscilând între 0,16 şi 1,6% (SORAN şi BORCEA, 1985). Cea mai mare parte
din radiaţiile ajunse pe Pământ sunt absorbite fie de covorul vegetal, fie de masele de apă, fie de sol, restul fiind
reflectate în stratele inferioare ale atmosferei (troposferă). Cantitatea de radiaţie reflectată poartă numele de albedou şi
are valori diferite după tipul de fitocenoză. Spre exemplu, o pajişte mezofilă din climatul temperat are valoarea
albedoului de cca. 26%, o pădure de foioase din acelaşi climat are albedoul de 13-17%, un molidiş de 10-15%, pe când
stratul de zăpadă prezintă valorile cele mai ridicate (80-90%).
Pentru fitocenoze, radiaţiile din spectrul vizibil sunt cele mai importante, cu rol esenţial, energetic şi
informaţional (BOTNARIUC şi VĂDIEANU, 1982), dar ele interceptează şi radiaţii cu lungimi de undă mai mari sau
mai mici (în total cca. 45% din totalul radiaţiilor ajunse pe pământ).
Efectele absorbţiei, reflecţiei şi filtrării radiaţiilor de către covorul vegetal pot fi rezumate astfel:
- se realizează producţia primară.
- influenţează temperatura aerului de deasupra stratelor superioare ale fitocenozelor, care se modifică după
ecuaţia de gradient şi nu după factorul de gradient (BINDIU, 1971);
- o fitocenoză bine structurată reduce amplitudinea oscilaţiilor termice în interiorul ei şi diminuează
supraîncălzirea ori răcirea accentuată a solului. BINDIU şi IACOB (1984) constată că în molidişurile de limită din M-
ţii Retezat, temperatura maximă este cu 4-5°c mai scăzută, iar cea minimă cu 1-2°C mai ridicată decât în pajiştile din
apropiere. La fel, temperatura solului la 0 cm este cu 1-4°C mai ridicată în molidişurile cu o structură plurienă, decât
în cele echiene, situaţie care va determina modificări şi în ritmul proceselor de humificare şi de circulaţie a materiei;
- frânează pierderea de căldură din sol, prin procesul de radiaţie din timpul nopţii, precum şi intensitatea
procesului de evaporaţie a apei din sol, chiar şi evapo-transpiraţia plantelor din stratele inferioare, contribuie la
desăvârşirea structurii verticale (la stratificare) şi astfel, la o utilizare eficientă a energiei şi spaţiului.

Intercepţia precipitaţiilor şi reglajul hidric.


Prin părţile lor supra- şi subterane, plantele dintr-o fitocenoză acţionează în mod eficient în reglarea circuitului
apei în natură, printr-o serie de mecanisme, cum sunt:
- reţinerea pe suprafaţa organelor supraterane a unei importante cantităţi din precipitaţiile căzute sub formă de
ploaie. Astfel, un molidiş reţine cca. 22 - 23% din volumul de apă căzut în timpul unei averse, gorunetul aprox. 19
-20%, pădurile din silvostepă între 12 şi 19%, o pajişte stepică doar 3 - 4%. Chiar şi în timpul ploilor târzii de toamnă
ori a celor timpurii de primăvară, trunchiurile şi ramurile unei păduri de foioase reţin între 2 şi 7% (BINDIU,v 1971);

52
Fitosociologie şi vegetaţia României

Variaţia temperaturii la suprafaţa solului în fitocenozele


unor asociaţii din Valea Popeştilor (Cluj):
1. Querco - carpinetum, 2. Agrostietum stolomiferae,
3. Festucetum rupicola, 4. F.r. caricetosum humilis (din
Csürös-Kaptalan M.et al, 1964).

- îmbibarea litierei, cunoscut fiind faptul că litiera (resturile organice nedescompuse sau parţial descompuse de
la suprafaţa solului) are o mare capacitate de adsorbţie a apei. O litieră bogată funcţionează ca un veritabil burete în
care se reţine, vremelnic, până la 40 - 50% din cantitatea de precipitaţii lichide, cedate apoi treptat solului;
- favorizarea precipitaţiilor “oculte”, cum sunt ceaţa, bruma, roua, chiciura, datorită condensării vaporilor de
apă din atmosferă pe părţile supraterane ale plantelor. Prin acest mecanism, fitocenoza îşi poate mări aportul de
umiditate cu 4-5%;
- temporizarea procesului de topire a zăpezii, paralel cu împiedecarea spulberării acesteia de către vânt. Spre
ex., molidişul de limită din M-ţii Retezat reţine cu 20 - 30 zile mai mult stratul de zăpadă, decât pajiştile din apropiere
(BINDIU şi IACOB,1984) si, în acest fel, se diminuează cantitatea de apă de scurgere rezultată prin topire;
- absorbţia şi eliminarea apei, proces activ şi dependent atât de structura fitocenozei, cât şi de caracterele
morfo-anatomice ale speciilor componente (ale edificatorilor în special) ori de adaptările lor funcţionale. In acest fel,
se reglează umiditatea din sol şi din atmosferă, se eliberează treptat vaporii de apă care vor reveni după un timp sub
formă de precipitaţii (nu s-a luat aici în considerare apa constituentă în moleculele organice şi a cărei circulaţie se
realizează într-o perioadă de ordinul mileniilor). DUVIGNEAUD (1974) apreciază că în condiţiile climatului temperat
plantele consumă cca. 2000-3000 t apă/ha/an, din care doar 1% intră în compoziţia substanţelor organice (IVAN,
1979). Celelalte 99% sunt eliminate prin transpiraţie, realizând într-o primă fază un microclimat mai umed în
atmosfera fitocenozei şi astfel, o reducere a evapo-transpiraţiei plantelor din stratele interioare. Apoi, aceşti vapori se
alătură celor provenite şi din bazinele acvatice, constituind, în stratele superioare ale troposferei, norii aducători de noi
precipitaţii. Rolul jucat de fitocenoze la reglajul hidric se apreciază prin aşa numitul bilanţ hidric, dependent şi el de
tipul şt structura fitocenozei.
Atenuarea vitezei vântului. Aerul în mişcare (factorul eolian) acţionează pozitiv sau negativ asupra grupărilor
vegetale, constant, periodic sau întâmplător, determinând efecte mecanică, climatice şi morfo-fiziologice la interiorul
acestora. Fitocenozele pot atenua doar una dintre caracteristicile factorului eolian şi anume intensitatea, apreciată prin
viteza de deplasare a maselor de aer (în m/s).

b). Reglajul pedogenezei şi protecţia solului, realizate atât pentru suprafaţa ocupată de fitocenoza dată, cât şi
pentru cele situate la distanţe mai mult sau mai puţin îndepărtate.
Pedogeneza este un proces complex şi îndelungat, prin care roca mamă este dezagregată, alterată şi înnobilată
cu fertilitate, produsul final reprezentându-l solul - rezultat şi izvor al vieţii pe Terra. Alături de factorii fizici (clima în
special) şi chimici, de roca mamă, se apreciază că forţa motrică în procesul de pedogeneză o reprezintă factorii
biologici, între care, pe prim plan, se situează formaţia vegetală. Aceasta se explică, pe de o parte prin fitomediul
generat de grupările vegetale şi care direcţionează şi reglează activitatea celorlaltor organisme (supra- şi subterane)
din biocenoză iar pe de alta (mai ales) prin aportul substanţial de resturi organice, între care celuloza şi lignina
constituie precursorii acizilor humici. .
Prin activitatea sa, fitocenoza este cea care determină, în condiţiile litologice şi climatice date, formarea unui
anumit tip genetic de sol. Ea poate, în timp, să modifice evoluţia unui sol format spre un alt tip, profilul net diferit.
Spre exemplu, în “Câmpia” Transilvaniei sunt frecvente cernoziomurile levigate, generate de acţiunea formaţiilor
ierboase xero- şi xero-mezofile. Dar, o analiză a profilului acestor soluri evidenţiază faptul că ele s-au format pe
fondul unor soluri silvestre existente odinioară, element ce le diferenţiază de cernoziomurile tipice (formate pe loesuri,
fără a avea o origine secundară).

53
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

Principalele faze ale procesului de pedogeneză şi rolul jucat de diverşi factori implicaţi în acest proces

La scară mai redusă a timpului, fitocenoza modifică valorile unor proprietăţi ale solurilor, cum ar fi: pH-ul,
fertilitatea (gradul de aprovizionare cu humus), troficitatea (complexul adsorbant sau gradul de aprovizionare cu
baze), culoarea, textura etc. Aceste modificări prezintă particularităţi chiar în cadrul fitocenozelor aceleaşi asociaţii, în
funcţie de gradul lor de închegare, de înclinaţia terenului de stadiul de evoluţie. De asemenea, se pot constata oscilaţii
ale unor însuşiri edafice în spaţiul ocupat de una şi aceeaşi fitocenoză, de-a lungul perioadei de vegetaţie, fie ca
urmare a consumării unor săruri, fie datorită acumulării unor compuşi organici. Rădăcinile, spre exemplu, prin
presiunea exercitată asupra particulelor de sol favorizează dezvoltarea structurii glomerulare a acestuia. Prin spaţiile
lăsate libere în urma descompunerii lor se îmbunătăţeşte regimul aerohidric şi, implicit dezvoltarea microorganismelor
aerobe.
Umiditatea solului se menţine la valori optime într-o fitocenoză bine închegată, comparativ cu una ce prezintă
un grad redus de acoperire, atât prin rolul de ecranare al părţilor supraterane, cât şi prin întreruperea capilarităţii
solului de către sistemul radicular (micşorându-se astfel pierderea apei prin evaporaţie)
Diminuarea scurgerilor de suprafaţă este unul din procesele semnificative în cadrul acestei funcţii, cu
importanţă pentru staţiunea dată, dar şi pentru grupările vegetale situate la baza versanţilor şi chiar a celor dezvoltate
de-a lungul cursurilor de apă. Cunoscându-se de la fizică relaţia plan înclinat - acceleraţie - forţă, se poate aprecia că
şi în cazul versanţilor scurgerile de suprafaţă, lipsite fiind de bariera vegetaţiei, vor putea avea efecte distructive ale
solului într-o creştere exponenţială. Efectul protectiv în acest sens depinde nu numai de închegarea fitocenozelor, ci şi
de modul de creştere a părţilor supraterane, precum şi de poziţia lor de-a lungul versantului. Dacă valoarea acestor
scurgeri într-un molidiş de limită este de aprox. 1%, în jnepenişele din apropiere ea este apropiată de 0% (BINDIU şi
IACOB, 1984). Într-un molidiş matur din M-ţii Retezat se pierd anual cca. 8 - 1o Kg sol/ha, pe când într-o tăietură de
pădure (tot de molid), pierderile sunt de 34-44 Kg sol/ha/an (BINDIU, 1985).
Eroziunile de adâncime sunt net reduse de covorul vegetal, eficienţă ridicată având pădurile, ale căror arbori
“ţin în braţe” sol si rocă, datorită sistemului lor radicular puternic şi adânc (cu excepţia molidişelor unde rădăcinile
sunt superficiale, dar se întind pe orizontală). De aceea, alunecările de teren (unul dintre tipurile de eroziune de
adâncime) sunt cel mai bine fixate printr-o reconstrucţie ecologică bazată pe folosirea arborilor şi arbuştilor, într-o
combinaţie ce trebuie să ţină cont şi de natura substratului, de condiţiile climatului local, de regimul de umidi tate din
“valurile" de sol deplasate etc. Ravenele, generate de un proces erozional regresiv (de la bază spre vârful pantei) se pot
inactiva tot prin plantaţii de arbori şi arbuşti, atât pe taluzurile lor, cât şi la “coroană” (la vârf).
Depunerile de aluviuni, pe lângă rolul lor în modelarea reliefului, contribuie la formarea celor mai tinere tipuri
de sol. Vegetaţia, reducând viteza de curgere a viiturilor, va mări considerabil ritmul depunerii suspensiilor organo-
minerale şi astfel, se realizează o protecţie a bazinelor inferioare faţă de colmatare. Spre ex., NICOVESCU (1971),
urmărind rolul complex al plantaţiilor forestiere înfiinţate de-a lungul râului Suceava, costată după numai 6 ani o
depunere de 20 cm de aluviuni în interiorul acestora. În acest fel, prundişul neproductiv anterior îşi sporeşte
substanţial potenţialul, iar în plus albia majoră se ridică faţă de albia minoră a râului. Poate că menţionarea
frecventelor situaţii de colmatare a unor lacuri (fie în scop hidro-energetic, fie piscicol), în cele mai dese cazuri
datorită defrişărilor din bazinele râurilor şi pâraielor care le alimentează, oferă imaginea cea mai actuală a roiului pe
care-l au comunităţile vegetale în menţinerea limpezirii apelor noastre, atât de admirate în urmă cu câteva secole. Ori,
spre a lărgi exemplificările şi la alte regiuni, să mai amintim că în SUA peste 500-650 milioane tone de sol sunt
transportate anual în ocean, iar fluviile din India sunt încărcate, în acelaşi interval de timp, cu cca. 6 miliarde (!) tone
de sol fertil, pe care-l transportă în luncile din bazinele inferioare şi în ocean (PAPACOSTEA, 1976). Cauza
principală este aceeaşi reducerea drastică a suprafeţelor ocupate de vegetaţia spontană, în speţă de păduri.
Fixarea reliefului antropic este realizată tot de către cenozele vegetale, într-un ritm ce depinde de condiţiile
particulare ale acestor forme de relief, de capacităţile adaptative ale comuni tăţilor de plante, de variabilitatea ecotipică
a speciilor componente. Reintegrarea în peisaj şi în circuitul economic al acestor micro- şi mezoreliefuri se poate

54
Fitosociologie şi vegetaţia României

urgenta prin intervenţia umană, care însă presupune investiţii foarte mari, justificabile într-o perspectivă pe termen
lung (strategie care trebuie să caracterizeze orice intervenţie umană în gestionarea ecosistemelor).

c). Reglajul circuitelor biogeochimice, fiind amplu dezvoltate de disciplina de Ecologie generală, ne vom
rezuma la sublinierea câtorva aspecte esenţiale, precizând de la început că şi în acest sens, noi considerăm fitocenoza
ca “placa turnantă” a acestei funcţii de bază a oricărui ecosistem - circulaţia materiei şi energiei.
Echilibrul gazos al aerului (“plapuma protectoare a Pământului”, GIURCĂNEANU, 1982) este menţinut, mai
ales, ca urmare a procesului de fotosinteză şi a activităţii. microorganismelor. În primul caz sunt implicaţi oxigenul şi
bioxidul de carbon, în cel de-al doilea azotul şi bioxidul de carbon.
Se consideră că învelişul vegetal al Globului produce anual o cantitate de 2,7 x 10 11 t O2 şi converteşte în
substanţă organică‚ aprox. 10 5 x 109 t CO2. Cifrele nu ne vor părea exagerate dacă vom mai preciza că un fag matur
produce l,7 Kg O2/oră, ca un hectar de pădure produce 4,4 ori mai mult oxigen decât un ha de culturi agricole şi de
peste 20 de ori mai mult decât un ha de bazin acvatic etc.
Fiecare om are nevoie de 80 de arbori maturi pentru a absorbi CO 2 produs prin respiraţia sa şi prin activitatea
casnică, iar fiecare autoturism care circulă cu aprox. 100 Km/oră are nevoie de 20 arbori pentru echilibrarea
oxigenului consumat şi bioxidului de carbon eliberat (PASSERINI, 1986). O dezvoltare superintensivă şi extensivă a
Tehnosferei poate afecta acest echilibru, într-o asemenea măsură încât vegetaţia să nu mai fie capabilă să asigure O 2
necesar. După unele date, în S.U.A. vegetaţia existentă poate regenera doar 40% din oxigenul necesar, restul
provenind de la “vecini” (SORAN şi BORCEA, 1985).

Principalele surse de CO2 din atmosferă şi rolul grupărilor vegetale în circulaţia şi menţinerea
echilibrului acestuia (original).

O dublare a cantităţii de CO 2 din atmosferă ar accentua “efectul de seră” cu modificări profunde în climatul
general al Terrei creşterea temperaturii medii cu 3-3,5°C, topirea gheţarilor şi ridicarea nivelului oceanului planetar
(cu repercusiuni asupra unor suprafeţe de uscat), reducerea precipitaţiilor pe continente (şi extinderea procesului de
deşertificare) etc.
Două aprecieri, reale şi actuale, ne apar ca demne de reţinut în plus faţă de cele subliniate aceea că arborii sunt
plămânii “Pământului” (PASSERSSERINI, 1986), iar legat de aceasta, cea a unui mare silvicultor român M.
DRACEA: “nu-şi apără pădurea şi pământul decât poporul ce se simte solidar cu propriul său viitor şi care vrea să
trăiască” (în “Silvicultorul”, Cluj-Napoca, 1987, p.4).
Circuitul ionilor (cationi şi anioni) se realizează cel mai adesea în sistem deschis, în care fitocenoza
îndeplineşte “…rolul de motor a întregii activităţi ce se produce în biocenoză” (IVAN, 1979).
Energia convertită de fitocenoze stă la baza fiecărui ecosistem major sau mixt. Piramida energetică evidenţiază,
pe de o parte scăderea producţiei nete şi a consumului respirator, pe de alta creşterea ratei metabolice, începând de la
producătorii primari, până la carnivorele secundare (consumatori terţiari). Şi această situaţie reliefează necesitatea
asigurării unei “baze” cât mai complex structurate şi cu o funcţionare optimă; iar această bază este constituită tot din
obiectul nemijlocit din studiu al acestei discipline.

55
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

Piramida energetică în ecosistemul de la “Silver Spring”, Florida (din (Kormondy, 1969).



d). Reglajul zgomotelor constituie, în condiţiile de astăzi, un fapt necesar întrucât multe din activităţile umane
produc poluare sonică, cu intensităţi ce depăşesc cu mult capacitatea de suport a analizatorului acustic (limita fiind la
cca 65 dB). Vegetaţia poate pondera, între anumite limite, intensitatea zgomotelor, prin capacitatea sa de a dispersa
undele sonore (cu până la 60%) şi, parţial, prin absorbţia acestora. Rolul perdelelor de protecţie, constituite din arbori
de talie diferită (spre a se asigura o structură verticală de tip “continuă”) devine astfel evident pentru toate platformele
industriale, pentru marile artere de circulaţie (chiar dacă această opinie vine în contradicţie cu acea a serviciilor de
circulaţie). Dar, aceste perdele de vegetaţie nu rezolvă decât parţial problema poluării sonice (sonore). Iar pentru cea
produsă de “bang-ul” avioanelor cu reacţie încă cu n-a găsit vreo soluţie de a le atenua măcar.

56
Fitosociologie şi vegetaţia României

3.4. ALTE FUNCŢII ALE FITOCENOZELOR


Nu se poate încheia prezentarea funcţiilor fitocenozelor, rezumându-ne numai la cele anterior amintite, chiar
dacă acestea sunt considerate ca esenţiale. Polifuncţionalitatea grupărilor vegetale este sporită şi de următoarele:
a). Funcţia de informaţie (ştiinţifico-didactică) rezidă din extrem de variatele posibilităţi pe care fitocenozele le
oferă specialiştilor din diverse domenii de cercetare. Investigaţiile lor contribuie la îmbogăţirea patrimoniului ştiinţific
al umanităţii, atât prin cunoaşterea legilor generale de organizare şi funcţiona re ale sistemelor biologice, cât şi prin
soluţiile practice desprinse din strategiile structurale şi evolutive ale fitocenozelor.
Sub aspect didactic, pentru dascăl şi elev deopotrivă, fitocenozele constituie “un laborator viu” în care se poate
desăvârşi instrucţia şi educaţia (educaţia ecologică sau ambientală în primul rând). Chiar fascinaţi fiind de
descoperirile impresionante ale disciplinelor biologice de avangardă, nu putem să nu recunoaştem că o deplasare în
natură ne dă posibilitatea să abordăm o gamă largă de subiecte (diversitate, adaptare, etajare, dinamică, relaţii trofice
etc.), dispunând de un spirit de observaţie format şi de un bagaj de cunoştinţe corespunzător. Toate aceste observa ţii le
vom face plasându-ne în diversele fitocenoze, mai mult sau mai puţin influenţate de factorul antropo-zoogen, mai mult
sau mai puţin originare originare ori apropiate de stadiul de maturitate etc.
Dar, grupările vegetale au jucat pentru multe popoare un rol important în dezvoltarea culturii lor, fiind surse de
inspiraţie pentru artiştii plastici, pentru poeţi şi prozatori, pentru filozofi, chiar şi pentru tehnicieni (bionica, fiind un
exemplu deja cunoscut şi care a dat numeroase soluţii pentru ingineri).
Este adevărat că mulţi biologi nu vor să recunoască necesitatea studiilor fitocenologice sau chiar fitocenologia
ca ştiinţă. Fără a încerca să-i convingem, în sprijinul argumetării acestei funcţii dorim să aducem cuvintele unui poet
american (H.D. THOREAU, sec. XIX-XX): ”… am mers în pădure pentru că doream să trăiesc liber, să mă confrunt
cu fapte esenţiale de viaţă şi să văd dacă n-aş putea să învăţ ce aş putea să-i învăţ pe alţii...”, aceasta în cazul în care
“luceafărul” poeziei noastre nu a fost destul de convingător prin tot ce ne-a lăsat ca moptenire privitor la natura ca
“obiect” de inspiraţie.
b). Funcţia psiho-sangogenetică n-ar putea constitui întreun argument “forte” pentru protecţia covorului
vegetal, nu prin valoarea pe care i-o atribuim noi, ci prin rolul pe care-l joacă în asigurarea sănătăţii oamenilor.
Primenirea aerului cu oxigenul dătător şi susţinător de viaţă, curăţirea aerului de particulele solide, de gazele toxice,
reducerea zgomotelor, creearea unor microclimate şi topoclimate mai blânde, îmbogăţirea atmosferei cu anioni (cu rol
calmant asupra sistemului nervos), păstrarea limpezimii apelor (“bogăţie mai scumpă decât tot aurul Terrei,
GIURCĂNEANU, 1982) etc. sunt numai câteva din funcţiile sanogenetice îndeplinite de fitocenoze.
Acestora li se pot adăuga cele referitoare la edificarea peisajului, mai cu seamă a celui “natural”, atât de căutat
de marea majoritate a orăşenilor la sfârşit de săptămână (mulţi dintre ei cu un comportament ecologic îndoielnic!).
Se construiesc sanatorii staţiuni de odihnă sau cabane pe “pia tri seacă” ori în inima deşertului, fără să existe
vegetaţie în jurul lor?; poate să existe un oraş, fără amenajările de spaţii verzi şi fără “petice” de verdeaţă în jurul lui?;
s-au putut tămădui strămoşii noştri fără plantele medicinale, în a căror cunoaştere femeile dacilor erau vestite?; există
vreo femeie care să nu-şi dorească parfumurile fine ale florilor ori extractele unor plante înglobate în creme catifelante
şi împrospătătoare ale dermei etc. Iată doar câteva aspecte prin care plantele vor să ne ajute să fim mai sănătosi, mai
frumoşi şi chiar mai înţelepţi. Dar toate aceste specii vegetale nu pot exista decât în ambianţa eco-cenotică realizată de
fitocenoze, unde şi însuşirile lor par să adune un plus de principii folositoare omului.
Deşi se referea la pădure, credea că pot fi generalizate pentru întregul covor vegetal cuvintele pline de substanţă
ale marelui E.POP (1941): “… pădurea este înainte de toate o fiinţă colectivă cea mai grandioasă din câte există.
Înfiorată de o viaţă proprie, închegată la rându-i din milioane de vieţi individuale, cât se poate de diverse, contopite
într-o fizică armonică şi într-un duh unitar, care impresionează copleşitor şi într-un fel unic spiritul omenesc”.
c. Funcţia de suport, alta decât cea de suport al vieţii, constituie capacitatea fitocenozelor de a susţine sisteme
urbane şi rurale, sisteme industriale, căi de comunicaţie etc.
În concluzie, putem fi de acord cu aprecierea că fitocenozele îndeplinesc în viaţa globului un rol
multifuncţional, armonizând într-un tot unitar factorii telurici cu cei cosmici, viul cu neeviul, biosfera cu socio- şi
tehnosfera. Iar dacă este aşa (şi noi suntem convinşi că aşa este), pentru binele nostru şi al urmaşilor noştri suntem
datori să o cunoaştem, să o protejăm şi să o ajutăm să-şi îndeplinească mai bine şi pentru mai mult timp, importantele
sale meniri pe Planeta Albastră.

57
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

4.CENOTAXONOMIA GRUPĂRILOR VEGETALE

4.1. Unităţilor cenotaxonomice

Operând cu indivizi de asociaţie (fitocenoze) diferiţi ca structură, ca structură, ca preferinţe ecologice, ca


distribuţie geografică ori ca istorie a genezei lor, fitocenologia nu a putut şi nu poate realiza o sistematizare a
imensului material de date faptice, decât prin elaborarea unui sistem de ordonare şi clasificare. Acest sistem, denumit
cenotaxonomic spre a-l diferenţia de cel filogenetic, poate fi caracterizat drept un sistem natural, deoarece reunirea
comunităţilor vegetale se face pe baza unor criterii variate, dar menite să evidenţieze legăturile şi afinităţile
structurale, ecologice şi evolutive dintre aceste comunităţi. În acest fel, sistemul cenotaxonomic (sintaxonomic
dobândeşte şi o valoare practică, atât ca instrument de lucru la fitocenologie, cât şi ca element operaţional în diverse
sectoare aplicative. Unităţile cenotaxonomice utilizate şi modul lor de denumire au fost privite diferit de diversele şcoli
geobotanice, situaţie care a impus adoptarea unui “limbaj comun” şi statuarea unor reguli nomenclaturale. Prin aceste
măsuri s-a favorizat demararea studiilor comparative, de ordonare şi clasificare a grupărilor de plante şi s-a înlesnit
pătrunderea fitocenologiei şi în domeniile aplicative. De la recomandările formulate de cei doi fondatori ai şcolii
fitocenologice central-europene (BRAUN-BLANQUJET şi TUXEN) s-a ajuns la un act normativ reprezentat de
“Codul de nomenclatură fitosociologică” (1978).
În lumina acestui “cod” se vor prezenta aspectele legate de sistemul de clasificare şi de nomenclatură, fără a
mai aminti variatele modalităţi utilizate în timp, de diverşii autori.

Sistemul cenotaxonomic stabileşte un număr dat de unităţi de clasificare, ierarhizate după gradul de
generalizare şi denumite după modelul idiotaxonomic. Unitatea de bază în sintaxonomie este, asociaţia vegetală.
Raportându-le la aceasta, vor fi definite unităţi cu rang superior sau inferior acesteia, fiecare recunoscându-se după un
sufix caracteristic.
a). Asociaţia vegetală sau “tipul de fitocenoză..., reprezintă modelul statistic al fitocenozelor asemănătoare,
prin compoziţie şi structură, ce cuprinde doar trăsăturile esenţiale, comune acestor fitocenoze„ (IVAN şi DONIŢĂ,
1975).
Caracterul ei concret şi abstract în acelaşi timp trăsăturile şi semnificaţia fiind deja clarificate, vom sublinia din
nou doar faptul că “...asociaţia este nivelul de bază pentru sistemul ierarhic al sintaxonilor”.
Un element important de reţinut este modalitatea denumirii asociaţiilor vegetale. Pe lângă corectitudinea
formulării denumirii, de obicei binominale (binare) a unei asociaţii, este necesar ca aceasta să fie şi sugestivă, să
înmănuncheze o sumă de caracteristici eco-cenotice ale fitocenozelor subordonate.
Numele generic al asociaţiei are la bază denumirea de gen a unei (sau a unor) specii, la rădăcina căruia se
adaugă sufixul – etum.

58
Fitosociologie şi vegetaţia României

Unităţile sintaxonomice utilizate în fitocenologie şi sufixurile caracteristice lor (original).

Epitetul asociaţiei se constituie din genitivul denumirii de specie a plantei (sau plantelor) considerate. Ca şi în
cazul speciilor, denumirea asociaţiei este urmată de numele autorului (scris întreg sau prescurtat) şi anul în care a
publicat descrierea asociaţiei respective.
Câteva exemple concrete vor servi la înţelegerea modalităţii de denumire a unei asociaţii şi ale principalelor
situaţii întâlnite în cazul în care denumirea se formează pornind de la o singură specie (caracteristică sau/şi
dominantă), denumirea se formează conform regulii generale:
- o pajişte edificată de păiuşul rupicol (sulcat sau brăzdat) - Festuca rupicola va avea denumirea de asociaţie de
Festucetum rupicolae Burduja et al., 1956;
- o alta, dominată de colilie - Stiva pulcherrima – care este în acelaşi timp şi caracteristică, se va numi
Stipetum pulcherrimae Soó 1942;
- o pădure edificată de cer (Quercus cerris) va fi denumită Quercus cerris Georgescu 1941.
Uneori însă, apar o serie de cazuri particulare ce necesită modificări ortografice în concordanţă şi cu cele
fonetice, astfel:
- rogozurile au denumirea de gen Carex iar numele generic al asociaţiei se va forma de la rădăcina genitivului
(caricis) şi nu a nominativului ca în majoritatea cazurilor. Asociaţiile de rogozuri vor avea în acest caz denumirea
generică de Caricetum, la care se adaugă epitetul format din genitivul speciei (ex. Caricetum davallianae W.Koch
1926, Caricetum acutiformis, Sauer, 1937, Caricetum limosae Br.-Bl., 1921 etc.);
- asemănătoare este situaţia şteviei (Rumex), în care caz denumirea generică a asociaţiei va fi Rumicetum
(provenită de la genitivul rumicis), ca de ex. Rumicetum alpini Szaf., Kulcz. et Pawl. 1923, 1927;
- firuţa (Poa) intră de asemenea în denumirea multor asociaţii dar ortografia se modifică din considerente
fonetice. Rădăcina fiind identică şi la nominativ şi la genitiv se va opera modificarea la sufix pentru a se putea
pronunţa corect etum devine ëtum, unde “ë” se va citi “é” (ex. Poëtum pratesis Răvăruţ et al. 1956, Poëtum annuae
Gams 1927 etc.) şi nu cum ar presupune regula fonetică în cazul cuplului de vocale “oe”;
- pentru unele genuri se poate folosi şi forma prescurtată spre a uşura pronunţarea denumirii de asociaţie. Aşa
spre exemplu, Potamogeton, cu aceeaşi rădăcină la ambele cazuri, ar da denumirea generică (după regula generală) de
asociaţie Potamogetonetum. Codul recomandă denumirea prescurtată de Potam, din care derivă apoi numele generic al
asociaţiei Potametum.
În denumirea asociaţiilor pot fi incluse două specii, cu următoarele situaţii principale posibile:
- ambele specii să aparţină aceluiaşi gen, caz în care numele generic al asociaţiei se constituie după regulile
generale, iar epitetul din cele două denumiri de specie: la rădăcina primei specii se adaugă vocala ”o” sau (“i”, în
cazul substantivelor aparţinând declinării a III-a), a doua specie se pune la genitiv.
b) Sintaxoni subordonaţi asociaţiei. În practica fitocenologică se utilizează numeroşi taxoni inferiori asociaţiei,
cum ar fi: asociaţii geovicariante (deosebite prin specii diferenţiate geografic), variantele şi subvariantele (cu deosebiri
cantitative ale diverselor specii componente), rasele de asociaţie (cu modificări determinate strict regional), fazele
(variaţii dinamice ale unei asociaţii), fragmentele (grupări care nu au decât un nucleu redus de specii caracteristice),
fără ca aceste unităţi să fie validate de codul de nomenclatură fitocenologică. De aceea, ne vom opri numai la cele
două unităţi care sunt “legiferate” şi care au şi o utilizare mai largă în studiile de vegetaţie.
Subasociaţia reuneşte fitocenoze care se deosebesc de tipul asociaţiei prin variaţii ecologice şi dinamice
evidente, cel mai adesea aceste modificări nefiind altceva decât stadii, mai mult sau mai puţin îndelungate, ale unor

59
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

serii succesionale. Alteori, subasociaţia marchează particularităţile imprimate structurii fitocenozelor unei asociaţii de
către factorii oro-edafo-climatici locali ori de cei antropo-zoogeni.
Denumirea acestui infrasintaxon se face pornind de la specia care înmănunchează complexul de modificări
amintit, la rădăcina genului adăugându-se sufixul - etosum, iar specia se pune la genitiv. Numele astfel obţinut se trece
în continuarea celui de asociaţie, se scrie cu litere mici şi se specifică autorul şi anul. Spre ex., molidişele de limită din
Carpaţii Apuseni prezintă fitocenoze în care ienupărul pitic domină stratul arbustiv, indicând şi apropierea de etajul
subalpin. Aceste fitocenoze sunt încadrate în Vaccinio myrtilli-Piceetum abietis Brezina et Hadac 1962 juniperetosum
nanae (Resmeriţă, 1970) Pop et al. 1988. La fel, asociaţia prezentată ca şi caracteristică pentru molhaşuri, poate
prezenta fitocenoze diferenţiate structural, ca urmare a unor particularităţi staţionale (grosimea stratului de turbă,
natura rocii, gradul de aprovizionare cu apă etc). În cadrul ei s-au descris mai multe subasociaţii, cum ar fi: Eriophoro
vaginato-Sphagnetum recurvi - magellanici (Veber 1902) Soó (1927) 1954 empetro-callunetosum Lupşa 1971, E.v.-
Sph.r.m. callunetosum Lupşa 1971 etc.
Faciesul reuneşte fitocenozele în care una-două specii se afirmă cantitativ într-unul din strate, fără a fi afectat
structura generală a asociaţiei. Condiţionarea faciesului este dată în cea mai mare măsură de factori ecologici locali şi,
numai uneori, de fazele succesionale.
Denumirea faciesului se realizează cu ajutorul sufixului - osum, adăugat la rădăcina genului speciei afirmate
cantitativ şi din genitivul numelui de specie.
Astfel, în pădurile de fag şi carpen de la noi (Carpino betuli-Fagetum silvaticae Paucă 1941), pe mari suprafeţe
se poate afirma leurda, edificând faciesul alliosum ursini (în cazul unor soluri jilave şi afânate), alteori se afirmă
rogozul, edificând faciesul caricosum pilosae (pe soluri mai uscate şi uşor tasate) etc.
c) Sintaxoni ierarhic superiori asociaţiei. Aceşti sintaxoni servesc fitocenologului în realizarea ordinii şi
comparaţiilor, iar pentru biogeograf, pentru geomorfolog, pentru managerul ecosistemelor etc, reprezintă instrumentul
efectiv de lucru. Deşi literatura consemnează unităţi ca: grupele de asociaţii (cu sufixul caracteristic, - eta)‚ diviziile
sau grupele de clase (cu sufixul, -ea), mod curent se operează cu alianţa, ordinul şi clasa. Subunităţile superioare
asociaţiei subalianţa, subordinul şi subclasa sunt utilizate în studii comparative între grupările vegetale din diverse
regiuni geografice, dezvoltarea lor făcându-se ‚...pentru a evita inflaţia unităţilor superioare...” GÉHU şi RIVAS-
MARTINEZ, 1981).
Pentru scopul cursului de faţă, considerăm ca suficientă prezentarea unităţilor mari, fără a se insista şi asupra
subunităţilor.
Alianţa (alianţa de vegetaţie) reuneşte asociaţiile asemănătoare ca structură floristică şi cu caracteristici
ecologice ale staţiunilor apropiate. Denumirea alianţei se realizează pornind de la una din asociaţiile caracteristice,
implicit şi de la o specie caracteristică, adăugându-se la rădăcina genului sufixul - ion urmat de genitivul speciei. În
cazul în care denumirea se face după două (rar trei) specii, se aplică regulile prezentate la asociaţie, respectându-se
doar sufixul.
Spre exemplu, pajiştile xerofile din Transilvania, dezvoltate pe terenuri afectate de eroziune, cu soluri luto-
argiloase şi luto-nisipoase, sărace în baze şi cu humus redus, sunt încadrate în alianţele:
- Festucion rupicolae Soó (1940) 1964 incluzând asociaţiile ale căror fitocenoze sunt mai puţin degradate.
- Danthonio provincialis-Stipion stenophyllae Ghişa 1941, localizate pe platouri sau în treimea superioară a
versanţilor însoriţi.
- Stipion lessinqianae Soó 1947, cu asociaţii ale căror fitocenoze sunt mai puţin închegate iar solurile sunt
puternic erodate şi levigate,
- Artemisio-Kochion Soó (1959) 1962 , ce include asociaţiile cu structură pauperizată, cu închegare redusă şi
rocă mamă frecvent la suprafaţă.
Ordinul (ordinul de vegetaţie, ordin de alianţe), cu un grad mai ridicat de generalizare, defineşte tipurile de
alianţe după consistenţa şi regiunea geografică la care se dezvoltă fitocenozele asociaţiilor incluse. În denumirea
ordinului se utilizează numele unei alianţe, la rădăcina genului adăugându-se sufixul caracteristic - iar specia
punându-se la genitiv.
În cazul pădurilor de foioase din climatul temperat, printre altele, sunt conturate ordinele:
- Quercetalia pubescenti-petraeae Br.-Bl., 1931, ce include pădurile de stejari xerofili-termofili,
- Quercetalia robori-petraeae Tx. (1931) 1937, în care se reunesc pădurile de stejari mezofili-mezoterofili
(micro-mezotermofili) din etajul colinar şi montan inferior,
- Fagetalia silvaticae Pavl. 1928, care cuprinde pădurile de foioase şi de amestec din etajul montan (mediu şi
superior) etc.
Dacă ne referim la exemplele prezentate la alianţă, vom preciza că toate cele 4 alianţe sunt reunite în ordinul
Festucetalia valesiaca Br.-Bl. Tz. 1943, în timp ce alte tipuri de pajişti xerofile sunt grupate în Brometalia erecti Br.-
Bl. 1931 (pentru cele instalate pe soluri mai afânate în Stipo eriocaulis-Festucetalia palientis Pop 1968 (în cazul celor
instalate pe pietrişuri preferenţial calcaroase) etc.
Clasa (clasa de vegetaţie, clasa de ordine) cuprinde ordinele apropiate ecologic şi floristic, frecvent şi geografic
şi reprezintă sintaxonul cu gradul cel mai ridicat de generalizare (dintre cei utilizaţi în fitocenologie, căci fitogeografia
operează cu unităţi mari, ar fi formaţia, tipul de formaţii, etc.)
Denumirea clasei se realizează după numele unui ordin (uneori se iau în considerare două ordine), prin

60
Fitosociologie şi vegetaţia României

adăugarea sufixului -etea, urmat de genitivul speciei, iar în cazul a două genuri de obicei nu se mai includ în
denumire şi speciile. Folosindu-ne de exemplele utilizate anterior vom aminti câteva clase de vegetaţie:
- pajiştile xerofile şi xero-mezofile sunt încadrate în clasa FESTUCO-BROMETEA Br.-Bl. et Tx. 1943, pe când
cele mezo- şi higrofile sunt reunite în MOLINIO-ARRHENATHERETEA Tx. 1937, cele halofile continentale în
PUCCINELIO-SALICORNIETEA Ţopa 1939, cele acidofile în NARDO-CALLUNETEA Prsg. 1949 etc;
- pădurile şi tufărişurile de foioase caducifoliate sunt înglobate în clasa QUERCO-FAGETEA Br.-Bl. et Vlieger
1937, em. Soó 1964, pe când cele din climatul mediteranean, având frunze sempervirescente sunt reunite în
QUERCETEA ILICIS Br.-Bl. (1936) 1947;
- pădurile de conifere aparţin în marea lor majoritate, în condiţiile continentului european, la VACCINIO-
PICEETEA Br.-Bl. 1939, iar cele puternic influenţate de climatul atlantic au fost reunite în ERICO-PINETEA Horvat
1959;
- mlaştinile de turbă sunt încadrate în clasa OXYCOCCO-SPHAGNETZA Br.-Bl. et Tx. 1943, în cazul
cenozelor tipic oligotrofe şi în SCHEUCHZERIO-CARICETEA NIGRAE Nordh. 1936, în cazul celor mezo-
oligotrofe. Spre deosebire de acestea, mlaştinile eutrofe aparţin la PHRAGMITETEA Tx. et Prsg. 1942, cu excepţia
grupărilor higrofile “pitice”, reunite în ISOËTO-NANOJUNCETEA Br.-Bl. et Tx. 1943;
- buruienărişurile au structură net diferite în funcţie de staţiunile ocupate, ca urmare sunt încadrate în clase
diferite: SECALIETEA Br.-Bl. 1931, 1951, pentru cele din culturile de cereale păioase, CHENOPODIETEA Br.-Bl.
1951, em. Lohm., J. et Tx. 1961, în cazul celor din culturile de prăşitoare, ARMEMISIETEA Loha, Prsg. et Tx. 1947,
pentru cele instalate pe maidane, locuri ruderale etc. În BIDENTETEA TRIPARTITI W.Koch 1926 sunt incluse
buruienărişurile nitrofile din locuri umede în EPILOBIETEA ANGUSTIFOLII Tx. et Prsg. 1950 cele instalate în
tăieturile de pădure, în BETULO-ADENOSTYLETEA Br.-Bl. et Tx. 1943, 1948, cele situate de-a lungul apelor
montane şi subalpine etc.
În concluzie, dorim să precizăm faptul că nu ne-am propus să facem o prezentare a unui sistem cenotaxonomic,
deoarece el este necesar doar specialiştilor, iar, în plus, ca orice sistem de clasificare va suferi continue modificări şi
perfecţionări. Intenţia a fost de a sublinia semnificaţia fiecărui sintaxon de bază, de a ne familiariza cu nomenclatura
fitosociologică şi, mai ales, de a accentua asupra atenţiei ce trebuie s-o acordăm descrierii unui cenotaxon nou.
Necunoaşterea literaturii de specialitate, lipsa aprofundărilor ecologice, corologice şi istorico-dinamice, cuplate uneori
cu o accepţiune diferită a unităţii de bază (asociaţia vegetală) ş.a. sunt câteva din cauzele unor neconcordanţe în
sistemele de clasificare ale vegetaţiei ori ale existenţei mai multor denumiri de asociaţie pentru unul şi acelaşi
ansamblu eco-cenotic.

4.2. Identificarea asociaţiilor vegetale


În etapa de sinteză, operaţia primordială pe care o execută fitocenologul este stabilirea apartenenţei fiecărei
fitocenoze studiate la asociaţia ce o cuprinde, precum şi la unităţile sintaxonomice mai mari. Făcând o comparaţie cu
taxonomia biologică (idio- taxonomia), se poate considera că în această etapă se realizează “determinarea
asociaţiilor”, folosindu-ne de “caracterele” indivizilor de asociaţie investigaţi. Prin această comparaţie s-a subliniat de
fapt importanţa deosebită a operaţiei de identificare, fiecare biolog cunoscând repercusiunile unei “determinări
greşite” a unei specii date. De asemenea, comparaţia sugerează necesitatea existenţei unor “diagneme” (caractere) pe
baza cărora să se poată realiza identificarea (recunoaşterea). În fine, ea constituie pentru noi un argument în sprijinul
spaţiului larg afectat capitolului privind “structura fitocenozelor”, iar pentru cititor un semnal asupra gradului ridicat
de dificultate (ca de altfel majoritatea determinărilor, mai cu seamă pentru cei care fac primii paşi).
În cazul identificării asociaţiilor, dificultatea este sporită şi de lipsa unor “determinatoare”, în genul celor
cunoscute pentru floră, faună etc. Ca urmare, fitocenologul va avea la dispoziţie numai diferitele lucrări de sinteză
locală sau regională, articolele cuprinzând diagnozele diverselor asociaţii (este de preferat să dispunem de articolele
originale), monografiile vegetaţiei diverselor zone, precum şi “experienţa personală” acumulata. Prin compararea
datelor de care dispunem în urma studiului efectuat, cu aceste surse informaţionale, se ajunge la stabilirea asociaţiei
sau asociaţiilor în care se includ fitocenozele analizate.
Orice comparaţie însă, trebuie să aibă la bază câteva coordonate directoare, multitudinea de date trebuie
ordonată şi apoi sintetizate caracterele generale şi particulare.
a). Elemente de diagnoză. Pentru stabilirea identităţii unei asociaţii vegetale se iau în considerare următoarele
aspecte:
Răspândirea (sau corologia) fitocenozelor sale, atât în regiunea studiată, cât şi cea generală;
Ecotopurile în care se instalează aceste fitocenoze, considerate sub aspect global, dar, mai cu seamă pe baza
unor determinări complexe ale valorii diverşilor factori ambientali;
Compoziţia floristică, privită mai ales prin prisma grupei cenologice, a celei ecologice şi a grupei de specii
diferenţiale. În spiritul şcolii fitocenolgice central-europene, acest element capătă o puternică valoare de diagnozare,
deoarece grupele menţionate realizează nucleul caracteristic de specii (ansamblul specific normal), integrat în
totalitatea speciilor din structura fitocenozelor unei asociaţii (ansamblul specific complet). Referindu-se la nucleul
caracteristic de specii, BRAUN-BLANQUET şi PAVIL-LARD (1926) subliniau că el este “... baza floristică a studiului
concret al asociaţiei îl cuprinde cortegiul floristic obişnuit al unui individ de asociaţie, aşa cum se prezintă el în natură
cu fluctuaţii mai mult sau ai puţin întinse în cadrul ansamblului specific complet.

61
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

Deci, privind compoziţia floristică se va acorda o atenţie sporită speciilor caracteristice alianţei, ordinului şi
clasei, celor care imprimă fitocenozelor note diferenţiale (determinate fie de condiţii ecologice particulare, fie de un
anumit stadiu evolutiv) şi desigur, speciilor caracteristice asociaţiei.
Structura spaţială, privită sub aspectul complexităţii ei şi a valorilor de AD ale diverselor specii edificatoare ale
stratelor respective;
Proporţia participării diferitelor categorii de bioforme, geoelemente, de comportament ecologic, fiecare dintre
ele putând sugera asemănări sau deosebiri cu un ansamblu eco-cenotic dat;
Gradul de asemănare a fitocenozelor analizate cu diversele asociaţii descrise în condiţii ecologice similare;
Poziţia fitocenozelor în fazele succesionale ale seriei respective;
Presiunea exercitată de factorii ambientali, în special factorul antropo-zoogen, care modifică profund structura
şi dinamica fitocenozelor, deci şi complexul specific general al asociaţiilor.
b) Evidenţierea caracterelor şi identificarea asociaţiilor pe baza tabelelor fitocenologice. În orice studiu referitor
la dinamica unui proces sub influenţa mai multor factori ori la structura mai multor eşantioane, rezultatele se
sintetizează La tabele comparative, apoi se fac reprezentările grafice şi interpretările. Tot aşa şi în cazul studiilor
fitocenologice se utilizează metoda sau “procedeul tabelar”, prin care releveele ce evidenţiază structuri ecocenotice
asemănătoare sunt reunite în acelaşi tabel fitocenologic analitic. În situaţia unor analize comparative, fie ale vegetaţiei
unei regiuni mai extinse, fie ale unui sintaxon superior asociaţiei, se realizează tabele fitocenologice sintetice
denumite şi “tabele de prezenţă” (întrucât ele cuprind clasele de constanţă, eventual şi limitele de oscilaţie ale AD
fiecărei specii).
Metodologia concretă de realizare a tabelelor fitocenologice fiind detaliat prezentată de literatura noastră de
specialitate (între care BORZA şi BOŞCAIU, 1965‚ PUŞCARU - SOROCEANU şi POPOVA-CUCU, 1965, IVAN şi
DONIŢĂ, 1975, RAŢIU şi CRISEA, 1975, IVAN 1979, RAŢIU, 1982, IVAN şi SPIRIDON, 1983, CRISTEA, 1991
etc.) şi constituind o tematică a unor şedinţe de lucrări practice, vom insista numai asupra aspectelor generale şi
asupra importanţei acestei operaţii.
Tabelele fitocenologice, fie analitice, fie sintetice constituie documentul cel mai important şi baza datelor
faptice pentru orice studiu de vegetaţie, absenţa lor dintr-o lucrare scăzându-i sen sibil utilitatea. Toate elementele de
diagnoză prezentate anterior sunt evidenţiate sau se pot obţine pe baza acestor tabele, implicit deci, şi caracterele
generale ale unei asociaţii. Tot ele ajută fitocenologul să sesizeze eventualii infra-sintaxoni ce se concurează în cadrul
unei asociaţii date. Cu ajutorul lor se pot realiza comparaţii şi, în fine, identificarea corectă a sintaxonului de bază,
precum şi încadrarea lui într-un anumit sinsistem (coeno-sistem). Nu în ultimul rând, aceste tabele sunt cele care-i
oferă practicianului informaţii privitoare la potenţialul economic al unor fitocenoze, iar “ecologului protecţionist”
argumente asupra valorii lor conservatoare sau a rarităţii lor.
Condiţia de bază pentru ca tabelele să sugereze toate aceste aspecte, este ca ele să fie realizate corect, speciile să
fie determinate la fel, iar indicii fitocenologici să reflecte realitatea din teren. În asemenea condiţii, ţinând cont de
tabelele originale (pe cât posibil) şi de condiţiile staţionale ale fitocenozelor investigate, identificarea asociaţiilor
vegetale se face cu destulă uşurinţă şi precizie.
Dorim să atenţionăm fitocenologul începător că, niciodată identificarea unei asociaţii nu trebuie făcută după
“conspectul asociaţiilor” dintr-o lucrare dată, ci numai după compararea tuturor diagramelor cu diagnoza (care
include şi tabelele fitocenologice) dată de autorul care a descris asociaţia sau de cei care au făcut sinteze complete
asupra tipurilor de fitocenoze similare celor investigate de noi. Denumirea unei asociaţii intr-un asemenea ”conspect
poate să nu fie, în totalitate, în acord cu principiile nomenclaturale, generând posibile confuzii. Să examinăm câteva
situaţii imaginare, care ar putea deveni posibile:
- să considerăm că, studiind vegetaţia subalpină şi alpină dintr-un masiv muntos de la noi din ţară, dorim să
identificăm asociaţiile vegetale pe baza releveelor efectuate de noi. În literatura de specialitate am putea întâlni, spre
ex., citate asociaţiile Rhododendro-Pinetum şi Oreochloo-Caricetum curvulae, descrise de un autor anume din munţii
Europei de vest. După aceste denumiri am fi tentaţi să atribuim apartenenţa unor fitocenoze studiate de noi, acestor
asociaţii. Riscul de a greşi este destul de mare. Jnepenişele din Carpaţi au stratul subarbustiv caracteri zat de prezenţa
semnificativă a smirdarului (Rhododendron kotschyi = Rh. myrtifolium), element daco-balcanic, iar în stratul
arbuştilor domină jneapănul (Pinus mugo). Asociaţia la care se încadrează fitocenozele edificate de jneapăn este
Rhododendro myrtifolio-Pinetum mugi Borza 1959, em. Coldea 1985. În Peninsula Iberică, această asociaţie nu există,
ci o variantă a ei, Rhododendro ferruginei-Pinetum uncinatae Rivas-Martinez 1968.
În pajiştile alpine dominate de coarnă (Carex curvula) se întâlneşte şi la noi Oreochloa, cu valori de AD de +-2
şi constanţă IV-V, dar este vorba de O. disticha, pe când în aceeaşi Peninsulă Iberică se întâlneşte O. blankae. Astfel,
majoritatea pajiştilor de coarnă din Carpaţi sunt încadrate în as. Caricetum curvulae Brockm. - Jer. 1907, pe când cele
din Pirinei aparţin la Oreochloo blankae - Caricetum curvulae Rivas-Martinez 1974. Compararea tabelelor
fitocenologice va evidenţia numeroase alte deosebiri dintre cele 4 asociaţii luate ca ex.‚ diferenţe determinate de
influenţa unor climate diferite, de regiunile biogeografice diferite în care sunt încadrate etc;
- Investigând structura unor stejărete s-ar putea să constatăm o prezenţă substanţială a pinului roşu, iar în
literatură să găsim descrisă o asociaţie cu numele de Pino-Quercetum Kozlowska 1925. Fără a compara tabelele
fitocenologice, suntem şi de data aceasta tentaţi să încadrăm fitocenozele noastre în această asociaţie. Dacă însă
suntem prudenţi şi riguroşi, vom constata deosebiri esenţiale la noi s-a realizat de fapt o plantaţie de pini în pădurea

62
Fitosociologie şi vegetaţia României

de stejar defrişată cu ani în urmă (acţiune frecventă, începând cu a doua jumătate a secolului trecut), dar se păstrează
ansamblul de specii caracteristice stejăretelor. În nordul Poloniei, asociaţia are un caracter natural, un nucleu de specii
caracteristice, de provenienţă boreală, care lipsesc de la noi din ţară, iar condiţiile staţionale cu totul deosebite. Acest
caz ipotetic demonstrează rolul factorului antropic în modificarea structurii fitocenozelor, dar subliniază şi necesitatea
luării în consideraţie a acestui factor în identificarea asociaţiilor.
Exemplele ar putea continua, dar, considerăm că s-a putut intui complexitatea acţiunii de “determinare a
asociaţiilor”.
Forma finală a tabelelor fitocenologice se va realiza în funcţie de scopul urmărit şi de criteriile adoptate pentru
ordonarea pe orizontală şi verticală.
În concluzie, reţinem că, indiferent de procedeul utilizat în realizarea tabelelor sintetice şi în identificarea
asociaţiilor vegetale, prezentarea structurii fitocenozelor este obligatorie. Numai dispunând de tabele fitocenologice se
poate identifica în mod corect o asociaţie, numai cu ajutorul lor se poate aprecia omogenitatea (se foloseşte mai ales
procedeul HOFFMANN-PASSARGE, 1968, vezi literatura citată la pg. 224)‚ numai ele pot argumenta valoarea
practică şi teoretică a fitocenozelor date.

4.3. Cartarea vegetaţiei (cartarea geobotanică)


Odată identificate asociaţiile vegetale şi realizată încadrarea lor în sistemul cenotaxonomic acceptat, în aceeaşi
etapă sintetică, se întocmeşte harta de vegetaţie a regiunii studiate. Operaţia poartă numele de “cartare geobotanică”
sau cartare fitocenologică şi se realizează în două faze: pe teren, când se marchează pe harta topografică limitele
fitocenozelor investigate, apoi în laborator, când se codifică (prin semne convenţionale sau prin culori) diferitele
unităţi sintaxonomice.
În faza de teren se pot utiliza hărţi cartografice cu scară mare decât cea a hărţii finale prin aceasta uşurându-se
conturarea arealului diverselor grupări vegetale. De asemenea, în situaţia în care putem dispune, se poate aplica şi
metoda aerofotogrametrică sau, cel puţin, aerofotografii, care vor completa observaţiile noastre directe în teren.
În faza a doua, în laborator, pe baza tuturor datelor prin corelarea acestora cu hărţile pedologice, climatologice
regiunea studiată se realizează forma finală a hărţii de vegetaţie. Gradul de sintetizare şi generalizare depind de scara
la care se întocmesc aceste hărţi pe o hartă la scară mare (1:5.000, 1:10.000, 1:20.000, în funcţie şi de mărimea
suprafeţei studiate) se pot marca limitele asociaţiilor; la o scară mijlocie (1:100.000, 1:200.000) vor fi conturate
alianţele de vegetaţia la o scară mică (1:500.000, 1:1.000.000) pot fi incluse numai ordinele sau clasele de vegetaţie.
În funcţie de scopul urmărit, cartarea se poate finaliza prin realizarea hărţilor universale (în care sunt incluse
toate unităţile de vegetaţie actuală şi reconstituită) sau a hărţilor speciale (care cuprind doar anumite tipuri de grupări
vegetale, importante pentru diverse sectoare economice ori ştiinţifice).
Acceptând afirmaţia că operaţia de cartare a vegetaţiei “… nu reprezintă doar o simplă tehnică de lucru, ci are
un profund caracter de cercetare ştiinţifică ce furnizează element de cunoaştere a structurii învelişului vegetal (IVAN,
1979)‚ vor putea fi subliniate următoarele aspecte legate de importanţa acestei acţiuni:
- prin realizarea hărţilor de vegetaţie se sintetizează într-un grafic sugestiv, atât repartizarea teritorială a
sintaxonilor şi a suprafeţelor ocupate de ei diversitatea tipurilor de vegetaţie, ca o oglindă a mediului actual în care se
dezvoltă fitocenozezele sale;
- oferă informaţii asupra potenţialului biologic al unei regiuni şi asupra valorii ei economice şi biogeografice;
- pune la dispoziţia unor sectoare economice (silvicultură, agricultură, pratologie, zootehnie etc) adevărate
documente ştiinţifice, ca bază pentru măsurile de folosire raţională şi de îmbunătăţire a valorii diverselor tipuri de
grupări vegetale;
- pentru orice ţară, cartarea geobotanică devine o necesitate în acţiunile de organizare şi planificare, în
activitatea de amenajare a teritoriului;
- hărţile de vegetaţie vor constitui, în timp, materiale comparative, puncte de referinţă, pentru aprecierea
modificărilor survenite în structura şi corologia grupărilor vegetale, sub acţiunea unea factorilor de mediu în general, a
celui antropo-zoogen în special.
Toate acestea justifică de ce UNESCO, în programul pe termen lung “Omul şi Biosfera” (MAB), a inclus,
printre obiectivele principale “întocmirea hărţilor vegetaţiei solurilor şi a faunei”, “clasificarea şi cartografierea
ecosistemelor mondiale”. Ori, numai acest ultim aspect nu poate fi realizat, decât utilizând ca element de lucru anumit
fito-sintaxon.
.
4.4. Succesiunea vegetaţiei (sindinamica)

Definiţia şi tipurile de succesiune


Pe lângă modificările reversibile grupările vegetale suferă o serie de transformări structurale ireversibile care,
în timp vor determina apariţia unui complex populaţional de specii mai mult sau mai puţin diferit de cel precedent.
Fiecare din aceste complexe cenotice nou constituite, va reprezenta o anumită etapă în dinamica, evoluţia sau
succesiunea în timp a vegetaţiei.
Procesul prin care un anumit tip de fitocenoză devine un alt tip poartă numele de succesiune (sindinamică sau
singenetică), termen preferabil celui de “dinamică”, deoarece el sugerează o înlănţuire de evenimente de etape,

63
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

aciclice. În sfera sa de cuprindere vor fi incluse toate transformările care generează un anumit tip de fitocenoză,
pornind de la un teren nud (fitocenogeneza), evoluţia complexului primar spre ansambluri cenotice mai mult sau mai
puţin perfecţionate (succesiunile), precum şi schimbările generale, la scara timpului geologic (istoria vegetală).
În general, succesiunea vegetaţiei se desfăşoară într-un interval mai mare de timp şi tinde, în condiţii naturale,
spre realizarea unor ceno-structuri complexe aflate într-un echilibru dinamic cu factorii ecologici locali şi generali, cu
cei interni şi externi deopotrivă. O asemenea direcţie evolutivă, orientată spre acest stadiu de maturitate, de creştere a
homeostaziei proprii, poartă numele de succesiune progresivă. Dimpotrivă, atunci când presiunea anumitor factori
interni sau externi schimbă sensul firesc al transformărilor evolutive, vorbim despre o succesiune regresivă.
Fiecare din aceste două procese se poate derula pe parcursul deceniilor (succesiuni actuale) sau a sutelor de ani
(succesiuni seculare, în cadrul cărora pot fi încadrate şi modificările înregistrate la scară mare de timp şi suprafaţă,
cunoscute în literatură sub numele de istoria vegetaţiei).
Cu excepţia situaţiilor în care acţiunea diverşilor factori are un caracter brutal, evoluţia vegetaţiei se realizează
lent, prin acumulări şi transformări mai puţin sesizabile. Asemenea comunităţi vegetale care-şi menţin timp
îndelungat individualitatea, fără a manifesta schimbări evolutive evidente, sunt denumite de unii autori grupări
vegetale permanente (GÉHU şi RIVAS-MARTINEZ, 1981). Ele pot să aparţină sau nu stadiului de maturitate amintit,
constituind ceea ce se mai numeşte şi vegetaţie potenţială.
Ca şi în cazul evoluţiei idiotaxonilor, cauzele succesiunii vegetaţiei pot fi externe sau interne, deosebirile
constând în timpul de regulă mai redus în acest caz, în tipul şi mecanismul de acţiune al diverşilor factori.
Factori externi, cum ar fi: schimbările climatice, edafice, orografice, incendiile, inundaţiile puternice, presiunea
antropo-zoogenă puternică etc, vor determina declanşarea succesiunilor alogene (numite şi “exo-ecogenetice”).
Factorii interni, reprezentaţi de activitatea metabolică a fitoindivizilor, de raporturile de concurenţă, de relaţiile
trofice, de procesele alelopatice etc, dar‚ şi de acţiunea celorlalţi componenţi ai biocenozei, vor determina modificări
ce vor iniţia succesiunile autogene (sau “endo-ecogenetice”).
Succesiunea vegetaţiei poate avea ca punct de pornire un teren nud, lipsit de componenta foto-autotrofă, caz în
care se vorbeşte despre o succesiune primară (exemplu: instalarea vegetaţiei pe o insulă vulcanicâ recent apârută, pe
un teren decopertat prin acţiunea factorului antropic oprirea alunecările de teren etc.) Cel mai adesea, procesu1se
desfâşoară pornind de la o anumită grupare vegeta1ă existentă situată în care asistăm la o succesiune de elemente
(BORZA şi BOŞCAIU, 1965).
Indiferent de tipul de succesiune la care ne referim (cele menţionate anterior sau altele care au fost amintite)
transformările urmează, in general, câteva etape mari denumite astfel (BRAUN BLANQUET şi PAVILLARD).
- faze care corespund la o dinamică internă a grupării vegetale şi în care ca: modificările sunt evidente, de tip
progresiv sau regresiv, dar nu modifică structura de ansamblu a tipului de fitocenoză dat. Deseori, o anumită fază
poate căpăta statutul‚ infracenotaxon (subasociaţie variantă, facies), marcându-se astfel direcţia evolutivă spre care se
îndreaptă complexul ecocenotic studiat;
- stadii, generate de cauze interne şi/sau externe, reprezintă totalitatea modificărilor din structura covorului
vegetal ce se manifestă printr-o schimbare apreciabilă în compoziţia floristică ori prin extinderea evidentă a anumitor
specii în defavoarea celor anterior edificatoare. In succesiunea vegetaţiei se disting stadii iniţiale şi finale;
- serii sunt considerate acele înlănţuiri şi combinaţii de stadii diferite ori de comunităţi vegetale diferite,
începând cu prima “cucerire” a terenului nud, până la stadiul de maturitate şi echilibru. Astfel, se dising hidroserii,
când evoluţia vegetaţiei se derulează pornind de la grupările vegetale natante sau fixate pornind de la grupările
vegetale nataate sau fixate; xeroserii, când succesiunea porneşte de la grupările pioniere dezvoltate pe soluri în curs de
formare sau puternic erodat; psamoserii, având ca stadiu iniţial nisipurile continentale sau arine, nefixate de
vegetaţie; litoserii, cuprinzând succesiunea pe grohotişuri şi stâncării;
- complexul, definit ca un ansamblu de diferite serii succesionale care pot exista intr-un teritoriu cu climat
omogen.
Un asemenea complex succesional, cu stadii şi serii, care reuneşte câteva din numeroasele etape parcurse de
vegetaţia din Câmpia Crişurilor şi descifrate de către un asemenea complex, care reuneşte câteva din etapele parcurse
de vgetaţia din Câmpia Craşurilor.

Metode de studiu a succesiunilor


“În nici un domeniu al ştiinţei despre vegetaţie, nu sunt atât de legate adevărul şi ficţiunea, ca în problema
succesiunilor. Fanteziei îi rămâne aici un câmp larg şi adesea este toarte greu de separat adevărul de ipoteză
“(BRAUN-BLANQUET, 1964). Această informaţie nu trebuie înţeleasă într-un sens peiorativ ci ca o subliniere a
complexităţii deosebite, a multiplelor probleme pe care descifrarea succesiunii vegetaţiei le pune în faţa
fitocenologului în etapa de sinteză a studiilor.
Timpul scurt în care se pot face observaţii asupra acestui proces (datorat timpului biologic limitat al
cercetătorului) dependenţa lui de dinamica unor diverşi factori fizici (abiotici) şi de mecanismele complexe ale celor
biotici, sunt câteva dintre cauzele care pot aduce semne de întrebare în descifrarea etapelor parcurse de covorul vegetal
dintr-o anumită regiune.
Născută mai cu seamă din necesităţi practice, descifrarea succesiunii vegetaţiei a facut şi face apel la metode de
investigare, din ce cele mai exacte şi diverse, astfel că astăzi se poate vorbi de o ramură bine conturată a

64
Fitosociologie şi vegetaţia României

fitocenologiei, sindinamica sau singenetica.


Observaţia directă reprezintă metoda cea mai des utilizată şi suficientă în cazul aprecierii fazelor şi a unor
stadii succesionale în realizarea analizei structurale a fitocenozelor prezente, ale vegetaţiei unui teren dat ori
combinarelor două metode. Studiile fitocenologice desfăşurate “în staţionar” ori cele le privitoare la colonizarea
vegetaţiei pe suprafeţele nude, pot evidenţia direcţii şi strategii adoptate de comunităţile vegetale în dinamica lor
multianuală iar de aici, se pot desprinde concluzii asupra direcţilor succesionale.
Metodele indirecte, cum ar fi procedeul analizei fragmentelor de vegetaţie (a structurii diverselor fitocenoze
alăturate) procedeul analizei indicilor populaţionali, procedeul simulării pe calculator (fig. 96), procedeul analizelor
comparative ale stadiilor de refacere a vegetaţiei, în condiţiile distrugerii unor suprafeţe (defrişări, incendii,
suprafeţele lăsate ca ogoare etc) ne vor oferi de asemenea, informaţii importante pentru sintetizarea direcţiilor şi
etapelor evolutive ale comunităţilor vegetale.
Specialiştii şcolii create de Emil Pop la Cluj, au evidenţiat următoarele mari etape parcurse de vegetaţie,
începând cu ultimul interglaciar, Riss-Wurm (30000 ani în urmă).
- faza pinetelor caracteristică climatului arctic, rece şi arid de la sfârşitul pleistocenului;
- faza molideto-pinetelor, desfăşurată în climatul boreal, mai atenuat termic şi uscat, de la începutul
holocenului.
- faza molidişelor şi stejăretelor mixte, în care, frecvent, s-a afirmat şi alunul, specifică pentru climatul atlantic,
cald şi umed, existent în perioada aproximativ cuprinsă între 6.000 şi 3.000 de ani î.e.n.
- faza carpenului, specifică spaţiului carpatic românesc, s-a derulat în timpul climatului subboreal uscat,
continental, ce a durat până în jurul anilor 500 î.e.n.
- faza fagului, proprie climatului subatlanic, răcoros şi umed, existent şi în prezent.
Diagramele sporo-polenice realiate în urma unor astfel de analize sunt documente deosebit de valoroase pentru
reconstituirea istoricului vegetaţiei, iar formaţiile (situ-urile) conservatoare conservatoare ale unor asemenea arhive,
trebuiesc să fie cuprinse în reţeaua de spaţii protejate ale fiecărei ţări.
Metoda studiului arheologic şi lingvistic, deşi specifică altor discipline ne-biologice, poate oferi puncte de
sprijin în reconstituirea etapelor parcurse de succesiunea vegetaţiei în perioadele istorice. Picturile rupestre, frescele
antice, sculpturile păstrate în marile metropole ale antichităţii, documentele cercetate sunt câteva din sursele ce nu
trebuiesc neglijate. Pe baza unor astfel de date, istoricul C. C. GIURESCU (1976) ce oferă o documentaţie amplă a
istoriei a pădurti româneşti, din perioada dacică şi daco-romană, până în prezent. Sublinierea din finalul acestei
lucrări reprezintă un puternic îndemn spre cunoaşterea şi protecţia acestei formaţiuni vegetale. “Căci pădurea
înseamnă pentru noi numai o mare bogăţie şi un puternic rezervor de sănătate, dar.
Îndrăznesc s-o spun şi o parte a fiinţei noastre sufleteşti, o notă constitutivă a noţiunii de român.
Dendrocronologia, oferindu-ne informaţii asupra fluctuaţiilor climatice din perioada istorică la care arborele
respectiv a fost martor), poate constitui o bază pentru corelarea şi interpretarea diverselor etape succesorale ale
covorului vegetal, a regiunii geografice bine cercetate.

Fitocenogeneza
Definită ca “...procesul de formare şi evoluţie a învelişului vegetal pe un teren lipsit de vegetaţie, până la
realizarea unor fitocenoze stabile (IVAN, 1979, fitocenogeneza este de fapt mecanismul de bază prin care se realizează
toate tipurile de succesiuni, rareori surprins în totalitatea sa de către fitocenolog, cel mai adesea reconstituit din etape
separate şi dispersate la terenul investigat. Mai întâi să examinăm următorul exemplu descris de I. Pop (1985).
- pe nisipurile marine din nord-estul şi sud-estul Dobrogei pot fi observate fitocenoze staţionare asociaţiei
Salso-Euphorbietum paralias Pignatti 1952, a căror proces de fitocenogeneză s-a derulat pe parcureul a cca. 17-20 de
ani, urmând 4 etape;
- ocuparea nisipului litoral de populaţii pure de alior (Euphorbia varalias), provenit prin migraţie, probabil din
Crimeea şi Bulgaria;
- adaptarea acestor populaţii la noul habitat cucerit şi acţiunea lor mediogenă;
- penetrarea unui număr de 2o specii psamofile în această ambianţă moment la care se declanşează relaţiile
biocenotice, cu rol major în orientarea direcţiei evolutive următoare. Astfel, specia Scolymus hispanicus (un asteraceu
mediteranean) poate deveni “invadant şi direcţionează succesiunea spre asociaţia care îi poartă numele (Scolymeta
hispanici Pop, 1969) Cel mai adesea însă, se realizează o structură mal diversă, prin coabitarea mai multor specii, cum
ar fi Euphorbia nivalis, maritima, Eryngium maritimum, Salsolakali ssp. ruthenica ş.a., complexul ecocenotic
evoluând spre comunităţi cu o compoziţie asemănătoare celor din Sicilia şi Liban;
- în cea de-a patra etapă are loc consolidarea asociaţiei şi constituirea subasociaţiei S. Ep. Salsoletosum
ruthenicae Pop 1985, ca o fază tipică ţărmurilor pontice, deoarece fitocenozele sale prezintă 6 specii diferenţiale faţă
de cele de pe 3ărmurile Mediteranei.
Se constată aşadar, că fitocenogeneza surprinsă în acest caz prin observaţii directe şi periodice, se desfăşoară
întreo înlănţuire de stadii şi faze care, generalizate, pot fi schiţate astfel:
Stadiul de colonizare (de pionierat) reprezintă momentul de iniţiere a procesului de fitocenogeneză, caracterizat
prin:
- prezenţa unui număr redus de specii dar rezistenente sau tolerante la uscăciune şi insolaţie (ori alţi factori cu

65
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

valori ridicate); elipsa unei structuri cenotice propriu-zise, astfel că nu putem vorbi despre o fitocenoză în sensul său
strict;
- selecţia este realizată de condiţiile ecologice locale şi foarte puţin de către biocenoză.
Stadiul de agregare, în care indivizii diverselor specii se organizează în populaţti (pâlcuri) mai mult sau mai
puţin compacte, fără a acoperi însă întregul teren.
Stadiul de colonizare şi consolidare, caracterizat prin:
- creşterea numărului de specii şi de indivizt; reapariţia inter-relatiilor între componenţii fitocenozei conturate;
- competiţia declanşată generează dezvoltarea unei stratificări a individului de asociaţie;
- rolul selectiv al ecotopului devine secundar, întrucât s-a constituit deja un anumit biotop. În aceste condiţii,
dezvoltarea structurii şi compoziţiei fitocenozelor apare ca un proces de integrare selectivă a speciilor celor mai
adaptate ambianţei cenotice, în care reţeaua de interacţiuni joacă rolul unui filtru biologic de selecţie (BORZA şi
BOŞCAIU, 1965).
- stadiul de stabilizare, în care are loc organizarea compoziţiei ei floristice, desăvârşirea unei structuri spaţiale
optime, dezvoltarea unei reţele biotice foarte complexe şi crearea unui fitomediu specific. Este o etapă mai
îndelungată, în care, prin ajustări fine, se pregăteşte saltul spre:
Stadiul de climax, acea perioadă de maturitate, de maximă informaţie şi producţie de substanţă organică, de
echilibru dinamic, care „... nu va putea fi modificat decât odată cu modificările seculare care au loc la scara timpului
geologic în lumea înconjurătoare şi odată cu modificările filogenetice ale regnului vegetal” ( BORZA şi BOŞCAIU
1965). Deşi, frecvent, stadiul de climax este considerat ca o etapă stabilă, ca un termen final al dinamicii succesionale
a covorului vegetal, el nu trebuie interpretat în înţelesul strict al acestor termeni, ci ca un stadiu „... în care evoluţia
continuă’ dar într-un ritm mai lent” (IVAN,l979), ca un moment de stabilitate relativă în seria nesfârşită de
transformări ale covorului vegetal (BORZA şi BOŞCAIU, 1965). Sau, cum afirma PAVILLARD (1935), climaxul ...nu
constituie decât o pauză în dezvoltarea vegetaţiei în raport cu invariabilitatea practică a condiţiilor actuale şi
nicidecum o stagnare definitivă, incompatibilă cu însuşi principiul evoluţiei.
Termenul de climax” a fost introdus în ştiinţă de WHITFORD (190l), dezvoltat apoi de şcoala americană
(CLENENTS ş.a.), care îi atribuie o condiţionare climatică (“climax climatic”) şi de cea engleză (TĂNSLET ş.a.),
care accentuează rolul determinant al solului în evoluţia spre acest stadiu (climax edafic”). Astăzi teoria climaxului s-a
dezvoltat extrem de mult, autorii distingând mai multe tipuri şi subtipuri, reprezentând tot atâtea direcţii sau stadii
majore urmate de succesiunea generală a veget4iei,chie ar a ecosistemelor în general. Dintre acestea amintim:
- stadiul de sub-climax ;considerat pentru grupările care se dovedesc a fi cel mai bine adaptate unor staţiuni
particulare, cum ar fi: pădurile riverane, molidişele instalate pe locul făgetelor etc;
- stadiul de paraclimax atribuit grupărilor zonale instalate pe ecotopuri care de fapt nu le sunt specifice; aşa se
pot aminti stejăretele şi stejăreto-gorunetele dezvoltate pe nisipuri;
- stadiul de preclimax, pentru comunităţile aflate în seria sucesiunii spre climax, dar care nu au atins încă acest
stadiu;
- stadiul de post-climax, incluzând fie comunităile vegetale degradate, cu evoluţie regresivă, fie cele care sânt
în dezacord cu condiţiile actuale, fiind de fapt comunitţi relictare.
În concluzie, cunoaşterea succesiunii vegetaţiei contribuie prin datele faptice la îmbogăţirea teoriei
evoluţioniste, explică existenţa unui anumit ansamblu de comunităţi vegetale actuale, evidenţiază stadiile valoroase
sub aspect conservativ şi productiv în acelaşi timp, aprofundările sindinamice constituie baza teoretică pentru toate
intervenţiile practice în gospodărirea potenţialului vegetal, atunci când această gospodărire se vrea a fi ecologică, deci,
şi economic avantajoasă.

4 .5 . Consideraţii generale asupra simfitosociologiei


Simfitologie sau fitosociologie serială
Cu mult timp înaintea pătrunderii concepţiei sistemice în biologie, o serie de fitocenologi au încercat o
abordare integratoare a covorului vegetal în ambianta generală a peisajului.
Mai întâi BRAUN-BLANQUET vorbeşte despre complexele de asociaţii definindu-le ca ... un mozaic de
grupări ... determinat mai ales de diversitatea locală a factorilor geomorfologici şi repetându-se mai mult sau mai
puţin identic în localităţi diverse” (1928). Ulterior (l95l, l964), autorul distinge “grupări de contact”, “grupări de
centură”, toate reunindu-le apoi sub numele de mozaic vegetal.
Pornind de la aceste idei, biogeograful J. SCHNITHOSEN (1968) propune utilizarea unei metode de analiză
inductivă a complexelor de vegetaţie, în strânsă corelaţie cu factorii orografici. Elaborarea metodologiei o va face R.
TUXEN (l973).
Cele două simpozioane internationale desfăşurate la Rinteln (l974, l977) au adus contribuţii importante, atât în
definirea precisă a conceptelor, cât şi în perfecţionarea metodelor de studiu al acestor complexe. Astfel, dacă ele au
primit denumiri diferite până la primul simpozion şi chiar după aceea (“asociatie de asociaţii – GEHU, 1974,
sinasociaţie – RIVAS-MARTINEZ, 1976, la propunerea lui W. BABER s-a adoptat termenul de
sigmasociaţie‚ desemnând unitatea de bază a simfitosociologiei. Acest termen are o dublă origine pe de o parte litera
grecească “sigma”, ce reprezintă în matematică simbolul sumei, pe de alta iniţialele “Staţiunii internaţionale de
geobotanică mediteraneană şi alpină” (S.I.G.M.A.).

66
Fitosociologie şi vegetaţia României

Sigmasociaţia poate fi definită ca expresia spaţială a tuturor stadiilor posibile în succesiunea unei aceleaşi serii
dintr-un domeniu climatic dat sau din interiorul unei tesela, caracterizată fiind în primul rând pe baza asociaţiei
mature, aflată în stadiul de climax (RIVAS-MARTINEZ, 1976, GÉHU şi RIVAS-MARTINEZ, 1981.
Noţiunea de tesela, introdusă în ştiinţă de RIVAS-MARTINEZ (1976), desemnează complexul de fitocenoze
reunite prin zonare şi care derivă unele din altele prin succesiuni secundare progresive au regresive, ocupând un
teritoriu (o suprafaţă) suficient de gen spre a nu prezenta decât o singură grupare vegetală matură sau un singur tip de
vegetaţie potenţială.
Dacă vom face comparaţie cu noţiunile din fitosociologia “clasică”, se poate spune că sigmasociaţia reprezintă
conceptul abstract, iar tesela obiectul nemijlocit de studiu, respectiv individul se sigmasociaţie.
Metoda de studiu pe teren a sigmasociaţiilor este reprezentată de sigmareleveu, efectuat comparabil cu releveul
fitocenologic, cu deosebirea că în acest caz locul speciilor este luat de asociaţiile vegetale la care aparţin fitocenozele
prezente în suprafaţa de probă. Mărimea acestei suprafeţe nu trebuie să fie mai mare de 10 ori decât suprafaţa luată în
studiul fitocenozelor asociaţiei mature din seria prezentă în tesela dată.
Ponderea spaţială a fitocenozelor diverselor asociaţii prezenete în suprafaţa delimitată se apreciază printr-un
indice spaţio-cantitativ, similar celui de abundenţă-dominanţă (GÉHU, 1986); cifrele vor simboliza în acest caz
mărimea (în m.p.) suprafeţei fiecărei fitocenoze în suprafaţa de probă:

+ - 10 m2 3a - 10.000 m2 (un ha)


1 -100 m2 3b - 50.000 m2 (5 ha)
2a - 1.000 m2 4 - 10 ha
2b - 5.000 m2 5 - 100 ha

Înaintea acestui indice se recomandă să se marcheze, prin simboluri, forma prezentată de grupările vegetale în
spaţiul teselar studiat (ex. O - formă spaţială, / - formă lineară, Ø - formă spaţio-lineară, • - formă punctată).
Denumirea sigmasociaţiilor se realizează pe baza aceloraşi principii ca şi în cazul asociaţiilor, cu deosebirea că
de data aceasta se ia în considerare asociaţia care reprezintă tipul pentru vegetaţia potenţială, iar sufixul caracteristic
este -sigmetum. Se recomandă ca, după denumirea ştiinţifică a asociaţiei, să se precizeze într-o frază caracteristicile
bioclimatice, corologice, edafice, precum şi specia dominantă în asociaţia climax.
Spre exemplu:
Scillo liliohyacinthi - Fagetosimetuum = serie autonomă, pirineană, atlantică, bazofilă, cu fag.
Sistemul taxonomic sau ierarhizarea, cuprinde unităţi sigmataxonomice de tipul sigmalianţei, sigordinului şi
sigmaclasei, care au sufixurile cunoscute de la sistemul cenotaxonomic, înaintea cărora se pune “sigma”.
Importanţa simfitosociologiei, considerată ca cel de-al doilea nivel al analizei peisajere, constă în următoarele
(GÉHU, 1966):
- permite cartografierea la scări foarte variate, fără a se pierde din informaţie,
- oferă posibilitatea unei aprecieri obiective, spaţial şi calitativ, a diversităţii potenţiale şi reale dintr-un
domeniu climatic, aspecte necesare pentru evaluarea biologică a diferitelor spaţii geografice;
- evidenţiată gradul de artificializare al unui teritoriu dat, prin reunirea în tabele a tuturor direcţiilor, progresive
sau regresive, din tesela analizată;
- ajută la o mai bună delimitare a unităţilor biogeografice a de bază.

Geosimfitosociologie sai fitosociologie peisajeră


Considerata ca ”veritabila fitosociologie peisajeră” geosim-fitosociologia reprezintă cel de-al treilea nivel de
analiză a pasajului, legată mai mult de omogenitatea geomorfologică a acestuia, decât de dinamica spaţială a
grupărilor vegetale (GÉHU şi RIVAS-MARTINEZ, 1981).
Unitatea de bază este, în acest caz, geosigmasociaţia (sau geoseria), considerată ca expresia spaţială a tuturor
ansamblurilor de tesela dintr-o aceeşi mare unitate geomorfologică şi având ca obiect nemijlocit de studiu, catena.
Catena (RIVAS-MARTINEZ, 1976) reprezintă complexul de tesela şi fitocenoze, reunite prin zonare într-o
unitate de relief bine conturată şi într-un sector biogeografic omogen. Ca exemple, pot fi amintite complexele de
vegetaţie de pe terasele râurilor, de pe versanţii dealurilor, de pe dunele nisipoase etc., în care pot exista una sau mai
multe grupări în stadiul de climax.
Ca metodă de studiu pe teren se utilizează geosigmareleveul, efectuat pe suprafeţe de probă cu mărimi
variabile, în general însă, de aprox. 10 ori mai mari decât cea pentru sigmareleveu. În condiţiile în care
sigmasociaţiile din catena studiată nu sunt cunoscute, se pot nota, în inventarul realizat, asociaţiile vegetale
componente.
Un exemplu de geosigmasociaţie este Querco-Carpineto geosigmetum, considerat de TÜXEN (1979, ap.
GÉHU, 1986 ca şi caracteristic pentru peisajele colinare din Westfalia de Jos.
Sistemul de ierarhizare cuprinde aceleaşi unităţi, ca şi rang (geosigmalianţă, geosigmordin, geosigmaclasă),
care au desigur un grad de generalizare mult mai mare decât în cazul fitosociologiei seriale sau simfitosociologie.

Fitosociologia sinuzială integrată

67
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

O altă direcţie de cercetare a vegetaţiei, în mare măsuri legată de fitosociologia peisajeră, încearcă să contureze
principiile şi metodele de studiu, prin adoptarea concepţiei sinuziale privind individul de asociţie (fitocenoza). Această
concepţie se fundamentează pe paralelismul dintre gradul de complexitate al obiectelor concrete studiate şi nivelul de
integrare a unităţilor abstracte corespondente. (GILLET et al., 1991).
Faţă de situaţiile prezentate până aici, fitosociologia sinuzială reia termenul de “ecodemă” (conceput de
GILMOUR şi GREGOR, 1939), considerând-o ca partea structurală de bază a unei sinuzii. Ecodema cuprinde
ansamblul de organisme din aceeaşi specie care se află în acelaşi stadiu ontogenetic şi care ocupă acelaşi “mediu
izotrop dintr-o biogeocenoză. Spre exemplu, într-un făget toţi fagii din stratul superior formează o ecodemă, pe când
puieţii de fag din stratul regenerativ aparţin la altă ecodemă.

68
Fitosociologie şi vegetaţia României

5. Vegetaţia României

5.1. Consideraţii generale


a). Particu1arităţi fizico-geografice a teritoriului României. Invelişul vegetal actual al ţării noastre, deosebit de
semnificativ în contextul celui european (ţinând cont că în România se află 11 din cele 19 mari unităţi de vegetaţie
considerate pentru Europa), trebuie interpretat prin prisma însuşirilor principalilor factori oro-edafo-climatici şi bio-
istorici.
Prin poziţia sa longitudinală (44 - 48 latitudine nordică)‚ longitudinală (21 - 29 longitudine estică), ţara noastră
beneficiază de un regim climatic general lipsit de valori extreme, care să afecteze profund dezvoltarea vegetaţiei.
Formele majore de relief, câmpiile şi podişurile joase, dealurile şi munţii, ocupă suprafeţe aproximativ egale,
creând astfel un echilibru şi o armonie în peisajul orografic general. Mezo-, micro şi nanorelieful, cu orientări şi
înclinaţii variate ale pantelor, cu tipuri şi origini diverse, imprimă acestui peisaj o arhitectură dintre cele mai variate şi
o mare diversitate de ecotopuri, toate având ca axă centrală lanţul carpatic. Vorbind despre această “axă”, Emil Pop în
magistralul său eseu ştiinţific, “Elogiul Carpaţilor”, 1975, afirma: Carpaţii noştri, o capodoperă a naturii, cu o imensă
masivitate în ansamblul ei, de grandioasă arhitectonică în detalii, sunt, la rândul lor, un complex nesfârşit de
monumente naturale”.
În această ţară “...mândră şi binecuvântată între toate ţările semanate de Domnul pe pământ...(N.BĂLCESCU)
şi-au dat întălnire trei climate, specifice zonării latitudinale şi longitudinale. Astfel, climatul centra1-european aduce
cu el inf1uenţă oceanică, cel irano-turanian conferă unor regiuni din ţară o uşoara nuanţă continentală, iar cel
submediteranean-iliric vine cu masele sale de aer cald. Gradientul termic altitudinal, condiţionat de prezenţa
Carpaţilor, contribuie la diferenţierea altor 4 climate montane, in mare, concordante cu etaj ele de vegetaţie.
Substratul geologic, reprezentat de un bogat mozaic de roci eruptive, metamorfice şi sedimentare, sub acţiunea
celorlalţi factori pedogenetici a generat un adevărat “muzeu de soluri”. Această ultimă afirmaţie se bazează pe
numărul mare de clase, tipuri şi varietăţi de soluri (10 clase, 39 tipuri şi peste 360 varietăţi), toate dezvoltate într-un
spaţiu foarte redus, comparativ cu suprafaţa continentului.
Reţeaua hidrografică, apreciată ca având o densitate medie, prezintă un rol important în dezvoltarea
comunităţilor de higro- şi hidrofite. În plus, apele stătătoare (lacuri şi bălti), denumite de Al. FILIPAŞCU (1981)
“lacrimile naturii”, favorizează instalarea şi perpetuarea unor fitocenoze cu areal cosmopolit, dar, deseori ele conservă
în ambianţa lor, specii vegetale şi animale importante sub aspect bioistoric. Fără îndoială, prezenţa Mării Negre,
influenţând mai ales regimul termic a1 regiunilor riverane, contribuie 1a conturarea unor grupări termofile cu
structură analoagă celor mediteraneene.
Configuraţia actuală a vegetaţiei ţării noastre “reprezintă doar o fază a unei evoluţii, care s-a desfăşurat timp de
milioane de veacuri” (M. Csuros, 1976), semnificativă fiind însă perioada ultimilor 10.000 de ani. În această istorie a
vegetaţiei, fiecare din cele 6 perioade climatice postglaciare (subarctică, preboreală, atlantică, suboreală şi
subatlantică) a adus cu sine elemente floristice caracteristice, împământenite apoi în acest spaţiu. Spre deosebire de
alte regiuni analizele sporo-polenice au demonstrat că aici pădurea nu a dispărut total în vitregia glaciaţiunii, că ţara
noastră a fost luată drept pepinieră de pin, mesteacăn, şi molid pentru ţările situate la nord de noi. De asemenea, în
evoluţia postglaciară s-a conturat o fază a carpenului, endemică, specifică pentru Carpaţii româneşti, cu rol fito-
ecologic major în aspectul vegetaţiei actuale, deoarece cărpinişele au constituit un culoar ecologic prin care s-au extins
făgetele (Boşcaiu 1992).
Interferenţele celor trei subregiuni fitogeografice ale regiunii Holarctice (Euro-siberiană, Ponto-central-asiatică
şi Mediteraneană) care şi-au dat întâlnire pe teritoriul ţării noastre, traseul în evantai al celor trei căi de migraţie
(panonică, ilirică şi sarmatică), urmat de flora pontică, precum şi în actualele înaintări spre nord ale elementelor
mediteraneene, au dus la geneza unor specii caracteristice spaţiului carpato-danubian. Astfel, geoelementele dacice,
dacico-balcanice, balcanice şi cele endemice sunt conservate de fitocenoze aparţinând la asociaţii încadrate în 39 de
alianţe şi 16 clase de vegetaţie (Boşcaiu, 1985).
Tuturor acestor factori naturali li se adaugă activitatea societăţii umane care intensiv şi extensiv, conştient şi
inconştient a modificat şi continuă să schimbe profund atât structura cât şi arealul diverselor grupări vegetale, cel mai
adesea în scopul obţinerii unor avantaje imediate.
b) Zonarea şi etajarea vegetaţie României. În prezent, vegetaţia spontană ocupă cca 43% din suprafaţa ţării
noastre, repartizată astfel: 47% munte, 37% dealuri şi 16 % câmpie. În stepă şi silvostepă această vegeteaţie este este
situată mai ales în delta Dunării şi de-a lungul râurilor (Doniţă şi Ivan, 1982). Neuniformitatea repartiţiei se păstrează
şi în raport cu diversele formaţiuni vegetale. Astfel, pădurile noastre sunt reprezentate prin 61% în regiunile
muntoase, 29 în cele de dealuri joase şi coline şi numai 10 în câmpii şi lunci (Constantinescu, 1985).
Ţinând cont de această vegetaţie spontană, din care sugestive sunt asociaţiile aparţinătoare vegetaţiei
potenţiale, se poate constata o anume dispoziţie latitudinală şi altitudinală, aspect numit zonare şi etajare, fiecare
desemnând câte un proces complex, determinat mai ales de dinamica factorilor oro-climatici.

69
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

Prin zonă de vegetaţie vom înţelege acea suprafaţă (de obicei de aspectul unor benzi largi) care se
caracterizează prin dominarea unui tip de formaţiune vegetală, condiţionată de succesiunea legică pe latitudine a
dinamicii factorilor climatici şi edafici. Spre exemplu, de la Ecuator spre Poli, întâlnim: zona pădurilor tropicale
umede, zona pădurilor tropicale sezonier sempervirescente, zona păduriror subtropicale cu frunze dure‚şi mate, zona
savanelor, zona deşerturilor şi semideşerturilor, zona stepelor, zona pădurilor de foioase caducifoliate, zona pădurilor
de conifere, zona tundrei.
Etajul de vegetaţie poate fi definit ca ansamblul suprafeţelor ocupate de o vegeta ţie caracteristică, determinată
de modificările altitudinale ale factorilor edafo-climatici şi litocorografici din cadrul unei zone date. Chiar dacă pot fi
constatate unele similitudini fizionomice între “benzile” latitudinale şi cele altitudinale, structura vegetatiei şi
condiţiile ecologice generale sunt cu totul deosebite, motiv pentru care orice sinonimizare trebuie evitată. În cadrul
unei zone sau a unui etaj se pot întâlni nu numai grupările caracteristice şi armonizate cu ansablul factorilor ecologici
generali, ci şi alte comunităţi vegetale, generate de condiţiile locale ori de activitatea antropică. Deci, fiecare zonă sau
fiecare etaj are aspectul unui mozaic de grupări vegetale, dintre care numai unele au valoare de diagnoză zonală sau
altitudinală. Ca urmare, utilizăm următoarea terminologie.
- vegetaţie zonală, în care includem complexul de grupări vegetale ce reflectă într-o oarecare măsură, condiţiile
edafo-climatice ale zonei sau etajului de vegetaţie;
- vegetaţie extrazonală, desemnând comunităţile vegetale tipice pentru o zonă ori pentru un etaj, dezvoltate în
condiţii staţionale specifice, într-o zonă sau etaj învecinate;
- vegetaţie intrazonală, prin care se înţelege totalitatea tipurilor de fitocenoză care apar în cadrul unei zone
sau al unui etaj. În condiţii ecologice particulare, fără a avea însă o valoare determinantă de diagnosticare a zonei sau
etajului respectiv;
- vegetaţia azonală, în care sunt incluse comunităţile cu areal larg, neecondiţionate de dinamica longitudinală
ori altitudinală a factorilor edafo-climatici, întâlnindu-se astfel în mai multe zone sau etaje de vegetaţie.
Problema zonării şi etajării vegetaţiei României este amplu dezbătută de literatura de specialitate (PAUCĂ,
1961. DONIŢA,1962, CSUROS,1976, BOŞCAIU.1971, IVAN,1979, PURCELEAN, 1963, RAŢIU, 3982, IVAN et a1.
1992,1993 etc.), fiecare autor adoptând o anumită poziţie, justificabilă prin scopul propus, prin experienţa sa, prin
acceptarea unei anumite concepţii.
Fără a detalia aceste opinii vom reţine că România, prin particularităţile fizico-geografice amintite, aparţine
zonei nemorale (a pădurilor de foioase caducifoliate). Dar, influenţa continentală (zonarea longitudinală) are drept
rezultat conturarea unei regiuni, reduse ca suprafaţă. Încadrată în zona de stepă, precum şi a unor regiuni mai extinse,
de tranziţie spre zona pădurilor, aparţinând zonei de silvostepă.
Pe altitudine, vegetaţia se dispune în etaje, diferit denumite si subdivizate de diverşi autori. Pentru evitarea
unor confuzii nomenclaturale s-a acordat opinia acelor autori români (BOŞCAIU, 1971, POP, 1977, COLDEA, 1971
şi străini (MARTINEZ, 1988, 1991, ZARZYCKI, 1991 ş.a.) care susţin succesiunea următoarelor etaje:
- etajul colinar,
- etajul montan (cu subetajele interior mediu şi superior),
- etajul subalpin,
- etajul alpin.
Limitele altitudinale ale acestor etaje prezintă fluctuaţii determinate de poziţia latitudinală a masivelor
muntoase (spre nord, limita inferioară scade), de orientarea versanţilor, de curenţii dominanţi ai maselor de aer (cei
din vest favorizează înaintarea pe altitudine‚ cei estici, fiind uscaţi şi reci în timpul iernii, coboară limita superioară a
formaţiilor silvestre). Sub acest aspect, transectele de vegetaţie îşi dovedesc din nou utilitatea, atunci când cuprind
forme de macrorelief.
Fiecare zonă şi etaj de vegetaţie din ţara noastră (dar, au numai de la noi) este puternic marcată de prezenţa
omului, care, prin defrişări, desţeleniri, asanări şi supra-exploatarea diverselor formaţiuni vegetale, a modificat
profund structura unora dintre a-cestea, a contribuit la reducerea suprafeţelor ocupate ori chiar la dispariţia altora.
Apare astfel, cu atât mai evident, necesitatea cunoaşterii acestei vegetaţii actuale şi potenţiale, de către fiecare
naturalist, de fiecare practician care intervine gospodărirea acestor resurse.

5.2. Zonele de vegetaţie din România


Zona de stepă
Localizare şi condiţii ecologice generale. Stepa ocupă astăzi o suprafaţă restrânsă în partea de sud-est a ţării:
în estul Bărăganului, în Câmpia Brăilei, depresiunea Fălciului, Câmpia Covurluiului şi o mare parte din Dobrogea (v.
harta anexă). Insular, se mai întâlnesc aşa-numitele “ochiuri de stepă” în Câmpia română şi în Oltenia. In această
ultimă regiune, stepa are o geneză secundară, aşa cum o demonstrează BUIA (1960), prin argumente toponimice,
istorice climatologice, pedologice, floristice şi faunistice.
Relieful este dominat de câmpii şi coline joase, cu altitudini cuprinse între 20 şi l00 (200) m.s.m.
Substratul geologic se caracterizează prin larga răspândire a loess-ului (roca de origine eoliană) şi, doar în
Dobrogea prin apariţia şisturilor verzi şi a calcarelor.
Solurile caracteristice zonei sunt cernoziomurile tipice şi carbonatice, iar în Dobrogea se întâlnesc şi 1itoso1uri
de tipul rendzinelor.

70
Fitosociologie şi vegetaţia României

Clima, de tip continental excesiv, se caracterizează prin temperaturi medii anuale de l0 - 11,5 C, precipitaţii
oscilând între 350 şi 450 1/m.p./an, prin afirmarea perioadelor de secetă şi uscăciune în tot timpul verii şi în prima
jumătate a toamnei, prin vânturi puternice iarna (crivăţul).
b). Asociaţii vegetale caracteristice stepei. Mai întâi facem precizarea că mulţi autori diferenţiază în cadrul
acestei zone două subzone: de “stepă cu graminee” şi de “stepă cu graminee şi dicotiledonate”. Deoarece prima
subzonă este reprezentată în ţara noastră doar de o fâşie îngustă, situată de-a lungul Dunării, iar diferenţierea
fizionomic-structurală este puternic atenuată de modificările antropice (cea mai mare parte a stepei fiind astăzi
ocupată de terenuri cultivate), vom face o prezentare unitară acestei zone.
Vegetaţia ierboasă. Pentru stepa din ţara noastră comunităţile de tip zonal sunt reprezentate de fitocenozele
edificate de pirul cristat (Agropyretum cristati Prodan 1939), instalate mai ales pe cernoziomuri şi cele edificate de
colilia ponto-caucaziană cu păiuşul de stepă (Stipo urainicae-Festucetum valesiacae Dihon (1969-1970), frecventă pe
litosoluri. Ambele asociaţii sunt considerate ca tipice pentru vegetaţia potenţială a stepei româneşti.
Din estul continentului european au pătruns o serie de specii de colilie, care au dat o notă particulară vegetaţiei
de stepă, cea care 1-a inspirat pe AL. ODOBESCU la realizarea “falsului tratat de vânătoare”. Din acele timpuri se
mai păstrează fragmente de comunităţi vegetale, încadrate la asociaţiile: Stipetum lessingianae SOÓ (1927) 1947, ST.
PULCHEIRIME).
Prin degradarea tuturor acestor pajişti, fitocenozele lor s-au modificat profund, evoluând spre comunităţi
edificate de bărboasă (Sotriochloetum ischemi (Krist 1937) Pop 1977), de iarba de sadină (Chrtsopogonetum gitlli
(506 1939) Borca 1962 Thyo pannonici-Chrysopogonetum grylli Ivan et al. 1992) ori de năgară (Stipetum capillatae
(Hueck 1931) Krausch 1961). Fitocenozele acestor asociaţii ocupă cea mai mare parte a vegetaţiei naturale a stepei
actuale, pe când asociaţiile tipice îşi păstrează structura, mai mult sau mai puţin originală, cu deosebire în rezervaţiile
constituite (insuficiente îusă, spre a se putea păstra întreaga diversitate biocenotică).
Suprafeţele pe care presiunea antropozoogenă a depăşit capacitatea de suport a fitocenozelor respective, sunt
ocupate de pajişti cu o valoare furajeră extrem de redusă, încadrate în as. Artemisio autriacae-Poetum bulbosae Pop
1970.
Intrazonal în cadrul stepei se conturează vegetaţia psalmofilă (de nisipării) şi cea halofilă (de sărături)
frecvente în sudul Moldovei, nisipurile au origine aluvionară, eoliană ori mixtă sunt acoperite de cenoze psalmofile
pioniere, dintre care mai comune şi caracteristice sunt asociaţiile: Festucetum vaginatae (Rapaics 1923) Soó 1929 şi
Achilleo kitaibelianae-Secalinetum sylvestris Mititelu et al. 1973.
Dintre grupările azonale pot fi amintite cele acvatice şi palustre, cum ar fi: trestiişurile (Scirpo-Phragmitetun
V.Koch 1926), păpurişuri1e (Stiphetum angusflfoliae-tifoliae (Eggler 1933) Schemale 1939), cele edificate de săgeata
apei şi buzdugan (Sagittario-Spargaeietun Tx. 1955), de pipirig (Schoenoplectum lacustris Eggler 1933), de
rogozurile înalte (Caricetum acutiforni-ripariae (1927) 1930) ş.a. In luncile râurilor şi în depresiunile cu sol. mai
umed se înfiripează pajişti secundare edificate de iarba câmpului (Agrostietun stoloniferae (Ujv. 1941) Burduja et al.
1956) şi chiar de firuţa de livadă (Poitum pratensis Răvăruţ et al.1956), aceasta din urmă putând fi considerată ca
extrazonală.
Vegetaţia ruderală (comună de-a lungul drumurilor, deseori provenită prin ruderalizarea unor grupări
amintite anterior), este reprezentată de fitocenozele edificate de aliorul de stepă (Euphorbietun stepposae Burduja et al
1956), de obsigă (Brometum tectori Soó (1925) 1939) ş.a.
Vegetaţia lemnoasă: Localizată mai cu seamă de-a lungul apelor şi în depresiuni (unele, de dimensiuni mai
reduse, numite crovuri”), această vegetaţie apare sporadic în stepă şi este reprezentată de tufărişuri, insule de păduri şi
zăvoaie.
Astfel, zonale sunt tufărişurile edificate de migdalul pitic (Prunetum tenellae Soo (1927, 1959), iar în
Dobrogea şi cele dominate de păliur (Paliuietum spinae-christi (Borza 1931) Dihoru 1969).
Intrazonale pot fi considerate fitocenozele instalate la baza dunelor de nisip şi în micro-depresiunile din
nisipării (Saliceto holoscheoenetum vulgaris Mititelu et al. 1973).
Pâlcurile de păduri, cu totul izolate, alcătuiesc vegetaţia extrazonală. In sudul Moldovei se infiltrează în stepă
fitocenoze ale as. Quercetun pubescenti-pedunclaris Zâlyomi 1957, iar în Dobrogea sunt caracteristice cele de
Centaureo stenolepis-Quercetum pedunculiflorae Doniţă 1970, ambele fiind tipice pentru zona de silvostepă.

Zona de silvostepă
a). Localizare şi condiţii ecologice generale. Mult mai extinsă (vezi harta anexă), silvostepa sau “antestepa”
(ENCULESCU 1924) constituie şi ea unul din principalele terenuri agricole ale ţării, un adevărat “grânar”. Spaţiul
ocupat de silvostepă cuprinde Câmpia joasă a Banatului şi Crişanei, sudul Munteniei şi Olteniei (Câmpia Dunării),
masivul nordic şi o parte din sud-vestul Dobrogei, Colinele Tutovei şi Fă1ciu1ui, Câmpia nordică şi estică a Moldovei.
Discutată este apartenenţa la aceasta zonă a unei părţi din aşanumita Câmpie a Ardealului, care, astăzi, are aspectul de
provenienţă secundară, putând fi denumită ca o silvostepă extrazonală (PASCOVSCHI şi DOEIŢA,1967).
Relieful este reprezentat de câmpii şi coline joase, cu altitudini de 80 - 250 (300) m.s.m., în Noldova şi
Dobrogea şi de 80 - 150 m.s.m. în celelalte regiuni. Mai frecvente sunt loess-ul şi loess-idele, nisipuri1e, marnele, iar
în Dobrogea domină calcarele, şisturile şi, sporadic apar roci eruptive din cristalinul hercinic.
Solurile dominante sunt cernoziomurile levigat (slab până la puternic), rendzinele în Dobrogea, iar azonal,

71
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

capătă o mai mare extindere solurile aluvionare.


Clima se caracterizează în general prin temperaturi medii anuale de 0,5 - 11° C, precipitaţii oscilând între 500
şi 600 m.p. pe an şi printr-o reducere a perioadei de secetă. Diferenţele cifrice sunt evidente la marile regiuni ocupate
de silvostepă, situaţia determinată de registrul foarte diferit al maselor de aer venite din nord-est şi est, din sud ori din
vest.
b). Asociaţii vegetale caracteristice silvostepei. Varietatea condiţiilor edafo-climatice, generată de larga
întindere a zonei, ca un semicerc spre periferia ţării, a determinat modificări fie fizionomic-structurale pentru tipurile
de vegetaţie. De aceea, frecvent, această zonă este subdivizată în: subzona silvostepei nordice (caracterizată de
pădurile de stelari mezofili) şi silvostepa sudică‚ (în care sunt specifice pădurile de stelari xerotermofili). În
prezentarea vegetaţiei de silvostepă (şi a următoarelor zone) se va porni de la grupările lemnoase chiar dacă ele nu
mai domină ca şi extindere spaţială (reprezintă de fapt vegetaţia primară a teritoriilor respective).
Vegetaţia lemnoasă. Pădurile cu caracter zonal sunt reprezentate în silvostepa nordică de un complex de
fitocenoze edificate de stelar, tufan şi gladiş (Aceri tatarico-Quercetum pubescentis, Zâlyomi 1957), de tufan, stejarul
balcanic şi glădiş (Aceri tatarico-Quercetum virgilia-pubescentis Doniţă 1973) ori numai de tufan (Aceri tatarico-
Quercetum penducliflorae Zolyomi, 1957).
În partea sudică (sudul Moldovei, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia), pădurile se caracterizează prin complexe în
care stejarul brumăriu deţine un loc de seamă. Dintre asociaţiile mai frecvente amintim: Quercetun pedunculiferae
Borza 1937, Viov suavis-Quercetum pedunculiflorae Doniţă 1970, Galio dasypodiqua - Ercetun pueescentis Doniţă
1970, Qquercetum pedunculi-Florae cerris (Morariu 1944) Popescu et al. 1979, iar pe versanţii însoriţi, deseori chiar
pe nisipuri, apar pădurile de tufan, stelar brumăriu şi gladiş (Aceri tatarico-Quercetum pubesce-Pedunculiflorae
Zlyosi 1957). Fizionomia şi închegarea acestor păduri din silvostepă sunt sugerate de profile (înălţime mică,
trunchiuri torsionate, coronament redus, strat arbustiv şi ierbos bine dezvoltate.
Tufărişurile aparţin asociaţiilor edificate de migdalul pitic şi, cu o extindere mai mare, celei de porumbar cu
păducel (Pruno spinosae-crataegetum (Soó 1927) Hueck1931).
Extrazonal mai ales pe versanţii umbriţi, se întâlnesc (în condiţii locale, particulare) fitocenoze de tei argintiu
cu carpen‚ (Tilio tomentosae-Caprinetum betuli Doniţă 1968), stejareto-cărpinete (Querco robori-Carpinetum betuli
Soó et Pocs 1931 1957) şi ceretele (Quercetum cerris Georgescu 1941).
Vegetaţia lemnoasă azonală se instalează şi în silvostepă de-a lungul apelor curgătoare în depresiunile cu
umiditate abundentă (cel puţin o parte din perioada de vegetaţie). Stejăreto-frăsinetele (Fraxino pallisae-
Angustifoliae-quercetum roboris Popescu et al. 1979), sălcetele (Aalicetum albae-triandrae Malcuit 1929, Aaponario-
salicetum purpureae (Br.-Bl. 1930) Tschou 1964 sunt câteva dintre grupările mai frecvente.
Vegetaţia lemnoasă zonală este puţin modificată fizionomic faţă de cea din stepă, diferenţa dintre ele constând
în structura mai diversificată a fitocenozelor.
Reîntâlnim în silvostepă asociaţiile edificate de colilii (cu o frecvenţă mai mare a as. Stipetum stenophyllae
Ciocârlan 1968-1969, de bărboasă, de iarbă de sadină. Este considerată ca specie caractertristică asociaţiei ai cărei
edificatori sunt păiuşul de stepă şi lucerna măruntă (Medicagi-festucetun valesiaceae Vagner 1941) cu fitocenozele
frecvente în toate regtunile zonei şi care prin degradare, pot evolua spre grupurile edificate de pirul gros şi firuţă
(Cinodonto-poetum angustifoliae (Rapaics 1926 Soó 1957).
Interzonal, mai ales în Banat şi Crişana, se dezvoltă pajişti semihalofile (de semisărături), între care, Achilleo-
festucteum pseodovinae (Magyar 1928) Soo (1933) 1945 este bine adaptată acestor condiţii şi realizează o bună
producţie, iar prin degradare, în urma exploatărilor intense, evoluează spre Artemisio-festucetum pseudovinae
(Magyar 1928) Soo 81933) 1945, cu o producţie mult diminuată şi o calitate slabă a fitomasei.
Pajiştile cu caracter azonal, frecvente ai ales în lunci sunt dominate de iarba câmpului (Agiostietum foloexfuae)
Burduja et al1956) ori de coada vulpii.

Zona nemorală
a). Localizare şi condiţii ecologice generale. Zona de foioase caducifoliate cuprinde suprafeţe întinse în Oltenia
şi Muntenia, în Banat şi Crişana, în centrul Transilvaniei mai reduse în Moldova şi cu totul izolate în Dobrogea .
Relieful este reprezentat de câmpii înalte, coline şi platforme joase ori de dealuri, toate având altitudini
oscilând între l80 şi 400 (500) m.s.m., cu diferenţe uneori sensibile, în funcţie de pozţia altitudinală a regiunii şi de
influenţa unuia sau altuia dintre cele 3 climate amintite.
Substratul geo1ogic se caracterizează prin dominarea rocilor sedimentare (argile, marne, pietrişuri) şi, numai
sporadic apar şi rocile loesoide.
Solurile aparţin seriilor: cenuşii de pădure şi brune de pădure, într-o gamă largă varietăţi tipice roşcate,
podzolite pseudo-gleizate etc. Extrazonal se întâlnesc, pe suprafeţe mai reduse şi cernoziomuri levigate, a căror
evoluţie a pornit de la soluri si1vestre sub acţiunea vegetaţiei ierboase xerofile.
Clima este puternic marcată de intensitatea inf1uenţe1or climatelor din sud şi sud-est ori din vest şi sud-vest,
cu modificări determinate, local, de destinderile adiabatice ale curenţilor aer ce traversează regiunile muntoase. Se pot
distinge astfel‚ două tipuri de climate: unul cald şi moderat umed, în sudul şi vestul zonei iar altul răcoros şi umed, în
nordul Moldovei şi Transilvania.
Date fiind aceste condiţii ecologice, precum şi amplitudinea latitudinală, extinsă practic la întregul spaţiu al

72
Fitosociologie şi vegetaţia României

ţării, s-au conturat grupări vegetale cu structură diferită în diversele regiuni mari ale României. Această situaţie a
condus la subdivizarea zonei nemorale în două-trei subzone: - “subzona pădurilor de stejari xeromezofili-termofili
(numită şi subzona pădurilor de cer şi gârniţă); ”subzona pădurilor de stejari mezofili (sau subzona stejăreto-
gorunetelor); - ”subzona pădurilor de tranziţie”.
Considerând că o prezentare pe marile regiuni istorice este mai uşor de asimilat, vom trata această zonă ca o
mare unitate fitogeografică, cu toată diversitatea sa regională şi locală.
b). Asociaţii vegetale caracteristice zonei nemorale

Vegetaţia lemnoasă. În Moldova sunt destul de extinse pădurile edificate de tufan şi stejar (Acer tatarico-
Quercetum pubescenti-roboris Zolyomi 1957), a căror structură este mult mai bogată în specii, comparativ cu
fitocenozele asemănătoare întâlnite în silvostepă. Bine reprezentate sunt goruneto-gârniţetele ( Quercetum farnetto-
petreae Bârcă (1973) 1984, cărpineto- teişele (Tilio tomentosae-Carpinetum betuli Doniţă 1968) şi cărpineto-
stejărişele (Aro orientale-Tlio-carpinetum Dihoru 1976 şi Mititelu 1992).
În Dobrogea, stejarul brumăriu se infiltrează în complexe cenotice, fie alături de gârniţă, fie de tufan (Aceri
tatarico-Quertum-pobescenti-pedunculiflorae Zâlyomi 1957) ori de teiul argintiu (Querco pedunculiflorae-Tiletum
tomentosae Doniţă 1970. Pădurile de tufan (stejar pufos) şi cărpiniţă, adăpostind în ambianţa lor bujorul românesc, au
fost încadrate în as. Paeonio pereorizae-Carpinetum orientalis Doniţă 1970, iar gorunetele situate pe platourile
Podişului Babadag sunt subordonate as. Nectaroscordo-tilietum tomentosae Doniţă 1970.
În Muntenia şi Oltenia, pădurile sunt dominate de stejarii xeromezotermofili, în marea lor majoritate situate pe
soluri grele, cu exces de umiditate în perioada primăverii. In funcţie de condiţiile ecologice locale se întâlnesc cerete,
gârniţete ori cereto-gârniţete, încadrate în asociaţiile: Quercetum cerris Georgescu 1941, Q. farnetto Păun (1964)
1966, respectiv Quercetum farnetto-ceris Georgescu 1945, Rudski 1949. Pe platouri, pe versanţii umbriţi, cu soluri
mai profunde se afirmă goruneto-ceretele (Quercetum petreae-cerris Soo 1957, 1969, goruneto-gârniţetele (Quercetum
farnetto-petreae Bârcă (1973) 1984 şi cărpineto-teişele.
Structuri cenotice asemănătoare se întâlnesc şi în Banat şi Crişana, unde sunt frecvent ceretele, cereto-
gârniţetele şi goruneto-ceretele, alături de care mai bot fi amintite asociaţiile Carpino-quercetum cerris Raţiu et al.
1966, Tilio tomentosae-Quercetum petreae-cerris Soo 1957.
Cu excepţia părţii de nord-vest unde se atârnă goruneto-cereteele în Transilvania sunt dominante pădurile de
stejari mezofili.
Între asociaţiile caracteristice pot fi amintite stejăreto-gorunetele (Quercetum robori-petreae Borza 1928 1959,
stejăreto-gorunete Querco robori - Carpinetum betuli Soo et Pocs 1931, 1957, iar în aşa-zisa “câmpie ardeleană”
gladişul şi nucleul său de specii xerofile imprimă goruneto-stejăretelor o notă particulară (Aceri tatarico-Quercetum
petreae-roboris Soo 1951 em Zolyomi 1957).
In toate regiunile, fie la altitudini mai mari in cadrul zonei, fie pe versanţii umbriţi şi cu umiditate atmosferică
ridicată sunt prezente carpino-făgetele (Carpino-fagetum sylvaticae Paucă1941), cu structuri uşor diferenţiate
regional, deseori surprinse în diferite subasociaţii. Local (fig.112), pot fi întâlnite “cărpinete pure”, încadrate la
Melampyro bihariinse-Carpinetun betuli (Borza 1941, Soó em Coldea 1975).
Goruneto-cărpinetele, frecvente în toate regiunile ţării sunt considerate în ultimul timp ca aparţinând la două
asociaţii diferite: Querco petreae-carpinetum Borza 1941 (deseori paternitatea este atribuită lui Soo et Pocs 1957 şi
Lathyro hallersteinii-carpinetum Coldea 1975, acesta din urmă fiind considerată ca specifică pentru bazinul
transilvan.
Tufărişurile, rezultate mai ales în urma defrişărilor, sunt doş-minate în toate regiunile de fitocenozele edificate
de porumbar şi păducel (Pruno spinosae-crataegetum (Soo 1927) Hueck 1931). În Muntenia şi Oltenia, păducelul se
asociază cu cireşu1 de Bărăgan în cenoze încadrate la Crataegeto-Prunetum Soo (1927) 1951. Interferenţele fito-
climatice submediteranene sunt concretizate în această zonă de apariţia şibliacurilor (şibliac sârb. vargă, nuia). Ca
principali edificatori ai acestor formţiuni vegetale sunt cărpiniţa, scumpia, liliacul şi mojdreanul, conturând
fitocenozele încadrate în Syringo-Carpinetum orientalis Jackucs 1959, Syringo-Cotinetum coggyriae Borza 1931 em.
Resm 1972, Syringo-Fraxinetum orni (Georgescu 1934) Borza 1958 em. Resm 1972 etc.
Extrazonal, pe versanţii însoriţi se pot întâlni păduri de tufan şi mici pâlcuri de migdal pitic, salcâmi înfloriţi şi
cu substrat acid, diverse tipuri de gorunete. Sporadic‚ apar plantaţii de salcâm ori de pini, descrise de unii autori ca şi
asociaţii bine conturate.
Vegetaţia lemnoasă azonală este reprezentată de fitocenozele edificate de sălcii, de răchite, de zăvoaiele de arin
negru ş.a.
Vegetaţia ierboasă zonală este înaltă şi unitară ca structură generală şi, în cele mai dese cazuri, are un caracter
xero- şi xero-mezofil.
Fitocenozele sunt încadrate în următoarle asociaţii
- as edificată de păiuşul de stepă şi lucerna măruntă (Medicagini - Festucetum valensiacae Wagner 1941);
- as de păiuş de stepă cu păiuşul sulcat (Festucetum valesiacae-rupicolae Csuros et Kovacs 1962);
- as de păiuş sulcat sau rupicol (Festucetum rupicolae Burduja et al. 1956);
- as. edificată de iarba câmpului şi păiuşul sulcat (Agrostideto-festucetum rupicolae M. Csuros-Kaptalan 1964).
Regional, se instalează fitocenoze de sadină (Dianthonio-chrysopogonetum grylly Boşcaiu (1970, 1972) de

73
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

păiuş de stepă cu iarba câmpului (Agrostio-festucetum valesiacae, Ardelean 1983, ambele specifice Banatului şi părţii
de sud a Crişanei. În Transilvania sunt frecvente pajiştile de rogoz pitic cu obsigă (Carici humilis-rupicolae Burduja et
al. 1956);
- as. edificiată de iarba câmpului şi păiuşul sulcat (Agrostio-festucetum rupicolae M. Csuros-Kaptalan 1964).
Rupicolae Burduja et al.1956); .as. edificată de iarba câmpului şi păiuşul sulcat (Agrostio-festucetum rupicolae
M.Csuros 1964).
Regiona1, se instalează fitocenoze de sadină (Damtieonio-chryso- Pogonetum grylli Boşcaiu (197o, 1972), de
păiuş, de stepă cu iarba câmpului (Agrostio-festucetum valesiacae Ardelean 1983) ambele specifice Banatu1ui şi părţii
de sud a Crişanei. In Transilvania sunt frecvente pajiştile de rogoz pitic cu obsigă (Carici humilis-Brachypodetum
pinnati Soó 1942).
O notă particulară imprimă peisajului lui din această zonă, aşa-numitele Ochiuri de stepă”, caracterizate printr-
un serie de specii continentale, pe fondul componentelor specifice zonei (şi chiar etajului colinar). Aceste fitocenoze,
de tip extrazonal, sunt edificate de diverse colilii, de pirul cristat, iar în stadiu avansat de degradare, de pelinul de
stepă. Sporadic, pe solurile formate pe marne şi argile salifere, întâlnim grupări halo şi semihalofile.
În luncile râurilor şi pâraielor, în jurul lacurilor şi bă1ţi1or se instalează fitocenoze de tip azonal, aparţinând la
un număr mare de asociaţii, dintre care amintim: unele de nuanţă mezohigrofilă ( Agrostetum stoloniferae (Ujv. 1941)
Burduja et al. 1956, Festucetum ppatensis Soo 1938, Poetum pratensis Răv. et al.1956), iar altele de tip higrofil
(Caricetum acutiformis-ripariae Soo (1 9 2 7) 1936, C.vulpinae So0 1927, Glycerietum maximae Hueck 1931,
Typhetum angustifoliae-Latifoliae (Egşler1933) Schmale 1939, Scirpo-Phragmitetum W.Koca 1926) ş.a.

5.3. Etajele de vegetaţie din România


Etajul colinar
a) Localizare şi condiţii ecologice generale. Cunoscut mai ales ca un subetaj (al. pădurilor de gorun) în cadrul
etajului nemoral, etajul colinar se întinde ca un brâu, cu lăţimi variabile, 1a poalele Carpaţilor şi sub forma unor
insule pe culmile din Dobrogea.
Relieful este reprezentat de dealuri şi coline înalte, de platouri şi depresiuni înalte, cu altitudini medii de 300-
600 (700 m.s.m).
Substratul litologic cuprinde o mare varietate de roci eruptive (andezite, granite, granodiorite), metamorfice
(şisturi crista1ine, argiloase) şi sedimentare (marne, argile, calcare, pietrişuri) cu rol important în pedogeneză.
Solurile sunt dominate de seria celor brune de pădure (tipice sau în ditferite grade de podzolire şi
pseudogleizare), de rendzine şi pseudorendzine, iar cu sud-estul ţării şi de solurile cenuşii.
Se caractrizează prin absenţa perioadelor de secetă, rareori cu o scurtă perioadă de uscăciune la începutul
toamnei, prin temperaturi medii anuale de 7,5 – 9 °C şi precipitaţii de 600 – 750 (800) l/m.p.
b) Asociaţii vegetale caracteristice etajului colinar.
Vegetaţia lemnoasă. Deşi fizionomic unitare, pădurile de gorun (denumite şi, şleauri de deal de către
silvicultori) prezintă o diversitate structurală, dependentă în mare măsură de substratul petrogra fic şi edafic, care
modifică compoziţia stratului ierbos şi a celui arbustiv. Această situaţie este subliniată de M. CSUROS (1976); printr-o
subdivizare a acestora, pe baza datelor din literatura silvică, în gorunete şi slauri cu floră de mu11 şi gorunete cu floră
acidofilă; gorunete cu subarbuşti acidofili şi gorunete cu subarbuşti xerofili”.
Asociaţiile cu caracter zonal sunt reprezentate în aproape toate regiunile ţării de fitocenozele acidofile încadrate
la Cytisonigriganti-Quercetum petreae Pauca 1941. Nigricanti - Quercetum petiaeae Paucă 1941, Genisto tinctoriae-
Quercocetum petraeae Klika 1932 ori la Vaccinio-Quercetum petiaeae Morariu et al. 1970 şi Festuco artmeiae-
Quercetum petraeae Morariu et al. 197o. Primele trei asociaţii sunt reunite de unii autori intr-o singură asociaţie,
Luzulo-Quercetum petreaea (Hilitzer 1932) Pass.1953, I.et Musl 1969. Pădurile instalate pe soluri slab acide şi cu
humus de tip mull sunt reprezentate de goruneto-cărpinete, iar pe expoziţiile umbrite de carpino-făgete, care în
piemonturile maramureşene au ca ca specie codominantă gorunul (Carpino-Fagetum Paucă 1991, Quercetosum
petraeae Coldea 1992). In depresiuni, la altitudini mai mici, cu soluri frecvent înmlăştinite, se afirmă stejăretele, cel
mai adesea încadrate la Carici brizoides-Quercetum roboris abordate spre baza versanţilor din Transilvania şi
Maramureş de cărpinete, (Melamphiro bihariense-Carpinetum (Borza 1941)‚ Soó 1964 em. Coldea 1975).
Chiar dacă s-au menţionat aici câteva asociaţii prezentate şi în cadrul zonei nemorale vom reţine faptul că
structura lor este pastelată de imixtiunea unor specii montane, situatii marcate prin descreşterea unor subasociaţii sau
faciesuri.
Specifice numai anumitor regiuni sunt goruneto-teişele din sudul Moldovei (Querco petreae-Tilio-carpinetum
Dobrescu et Kovacs), gorunetele cu mojdrean şi cărpineto-teişele din Dobrogea (Fraxino-orni-Quercetum dalechampii
Doniţă 1970, Tilio tomentosae-Carpinetum betuli; sporadic apar porumbar şi păducel şi vegetaţie prin dealul situat la
sud de localitaea Obârşia (Coryllum avellana NAE Soo 1927) şi, extrazonal, pâlcuri de migdali pitici ori şibliacuri,
mai cu seamă pe versanţi însoriţi.
Vegetaţia forestieră extrazonală este reprezentată de cerete, cereto-gorunete‚ stejăreto-gorunete, stejăreto-
cărpinete, uneori chiar şi de mici păduri de tufan.
Azonal, se întâlnesc arinişele (AEGOPODIO-ALNETUM GLUTINOSAE Karpati et Jurko 1961), sălcetele,
sălceto-ploptşuri1e şi răchitişurile.

74
Fitosociologie şi vegetaţia României

Vegetaţia ierboasă. În cele mai multe dintre regiunile ţării, pajiştile de tip zonal sunt edificate de iarba
câmpului cu păiuşul sulcat (Agrostio-Festuceum rupicolae M Csuros-Kaptalan 1964), de iarba câmpului cu viţelar
(Anthoxantho-Agrostidetum tenuis Sillinger 1933, Jurko 1969), ambele având fitocenoze xero-mezofile.
Pe versanţii însoriţi, iar în Moldova, Dobrogea, Muntenia, Oltenia Caractristică este asociaţia păiuşul de stepă.
În partea de sud şi sud-vest a ţării etajul colinar cuprinde pajişti reunite în Rumici acetosellae-Agrostietum tenuis
Sanda et Popescu 1981, iar în Transilvania şi Maramureş au o largă răspândire cele edificate de iarba câmpului cu
păiuşul roşu (Festuco rubrare-Agrostietum tenuis Horv. 1951, 1952.
Pe terenurile cu sol afânat se instalează pajiştile de ovăscior (Arrehnatheretum elatioris Br.-Bl. ex. Scherr.
1925), iar în care tastarea solului se asociază cu o umiditate mai mare apar fitocenozele de zâzanie cu pieptănariţă
(Lolio-Cynsuretum), iar în condiţii de ruderalisare mai ales la baza versanţi1or şi de-a lungul drumurilor, cenozele de
zâzanie cu tritot alb (Trifolio repenti-Lolietum perennis Krippelova 1967, Iesm.1967).
Prin degradarea acestor pajişti iau naştere fitocenoze cu caracter extrazonal, cel mai adesea stepizate, ai căror
edificatori sunt bărboasa năgara ori alte specii de co1i1ie rogozu1 pitic şi obsiga, păiuşul de stepă etc.
Azonal se întâlnesc aceleaşi grupări ierboase de luncă, de mlaştină şi bălţi ca şi în cadrul zonei nemorale.

Etajul montan
a) Etajul montan inferior şi mijlociu
Localizare şi condiţii ecologice generale. Dată fiind dificultatea delimitării cartografice (la scară mică) a
subetajului montan inferior (sau al fagului) şi a celui mijlociu (mediu sau al pădurilor de amestec) s-a considerat ca
potrivită prezentarea comuna a răspândirii şi structurii grupărilor caracteristice, etajele apărând ca nişte benzi de
lăţimi variabile, ce înconjoară lanţul carpatic, spre exteriorul şi interiorul arcurilor sale.
Relieful este dominat de muncei şi munţi, cu altitudini variate, cu pante domoale sau abrupte, cu văi de obicei
înguste şi umede. Altitudinal, aceste două subetaje se desfăşoară între (500) 600 - 1.200 (1.500) m,s.m., cu oscilaţii
largi în funcţie de grupa masivelor muntoase la care ne referim (în sud-vestul ţării, 1imita superioară este cea mai
ridicată).
Solurile aparţin seriei brune acide, brunpodzolice, brunlevice, pseudorendzinelor şi rendzinelor, local solurilor
argilo-iluviale.
Clima, în mare parte dependentă de gradientul a1titudina1, se caracterizează prin temperaturi medii anuale de
8-6° C în subetajul făgetelor şi de 74° C la cel a1 pădurilor de amestec. Precipitaţiile însumează o cantitate de 650 -
850 m.p./an în subetajul inferior şi de 800 - 1000 1/m.p. /an în cel mijlociu.
Asociaţii vegetale caracteristice.
Vegetaţia lemnoasă de tip zonal din etajul montan inferior este reprezentată de făgetele mai tinere formaţii
forestiere ale ţării noastre, împământenite aici odată cu zămislirea poporului român. Această împrejurare a determinat,
probabil, puternica ancorare a codrului de fag în credinţa populară şi în conştiinţa ţăranului român. În toate regiunile
ţării, pe suprafeţe mai mari sau mai restrânse întâlnim făgete cu brusturele negru ( Symphtto cordato-Fagetum Vida
1959), dezvoltate pe soluri reavene, slab acide. Pe versanţii înclinaţi, cu soluri acide, levigate se instalează aşa-
numitele făgete dacice” (Hieracio transsilvanico-Luzulo-Fagetum) Soo (1951, 1962), în care vulturica transilvană,
Hieracium transsilvanicum unii autori acceptă denumirea H. rotundatum, apare ca specie diferenţiată. În condiţii
edafice asemănătoare, dar cu umiditate mai mare şi cu humus de tip “moder”, se dezvoltă făgetele cu scradă (H.
rotundatum), ce apare ca specie diferenţială. În condiţii edafice asemănătoare, dar cu umiditate mai mare şi cu humus
de tip “moder”, se dezvoltă făgetele cu scradă , iar pe văile înguste, umbroase şi umede se afirmă în stratul ierbos
năvalnicu1 şi alte specii mezo-higrofile, asemenea făgete fiind reunite în as. Phyllitidi-Fagetum Vida (1959,1963).
Nota particulară anumitor regiuni este dată de ambianţa eco-cenotică generată de acţiunea unui anumit climat
asupra topoclimatelor specifice. Astfel, în Moldova este semnalată din subcarpaţii săi, ca relictă, as. Coryolo-Tilietum
cordatae Vida 1959, iar din partea de sud, as. Tilio-Cortdatae-Fagetum Dobrescu et Kovacs 1973. În Muntenia şi
Oltenia, unele făgete se caractrizează prin prezenţa sânzienei carpato-balcanice (Galio kitaibeliani-Fagetum Sanda et
al. 1970). În Banat, puternica influenţă mediteraneană, cuplată cu dominarea rocilor calcaroase, au determinat
consolidarea unor fitocenoze deosebit de interesante prin interferenţele fitogeografice. Astfel, unele făgete au ca specii
indicatoare turiţa mare mediteraneană (Aremonio-Fagetum, Boşcaiu 1971), priboiul carpato-balcanic (Geranio
macrorhizi-Fagetum (Borza 1933) Soo 1964) ori margareta carpatică (Chrisanthemum rotundifolio-Fagetum Boşcaiu
1971, in prezent se acceptă denumirea de Leucanthemo waldsteinii-Fagetum. Interesante sunt şi făgetele edificate de
fagul balcanic şi de cel oriental. În amestec cu alunul turcesc (Corulno-Fagetum Borhidi 1963 Scrott 1972, corect ar fi
Corylo colurnae-Fagetum).
Tufărişele dominante sunt alunişele (Coryletum avellanae Soo 1927) şi cele edificate de cununiţă (Spiraeetum
ulmifoliae Zolyomi 1939).
Azonal, se dezvoltă arinişele (Aegopodio-Alnetun glutinosae Karpaeti et Jurko 1961, în partea inferioară a
subetajului şi Alnetum glutinoso-incanae 1915, 1930, în partea sa superioară).
Extrazonal pot fi intălnite carpino-făgetele, uneori cu o afirmare a fagului oriental (sau de Crimeea), caz
marcat prin încadrarea acestor fitocenoze în Carpino-Fagetum Păucă 1941, Fagetosum tauricae Burduja et al 1972
(sporadic prezentă în Moldova). Frecvent se pot intâlni şi gorunetele acidofile, pe versanţii înclinaţi şi cu expoziţii
insorite.

75
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

Subetajul montan mijlociu sau cel al pădurilor de amestec, o veritabilă bandă de ecoton spre pădurile de
conifere (de răşinoase), poate avea origine naturală sau antropică (molidul şi bradul infiltrându-se în tăieturile
pădurilor de fag).
În toate regiunile ţării distingem amestecuri de fag cu brad (Pulmonario rubro-Abieti-Fagetum Knapp 1942)
Soo 1964), mai cu seamă in staţiunile cu umiditate atmosferică ridicată ori de fag cu molid (Chrisantheno
rotundifolio-Piceo-Fagetum Soó 1964). În locurile umbrite, dar suficient de calde şi umede între tufărişuri încep să se
afirme juniperetele şi afinişele, caracteristice însă subetajului montan superior caracteristice însă subetajului montan
superior.
Vegetaţia ierboasă. Pajiştile din partea inferioară a subetajului făgetelor sunt dominate de fitocenozele unor
asociaţii amintite in cadrul etajului colinar. Aşa, sunt frecvente comunităţile de iarba câmpului ca şi de iarba câmpului
cu păiuşul roşu, cea de zâzanie, pieptănariţă etc.
În celelalte sectoare ale subetajelor montan inferior şi mijlociu se afirmă, în structura pajiştilor, speciile
montane care imprimă acestora un colorit aparte (poate, cele mai frumoase pajişti din ţara noastră, prin colorit şi
diversitate). Pot fi considerate ca tipice asociaţiile: Hypochoerxo radicrtae-Acrostietun tenuys Pop et al 1989 şi
Scorzonero roseae-Festucetum rubrae nigricantis (Puşcaru et al.1956) Coldea 1987. În evoluţia lor regresivă aceste
pajşti pot evolua spre stadiul cu grzamă (Agrostio-Genis-Telletum, Soşcaiu 197o), spre xardo-nardete (Hieracio
pilosellae-Nardetum strictae Pop et al. 1989), spre higro-nardete Carici-nardetum strictae Resm. (1964) et Pop 1986)
ori spre fitocenoze puternice, în care se afirmâ iarba neagră şi afinul (Vaccinio-Callunetum vulgaris Buk 1942, cu
subas. bruckenthalietosum Coldea 1991, considerată ca specifică pentru Carpaţii româneşti).
Intrazonal, stâncăriile şi mai ales cele calcaroase, cu vegetaţia lor caracteristică, imprimă peisaju1ui din aceste
două subetaje un farmec deosebit. Din numeroasele asociaţii descrise, reţinem pe cele edificate de rugină şi mărgică
(Asplenio rutae-Murariae-Melicetum ciliatae Soo 194o) ori de iarba deasă şi iarba negeilor (Sedo hispanici-Poetum
Pop et Hodişan 1985, ambele instalate pe stâncările parţial înierbate şi ale căror fitocenoze adăpostesc numeroase
specii de provenienţă geografică foarte diferite. Pe brânele stâncilor, endemitul coada iepuraşului ori păiuşui albăstrui
edifică fitocenozele asociaţiilor: Seslerietum heuplerianae Zolyomi 1939, respectiv Fesestucetum pallentis Soo 1944,
1959. La baza stâncăriilor, adesea, ovăsciorul endemic imprimă o fizionomie nouă, specifică ecocenozelor as.
Avenastretum (Helictorichetum) decori Domin 1932. Pe platouri şi pe versanţii cu înclinaţie până la moderată şi cu
soluri scheletice, neutro-bazifile se instalează fitocenoze edificate de: cimbrişorul endemic (sau soponel) cu coada
iepuraşului (Thymo comosi-Seslerietum rigidae (Zolyomi 1939) Pop et Hodişan 1985. Alteori, în condiţii de insolaţie
puternică, devin edificatoare colilia şi rogozul pitic Carici humilis-Stipetum pennatae Pop, Csuros et al. 1964, Pop et
Hodişan 1985) ori colilia petrofilă (Stipetum eriocaulis Pop et Hodişan (1960)1985 non Dihoru et al. 1973). Pe
versanţii cu un grad înaintat de întelenire întâlnim fitocenoze edificate de păiuşul sulcat şi coada iepu raşului (Festuco
rupicolae-Seslerietum coerulantis G. et E Popescu 1974) etc.
Extrazonal se întâlnesc pajişti edificate de ovăscior, de păiuşul şi firuţa de livadă, de păiuşul sulcat etc toate
dezvoltându-se în staţiuni cu condiţii particulare, diferite de cele generale ale subetajelor.
Subetajul montan superior. Acest subetaj‚ denumit şi “al molidului” ori considerat ca un etaj aparte (etaj
“boreeal”) este prezent în toate grupele Carpaţi1or româneşti, cu o răspândire semnificativă mai ales în Carpaţii
Orientali (v. harta).
Relieful este reprezentat de masive muntoase cu pante şi expoziţii foarte diferite, frecvent cu stâncării de
aspectul crestelor, clipelor uriaşe, cu văi înguste şi depresiuni intramontane. altitudinal, acest subetaj este cuprins între
(900) 1.200 şi 1.700 (1500) m.s.m., cu oscilatii locale, mai mult sau mal puţin diferite de limitele generale (în
Moldova, spre ex. coboară până la 600m).
Substratul petrografic aparţine celor trei clase de roci: eruptive (granite, andezite, piroclastite ş.a.), metamorfice
(şisturi cristaline şi calcaroase) şi sedimentare (gresii, conglomerate, calcare, dolomite marno-calcare etc.).
Principalele tipuri de soluri aparţin seriilor: brun montane acide, brune podzolice şi podzoluri, brune euemezo-
bazice şi unor litosoluri (rendzine) etc.
Clima tipic montană se caracterizează prin temperaturi medii anuale cuprinse între 4,5 şi 2,5° C precipitaţii
medii de 700 - 1.100 l/m.p./an (în vestul şi sud-vestul ţării ajungând chiar la 400 l/m.p.).
Vegetaţia lemnoasă de tip zonal este reprezentată de molidişe, a căror structură cenotică, unitară la scara
întregii ţări, prezintă câteva nuclee de specii indicatoare şi caracteristice, ce au permis descrierea mai multor asociaţii.
Ce1e mai răspândite sunt aşa-numitele molidişe pure, care au în stratul ierbos, ca specie caracteristică şi diferenţială,
vulturica transilvană (Hieracio transilvanicae-Piceetum Pawl. et Br.-Bl. 1939 Sorhidi 1957), instalate pe soluri cu
umiditate moderată. Spre limita lor superioară, aceste molidişe capătă o notă distinctă prin afirmarea ienupărului,
situaţie evidenţiată fitosociologic în subas. Juniperetosum Pascovschi 1951. Alteori, fizionomia molidişelor se
modifică, tot spre limita superioară, prin afirmarea zâmbrului, fapt surprins în câteva masive din Carpaţii Orientali şi
Meridionali şi încadrat în Cembretopietum abietis Chifu et al. 1984 (corect ar fi: Pinocembrae-Piceetum).
În staţiunile cu sol superficial şi mai uscat se afirmă în stratul ierbos măcrişul iepurelui (Oxalo-Piceetum
abietis Brezina et Hadae 1962). Pe versan3ii cu umiditate ridicată în sol se instalează fitocenoze ale as. Luzulo-
sylvaticae-Piceetum abietis Brezina 1953, iar când apa este în exces, se dezvoltă un strat bogat în muşchi, inclusiv
muşchiul de turbă (Shpagno-Piceetum abietis Brezina et Hadac 1969). De-a lungul văilor cu umiditate atmosferică
ridicată, molidişele se caracterizează prin prezenţa margaretei carpatice (Chrysanthemo rotudifoliae-Piceetum Krajina

76
Fitosociologie şi vegetaţia României

1933) ‚ uneori alternând aici cu brădetele (Hieracio transsilvanicae-Abietetum Borhidi 1971) Coldea 1991).
Tufărişurile situate de-a lungul văilor aparţin mai ales la cele edificate de socul roşu ( Sambucetum racemosi
Noirf. 1939), Oberd. 1973, şi de zmeur cu zburătoare cu (Rubo-Epilobietum Hadac et al 1969. În rarişti şi tăieturi de
pădure se afirmă fitocenozele as. Fragario-Rubetum (Pfeiffer 1936) Siss. 1946. Mai extinse însă, ca suprafaţă, sunt
afinişele, dezvoltate pe locul pădurilor de molid şi care sunt încadrate la Campanulo-Vaccinietum myrtilli Boşcaiu,
1971.
Vegetaţia lemnoasă intrazonală este prezentă şi în acest caz prin stâncării, unde se păstrează, cu caracter
relictar, pinetele, laricele şi diferse tufărişuri. Între acestea reţinem pădurile de pin roşu: Leuco-Pinetum Sylvestris
Matusz 1962, caracteristică Orientalilor, Seslerio Rigidae-Pinetum sylvestris (Csuros et Spirchez 1963) Csuros et al
1988 non Diaconescu 1973, cu răspândire în toate marile masive, Daphno blagayane-Pinetum sylvestis Coldea et A.
Pop 1988, specifică masivului Cozia.
In Banat, pinul negru bănăţean se integrează şi edifică fitocenozele asociaţiei Genisto raidatae-Pinetum nigrae
banaticae Resm. 1972. Sporadic, pe stâncărit apar şi păduri de tadă (larice), încadrate la as Saxifrago cuneifolii-
Laricetum deciduae (Bedie 1969) Coldea 1991 non Chifu et Mititelu 1992.
Iarba de negi formează deseori, pe stâncăriile calcaroase, cenoze compacte, cu un important rol antierozional
(Juniperetum sabinae Csuros 1958).
Vegetaţia ierboasă. Pajiştile dominante sunt cele de păiuş roşu (Scorzonuo rosea-Festucetum rubrae
nigricantis (Puşcaru et al. 1956) Coldea 1987) şi cele în care acest păiuş se “confruntă’ cu părul porcului ( Nardo-
Festucetum rubrae Maloch 1933). Prin degradarea naturală sau prin păşunat intensiv, aceste pajişti evoluează spre
“nardete” (Violo declinatae-Nardetum strictae Simon 1966) spre “calunete” (grupări edificate de iarba neagră,
Vaccinio-Callunetum vulgaris Buk 1942) ori spre “higro-nardete” (Carici-Nardetum strictae Resm. (1984) et Pop
1986).
Stâncăriile adăpostesc aproximativ aceleaşi comunităţi ierboase intrazonale ca şi în cazul subetajului precedent.
Specifice acestui subetaj şi cu o importanţă ştiinţifică şi practică deosebită sunt mlaştinile oligotrofe (tinoavele,
molhaşurile) Fitocenozele caracteristice sunt edificate de bumbăcariţă şi muşchi de turbă, încadrate la diverse
asociaţii, cum ar fi: Eriophoro vaginato-Sphagnetum recurvi-Magellani (Weber 1902) Soó (1927) 1954, Sphagnetum
acutifolii Puşcaru et al.1956. In mozaicul tinoavelor, în funcţie de nivelul apei şi de cantitatea de baze, se întrepătrund
grupări edificate, frecvent, de relicte glaciare (Caricetum limosae Br-11 1921, Sphagno cuspidati-Rhynchosporetum
albae Osvald 1923 em. V. Koch 1926 ş.a.). Uneori, se întâlnesc în jurul tinoavelor brâie edificate de un ecotip al
pinului roşu (Pinus sylvestris f turfosa încadrate la as Vaccinio uliginosipinetum - Sylvestris Kleist 1929 ori chiar de
jneapăn, care se dezvo1tă aici extrazonal (Vaccinio-Pinetum mugi spignetosum Pop et al. 1987).

Etajul subalpin
a) Etajul subalpin sau al jneapănului. Etajul subalpin sau al jneapănului este bine reprezentat în Carpaţii
Orientali şi Meridionali, iar în Apuseni apare sporadic pe vârfurile ce depăşesc 1700 m.s.m. Limita sa inferioară
începe odată cu apariţia rariştilor de molid iar cea superioară se situează pe linia care marchează dispariţia
tufărişurilor de arbuşti (jneapăn, uneori ienupăr) şi subarbuşti (afin, smirdar).
Relieful este reprezentat de versanţi cu expoziţii şi înclinaţii variate, de platouri, iar in munţii înalţi şi de
relieful glaciar (căldări, circuri glaciare, morene). Altitudinal, etaju1 jneapănului este cuprins (între 1.600 şi 2.100 mai
coborât la Moldova (1.400 1.900 m.s.m.) şi avansând spre crestele sudice ale Meridionalilor (1.800- 2.400 m.s.m..).
Substratul petrografic cuprinde o gamă variată de roci: granite, andezite. Şisturi cristaline, calcare, dolomite,
gresii, conglomerate etc.
Solurile aparţin, în general, tipurilor: brune acide criptopodzolite, podzoluri humico-feriiluviale şi
humicosiltcatice, rareori rendzinelor etc, cel mai adesea caracterizându-se printr-un profil superficial şi o structură
scheletică.
Clima este rece şi umedă, cu temperaturii medii anuale de 0-2°C şi precipitaţii cuprinse între 800 şi 1.200
l/m.p. /an; prin vânturi puternice.
b) Asociaţii vegetale caracteristice. Vegetaţia lemnoasă. Spre limita lor superioară, molidişele se răresc, arborii
au talie mai scundă, frecvent coroana lor îmbracă un aspect de stindard iar în stratul arbustiv se infiltrează puternic
ienupărul pitic, jneapănul, afinul şi smirdarul (noi vom păstra denumirea veche a smirdarului, cea de Rhododendron
kotskvi în locul celei recente de Rh. myrtifolium ).
În Carpaţii Orientali, asemenea molidişe sunt frecvente şi au fost încadrate la as. Rhododendro kotsyti-
piceetum Coldea et Pânzaru 1986. In celelalte masive se diferenţiază molidişele cu coacâzul carpato-balcanic
(Bruchentalio-Piceetum Borhidi 1971). O serie de autori consideră aceste rarişti de mo1id ca fiind caracteristice unui
subetaj (subalpin inferior), diferenţiat de tufărişuri (subalpin superior).
Tufărişurile subalpine sunt caracterizate, în primul rând, prin dominarea jneapănului care edifică, alături de
smirdar, fitocenozele as. Rhododendro kotskyi-Pinetum MUGI Borza 1959 em. Coldea 1985. Această asociaţie este
foarte frecventă in Carpaţii Orientali şi fleridionali, dar lipseşte în Apuseni (chiar dacă este amintită de unii autori),
unde, smirdarul nefiind prezent jnepenişele se pot încadra la Vaccinio-Pinetum mugi Hadac 1956, Jenik 1961. Pe
pantele însorite, pe platouri, cu sol de tip redzină, frecvent şi în luminişurile molidişelor de limită, se întâlnesc
tufărişuri edificate de ienupărul pitic (Campanulo abietinae-Juniperetum nanae Simon 1966), a căror origine este, cel

77
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

mai adesea, secundară.


In locuri umbrite şi cu sol foarte acid în toate masivele apar tufărişuri subarbustiv rezistente la acţiunea
vânturilor puternice. Fitocenozele lor fiind încadrate în Rhododendro kotskyi-Vaccinietum galtheroidis Borza (1955)
1959 em. Boşcaiu 1971. Viscarianta xerofilă a acestei asociaţii este reprezentată de gruparea în care se afirmă lichenul
de Islanda (Cetrario islandicae-Vaccinietum gaultheroidis Hadac 1956).
Pe văile umede ale acestui etaj se dezvoltă tufărişuri edificate de arinul verde, subordonate as. Saliceto
silvestricae-Alnetum viridis Colic et al. 1962, constituind un tip de vegetaţie lemnoasă intrazonală.
La limita inferioară a etajului, uneori înaintând altitudinal pe versanţii adăpostiţi de vânturi puternice, se
dezvoltă, cu caracter extrazonal, afinişele (Campanulo abietinae-Vaccinietum myrtilli Boşcaiu 1971).
Vegetaţia ierboasă. În partea inferioară a etajului se infiltrează puternic pajiştile de părul porcului şi cele de
păiuş roşu, înlocuite apoi de cele edificate de păiuşul oilor (Potentillo ternato-Aureae-festucetum ovinae) Resm. 1965
1969, 1970 şi Campanulo seratae-Festucetum ovinae (Morariu 1942, Coldea 1987).
Pe locul jnepenişelor defrişate‚ în condiţiile unor terenuri plane şi însorite, dar cu exces de umiditate, se
dezvoltă pajişti viguroase edificate de târsă (Phleo alpini-Deschampsyetum caespitosae (Krajina 1933) Coldea 1983).
La baza versanţilor umbriţi, pe soluri scheletice, se întâlnesc fitocenoze edificate de trestioare ( Hyperico grisebachi-
Calamagrostietum villosae) Pawl. et Wal. 1949, iar pe porţiunile în care zăpada stagnează o perioadă mai îndelungată
apar cenoze de firuţă (Poetum mediae Csuros 1956).
În Carpaţii Orientali şi Meridioaali, pe versanţii însoriţi şi puţin înclinaţi, frecvent, se întâlnesc grupări
edificate de păiuş şi garofiţă (Diantho tenuifolii-Festucetum amethystinae Domin. 1933, Coldea 1984).
Vegetaţia intrazonală poate fi încadrată la două categorii principale: cea petofilă şi cea a buruienilor subalpine.
În prima categorie amintim cenozele edificate de rogoz, instalate pe brânele stâncăriilor calcaroase, fie pe expoziţii
însorite (Seslerio haynaldianae-Caricetum sempervirentis Puşcaşu et al. 1956), fie pe cele umbrite (Seslerio bielzii-
Caricetum sempervirentis Puşcaşu et al. 1956).
Dintre buruienărişuri cu dezvoltare de-a lungul apelor, sunt interesante prin compoziţia lor grupărilor endemice
edificate de brânca ursului (Heracleetum palmati Puşcaşu et al. 1956, ultimele lucrări sinonimizând-o cu Cirsio
waldsteinii-Heracleetum transsilvanici Pawl et Wal. 1949) de ciucuraşi (Adenostyletum allariae Borza 1934),
frecvent, având ca şi coedificator iarba ciutei (Adenostylo-Doronycetum austriaci Horv. 1956).
Factorul antropogen a favorizat mult extinderea buruienişurilor edificate de ştevia alpină (Rumicetum alpini
Szafer, Kulcz. et Pawl.1923, 1927).

Etajul alpin
a). Localizare şi condiţii ecologice generale. Absent în Carpaţii Apuseni, acest etaj este reprezentat insular în
munţii înalţi din Carpaţii Orientali şi Meridionali, unde ocupă crestele şi platourile înalte, circurile glaciare, cu
altitudini de peste 2.200 m. Cu totul excepţional în câteva masive din Moldova (Călimani, Ciumalău, limita inferioară
coboară până la 1.900 m.s.m.
Substratul petrografic este dominat de andezite şi şisturi cristaline (M-ţii Rodnei Făgăras, Cândrel, Parâng), de
calcare şi conglomerate (Bucegi, Ţarcul, Godeanu), de granite (Retezat) etc.
Solurile sunt superficiale (cu profilul de cca 15-20+ cm), scheletice cel mai adesea cu pH acid şi puternic acid,
aparţinând tipurilor: humico-si1icatice, brun-acide-podzolice, iar in cazul rocilor calcaroase, rendzinelor alpine (cu
pH neutru slab alcalin şi o foarte bună aprovizionare în baze).
Clima este rece şi umed, se caracterizează prin valori medii anuale de 2,5-0°C şi 1.200-1600 m.p. pe an, prin
vânturi frecvente şi puternice, prin menţinerea stratului de zăpadă cca. 160 de zile pe an. Acest climat foarte aspru şi
cu o amplitudine termică de peste 50°C a jucat rolul primordial în selectarea speciilor şi ecotipurilor din diversele
ambianţe cenotice.
b). Asociaţii vegetale caracteristice. Vegetaţia lemnoasă este reprezentată de tufărişuri subarbustive pitice care,
prin portul târâtor al edificatorilor rezistă acţiunii factorului eolian. Pe rocile si1icioase sunt frecvente fitocenozele
edificate de salcia pitică (Salicetum herbaceae Br. - Bl, 1913), cantonate pe terenurile plane sau slab înclinate şi
însorite. Locurile umbrite, expuse vânturilor sunt populate de cenozele edificate de azaleea alpină (Cetrario-
Loiseleuretum procumbens Br-B1.1926), iar pe coastele pietroase se instalează pâlcuri de afin cu vuietoare (Empetro-
Vaccinietum gaultheroidis Br.-B1.1926).
Pe rocile calcaroase din Carpaţii Orientali apar fitocenoeze endemice ale asociaţiilor Soldanello hungaricae-
kitaibelianae Coldea 1985, localizate pe zăcătorile de zăpadă din M-ţii Rodnei. In Meridionali este frecventă as.
Salicetum retuso-reticulae Br.-Bl. 1926. În care arginţica formează deseori faciesuri caracteristice (Dryadosum
octopetalae). În M-ţii Banatului frecvent acoperite de pâlcuri de sălcii pitice cu floarea Paştelui ( Anemono
nacissiflorae-Salicetum retusae Horv. 1953).
Vegetatia ierboasă. Cuprinde o gamă largă de tipuri de fitocenoze, bine conturate ecologic, în funcţie de
natura substratului (silicios sau calcaros)‚ de tipul acestuia (mobil semifixat, fixat), de grosimea solului şi - de
aprovizionarea sa cu humus, de gradul de înclinare al versanţilor etc.
Pe pantele şi platourile cu soluri acide, cu expoziţie în bătaia vânturilor dominante se instalează pajiştile de
coarnă (Primulo minimae-Caricetum curvulae Br.-Bl. 1926 em. Oberd, 1959) şi cele de rugină (Obeocloo-Juncetum
trifidi Szafer et al. 1927), frecvent alternând cu cele de iarba câmpului (Agrostidetum rupestris Borza 1934).

78
Fitosociologie şi vegetaţia României

Pe platourile din Meridionali, sporadic şi în Orientali, solurile acide sunt acoperite de fitocenoze edificate de
ochii şoricului şi iarba roşioară (Saxifraga rupestris Boşcaiu. et al.1977).
Brînele vârfurilor sunt populate de comunităţi acidofile edificate de păiuşul endemic (festucetum glacialis
Puşcaşu et al 1956) ori netrofile, între care sunt frecvente pajiştile edificate de Festuca versicolor sau de rogoz şi
coada iepuraşului (Seslerio haynaldinae-Caricetum sempervirentis Domin 1933, Puşcaşu et al 1956.
Pe grohotişurile mobile, acoperite un timp îndelungat cu un strat de zăpadă, se insta1eaz fitocenoze pioniere,
chionofile şi petrofile, edificate de măcrişel şi cerenţel (Oxyrio digynaegeetum reptantis Puşcaru et. al. 1956).
Grohotişurile semimobile, umbrite sunt cel mai adesea populate de cenoze ale as. Soldanello pusillae-Ranunculetum
crenati Borza 1931, iar cele fixate sunt acoperite de covoare de muşchi (Solytrichetum sexangularis Br.-Bl. 1927.
În circurile glaciare se instalează grupări. petrochionofile edificate de mălaiul cucului (ori de păiuş (Festucetum
Pictae Krajina 1933, în cazul celor seminfixate.
Extrazonal, mai pot fi întâlnite pajiştile dominate de păiuşul oilor (cu cinci-degete ori cu clopoţel ca şi
codominante) şi, rareori, mici pâlcuri edificate de smirdar.

79
Prof.univ. Dr . Vasile CRISTEA, Lito. Cluj, 1993 (sunt pierdute cîteva texte şi scheme)

80