Sunteți pe pagina 1din 6

Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Științe Economice și Administrație Publică


Contabilitate și Informatică de Gestiune

Rolul băncilor în economia contemporană

Student
Moisei (Coman) Andreea Corina
C. I. G., an III, ID
Preliminarii

Subiectul despre care voi prezenta câteva noțiuni cu caracter general (pentru că textul se va
înscrie în limitele unui referat care, desigur, are particularitățile sale) este de actualitate pentru că are
în vedere însăși bazele concrete pe care se sprijină economia. Deci, ca noțiuni preliminare, scopul nu
este acela de a istorisi un eveniment din trecut, ci unul care se află în strânsă legătură cu ideea de
contemporaneitate.

Funcţia economicǎ

Toate funcţiile precedente ale bǎncii centrale presupun şi o implicare economicǎ a acesteia. Astfel,
atunci când se realizeazǎ emisiunea monetarǎ, sau se supravegheazǎ cursul valutar sau rata de schimb,
sau atunci când se intervine pe piaţa monetarǎ, pentru a influenţa rata dobânzii, bǎncile centrale
îndeplinesc şi o funcţie economicǎ.În anumite perioade, aceasta a fost îndeplinitǎ în mod
explicit.Astfel, între cele douǎ rǎzboaie mondiale, Bnca Angliei a participat la activitatea de
reconstrucţie şi modernizare a unor ramuri industriale prin crearea de filiale, dintre care Societatea
bancherilor pentru dezvoltarea industrialǎ, cu o contribuţie importantǎ la susţinerea activitǎţii
economice.
Mai mult, întrucât serviciile de trezorǎrie erau reduse în Anglia, Banca Angliei a îndeplinit, pânǎ în
anii ’80, rolul care ar fi revenit acestora,salvând, astfel, întreprinderile aflate în dificultate.

Operaţiunile bǎncilor centrale

Individualizarea şi manifestarea efectivǎ a funcţiilor bǎncilor centrale, descrise anterior se face prin
intermediul operaţiunilor pe care aceasta le efectueazǎ.
Exista mai multe tipuri de operaţiuni, dupa cum urmeaza:
 Operaţiuni active
 Operaţiuni pasive

Operaţiunile active

Acestea se concretizeazǎ în:


 Operaţiuni de creditare
 Operaţiuni interbancare
 Operaţiuni de vînzare-cumpǎrare de aur şi devize.

Ponderea cea mai mare o deţin operaţiunile de creditare, concretizatǎ în acordarea de credite, atît
statului sub forma creditelor guvernamentale cît şi celorlalte bǎnci din sistemul bancar, prin
operaţiuni de rescontare şi refinanţare.
In relaţiile cu bǎncile comerciale, banca centrala realizeazǎ operaţiuni de rescontare, respectiv
acceptǎ titlurile de credit pe care bancile le deţin în portofoliul lor şi care provin din vînzǎrile de
credit ale mǎrfurilor.
Banca centralǎ mai poate accepta credite pe gaj de efecte comerciale, situaţii în care titlurile de
credit rǎmîn în proprietatea bǎncii comerciale, servind bancii de emisiune doar ca garanţie de
rambursare a împrumutului. Un astfel de credit se practicǎ atunci cînd operaţiunile de rescontare nu
sunt favorabile, datoritǎ dobînzilor sau atunci cînd perioada de timp este mai micǎ decît în cazul
rescontului. Nivelul maxim care se poate acorda sub forma unui astfel de credit reprezintǎ mai puţin
de 100% din valoarea portofoliului de titluri.
O altǎ formǎ de creditare pe care o practicǎ bǎncile centale este creditul pe gaj de efecte publice
numit şi credit de lombardare. Titlurile care constitue garanţia unui astfel de credit sunt obligaţiunile
şi bonurile de tezaur, cumparate de cǎtre bǎncile comerciale, cu ocazia emisiunilor lansate de cǎtre
stat, pentru acoperirea deficitelor bugetare.
Legislaţia cere reglementeazǎ activitatea bǎncilor centrale din diferite ţǎri, prevǎd şi posibilitatea
acestora de a acorda şi credite guvernamentale în mod direct, în general pe baza bonurilor de tezaur,
pe o perioadǎ mai micǎ de 1 an.
Operaţiunile de decontare, inter-, şi intrabancare prezintǎ importanţǎ datoritǎ locului pe care îl
deţine banca centralǎ printre participanţii la compensarea multilateralǎ a plǎţilor.
Prin operaţiunile de vînzare cumpǎrare de aur şi valutǎ banca centralǎ işi consolideaza rezerva
valutarǎ şi influenţeazǎ cursul valutar al monedei naţionale faţǎ de valutele principale, în funcţie de
obiectivele politicii monetare şi valutele practicate în ţara respectivǎ.

Operaţiunile pasive

Existǎ urmǎtoarele operaţiuni de pasiv:


 Formarea capitalului propriu
 Depunerile sau sursele atrase
 Emisiunea monetarǎ

Capitalul propriu al bǎncilor centrale au o pondere redusǎ în totalul pasivului,comparativ cu
nivelul înregistrat la bancile comerciale. In structura capitalului propriu se includ: fondul statutar,
prevǎzut în Statutul de funcţionare al bǎncilor centrale, fondul de rezervǎ şi profitul bancar.
Sursele atrase ale bǎncii centrale constau în depozitele celorlalte bǎnci, în depunerile
întreprinderilor cu capital de statsau ale unor mari întreprinderi şi în Contul Trezoreriei Statului
(datoritǎ rolului de casier al statului îndeplinit de cǎtre banca centralǎ).
Printre sursele atrase figureazǎ si dobînzile unor organisme internaţionale sau ale unor bǎnci strǎine,
precum şi împrumuturile de la bǎnci strǎine şi cumpǎrǎri de DST de la FMI.
Emisiunea monetarǎ reprezintǎ cea mai importantǎ operţiune pasivǎ a bǎncilor centrale. Prin
aceasta se are în vedere emisiunea de monedǎ scripturalǎ( bani de cont), şi a cantitǎţii de numerar,
corespunzǎtoare structurii masei monetare.
Operaţiunile de activ si de pasiv ale bǎncilor centrale se gasesc in cadrul bilanţului, structurate dupa
destinaţia plasamentelor şi originea resurselor.
Dacǎ se face o comparaţie a structurilor bilanţurilor din diferite ţǎri se se poate evidenţia
urmatoarele aspecte.
Din punct de vedere al activelor, se remarcǎ o pondere sporitǎ a aurului în ţari precum Franţa şi
Olanda. In alte ţǎri , mai sensibile la „campania” în potriva aurului declanşatǎ de SUA în anii 1970,
nu se acordǎ importanţǎ acestui post bilanţier. Aici este cazul Germaniei, Belgiei, Spaniei care
compenseazǎ ponderea scǎzutǎ a aurului cu cea sporitǎ a devizelor, ca urmare a orientǎrii cǎtre
finanţare internǎ;
- ţǎrile membre ale Sistemului Monetar European au deţinut pînǎ la înfiinţarea monedei EURO
importante rezerve în ECU, cu excepţia Bancii Centrale a Germaniei, care a fost întotdeauna
rezervatǎ faţǎ de aceastǎ monedǎ. In prezent ţǎrile care au aderat la UEM îşi deţin rezervele
monetare în EURO în proporţie cu ponderea comerţului exterior realizat cu aceastǎ monedǎ.
- Creanţe asupra statului comesurate cu valoarea titlurilor emise de cǎtre acestea, care au o
pondere importantǎ în cazul Italiei si Japoniei.
- Sprijinul acordat economiei mai ales prin intermediul bǎncilor, deţine o pondere importantǎ
în cadrul Bilanţului Sistemului Federal de Rezerve din SUA, al Franţei, Germaniei şi Japoniei
deţinînd între 30% -40% din bilanţ.
Dacǎ se realizeazǎ o analizǎ asupra structurii pasivului, va rezulta cǎ postul cu cea mai importantǎ
pondere îl are emisiunea monetarǎ. In SUA şi Japonia acesta reprezintǎ mai mult de ¾ din bilanţul
bǎncii, iar în Olanda şi Germania aproximativ 40%.
Deasemenea o pondere importantǎ în cadrul pasivului o deţine depozitele celorlalte bǎncii în special
sub forma rezervelor obligatorii ale bǎncilor comerciale si ale altor conturi de disponibilitaţi.

Creaţia monetarǎ

În cadrul procesului creaţiei monetare sunt implicate bǎncile comerciale, sau într-un context mai
larg, instituţiile de credit, pe de o parte, şi banca centralǎ pe de altǎ parte.
Capacitatea bancilor de a crea monedǎ poate fi evidenţiatǎ prin analiza procesului de multiplicare a
monedei scripturale, prin acordarea de credite. Asupra procesului de creaţie monetarǎ se exercitǎ
controlul de cǎtre banca centralǎ, care deţine monopolul în acest domeniu. Moneda centralǎ,
denumitǎ şi moneda de prim rang creatǎ de banca centralǎ, cuprinde suma bancnotelor aflate în
circulaţieşi a activelor care aparţin bǎncilor şi Trezoreriei şi care se gasesc în pasivul bǎncii centrale.
Moneda centralǎ se creazǎ prin mecanismul de acordare de credite bǎncilor comerciale şi Trezoreriei,
sau prin cumpǎrare de devize şi titluri de piaţǎ.

Oferta de monedǎ şi lichiditatea bancarǎ

Creaţia de monedǎ prin acordarea de credite de cǎtre o bancǎ centralǎ, poate antrena si efectul ca
acel credit sǎ iasǎ din reţeaua de atragere a depozitelor.
La baza unei asemenea situaţii se pot afla urmatorii factori:
1. în condiţiile în care banca nu deţine decît o parte din piaţa activelor monetare, prin procesul de
acordare a creditelor,acestea îşi va reduce depozitele in favoarea concurenţilor. Pentru a face
faţǎ unei asemenea pierderi banca creditoare trebuie sǎ dispunǎ de rezerve în monedǎ centralǎ,
care constitue forma superioarǎ a lichiditaţii bancare, este posibil şi afluxul de depozit rezultat
din procesul de creaTie monetarǎ a bǎncilor concurente, ceea ce antreneazǎ un efect
favorabilasupra depozitelor bancare;
2. la nivelul bǎncilor comerciale, în asamblul lor, pot aparea pierderi determinate de factorii de
lichiditate bancarǎ şi care impun necesitatea de monedǎ centralǎ pentru sistemul bancar;
Necesarul de monedǎ centralǎ poate fi explicat prin urmǎtoarele argumente:
- cererile de conversie ale depozitelor la vedere ale publicului, în numerar, induc nevoia de
monedǎ centralǎ;
- necesitatea constituirii rezervelor obligatorii;
- existenţa Trezoreriei publice, ale caror conturi se afla la banca centralǎ, antreneazǎ, în
momentul plǎţiiimpozitelor de catre agenţii economici, transformarea depozitele la vedere ale
acestora în moneda centralǎ;
- relaţiile economice internaţionaleale unei ţari antreneazǎ pierderi pentru bǎnci, ca urmare a
transformǎrii monedei naţionale în devize.
Dintre toţi factorii analizaţi, rezervele minime obligatorii au un caracter instituţional, în sensul
cǎ sunt create şi gestionate de cǎtre banca centralǎ pentru asigurarea controlului monetar.
Ceilalţi factori de lichiditate bancarǎ sunt denumiţi autonomi, întrucît originile lor se aflǎ înafara
sisitemului bancar şi, deci, înafara controlului autoritaţilor monetare.
Factorii enunţaţi pot avea, ocazional, şi un efect favorabil asupra lichiditaţii bancare. De exemplu, în
cazul regimurilor cursurilor de schimb fixe, banca centralǎ poate susţine cursul monedei naţionale,
cumpǎrînd sau vînzînd valutǎ. Cumpǎrarea de valutǎ antreneazǎ creaţia de monedǎ centralǎ, care
alimenteazǎ rezervele bǎncilor comerciale, diminuînd cererea globalǎ de lichiditate.
Factorii de lichiditate conduc bancile la exprimarea cererii nete de monedǎ centralǎ, banca centralǎ
oferind aceastǎ monedǎ prin refinanţǎri.
Din acest punct de vedere, se ridicǎ întrebarea dacǎ banca centralǎ este în mǎsurǎ sǎ controleze
cantitatea de monedǎ centralǎ pe care o creazǎ în favoarea bancilor comerciale, şi dacǎ rolul acesteia
se rezumǎ numai la fixarea ratei de dobîndǎ pentru refinanţare.
În cazul regimurilor de schimb fixe, banca centralǎ nu controleazǎ baza monetarǎ; intervine pe piaţǎ
pentru a asigura fixitatea, valorii cursurilor de schimb, dar rezervele valutare nu sunt supuse
controlului. Din acest motiv, banca centralǎ nu ajusteazǎ refinanţarea la variaţiile rezervelor sale,
drept pentru care, într-o asemenea situaţie, nu controleazǎ oferta de monedǎ centralǎ.
Bibliografie

1. Nicolae Dardac, Teodora Barbu, “Monedǎ, bǎnci şi politici monetare”, editura Didacticǎ şi
Pedagogicǎ, Bucureşti 2005;
2. Aurelian Alexandru, Paul Berea, “Bǎncile.Modernizarea sistemului bancar”, editura Expert,
Bucureşti 2003;
3. Vasile Turliuc, Angela Boariu, Vasile Cocriş, “Moneda şi credit”, editura Economicǎ,
Bucureşti, 2005;
4. Alina Bratu, “Monedǎ, credit, bǎnci”, editura Ex Ponto, Bucureşti,2005;
5. www.bnr.ro