Sunteți pe pagina 1din 2

Psihologia educaţiei

-temă de control nr.1-

Realizaţi o comparaţie între teoriile lui J. Piaget. L. Vîgotski şi J. Bruner cu privire la


dezvoltarea cognitivă. Evidenţiaţi implicaţiile educaţionale ale fiecărei teorii:

În toate timpurile, oamenii şi-au pus întrebări cu privire la originea şi valitatea


cunoştinţelor. Inteligenţa reprezintă o formă superioară de adaptare optimă, eficientă, în situaţii
noi, problematice, prin restructurarea datelor experienţei. Teoriile celor trei psihilogi cu privire la
dezvoltarea cognitivă prezintă contradicţii, dar şi puncte de verede comune.

În opera sa, J. Piaget prezintă evoluţia inteligenţei ca o cunstrucţie progresivă ce depinde


de factori interni, cât şi de factori externi. Factorii interni fac referire la capacităţile iniţiale ale
individului, iar cei externi la caracteristicile mediului în care evoluează fiinţa umană. În cadrul
studiului inteligenţa înseamnă echilibrul dintre organism şi mediu care se realizează prin
procesul de adaptare, ducând la rezultatul interdependenţei a două procese complementare:
asimilarea şi acomodarea. Cele două procese complementare reprezintă echilibrul dintre
însuşirea noilor informaţii şi modificarea acestora în funcţie de caracteristicile noii situaţii.
Procesul inteligenţei poate fi considerat, în viziunea lui J. Piaget, drept rezultatul unei stabilităţi
progresive. În timpul dezvoltării procesului copilul trebuie să treacă prin patru statii (stadiul
inteligenţei senzorio-motorii, stadiul preoperaţional, stadiul operaţiilor concrete şi stadiul
operaţiilor formale) care să îl ajute pe acesta să fie apt din punct de vedere al maturizării şi al
inteligenţei la sfârşitul perioadelor de copilărie şi adolescenţă.

În planul educaţional, J. Piaget susţine ideea că nivelul dezvoltării inteligenţei determină


gradul şi calitatea învăţării. Aşadar, teoria sa vizează faptul că într-o disciplină de învăţământ
conţinuturile abordate trebuie să fie adaptate structurii de gândire a elevilor, pentru ca aceştea să
fie capabili să le asimileze şi înţelege. Cadrele didactice trebuie să aplice teoria piagetiană, atunci
când se întânlesc informaţii cu un grad ridicat de dificultate, punându-şi întrebarea: în ce mod ar
trebui prezentat elevului acest material, astfel încât el să poată fi înţeles şi asimilat? Prin urmare,
această teorie urmăreşte realizarea intervenţiilor didactice în concordanţă cu nivelul de
inteligenţă atins de elevi, drept condiţie esenţială pentru desfăşurarea eficientă a activităţii
didactice.

Spre deosebire de J. Piaget, care descrie dezvoltarea ca pe o construcţie internă a


subiectului, născută din interacţiunea cu obiectele, L.S. Vîgotski insistă asupra rolului
interacţiunii sociale în această dezvoltare. Acesta susţine faptul că inteligenţa unui copil se
realuzează în urma intercţiunilor cu mediul extern. Cunoştinţele copilului se dezvoltă în urma
acestui proces de cooperare care implică o persoană experimentată care asigură un cadru pe
fondul căruia copilul operează în direcţia unei mai bune înţelegeri. În ciuda teriei susţinute de J.
Piaget, psihologul rus nu crede că este necesar ca un copil să fie apt înainte de a fi capabil să
înveţe ceva nou. El consideră că adulţii ar putea să asigure copilului activităţi deasupra nivelului
său de dezvoltare, atât cât să-l stimuleze, fără a îi crea confuzii.

Urmând o direcţie opusă faţă de cea preconizată de J. Piaget cum că capacităţile de


învăţare depind de nivelul dezvoltării individului, Vîgotski sustine faptul că învăţarea poate să se
transforme în dezvoltare. În cadrul şcolar, limbajul individului are o importanţă majoră în
viziunea psihologului rus. Prin limbaj, individul îşi organizează percepţiile şi procesele de
gândire. De aceea, în şcoală, copiilor trebuie să li se asigure nu doar condiţii de a asculta,
observa şi acţiona, ci şi posibilitatea interacţiunii comunicaţionale, atât cu profesorii, cât şi cu
colegii.

Fiind inspirat de opera psihologului rus, J.S Bruner dezvoltă o nouă teorie asupra
inteligenţei copiilor ce îşi are bazele în opera lui Vîgotski. Acesta susţine aceeaşi idee dezvoltată
anterior, cum că este imposibil progresul uman altfel decât ca un proces de asistenţă, de
colaborare între copil şi părinte, adultul acţionând ca intermediar al culturii. Bruner consideră că
procesul de sprijinire desemnează ansamblul interacţiunilor de susţinere şi ghidaj, oferite de
adult pentru a ajuta copilul să formeze o gândire logică. Acesta susţine faptul că putem preda
orice temă unui copil, doar dacă informaţia este structurată după dezvoltarea cognitivă a
copilului. Capacităţile copilului sunt mult mai importante decât gândim noi în mod obişnuit.

În concluzie, opera lui J. Piaget nu are puncte în comun cu cele ale lui Vîgotski şi Bruner
deoarece acesta vede dezvoltarea inteligenţei drept o urmare a maturităţii cognitive, în timp ce
psihologul rus şi cel american afirmă faptul că intelogenţa se dezvoltă în urma interacţiunii
sociale a copilului.